Sfârşitul Eternităţii

OBSERVATOR

Harlan stătea la poarta Timpului şi se gândea la sine însuşi într-un fel cu totul nou. Odată, totul fusese foarte simplu. Existau lucruri care se numeau idealuri, sau cel puţin sloganuri, prin şi pentru care să trăieşti. Fiecare etapă a vieţii în Etern avea o motivaţie. Cum începeau „Principiile de bază”?

„Viaţa unui Etern poate fi împărţită în patru etape…”

Lucrurile merseseră bine, însă pentru el totul se schimbase şi ce se stricase nu mai putea fi reparat.

Totuşi, trecuse, corect, prin fiecare din cele patru etape ale vieţii unui Etern. A fost mai întâi acea perioadă de la cincisprezece ani în care nu era Etern, ci doar un locuitor al Timpului. Numai o fiinţă omenească scoasă din Timp, un Temporal, putea deveni un Etern. Nimeni nu se putea naşte cu acest statut.

La vârsta de cincisprezece ani fusese ales, printr-un minuţios proces de eliminări şi trieri, despre natura căruia nu ştia nimic pe atunci. Fusese adus dincoace de cortina Eternităţii, după ce-şi luase un ultim rămas bun dureros de la familia sa. (încă de atunci i se spusese clar că, orice s-ar întâmpla, nu se va reîntoarce niciodată. Adevăratul motiv urma să-l afle mult timp după aceea).

Odată ajuns în Eternitate, petrecuse zece ani în şcoală, ca Novice, după care absolvise şi intrase în cea de-a treia perioadă, de Observator. Numai după aceea devenise Specialist şi un adevărat Etern, pentru că cele patru etape ale vieţii unui Etern sunt: Temporal, Novice, Observator şi Specialist.

El, Harlan, trecuse foarte corect prin toate. Cu succes, ar fi putut spune.

Îşi amintea, atât de clar, momentul de sfârşit al Noviciatului, în care toţi deveniseră membri independenţi ai Eternităţii, momentul în care, chiar dacă erau ne-Specializaţi, li se atribuia titlul legal de „Eterni”.

Îşi amintea. Şcoala terminată, Noviciatul sfârşit, stătea în picioare, cu cei cinci care-şi terminau pregătirea odată cu el, cu mâinile încleştate la spate, picioarele uşor depărtate, cu ochii atenţi, ascultând.

Educatorul Yarrow le vorbea, aşezat la biroul lui. Harlan şi-l amintea bine: un om scund, conştiincios, cu părul roşcat în dezordine, cu braţele pistruiate şi o privire pierdută. (Această privire nu era neobişnuită în ochii unui Etern, ci ea amintea de pierderea căminului, a rădăcinilor, era dorul nemărturisit şi nemărturisibil de un Secol.)

Harlan nu-şi mai aducea aminte de cuvintele lui exacte, desigur, însă esenţa lor rămăsese vie.

Yarrow spusese, în esenţă: „Acum veţi fi Observatori. Nu este o situaţie foarte apreciată. Specialiştii o consideră o etapă minoră, bună pentru puşti. Poate că voi, Eternii — făcu în mod intenţionat o pauză după acest cuvânt, ca să-i dea fiecăruia ocazia să-şi îndrepte spatele şi să-şi ia o înfăţişare mândră — gândiţi la fel. În cazul acesta, sunteţi nişte proşti, care nu merită să fie Observatori.

Calculatoarele nu ar avea calcule de făcut, Proiectanţii-de-Vieţi nu ar avea vieţi de proiectat, Sociologii — societăţi de modelat. Nici un Specialist nu ar avea ce să facă dacă nu ar exista Observatorul. Ştiu că aţi mai auzit asta, dar vreau să vă fie foarte clar şi să vi se întipărească în minte.

Voi, tinerii, sunteţi cei care veţi intra în Timp, în condiţiile cele mai grele, pentru a culege fapte. Fapte judecate la rece, obiective, nealterate de părerile şi preferinţele voastre, înţelegeţi asta. Fapte cu gradul de adecvare necesar pentru a putea fi introduse în maşinile de calculat, Fapte destul de clare pentru a putea susţine ecuaţiile sociale. Destul de autentice pentru a sta la baza Schimbărilor de Realitate.

