Cavernele de oţel

3. Incident într-un magazin de pantofi

Interiorul magazinului era mai gol decât strada. Dând dovadă de o intuiţie remarcabilă, directorul activase uşa de forţă aproape din capul locului, oprind intrarea unor potenţiali zurbagii. În acelaşi timp, uşa îi împiedica pe cei dinăuntru să părăsească magazinul, dar acesta era un amănunt minor.

Utilizându-şi neutralizatorul din dotare, Baley trecu prin uşa de forţă şi constată cu surprindere că R. Daneel îl însoţise. Robotul strecura în buzunar propriul său neutralizator, mai mic, mai îngust şi mai compact decât modelul standard al poliţiei.

Directorul se îndreptă imediat spre ei, rostind cu glas tare:

— Domnilor poliţişti, vânzătorii mi-au fost repartizaţi de Oraş. Totul este perfect legal.

În partea din spate a magazinului se zăreau trei roboţi nemişcaţi. Lângă uşa de forţă se aflau şase femei.

— Linişte! ceru Baley cu severitate. Ce se-ntâmplă aici? De ce este agitaţie?

— Am intrat să cumpăr pantofi, începu cu glas ascuţit o femeie. De ce nu pot fi servită de un vânzător ca lumea? Nu sunt o persoană respectabilă?

Hainele, şi îndeosebi pălăria, îi erau suficient de extravagante pentru ca întrebarea să nu fie doar retorică. Roşeaţa furioasă care-i acoperea chipul deghiza imperfect machiajul excesiv.

— Domnule poliţist, zise directorul, dacă este necesar, o pot servi chiar eu, totuşi nu pot servi toate clientele. Nu este nimic în neregulă cu oamenii mei, sunt înregistraţi cu calificarea de vânzător. Am aici specificaţiile şi certificatele lor de garanţie…

— Specificaţiile! zbieră femeia şi izbucni într-un râs isteric, întorcându-se spre celelalte cliente. L-aţi auzit? Le spune „oameni”! Ce-i cu voi? Ăştia nu-s oameni. Sunt ro-boţi! Şi în caz că nu ştiţi, o să vă zic eu ce fac ro-bo-ţii ăştia. Fură slujbele oamenilor. De-aia guvernanţii îi protejează mereu. Muncesc pe gratis şi din cauza asta familii întregi trebuie să locuiască în barăci şi să mănânce terci de enzime. Familii decente, care au trudit din greu. Dacă aş fi eu la putere, am distruge toţi ro-bo-ţii, vă zic!

Celelalte femei murmurau între ele, derutate, iar dinapoia uşii de forţă sporea vacarmul mulţimii.

Baley conştientiză cu acuitate prezenţa lui R. Daneel imediat lângă el. Îi privi pe vânzători. Erau produşi pe Pământ şi, chiar ţinând seama de acest amendament, erau modele relativ ieftine. Pur şi simplu, roboţi fabricaţi pentru a cunoaşte câteva lucruri elementare. Ştiau toate modelele de pantofi existente în magazin, preţurile lor şi mărimile disponibile în depozit. Puteau ţine evidenţa fluctuaţiilor stocurilor, probabil mai bine decât un om, deoarece nu aveau preocupări externe slujbei. Puteau calcula comenzile necesare pentru săptămâna următoare. Puteau determina cu precizie mărimea potrivită pentru orice client.

În sine, perfect inofensivi. Ca grup însă, incredibil de periculoşi.

Baley era de acord cu clienta gălăgioasă într-o măsură mai mare decât ar fi crezut posibil cu o zi în urmă. Ba nu, cu numai două ore în urmă. Îl percepea pe R. Daneel în apropiere şi se întrebă dacă acesta n-ar fi putut înlocui un detectiv C-5. Când se gândi la asta, îşi reaminti barăcile şi simţi gustul terciului de enzime. Şi-l aminti pe tatăl său.

Tatăl lui Baley fusese specialist în fizică nucleară, având o clasificare ce-l situa în primele zece procente ale locuitorilor Oraşului. Apoi însă în centrala electrică se petrecuse un accident, tatăl său fusese găsit vinovat şi urmase declasificarea. Baley nu cunoştea detaliile, deoarece totul se întâmplase pe când el avea doar un an.

