Sfârşitul Eternităţii

INTERLUDIU

Harlan, ducându-se cu gândul înapoi, îşi dădea seama că urmase o perioadă idilică.

În acele fizio-săptămâni se întâmplaseră o sută de lucruri, toate amestecându-se mai târziu în amintirile lui, făcând ca acest interval de timp să pară mai lung decât fusese în realitate. Orele idilice fuseseră, fără îndoială, cele petrecute cu Noÿs, iar ele îmbrăcau restul lucrurilor într-o aură strălucitoare.

Punctul 1: îşi împacheta obiectele personale din Secţia 482, hainele şi filmele, mult îndrăgitele lui volume de periodice din Timpurile Primitive, mânuite cu grijă.

El însuşi urmări îndeaproape întoarcerea acestora în Secţia lui permanentă, 575.

Când ultimul pachet fu ridicat în nava pentru mărfuri, de către personalul de la întreţinere, Finge se afla lângă el.

Alegându-şi cuvinte de o banalitate infailibilă, Finge spuse:

— Deci, ne părăseşti!

Zâmbetul îi era larg, dar îşi ţinea buzele strânse, astfel încât dinţii de-abia i se vedeau. Mâinile îi erau împreunate la spate şi trupul lui îndesat se legăna continuu pe picioarele scurte.

Harlan nu-l privi pe superiorul său. Mormăi indiferent:

— Da, domnule!

— Îi voi raporta Calculatorului Senior Twissell despre modul cu totul satisfăcător în care ţi-ai îndeplinit îndatoririle de Observator în Sectorul 482.

Harlan nu fu în stare să scoată nici măcar un cuvânt ursuz de mulţumire. Rămase tăcut.

Finge urmă, cu o voce brusc coborâtă:

— Deocamdată, nu voi raporta şi recenta ta ieşire violentă împotriva mea.

Şi, cu toate că îşi păstrase zâmbetul şi privirea amabilă, avea un aer de satisfacţie haină.

Harlan ridică brusc privirea şi spuse:

— Cum doriţi, Calculator.

Punctul 2: Se re-instală în Secţia 575.

Îl întâlni pe Twissell aproape imediat. Fu fericit să vadă din nou corpul acela mic şi faţa ridată, de spiriduş bătrân. Fu fericit să vadă până şi cilindrul alb şi fumegând adăpostit între două degete pătate, ridicat cu repeziciune către buze.

— Calculator, îl salută Harlan în felul lor obişnuit. Twissell, care tocmai ieşea din biroul lui, îl privi un moment fără să-l vadă şi fără să-l recunoască. Faţa îi era trasă şi ochii lui obosiţi se căzneau să desluşească ce vedeau.

— Ah, Tehnicianul Harlan. Ţi-ai încheiat misiunea în Secolul 482?

— Da, domnule.

Comentariul lui Twissell sună cel puţin straniu. Îşi privi ceasul, care, ca orice ceas din Eternitate, era reglat să arate fizio-Timpul, arătând data şi ora şi spuse:

— La ţanc, băiete, la ţanc. Minunat. Minunat.

Harlan simţi cum îi tresare inima. Atunci când se văzuseră ultima oară nu ar fi fost în stare să înţeleagă această remarcă. Acum însă crezu că înţelege. Twissell era obosit, altfel poate că nu s-ar fi apropiat atâta de miezul problemei. Sau o fi crezut că remarca lui este atât de încifrată, încât nu are nici o importanţă cât de mult dezvăluie.

Harlan întrebă pe tonul lui cel mai indiferent cu putinţă, ca să nu se observe că remarca lui este legată în vreun fel de cea a lui Twissell.

— Ce mai face Novicele meu?

— E bine, e bine, răspunse Twissell, în aparenţă doar pe jumătate atent la ce spune. Pufăi o dată scurt din tubul de tutun, din ce în ce mai mic, dădu din cap în semn de la revedere şi plecă grăbit.

Punctul 3: Novicele.

Părea mai în vârstă. Când îi întinsese mâna şi îi spusese, „Îmi pare bine că te-ai întors, Harlan” părea să se simtă mult mai matur.