Şi încă ceva. Stadiul de Observator nu este ceva prin care să treci cât poţi de repede şi de discret. Numai ca Observatori vă puteţi face remarcaţi. Nu ce aţi făcut în şcoală, ci performanţele voastre ca Observatori vă vor determina Specialitatea şi treapta până la care veţi urca în cadrul ei. Acesta va fi cursul vostru „post-universitar”, Eternilor, şi o nereuşită, oricât de mică, vă va trece în Serviciul de întreţinere, oricât de strălucite ar părea acum aptitudinile dumneavoastră. Asta e tot.”

A dat mâna cu fiecare dintre ei, şi Harlan, grav, hotărât, mândru în convingerea sa că privilegiile statutului de Etern includeau şi cel mai mare privilegiu, asumarea responsabilităţii pentru fericirea tuturor oamenilor care erau sau vor fi sub imperiul Eternităţii, era plin de autorespect.

Primele lui sarcini au fost mărunte şi supravegheate îndeaproape, însă îşi şlefui iscusinţa trecând prin experienţa a douăsprezece Secole, prin douăsprezece Schimbări de Realitate.

În cel de-al cincilea an ca Observator, a fost făcut Senior în domeniu şi i s-a repartizat Secolul 482. Urma să lucreze pentru prima oară nesupravegheat şi conştiinţa acestui lucru îi diminua siguranţa de sine, când raportă întâia oară Calculatorului care se ocupa de Secţie.

Acesta era Calculatorul Asistent Hobbe Finge, a cărui figură bosumflată, bănuitoare şi încruntată părea caraghioasă pe o faţă ca a lui. Avea un nas rotund ca un nasture şi doi obraji ca doi nasturi mai mari. N-avea nevoie decât de un pic de roşu şi de o şuviţă de păr alb ca să se transforme în imaginea mitului Primitiv a lui Moş Gerilă.

(… sau Moş Crăciun sau Kriss Kringle). Harlan ştia toate cele trei nume. Se îndoia că un Etern din o sută de mii ar fi auzit măcar de unul dintre ele. Harlan se mândrea în secret şi cu ruşine de acest fel de cunoştinţe ascunse. Încă din primele zile de şcoală căpătase pasiunea Istoriei Primitive, iar Educatorul Yarrow i-o încurajase. Harlan ajunsese să îndrăgească acele Secole ciudate, decadente, aflate nu numai înainte de începuturile Eternităţii, în cel de-al 27-lea, ci înainte chiar de inventarea Câmpului Temporal, în cel de-al 24-lea. În studiile sale se folosise de cărţi şi periodice vechi. Călătorise chiar departe, în jos-Timp, în primele Secole ale Eternităţii — când putuse obţine permisiunea — pentru a consulta surse mai bune. În decursul a peste cincisprezece ani, reuşise să-şi alcătuiască o remarcabilă bibliotecă proprie, aproape toată în tipar-pe-hârtie. Avea un volum scris de un om numit H. G. Wells, altul de cineva pe nume W. Shakespeare, câteva istorii zdrenţuite. Dintre toate exemplarele, cel mai bun era un set complet de volume, legate, ale unui săptămânal Primitiv de ştiri care ocupa un spaţiu foarte mare, dar pe care nu putea, din sentimentalism, să-l readucă la micro-film.

Din când în când se lăsa să plonjeze într-o lume în care viaţa era viaţă şi moartea moarte. Unde un om lua hotărâri definitive, unde răul nu putea fi preîntâmpinat, nici binele favorizat, şi Bătălia de la Waterloo, odată pierdută, rămânea pierdută pentru totdeauna. Avea chiar un fragment de poezie, pe care-l preţuia, şi care spunea că o mână, după ce a scris, nu mai putea nicicând fi ademenită să şteargă.