Îşi amintea însă barăcile copilăriei sale, traiul în comun dur, la limita suportabilului. Pe mama sa nu şi-o amintea deloc — ea nu rezistase mult timp. Îl ţinea minte pe tatăl lui, un bărbat abrutizat, morocănos şi pierdut în lumea sa interioară, vorbind uneori despre trecut în propoziţii răguşite, neterminate.

Tatăl murise, tot declasificat, când Lije avea opt ani. Micul Baley şi cele două surori mai mari ale sale fuseseră transferaţi în orfelinatul Secţiunii, „Nivelul Copiilor”, cum îl numeau ei. Fratele mamei sale, unchiul Boris, era el însuşi prea sărac pentru a-i ajuta.

De aceea, viaţa împovărătoare continuase. Şcoala fusese de asemenea grea, lipsită de privilegiile derivate din statutul unui tată, care să-i netezească drumul.

Iar acum trebuia să stea în mijlocul unei posibile răzmeriţe şi să descurajeze bărbaţi şi femei care, la urma urmelor, se temeau doar de declasificare pentru ei şi pentru cei pe care-i iubeau, la fel cum se temea el însuşi.

— Nu creaţi probleme, doamnă, se adresă el inexpresiv clientei revoltate. Vânzătorii nu vă fac nici un rău.

— Sigur că nu-mi fac nici un rău, replică femeia pe acelaşi ton strident. Nici n-au cum! Crezi c-o să le las degetele alea reci şi pline de vaselină să m-atingă? Am intrat aici, aşteptându-mă să fiu tratată ca o fiinţă umană. Sunt cetăţean al Oraşului. Am dreptul să fiu servită de un om. Şi încă ceva — am doi copii care m-aşteaptă să ajung la cină. Fără mine nu pot merge la cantina Secţiunii, ca nişte orfani. Trebuie să ies imediat.

— Ei bine, făcu Baley simţind că începe să-şi piardă cumpătul, dacă v-aţi fi lăsat servită, aţi fi fost deja acasă. Pur şi simplu faceţi din ţânţar armăsar. Vă rog să vă calmaţi.

— Ia te uită! exclamă şocată femeia. Poate crezi că vorbeşti c-un gunoi! Poate c-ar fi timpul ca guvernanţii să-şi dea seama că roboţii nu sunt singurele creaturi de pe Pământ. Sunt o muncitoare care-şi cunoaşte drepturile!

Continuă întruna pe aceeaşi temă.

Baley se simţea iritat şi nesigur pe sine. Situaţia îi scăpase de sub control. Chiar dacă femeia ar fi acceptat să fie servită, mulţimea de afară părea suficient de periculoasă.

Imediat dincolo de vitrină se înghesuiau probabil o sută de oameni. În cele câteva minute de când poliţiştii intraseră în magazin, numărul privitorilor se dublase.

— Care este procedura uzuală într-un asemenea caz? întrebă pe neaşteptate R. Daneel Olivaw.

Baley tresări, luat prin surprindere.

— În primul rând, răspunse el, acesta este un caz neobişnuit.

— Ce spune legea?

— R-ii au fost alocaţi aici în mod legal. Sunt vânzători înregistraţi. Nu s-a petrecut nici o încălcare a legii.

Vorbeau în şoaptă. Baley se străduia să pară oficial şi ameninţător, în timp ce faţa lui Olivaw era, ca întotdeauna, lipsită de expresie.

— Atunci, spuse R. Daneel, ordonă-i femeii ori să accepte să fie servită, ori să părăsească magazinul.

Detectivul ridică scurt un colţ al gurii.

— În cazul de faţă, avem de-a face cu o gloată, nu doar cu femeia asta. Nu există alternativă, decât să apelez o echipă antirevoltă.

— Cetăţenii nu ar trebui să necesite mai mult de un poliţist care să spună ce trebuie făcut, zise R. Daneel.

Îşi întoarse chipul lătăreţ spre directorul magazinului:

— Dezactivaţi uşa de forţă, domnule.