Sau poate doar că, după ce Harlan îl privise înainte mai mult ca pe un elev, Cooper îi apărea acum mai mult decât un Novice, şi anume un instrument foarte important în mâinile Eternilor. În mod normal, crescuse de-acum în ochii lui.

Căută să nu-i arate toate acestea. Se aflau în încăperile lui şi Tehnicianul se odihnea între suprafeţele de porţelan imaculat, bucuros de a fi scăpat de petele încărcate caracteristice Secolului 482. Oricât încerca să facă o legătură între barocul sălbatic din 482 şi Noÿs, nu reuşea decât să îl asocieze cu Finge. Noÿs îi sugera un crepuscul trandafiriu, satinat, şi, în mod straniu, austeritatea goală a Secţiilor Secolelor Ascunse.

Vorbea grăbit, ca şi cum ar fi fost nerăbdător să-şi ascundă gândurile periculoase.

— Ei, Cooper, ce-au mai făcut cu tine cât am fost eu plecat? Cooper râse, îşi netezi, stingherit, cu un deget, mustaţa căzută şi răspunse:

— Tot matematică. Mereu matematică.

— Da? Cred că probleme destul de complicate de-acum.

— Da, destul de avansate.

— Şi cum merge?

— Până acum este suportabil. Îmi vine destul de uşor, îmi place. Dar prea mă îndoapă cu cunoştinţe.

Harlan dădu din cap, cu o anumită satisfacţie.

— Matrici de Câmpuri Temporale şi lucruri de genul ăsta? Însă Cooper, înroşindu-se puţin, se întoarse către volumele rânduite în rafturi şi spuse:

— Hai să ne întoarcem la Primitivi. Aş avea nişte întrebări.

— Despre ce?

— Despre viaţa citadină în Secolul 23. Los Angeles, în special.

— De ce tocmai Los Angeles?

— Este un oraş interesant. Nu credeţi?

— Ba da, dar hai să-l privim mai întâi în Secolul 21. Atunci a atins apogeul strălucirii sale.

— Mai bine… în Secolul 23.

— Bine, de ce nu?

Faţa îi era impasibilă, dar dacă această impasibilitate i-ar fi fost înlăturată, ca un văl, expresia lui ar fi vădit înverşunare. Presupunerea lui, excepţională intuiţie, era mai mult decât o presupunere. Totul se verifica de la sine, cu exactitate.

Punctul 4: Cercetare. Pe două planuri.

Mai întâi, pentru sine însuşi. În fiecare zi parcurgea rapoartele de pe biroul lui Twissell cu o privire scrutătoare. Erau rapoarte despre diversele Schimbări de Realitate planificate sau sugerate. La Twissell, fiind membru al Consiliului Atottemporal, veneau zilnic cópii, şi Harlan ştia că nu-i va scăpa nici una. Căuta în primul rând apropiata Schimbare din 482. În al doilea rând, căuta alte Schimbări, orice alte Schimbări, care ar putea avea vreo fisură, vreun punct nevralgic, o deviere cât de mică de la perfecţiunea cerută, vreun detaliu vizibil pentru ochiul lui experimentat şi talentat de Tehnician.

În cel mai strict sens ai cuvântului, nu îi era îngăduit să studieze rapoartele, dar Twissell nu prea dădea în perioada aceea pe la biroul lui şi nimeni altcineva nu găsi de cuviinţă să se amestece în treburile Tehnicianului lui personal.

Aceasta era doar o parte a cercetărilor sale. Cealaltă se desfăşura în biblioteca Secţiei 575.

Pentru prima oară, se aventură dincolo de acele părţi ale bibliotecii care îi monopolizau de obicei atenţia. În trecut, „bântuise” secţia Istoriei Primitive (foarte săracă, astfel încât majoritatea lucrărilor de referinţă şi materialelor trebuiau căutate în jos-Timpul îndepărtat al mileniului trei, ceea ce era desigur normal). Scotocise mai cu seamă rafturile repartizate Schimbărilor de Realitate, teoriei, tehnicii şi istoriei lor. O colecţie excelentă (cea mai bună din Eternitate, în afara Bibliotecii Centrale, şi asta datorită lui Twissell) pe care o cunoştea în amănunţime.