Atunci îi era greu, suferea aproape un şoc când îşi întorcea gândurile la Eternitate, la un Univers în care Realitatea era ceva flexibil şi efemer, ceva ce oameni ca el puteau ţine în palmă şi modela, dându-i o formă mai potrivită.

Imaginea lui Moş Gerilă se destramă atunci când Hobbe Finge îi vorbi pe un ton energic şi sec.

— Poţi începe mâine, cu o analiză de rutină a Realităţii curente. Vreau să fie bună, temeinică şi la obiect. Nu se admite nici o scăpare. Prima diagramă spaţio-temporală va fi gata pentru tine mâine dimineaţă. Ai înţeles?

— Da, Calculator, spuse Harlan.

Îşi dădea seama, încă de pe acum, că el şi Calculatorul Asistent Hobbe Finge nu se vor înţelege, şi-i părea rău.

În dimineaţa următoare, primi diagrama, cu scheme perforate complicate ieşite din Computaplex. Folosi un convertizor de cod de buzunar pentru a le traduce în limba Intertemporală Standard, în grija sa de a nu face, de la bun început, nici cea mai mică greşeală. Desigur, ajunsese la stadiul în care putea citi perforaţiile direct.

Diagrama îi spunea unde şi cum, în lumea Secolului 482, putea să meargă şi unde nu putea; ce putea să facă şi ce nu putea; ce trebuia să evite cu orice preţ. Prezenţa lui trebuia să se manifeste numai în acele locuri şi timpuri unde nu punea primejdie Realitatea.

Secolul 482 nu era comod pentru el. Nu semăna cu căminul lui temporal, auster şi conformist. Era un Secol fără etică sau principii, aşa cum se obişnuise el să se gândească la ele. Era hedonist, materialist, mai mult decât matriarhat. Singurul Secol (verificase cu multă trudă în dosare) în care se dezvolta din plin naşterea ectogenică şi, în apogeul său, 40 la sută din femei „năşteau” prin simpla contribuţie, a ovarelor, cu un ovul fertilizat. Căsătoria se lega şi se dezlega prin consimţământ reciproc şi, din punct de vedere legal, nu însemna mai mult decât o înţelegere particulară, fără vreo legătură strânsă Convieţuirea în scopul de procreare era, desigur, diferenţiată cu grijă de funcţiile sociale ale căsătoriei şi se încheia pe principii pur eugenice.

Harlan gândea că această societate era bolnavă într-o sută de feluri şi dorea cu ardoare o Schimbare de Realitate. De mai multe ori îi veni în minte gândul că propria lui prezenţă în interiorul Secolului, ca om al altui timp, i-ar putea ramifica istoria. Dacă prezenţa lui inoportună ar fi putut fi făcută destul de perturbatoare, până la un anumit punct, o altă ramură a posibilităţii ar deveni reală, o ramură în care milioane de femei în căutarea plăcerii s-ar trezi transformate în mame adevărate, cu inimi adevărate. S-ar afla într-o altă realitate, cu toate amintirile aferente acesteia, incapabile de a şti, visa sau imagina că au fost vreodată alte fiinţe.

Din nefericire, pentru asta ar fi trebuit să iasă din limitele diagramei spaţio-temporale, ceea ce era inadmisibil. Şi chiar dacă s-ar fi putut, să păşeşti la întâmplare dincolo de graniţe ar fi însemnat Schimbarea Realităţii în multe feluri. Ar fi putut însemna înrăutăţirea ei. Numai o analiză atentă şi multe calcule puteau indica exact natura unei Schimbări de Realitate.

În aparenţă, indiferent de părerile sale proprii, Harlan rămânea un Observator, şi Observatorul ideal era doar un set de frânturi de nervi senzitivi-perceptivi conectaţi la un mecanism întocmitor de rapoarte. Între percepţie şi relatare nu trebuia să intervină nici un sentiment.

Rapoartele lui Harlan erau, din acest punct de vedere, perfecţiunea întruchipată.

Calculatorul Asistent Finge îl chemă la el după cel de-al doilea raport săptămânal.