Braţul lui Baley se repezi brusc înainte, pentru a-l prinde pe R. Daneel de umăr şi a-l întoarce spre el. Îşi opri gestul la jumătate. Dacă în clipa aceea, doi poliţişti s-ar fi certat în văzul tuturor, ar fi însemnat sfârşitul oricărei şanse pentru o soluţie paşnică.

Directorul protestă şi privi către Baley, însă detectivul îşi feri ochii.

— Vă ordon, în numele legii, rosti inexpresiv R. Daneel.

— O s-acuz Oraşul pentru orice distrugeri, smiorcăi directorul. Atrag atenţia că fac asta numai pentru că mi s-a ordonat.

Bariera se dezactivă, iar femeile şi bărbaţii se năpustiră înăuntru, urlând fericiţi. Simţeau gustul victoriei.

Baley auzise despre cazuri de revoltă similare, ba chiar asistase la unul. Văzuse roboţi ridicaţi de o duzină de braţe, cu trupurile grele şi inerte trecute din mână în mână. Bărbaţii trăseseră şi răsuciseră imitaţiile metalice de oameni. Utilizaseră ciocane, cuţite de forţă şi arme cu ace, reducând finalmente bietele maşinării la mormane din bucăţi de metal şi sârme. Creierele pozitronice costisitoare, cele mai complexe creaţii ale minţii umane, fuseseră şutate de la unul la altul, aidoma unor mingi de fotbal, şi distruse în foarte scurt timp.

Pentru ca după aceea, animate de geniul eliberat al distrugerii, gloatele să-şi îndrepte atenţia asupra oricărui lucru ce putea fi făcut praf.

Poate că vânzătorii roboţi nu aveau habar de toate acestea, totuşi piuiră când gloata se revărsă de afară şi ridicară braţele înaintea feţelor, parcă într-un efort primitiv de apărare. Înspăimântată când văzu cum incidentul creşte brusc şi mult peste ceea ce se aşteptase, femeia care-l declanşase icni:

— Ia, staţi… Ia, staţi…

Cineva îi trase pălăria peste faţă şi glasul îi rămase doar o stridenţă lipsită de înţeles.

— Opreşte-i, domnule poliţist! ţipă directorul. Opreşte-i!

R. Daneel vorbi. Fără nici un efort aparent, vocea lui căpătă pe neaşteptate mai mulţi decibeli decât ar fi avut dreptul o voce de om. „Bineînţeles”, gândi Baley pentru a zecea oară, „el nu-i…”

— Primul care se clinteşte, rosti R. Daneel, va fi împuşcat.

— Radeţi-l! urlă cineva din spate.

Totuşi pentru o clipă nu se mişcă nimeni.

R. Daneel sui agil pe un scaun, şi de acolo pe o tejghea cu vitrină din transtex. Fluorescenţa colorată ce sclipea prin fantele peliculei moleculare polarizate îi transforma chipul neted şi indiferent în ceva nepământean.

„Nepământean…”, reflectă Baley.

Tabloul rămase încremenit în vreme ce R. Daneel aştepta — un individ tăcut, dar cu o prezenţă formidabilă.

— În sinea voastră, spuse el sec, gândiţi aşa: „Bărbatul acesta are un bici neuronic sau un paralizator. Dacă ne vom năpusti cu toţii asupra lui, îl vom doborî şi cel mult unul sau doi dintre noi vor păţi ceva, dar şi ei îşi vor reveni în cele din urmă. Între timp, noi vom face ceea ce dorim, iar legea şi ordinea pot să se ducă în spaţiu!”

Glasul lui nu era nici aspru, nici mânios, însă deţinea autoritate. Avea tonul cuiva sigur pe el şi obişnuit să poruncească. Continuă:

— Vă înşelaţi! Obiectul din mâna mea nu este nici bici neuronic, nici paralizator. Este un blaster, o armă mortală. O voi utiliza şi nu voi trage în aer. Voi ucide mulţi dintre voi înainte de a mă doborî — poate mai mult de jumătate din numărul vostru. Vorbesc cât se poate de serios. Vi se pare că nu arăt a persoană care vorbeşte serios?