Acum se plimba curios printre celelalte rafturi cu filme. Pentru întâia dată Observă (cu majusculă, de data aceasta), rafturile rezervate Secolului 575, cu geografiile sale, care difereau de la Realitate la Realitate, de istoriile sale, care erau şi mai variate, şi cu Sociologiile, care variau cel mai mult. Acestea nu erau cărţile sau rapoartele scrise despre acest Secol de către Eterni Observatori sau Calculatori (pe acestea le cunoştea), ci de către Temporali înşişi.

Erau acolo şi operele literare ale Secolului 575 şi acestea îi răscoliră amintirile despre controversele aprinse pe care le auzise, legate de valorile Schimbărilor alternative. Va fi cutare capodoperă influenţată sau nu? Şi dacă da, în ce fel? În ce măsură au afectat Schimbările trecute operele de artă?

Şi atunci, se putea vreodată ajunge la un acord general în privinţa artei? Putea ea fi redusă la termeni cantitativi, care să poată fi evaluaţi mecanic de maşinile de Calculat?

Oponentul principal al lui Twissell în acest domeniu era un Calculator numit August Sennor. Harlan, incitat de acuzaţiile fervente pe care Twissell le aducea celuilalt şi vederilor sale, citise câteva din lucrările lui Sennor şi i se păruseră surprinzătoare.

Sennor întrebase în mod public şi, după părerea lui Harlan, deconcertant, dacă o nouă Realitate nu ar putea conţine o personalitate analogă în sine unei alteia care să fi fost adusă în Eternitate dintr-o Realitate anterioară. Analizase apoi posibilitatea ca un Etern să-şi întâlnească analogul în Timp, cu sau fără ştiinţă, şi făcuse speculaţii asupra consecinţelor în ambele cazuri. (Ceea ce se apropia foarte mult de una din temerile cele mai pregnante ale Eternităţii şi Harlan, cutremurat, purtase discuţia grăbit, simţindu-se nelalocul lui). Şi, desigur, vorbiseră îndelung despre soarta literaturii şi artei în diverse tipuri şi clasificări ale Schimbărilor de Realitate.

Dar Twissell nu admitea replică.

— Dacă valorile artei nu pot fi calculate, ţipa el la Harlan, atunci la ce să ne mai certăm pe subiectul ăsta?

Şi părerile lui Twissell, din câte ştia Harlan, erau împărtăşite de marea majoritate a membrilor Consiliului Atottemporal.

Totuşi, acum, Harlan se oprise în faţa rafturilor rezervate romanelor lui Eric Linkollew, considerat de obicei scriitorul cel mai bun al Secolului 575, şi se minuna. Numără cincisprezece ediţii de „Opere complete” diferite, fiecare, fără îndoială, aparţinând altei Realităţi. Era sigur că fiecare din ele este oarecum deosebită. De exemplu, unul din volume era vizibil mai subţire decât celelalte. O sută de Sociologi trebuie să fi elaborat analize ale diferenţelor dintre ediţii în funcţie de fundalul sociologic al fiecărei Realităţi, câştigând astfel un statut superior.

Harlan trecu apoi la acea aripă a bibliotecii care adăpostea mecanismele şi instrumentaţia diferitelor Secole 575. Multe dintre acestea, după câte ştia Harlan, fuseseră scoase din Timp şi rămăseseră intacte, ca produse ale ingeniozităţii umane, doar în Eternitate. Omul trebuia apărat de propria sa inventivitate tehnică, mult prea neînfrânată. Asta mai înainte de toate. Nu trecea un fizio-an şi, undeva în Timp, tehnologia nucleară îşi şi schimba brusc direcţia către zona primejdiosului şi trebuia să i se imprime un nou curs.

Se întoarse în biblioteca propriu-zisă, la rafturile destinate matematicii şi istoriei matematicii. Degetele lui treceau uşor peste titluri şi, după o oarecare gândire, alese şase cărţi din raft şi le luă cu el.

Punctul 5: Noÿs.

Cel mai important element al acestei perioade, latura ei idilică.