— Te felicit, Observator, îi spuse cu o voce lipsită de căldură, pentru organizarea şi claritatea rapoartelor tale. Dar oare ce gândeşti cu adevărat?

Harlan se adăposti în spatele unei înfăţişări atât de inexpresive, încât parcă ar fi fost sculptată cu trudă într-un lemn din Secolul 95.

— Nu am păreri proprii în această problemă.

— Haide, haide. Vii din Secolul 95 şi ştim amândoi ce înseamnă asta. Cu siguranţă că acest Secol îţi displace.

Harlan ridică din umeri.

— Există vreun amănunt în rapoartele mele care vă face să credeţi că-mi displace?

Observaţia friza impertinenţa, iar darabana degetelor boante ale lui Finge îi arăta acest lucru.

— Răspunde-mi la întrebare, îl somă el.

Harlan se conformă. „Din punct de vedere sociologic, multe faţete ale Secolului reprezintă nişte extreme. Ultimele trei Schimbări de Realitate din vecinătatea lui temporală au accentuat acest lucru. În sfârşit, cred că situaţia trebuie îndreptată. Extremele nu sunt niciodată sănătoase.”

— Şi atunci ţi-ai dat osteneala să verifici Realităţile trecute ale Secolului.

— Ca Observator, trebuie să verific toate faptele pertinente.

Era o atitudine de distanţare. Harlan avea, desigur, dreptul şi datoria de a verifica aceste fapte. Finge ştia asta. Fiecare Secol era zguduit în mod continuu de Schimbările de Realitate. Nici o Observaţie, oricât de minuţioasă, nu-şi păstra valabilitatea mult timp fără re-verificări, Procedura standard în Eternitate era ca fiecare Secol să rămână într-o stare de Observaţie cronică. Şi pentru a face o observaţie corectă trebuie să poţi prezenta nu numai faptele Realităţii curente, ci şi pe cele ale relaţiilor cu Realităţile precedente.

Totuşi, lui Harlan îi era clar că Finge nu-i examina părerile de Observator numai din neplăcere. Ostilitatea lui era evidentă.

Cu altă ocazie, Finge îi spuse lui Harlan (năvălind în micul lui birou pentru a-i aduce vestea):

— Rapoartele tale fac o impresie foarte favorabilă Consiliului Atottemporal.

Harlan şovăi, nesigur, apoi murmură.

— Vă mulţumesc.

— Toţi sunt de părere că dai dovadă de un grad neobişnuit de clarviziune.

— Fac tot ce-mi stă în putinţă.

— L-ai cunoscut vreodată pe Calculatorul Senior Twissell? întrebă Finge pe neaşteptate.

— Calculatorul Twissell? Harlan făcu ochii mari. Nu domnule. De ce mă întrebaţi?

— Pare deosebit de interesat de rapoartele tale. Finge se îmbufnă şi schimbă subiectul. Mie mi se pare că ţi-ai elabora o filozofie proprie, un punct de vedere asupra istoriei.

Tentaţia era mare pentru Harlan. Orgoliul şi prudenţa se luptau în el şi cel dintâi câştigă.

— Am studiat Istoria Primitivă, domnule.

— Istoria Primitivă? La şcoală?

— Nu chiar, Calculator. Pe cont propriu. Este… pasiunea mea. E ca şi cum ai privi istoria încremenită, îngheţată! Poate fi studiată în amănunt, pe când Secolele Eternităţii sunt într-o permanentă schimbare.

Acest gând îl mai încălzi puţin.

— E ca şi cum am lua o serie de cadre dintr-o carte-film şi le-am studia pe fiecare în detaliu. Am vedea multe lucruri care ne-ar scăpa dacă am urmări doar filmul în derularea lui. Cred că asta mă ajută mult în munca mea.

Finge îl privi cu uimire, cu ochii mari şi plecă fără să mai spună un cuvânt.

Din când în când, după aceea, aducea vorba despre Istoria Primitivă şi asculta comentariile reţinute ale lui Harlan fără ca pe faţa lui plină să apară vreo expresie bine definită.