La marginile gloatei se întrezăreau mişcări, dar mulţimea nu mai creştea. Numărul nou-veniţilor care se opreau să caşte gura era egal cu cel al cărora se îndepărtau în grabă. Cei mai apropiaţi de R. Daneel îşi ţineau răsuflarea, străduindu-se cu disperare să nu înainteze sub presiunea masei de trupuri dinapoia lor.

Clienta cu pălărie rupse vraja. Printre icnete şi gâfâituri, zbieră:

— O să ne-omoare pe toţi. N-am făcut nimic! Lăsaţi-mă să ies!

Se răsuci, dar se trezi în faţa unui zid neclintit de femei şi bărbaţi înghesuiţi unii în alţii. Căzu în genunchi. Mişcarea spre înapoi a mulţimii tăcute se accentuă.

R. Daneel sări de pe tejghea şi spuse:

— Pornesc spre uşă şi voi împuşca orice bărbat sau femeie care mă atinge. Când ajung la uşă, voi împuşca orice bărbat sau femeie care nu pleacă pentru a-şi vedea de treburile lui. Femeia aceasta…

— Nu, nu, ţipă femeia cu pălărie. N-am făcut nimic! N-am vrut nici un rău. Nu vreau pantofi. Vreau acasă!

— Femeia aceasta, continuă R. Daneel, va rămâne şi va fi servită.

Făcu un pas înainte.

Gloata îl înfruntă în tăcere. Baley închise ochii. „N-a fost vina mea”, gândi el disperat. „Se vor înregistra morţi şi un incident diplomatic îngrozitor, dar spaţialii m-au obligat să am un robot drept partener. Ei i-au acordat statut egal.”

Zadarnic. Nu se putea autoconvinge. Ar fi trebuit să-l oprească pe R. Daneel din capul locului, ar fi trebuit să cheme o echipă specializată în tulburări ale maselor, dar în loc să procedeze aşa, îl lăsase pe R. Daneel să-şi asume responsabilitatea şi simţise o uşurare laşă. Când încercă să-şi spună că personalitatea lui R. Daneel dominase pur şi simplu situaţia, fu cuprins de o profundă scârbă de sine. Un robot care să domine…

Nu se auzi nici un sunet neobişnuit, nici un strigăt sau înjurătură, nici un mormăit sau răcnet. Detectivul deschise ochii.

Oamenii se împrăştiau.

Directorul magazinului se liniştea, aranjându-şi haina boţită, murmurând ameninţări furioase în urma mulţimii care se risipea.

Şuieratul lin şi discret al unei maşini de poliţie se auzi brusc în faţa magazinului. „Normal”, îşi spuse Baley. „După ce s-a terminat totul…”

Directorul îl trase de mânecă.

— Domnule poliţist, n-are rost să mai creăm probleme…

— Nu va fi nici o problemă, replică Baley.

Fu uşor să scape de echipaj. Poliţiştii veniseră în urma unei sesizări referitoare la mulţimea strânsă pe stradă. Nu cunoşteau detalii şi văzuseră cu ochii lor că strada era pustie. R. Daneel se trase într-o parte şi nu dovedi nici un semn de interes, în timp ce Baley le explică ce se întâmplase, minimalizând incidentul şi ascunzând complet rolul jucat de R. Daneel.

După aceea plecă cu robotul şi se opri lângă unul dintre zidurile de beton şi oţel ale puţurilor pentru ascensoare.

— Uite ce-i, îi spuse, să ştii că nu-ncerc să mă împăunez cu meritele tale.

— Să te „împăunezi”? Este o expresie pământeană?

— Nu am raportat rolul pe care l-ai jucat tu.

— Nu vă cunosc toate obiceiurile. Pe planeta mea se obişnuieşte un raport complet, dar poate că aici lucrurile stau altfel. În orice caz, a fost evitată o răzmeriţă civilă. Asta este important, nu?

— Da? Fii atent! (Baley se strădui să aibă un ton cât mai apăsat, sarcină îngreunată de faptul că trebuia să se limiteze la şoapte furioase.) Să nu mai faci asta niciodată!