În orele lui libere, după plecarea lui Cooper — când putea, de obicei, să mănânce în singurătate, să citească în singurătate, să doarmă în singurătate, să aştepte în singurătate (sau în linişte) ziua următoare — se ducea pe navă.

Acum mulţumea din toată inima poziţiei Tehnicianului în societate. Era recunoscător, cum nu visase niciodată că ar putea fi, pentru felul în care îl evitau toţi.

Nimeni nu îl întreba dacă are dreptul să folosească nava, nimănui nu-i păsa dacă pornea în sus-Timp sau în jos-Timp. Nu-l urmărea nici un ochi curios, nici o mână nu se întindea să-i ofere ajutor, nici o gură clevetitoare nu-l provoca la vorbă.

Putea pleca unde şi când dorea.

Noÿs îi spuse:

— Te-ai schimbat, Andrew, pe cuvântul meu că te-ai schimbat. O privi zâmbindu-i.

— În ce privinţă, Noÿs?

— Zâmbeşti, nu-i aşa? Asta e una. Nu te priveşti niciodată în oglindă ca să-ţi vezi surâsul?

— Mă tem s-o fac. Mi-aş spune: nu pot fi chiar atât de fericit. Sunt bolnav. Delirez. Sunt închis într-un ospiciu, visez cu ochii deschişi şi nici nu-mi dau seama.

Noÿs se apropie şi-l ciupi.

— Simţi ceva?

Îi trase capul către el, simţindu-se învăluit de părul ei moale, întunecat.

Când se depărtară din nou, ea îi spuse, cu respiraţia tăiată:

— Te-ai schimbat şi aici. Ai făcut progrese enorme.

— Am avut un profesor bun, începu Harlan şi se opri brusc, temându-se să nu-i producă neplăcere la gândul celor care-şi aduseseră contribuţia la formarea unui profesor atât de strălucit.

Dar râsul ei nu păru tulburat de un astfel de gând. Mâncaseră şi ea îi apărea mătăsoasă şi îmbietoare, moale şi caldă în veşmintele pe care i le adusese.

Ea îi urmări privirea şi îşi atinse cu gingăşie rochia, dezlipind-o de îmbrăţişarea moale a coapsei.

— Aş vrea să nu-mi mai aduci nimic, Andrew. Zău că n-ar trebui să-mi mai aduci.

— Nu văd nici un pericol în asta, răspunse el, nepăsător.

— Ba da. Nu fă imprudenţe. Mă pot descurca cu ce am aici până… până când se rezolvă totul.

— De ce să nu ai aici hainele şi lucrurile tale?

— Pentru că nu merită să te duci după ele până la mine acasă, în Timp, şi să fii prins. Şi dacă fac Schimbarea cât timp eşti tu acolo?

Evită, încurcat, răspunsul.

— Nu cred.

Apoi, însufleţindu-se, adăugă:

— Şi apoi am generatorul meu la mână, şi el mă menţine în fizio-Timp, aşa că nici o Schimbare nu mă poate afecta, înţelegi?

Noÿs suspină.

— Nu înţeleg. Nu cred că o să înţeleg vreodată totul.

— Dar nu e greu.

Şi Harlan îi explica şi iar îi explica, cu multă însufleţire! Noÿs asculta cu ochi scânteietori, care nu lăsau niciodată să se vadă clar dacă o interesa pe de-a-ntregul sau o amuza, sau amândouă odată.

Viaţa lui Harlan devenise mult mai bogată. Avea cu cine vorbi, cu cine să discute despre viaţa, faptele şi gândurile lui. Era ca şi cum ea ar fi făcut parte din el, dar o parte suficient de separată pentru a comunica prin viu grai şi nu prin gânduri. Suficient de separată pentru a-i putea da răspunsuri imprevizibile, pornite din raţionamente independente. Cât este de ciudat, gândea Harlan, ca cineva să Observe un fenomen social ca instituţia matrimonială şi totuşi să-i scape un adevăr atât de important. Ar fi putut să prevadă vreodată, de exemplu, că tocmai interludiile pasionate vor fi acelea pe care le va asocia cel mai puţin cu noţiunea de idilă? Ea se cuibări în braţele lui şi-l întrebă:

— Cum mai merge cu matematicile tale?

— Vrei să-ţi arăt ceva din ele?