Harlan nu ştia dacă trebuie să-i pară rău de cele întâmplate sau să le considere ca o posibilă metodă de a-şi grăbi avansarea.

Se oprise la prima alternativă când, întâlnindu-l într-o zi pe Coridorul A, Finge îi spuse brusc, în auzul celorlalţi:

— Sfinte Timp, Harlan, tu nu zâmbeşti niciodată?

Lui Harlan îi veni în minte gândul şocant, că Finge îl urăşte. Propriul lui sentiment faţă de Finge evolua, ulterior, spre aversiune.

Trei luni de investigaţii în Secolul 482 epuizaseră cea mai mare parte din materialul important şi Harlan nu fu surprins când se trezi chemat pe neaşteptate în biroul lui Finge. Se aştepta să i se dea o altă sarcină. Expunerea finală era gata de câteva zile. 482 exporta masiv textile bazate pe celuloză în Secolele despădurite, cum ar fi 1174, dar nu accepta în schimb peşte afumat. Alcătuise o listă lungă de astfel de articole, în ordinea cuvenită, supuse unei analize corecte.

Luă schiţa rezumatului cu el.

Însă nu veni vorba de Secolul 482. În loc de asta, Finge îl prezentă unui omuleţ uscat şi zbârcit, cu păr alb şi rar, cu o faţă de spiriduş, care, în tot timpul conversaţiei, purtă pecetea unui zâmbet permanent, ce oscila între extreme de nelinişte şi jovialitate, dar nu se ştergea nici un moment. Între două degete îngălbenite ţinea o ţigară aprinsă.

Era prima ţigară pe care Harlan o vedea în viaţa lui, altfel ar fi fost mai atent la om şi mai puţin la cilindrul fumegând şi ar fi fost mai bine pregătit pentru prezentarea lui Finge.

— Calculator Senior Twissell, acesta este Observatorul Andrew Harlan.

Ochii lui Harlan trecură, uluiţi, de la ţigara omuleţului la faţa lui.

Calculatorul Senior Twissell spuse cu o voce ascuţită:

— Îmi pare bine. Deci, acesta este tânărul care face rapoartele acelea excelente?

Lui Harlan îi pierise vocea. Laban Twissell era o legendă, un mit viu. Laban Twissell era un om pe care ar fi trebuit să-l recunoască de la prima vedere. Era Calculatorul eminent al Eternităţii, ceea ce era un alt fel de a spune că era cel mai remarcabil Etern în viaţă. Era decanul Consiliului Atottemporal. Condusese mai multe Schimbări de Realitate decât oricine altcineva în istoria Eternităţii. Era… Avea…

Mintea lui Harlan nu mai funcţiona. Dădu din cap cu un zâmbet nerod şi nu spuse nimic.

Twissell duse ţigara la buze, trase repede din ea şi o lăsă jos.

— Lasă-ne singuri, Finge. Vreau să vorbesc cu băiatul. Finge se ridică, mormăi ceva şi plecă.

Twissell spuse:

— Pari nervos, băiete. N-ai de ce să fii nervos. Era un şoc, însă, să-l întâlneşti astfel pe Twissell. Întotdeauna eşti descumpănit să afli că cineva pe care ţi-l închipuiai uriaş nu are de fapt nici un metru şaptezeci. Putea oare creierul unui geniu să intre în spatele acelei frunţi teşite, netede, mărginite de o chelie? Ceea ce iradia din ochii mici, înconjuraţi de o mie de riduri, era o inteligenţă ascuţită sau doar bună dispoziţie?

Harlan nu ştia ce să mai creadă. Ţigara părea să-i întunece fărâma de minte pe care şi-o putea aduna. Tresări vizibil când îl atinse un nor de fum.

Ochii lui Twissell se îngustară, ca şi cum s-ar fi străduit să privească prin norul de fum şi spuse, într-un dialect din mileniul zece, cu un accent mizerabil:

— Te-ai simţi mai pine dacă în tău propriu dialect ţi-aş vorpi, păiete?