— Să nu mai insist niciodată pentru respectarea legii? Dacă nu voi proceda în felul acesta, care mai este atunci menirea mea?

— Să nu mai ameninţi niciodată un om cu un blaster!

— Elijah, după cum ştii prea bine, nu aş fi tras, indiferent de circumstanţe. Sunt incapabil de a pricinui vreun rău unui om. Dar, după cum ai văzut, nu a fost nevoie să trag cu arma. Nici nu m-am aşteptat să fie nevoie.

— Ai avut un noroc absolut chior că n-a trebuit să tragi. Să nu-ţi mai asumi niciodată riscul ăsta. Aş fi putut eu însumi să fac cascadoria ta…

— „Cascadorie”? Aceasta ce mai este?

— Nu contează! Reţine ce-ţi spun: aş fi putut şi eu să ameninţ mulţimea cu un blaster, dar nu-i genul de risc pe care să mi-l asum justificat şi asta-i valabil şi pentru tine. Ar fi fost mai sigur să solicităm ajutorul unor echipaje de poliţie, decât să încercăm acte de eroism pe cont propriu.

R. Daneel căzu pe gânduri, apoi clătină din cap.

— Cred că greşeşti, partenere Elijah. Informarea pe care am primit-o despre caracteristicile pământenilor include printre altele detaliul potrivit căruia, spre deosebire de locuitorii Lumilor Exterioare, ei sunt educaţi din copilărie să accepte autoritatea. Se pare că acesta este rezultatul modului vostru de viaţă. Este de ajuns un singur om care să reprezinte autoritatea cu suficientă fermitate, aşa cum am demonstrat-o. Dorinţa ta pentru sprijinul unui echipaj a fost, în realitate, doar expresia dorinţei tale aproape instinctive pentru o autoritate superioară care să te scutească de responsabilităţi. Recunosc: modul în care am procedat ar fi fost cu totul nejustificat pe planeta mea.

Chipul prelung al lui Baley era stacojiu de furie.

— Dacă te-ar fi recunoscut că eşti robot…

— Am fost sigur că nu mă vor recunoaşte.

— Oricum, ţine minte că eşti un robot. Nimic altceva, doar un robot. La fel ca vânzătorii aceia din magazin.

— Este evident.

— Şi nu eşti om.

Fără să vrea, Baley se simţea împins spre cruzime.

R. Daneel păru să se gândească la spusele detectivului, apoi rosti:

— Poate că diferenţa dintre om şi robot nu este la fel de semnificativă precum cea dintre inteligenţă şi non-inteligenţă.

— Asta o fi valabil pe planeta voastră, dar nu pe Pământ.

Baley îşi privi ceasul şi abia atunci îşi dădu seama că întârziase cu o oră şi un sfert. Îşi simţea gâtlejul uscat şi dureros, gândindu-se că R. Daneel câştigase prima rundă, în vreme ce el stătuse neajutorat.

Se gândi la Vince Barrett, puştiul pe care-l înlocuise R. Sammy. Şi la el însuşi, Elijah Baley, pe care R. Daneel l-ar fi putut înlocui. Sfinte Iosafat, cel puţin tatăl lui fusese dat afară din cauza unui accident care produsese avarii, care ucisese oameni! Poate că fusese într-adevăr vina lui — Baley nu ştia adevărul -, dar dacă fusese eliminat pentru a face loc unui robot fizician? Pur şi simplu pentru asta, fără nici un alt motiv. Oricum, el nu mai putea face nimic de acum.

— Să-i dăm drumul, vorbi sec. Trebuie să te duc la mine acasă.

— Înţelegi, urmă R. Daneel, nu se cuvine să examinăm alte diferenţe, de importanţă mai redusă, decât faptul că inteli…

— Bine, ridică glasul Baley, am închis subiectul. Jessie ne aşteaptă. (Porni în direcţia celui mai apropiat tub de comunicare între Secţiuni.) Ar fi mai bine s-o sun şi să-i spun că suntem pe drum.

— „Jessie”?

— Soţia mea.

„Sfinte Iosafat”, gândi Baley, „sunt într-o formă excelentă pentru a da ochii cu Jessie!”