— Să nu-mi spui că le porţi mereu la tine?

— De ce nu? Drumurile cu nava îmi iau mult timp. N-are nici un rost să-l irosesc.

Se desprinse din îmbrăţişarea ei, scoase un mic video-aparat din buzunar, băgă un film şi zâmbi drăgăstos când ea îl duse la ochi.

Noÿs i-l înapoie scuturând din cap.

— N-am mai văzut niciodată atâtea bucle şi şerpuituri. Tare-aş vrea să pot citi şi eu Intertemporala asta Standard a voastră.

— De fapt, semnele şerpuite, despre care vorbeşti, nu sunt Intertemporala „noastră”, ci doar notaţii matematice.

— Dar tu le înţelegi, nu-i aşa?

Harlan se temea să facă ceva care ar fi putut umbri admiraţia sinceră din ochii ei, dar era nevoit să spună.

— Nu într-atât pe cât aş vrea. Totuşi, am prins destulă matematică pentru a putea obţine ceea ce vreau. Nu trebuie să înţeleg chiar totul ca să pot vedea o spărtură în zid, de-ajuns de mare ca să încapă prin ea o navă de mărfuri.

Aruncă aparatul în aer, îl prinse cu o răsucire a mâinii şi-l puse pe masă.

Ochii lui Noÿs îl urmăriră cu aviditate şi pe Harlan îl fulgeră un gând neaşteptat.

— Sfinte Timp! Dar tu nu poţi citi deloc în Intertemporală, nici chiar dacă ţi-aş aduce un video-aparat!

— Nu, sigur că nu.

— Atunci biblioteca Secţiei de aici nu-ţi foloseşte la nimic. Nu m-am gândit niciodată la asta. Ţi-ar trebui filmele tale din 482.

Ea spuse repede:

— Nu vreau nici unui.

— Le vei avea.

— Pe cuvântul meu că nu le vreau! E o prostie să rişti…

— Le vei avea! repetă el.

Se afla acum pentru ultima oară la graniţa imaterială dintre Eternitate şi locuinţa lui Noÿs, în Secolul 482. Data trecută îşi spusese la fel, că este pentru ultima oară. Schimbarea era acum aproape iminentă, lucru pe care nu i-l spusese lui Noÿs, dintr-un respect pe care-l avea pentru sentimentele oricui, cu atât mai mult pentru cele ale fiinţei iubite.

Îi fusese totuşi uşor să hotărască această incursiune suplimentară. Făcea parte din bravură, ca s-o impresioneze pe Noÿs, aducându-i cărţile-film din gura leului, şi parte dintr-o dorinţă zgândăritoare (cum suna expresia Primitivă?): „Să pârlească barba regelui Spaniei”, dacă se putea referi astfel la Finge-cel-cu-obrazul-neted.

Şi apoi, va mai avea, probabil, ocazia să savureze atmosfera sinistru-atrăgătoare a unei case condamnate.

O simţise şi înainte, când folosise marja de timp îngăduită de diagramele spaţio-temporale. O simţise pe când rătăcea prin camere, adunând haine, mici obiecte de artă, recipiente ciudate şi lucruri de pe masa de toaletă a lui Noÿs.

Acolo pătrunsese şi se îmbibase liniştea sumbră a unei Realităţi condamnate, de dincolo de simpla absenţă fizică a sunetului. Harlan nu-i putea imagina analogul într-o nouă Realitate. Ar fi putut fi o casă mică în zona suburbană, sau o clădire cu camere de închiriat pe o stradă din oraş. Terenul luxuriant, ca un parc, pe care se înălţa, ar putea fi înlocuit de un maidan cu tufişuri şi arbuşti rebeli. Sau ar putea rămâne aproape neschimbată. Şi (pe Harlan îl emoţiona acest gând) ar putea fi sau nu locuită de analogul lui Noÿs.

Pentru el casa era deja o stafie, un spectru prematur, care începuse să bântuie încă dinainte de a muri. Şi pentru că aceste ziduri însemnau pentru el foarte mult, îşi dădu seama că-i pare rău de agonia casei şi-i plângea soarta.