Harlan, căruia îi venea să izbucnească într-un râs isteric, spuse cu grijă:

— Vorbesc Intertemporala Standard destul de bine, domnule.

O spuse în Intertemporala pe care el şi toţi ceilalţi Eterni, în prezenţa sa, o folosiseră încă din primele lui luni în Eternitate.

— Prostii, spuse Twissell pe un ton imperativ. Nu-mi bat capul cu Intertemporala. Vorbesc limba celui de-al X-lea mileniu mai mult decât perfect.

Harlan pricepu că Twissell nu mai folosise dialectele local-temporale de vreo 40 de ani.

Spunând acestea, însă, satisfăcut, Twissell trecu la Intertemporală şi rămase la ea.

— Ţi-aş oferi o ţigară, dar sunt sigur că nu fumezi. Fumatul nu prea este aprobat niciunde în istorie. De fapt, ţigări bune se fac numai în Secolul 72 şi de acolo trebuie să mi le procur pe ale mele. Îţi dau această informaţie în caz că o să vrei vreodată să te apuci de fumat. Dar este trist. Săptămâna trecută am rămas blocat în Secolul 123 timp de două zile. Fără să fumez. Vreau să spun, chiar în Secţia din Eternitate care se ocupă de 123. Eternii de acolo au împrumutat „obiceiurile”. Dacă aş fi aprins o ţigară, ar fi echivalat cu prăbuşirea cerului. Câteodată cred că mi-ar plăcea să calculez o Schimbare mare de Realitate şi să înlătur toate tabù-urile cu „nu fumaţi” din toate Secolele, numai că o astfel de Schimbare ar declanşa războaie în 58 sau o societate sclavagistă în Secolul 1.000. Întotdeauna există un impediment.

Harlan se simţi mai întâi încurcat, apoi nerăbdător. Cu siguranţă că aceste lucruri fără noimă ascundeau ceva. Parcă simţea un nod în gât.

— Pot să vă întreb de ce aţi vrut să mă vedeţi, domnule?

— Îmi plac rapoartele tale, băiete.

În ochii lui Harlan apăru un licăr ascuns de bucurie, însă nu zâmbi.

— Vă mulţumesc, domnule.

— Se cunoaşte mâna artistului. Ai intuiţie. Simţi puternic. Cred că ştiu care ar fi adevăratul tău loc în Eternitate şi am venit să ţi-l ofer.

”Nu pot să cred”, gândi Harlan.

Îşi înlătură cu grijă orice nuanţă de triumf din voce.

— Este o mare onoare pentru mine, domnule.

La care Calculatorul Senior Twissell, terminându-şi ţigara, luă alta în mâna stângă, printr-un efect neobservat de prestidigitaţie, şi o aprinse. Spuse, printre pufăituri:

— Pe Timp, băiete, vorbeşti de parcă ai fi repetat vreun rol. Mare onoare, pfui. Vorbe goale. Fleacuri. Spune pe şleau ce simţi. Te bucuri, ei?

— Da, domnule, spuse Harlan prudent.

— Bine. Aşa şi trebuie. Cum ţi-ar plăcea să fii Tehnician?

— Tehnician! strigă Harlan, sărind de pe scaun.

— Stai jos. Stai jos. Pari surprins.

— Nu mă aşteptam să fiu Tehnician, Calculator Twissell.

— Nu, spuse Twissell sec, Într-un fel nimeni nu se aşteaptă. Toţi se aşteaptă la orice, numai la asta nu. Şi totuşi Tehnicienii sunt greu de găsit şi sunt foarte căutaţi. Nici o secţie din Eternitate nu are destui.

— Nu cred că sunt omul potrivit.

— Vrei să spui că nu eşti omul potrivit pentru un post care-ţi dă bătaie de cap. Pe Timp, dacă eşti devotat Eternităţii, aşa cum cred eu că eşti, n-o să-ţi pese de asta. Deci, proştii te vor evita şi te vei simţi ostracizat. Te vei obişnui. Şi vei avea satisfacţia de a şti că eşti necesar, foarte necesar. Mie.

— Dumneavoastră, domnule? Dumneavoastră în persoană?

— Da.

În zâmbetul bătrânului se strecură o nuanţă de şiretenie.

— Nu o să fii un simplu Tehnician. Vei fi Tehnicianul meu personal. Vei avea un statut aparte. Cum ţi se pare acum?

— Nu ştiu, domnule. S-ar putea să nu fac faţă. Twissell scutură hotărât din cap.

— Am nevoie de tine. Numai de tine. Rapoartele tale mă asigură că ai, aici sus, ceva de care eu am nevoie, (îşi ciocăni fruntea cu unghia striată a arătătorului). Dosarul tău de Novice este bun. Secţiile pentru care ai făcut observaţii ţi-au dat referinţe bune. În sfârşit, raportul lui Finge a fost cel mai convenabil.

Harlan fu sincer surprins.

— Raportul Calculatorului Finge a fost favorabil?

— Nu te aşteptai la asta?

— Nu… ştiu.

— Ei bine, băiete, nu am spus că a fost favorabil. Am spus că era convenabil. De fapt, raportul lui Finge nu a fost favorabil A recomandat să fii îndepărtat de la toate îndatoririle legate de Schimbările de Realitate. A spus că nu este bine să fii păstrat în alt loc decât în Serviciul de întreţinere.

Harlan se înroşi.

— Şi care au fost motivele pentru care a afirmat asta domnule?

— Se pare că ai o pasiune, băiete. Te interesează Istoria Primitivă, nu?

Descria gesturi largi cu ţigara şi Harlan, uitând, în furia sa, să-şi controleze respiraţia, inhală un nor de fum şi tuşi neajutorat.

Twissell privi, binevoitor, accesul de tuse al tânărului Observator.

— Nu-i ăsta adevărul? Harlan începu:

— Calculatorul Finge nu are nici un drept…

— Haide, haide! Ţi-am spus ce scria în raport pentru că are legătură cu scopul pentru care am cea mai mare nevoie de tine. De fapt, raportul era confidenţial şi trebuie să uiţi că ţi-am spus ce conţine. Pentru totdeauna, băiete.

— Dar ce e rău în a te interesa Istoria Primitivă?

— Finge crede că interesul tău dovedeşte o puternică Dorinţă-de-Timp. Înţelegi, băiete?

Harlan înţelegea. Era imposibil să eviţi jargonul psihiatric, în special această frază. Se presupunea că fiecare membru al Eternităţii are o puternică tendinţă (şi cu atât mai puternică cu cât era suprimată, oficial, în toate manifestările sale) de a se reîntoarce, nu neapărat în Timpul lui, dar, cel puţin, într-un Timp definit. De a deveni o părticică dintr-un Secol, nu să rătăcească prin toate. Desigur însă că, la cea mai mare parte a Eternilor, această tendinţă rămânea ascunsă, la loc sigur, în inconştient.

— Nu cred că este cazul aici, spuse Harlan.

— Nici eu. De fapt, cred că pasiunea ta este interesantă şi valoroasă. Cum am spus, pentru asta am nevoie de tine. Vreau să înveţi un Novice, pe care ţi-l voi aduce, tot ce ştii şi tot ce poţi să afli despre Istoria Primitivă. Între timp, vei fi, de asemenea, Tehnicianul meu personal. Vei începe în câteva zile. Îţi surâde?

Dacă-i surâdea? Să ai permisiunea oficială să înveţi tot ce poţi despre zilele dinaintea Eternităţii? Să fii personal în legătură cu cel mai mare Etern? Chiar şi problema spinoasă a statutului de Tehnician părea mai uşor de suportat în aceste condiţii.

Prudenţa, însă, nu-l părăsi întru totul.

— Dacă este necesar, pentru binele Eternităţii, domnule…

— Pentru binele Eternităţii? strigă Calculatorul cu înfăţişare de spiriduş, brusc agitat.

Aruncă mucul de ţigară cu o asemenea energie încât lovi cel mai îndepărtat perete şi ricoşa într-o jerbă de scântei.

— Am nevoie de tine pentru existenţa Eternităţii.