O singură dată doar, în cinci incursiuni, auzise un sunet care tulburase liniştea încăperilor. Se afla în cămară, unde, bucuros că tehnologia respectivei Realităţi şi a Secolului făcuse să dispară moda servitorilor şi-l scăpase de o problemă, alesese câteva borcane cu conserve şi tocmai se gândea că a luat destule pentru un singur drum şi că Noÿs va fi cu adevărat bucuroasă să întrerupă monotonia regimului său bogat, dar uniform, pe care i-l punea la dispoziţie Secţia — cu alimente cu care era ea obişnuită. Râsese chiar tare la gândul că, nu cu mult timp înainte, considerase că ea are un mod de alimentare cu totul decadent.

Exact în mijlocul unui hohot de râs auzise o bufnitură, un zgomot distinct. Îngheţă.

Sunetul venise de undeva din spatele lui, şi, în momentul de surpriză în care încremenise pe loc, îi veniră în minte mai întâi pericolul mai puţin important, al unui spărgător, şi apoi primejdia mai mare a unui Etern făcând investigaţii.

Dar nu putea fi un spărgător. Întreaga perioadă a diagramei spaţio-temporale, cu marjă de timp cu tot, fusese „curăţată” cu multă grijă şi aleasă dintre alte perioade similare de Timp datorită lipsei factorilor perturbatori. Pe de altă parte, el declanşase o microschimbare (poate că nu chiar atât de „micro”), sustrăgând-o pe Noÿs.

Cu inima zvâcnind, se forţă să se întoarcă. I se păru că uşa din spatele lui se închisese chiar atunci, parcurgând ultimul milimetru până la perete.

Îşi reprimă impulsul de a o deschide, de a căuta prin casă. Cu delicatesele lui Noÿs în braţe, se întoarse în Eternitate şi aşteptă eventualele repercusiuni timp de două zile, înainte de a se aventura în sus-Timpul îndepărtat. Repercusiunile nu veniră şi, în cele din urmă, uită cu totul de incident.

Acum însă, în timp ce regla comenzile ca să intre în Timp pentru ultima oară, întâmplarea îi reveni în minte. Sau poate că îl urmărea gândul la Schimbarea care era foarte aproape acum. Mai târziu, întorcându-se la acest moment, simţi că primul sau cel de-al doilea gând fuseseră cele care îl făcuseră să greşească comenzile. Altă scuză nu exista.

Greşeala nu se văzu imediat. Încăperea fusese aleasă corect şi Harlan păşi direct în biblioteca lui Noÿs.

Devenise de-acum destul de decadent el însuşi pentru a nu fi dezgustat de exagerarea cu care erau elaborate casetele filmelor. Literele titlurilor se împleteau într-un filigran complicat, până când deveneau deosebit de atrăgătoare, dar total ilizibile. Era un triumf al esteticii asupra utilităţii.

Harlan luă câteva cărţi de pe rafturi, la întâmplare, şi fu surprins. Unul din titluri suna astfel: „Istoria social-economică a timpurilor noastre”.

Aceasta era oarecum o latură a lui Noÿs la care se gândise prea puţin. Nu era, evident, proastă şi cu toate acestea lui nu-i trecuse niciodată prin minte că ar putea s-o intereseze şi lucruri serioase. Avu impulsul de a răsfoi puţin „Istoria social-economică”, dar se răzgândi. Va găsi volumul în biblioteca Secţiei 482, oricând va dori. Cu siguranţă că Finge pustiise, cu luni înainte, bibliotecile acestei Realităţi pentru dosarele Eternităţii.

Puse filmul deoparte, trecu restul în revistă, alese lucrările de ficţiune şi câteva din ceea ce părea non-ficţiune uşoară. Acestea şi două video-aparate de buzunar. Le puse pe toate cu grijă într-o geantă de voiaj.

Acela fu momentul în care auzi, din nou, un zgomot în casă. De data aceasta nu mai era doar o părere. Nu mai era un zgomot scurt, făcut de cine ştie ce. Era râsul unui om, al unui bărbat. Nu era singur în casă.

Nici nu-şi dădu seama când scăpă geanta din mână. Timp de o secundă confuză, nu putu gândi decât că a fost prins!