Sfârşitul Eternităţii

CERC COMPLET

Tehnicianul Andrew Harlan, dând buzna în secolul 575, fu puţin surprins să se trezească în schimbul de noapte. Fizio-orele trecuseră pe nesimţite, în timp ce el cutreierase tunelurile navelor. Se uită, cu o privire golită de expresie, prin coridoarele întunecoase, dovadă a activităţii nocturne reduse. Dar, încă sub imperiul mâniei, nu se opri să-şi piardă timpul cu privitul. Se îndreptă către zona încăperilor personale. Va găsi camera lui Twissell la nivelul Calculatorilor, aşa cum o găsise şi pe a lui Finge, şi nu se temea că ar putea fi observat sau oprit.

Simţea biciul neuronic, un obiect tare lipit de cot. Se opri în faţa uşii lui Twissell (o spuneau literele gravate pe plăcuţa de metal).

Harlan activă semnalul de la intrare, apăsând lung, obraznic, pe buton. Cu palma umedă, provocă un scurtcircuit şi îl lăsă să sune încontinuu. Bâzâitul venea ca din depărtare.

În spatele lui se auzi un pas uşor, pe care nu-l băgă în seamă, convins că, oricine ar fi, va trece pe lângă el fără să-i dea atenţie. (Ah, ecusonul rozaliu de Tehnician!)

Dar paşii se opriră şi o voce îl interpelă.

— Tehnicianul Harlan?

Harlan se răsuci pe călcâie. Era un Calculator Junior, relativ nou în secţie. Harlan simţea cum îl arde mânia pe dinăuntru. Aici nu erau în 482. Aici nu era un simplu Tehnician, ci Tehnicianul lui Twissell, şi Calculatorii mai tineri, în dorinţa lor de a intra în graţiile marelui Twissell, acordau uneori o politeţe minimă Tehnicianului său.

— Doriţi să-i vedeţi pe Calculatorul Senior Twissell? Agitat, nervos, Harlan răspunse.

— Da, domnule.

(Dobitocul! Ce credea că poate să vrea cineva care sună la uşa cuiva? Să prindă o navă!)

— Mă tem că nu se poate.

— Este destul de important ca să merite să-l scoli din somn.

— Poate, dar nu este aici. Nu este în secolul 575.

— Dar unde este, exact? întrebă Harlan, nerăbdător. Privirea Calculatorului se transformă într-o căutătură dispreţuitoare.

— Nu ştiu.

— Dar am o întâlnire importantă la prima oră.

— Dumneavoastră aveţi, îi răspunse Calculatorul şi Harlan nu reuşi să-şi explice de ce situaţia îl amuza pe acesta atât de tare.

Calculatorul continuă, acum zâmbind de-a binelea.

— Aţi venit cam devreme, nu-i aşa?

— Dar trebuie să-l văd.

— Sunt sigur că se va întoarce în zori. Zâmbetul i se lăţi.

— Dar…

Calculatorul trecu pe lângă el, evitând cu grijă orice contact, fie el doar şi cel al hainelor.

Pumnii lui Harlan se încleştau şi se descleştau. Privi lung, neajutorat, în urma lui, şi apoi, pentru că pur şi simplu nu era nimic altceva de făcut, se întoarse încet, în camera lui, fără să fie pe deplin conştient de mişcările sale.

Dormi pe apucate. Îşi spuse că are nevoie de somn. Încercă să se relaxeze cu forţa şi, desigur, nu izbuti. Durata somnului îi fu o succedare de gânduri zadarnice.

Mai întâi de toate, Noÿs.

Nu vor îndrăzni să-i facă vreun rău, gândea el febril. Nu o puteau trimite înapoi în Timp fără a calcula mai întâi efectul asupra Realităţii, şi asta le-ar lua zile, probabil săptămâni. Ca o alternativă, ar putea face cu ea lucrul cu care-l ameninţase Finge: să o pună în calea unui accident căruia să nu i se poată da de urmă.

Nu luă în serios această posibilitate. Nu era nevoie de o măsură atât de drastică. Şi nu vor risca să-l supere astfel. (În tăcerea camerei întunecoase şi în stadiul acela de semi-conştienţă în care lucrurile ajung adesea să-şi piardă proporţiile în gândire, Harlan nu găsea nimic grotesc în siguranţa lui că acest Consiliu Atottemporal nu va risca să nemulţumească un Tehnician).

Mai existau, desigur, întrebuinţări care ar putea fi date unei femei captive. O femeie frumoasă, dintr-o Realitate hedonistă…

Harlan înlătura hotărât acest gând de câte ori îi revenea în minte. Era, deopotrivă, mai probabil şi mai inimaginabil decât moartea, şi nu putea concepe aşa ceva.

Se gândi la Twissell.

Bătrânul nu era în 575. Unde era, în aceste ore în care ar fi trebuit să doarmă? Un bătrân trebuie să-şi facă somnul. Harlan cunoştea răspunsul. Consiliul ţinea şedinţe consultative. Despre el. Despre Noÿs. Despre ce era de făcut cu un Tehnician indispensabil de care nimeni nu îndrăznea să se atingă.

Colţurile buzelor i se ridicară. Chiar dacă Finge le-a raportat atacul din seara aceea, asta n-o să le influenţeze câtuşi de puţin deliberările. Crimele sale ar fi prea puţin agravate de asta. Indispensabilitatea sa nu va fi, cu siguranţă, micşorată.

Şi Harlan nu era nicidecum sigur că Finge ar raporta incidentul. Recunoaşterea faptului că a fost forţat să-şi îndoaie spinarea în faţa unui Tehnician ar pune un Calculator Asistent într-o lumină ridicolă şi Finge nu ar alege o asemenea situaţie.

Harlan se gândi la Tehnicieni ca grup, ceea ce, în ultimul timp, nu i se întâmplase prea des. Propriul lui statut oarecum neobişnuit, de om al lui Twissell şi semi-Educator, îl ţinuse prea departe de alţi Tehnicieni. Dar Tehnicienii oricum nu erau solidari. De ce?

Chiar trebuia să treacă prin 575 şi 482 văzând sau vorbind mult prea rar cu un alt Tehnician? Chiar trebuia să se evite unul pe celălalt? Trebuia să se poarte ca şi cum ar fi acceptat statutul în care îi vârâseră superstiţiile altora?

În mintea lui, forţase deja Consiliul să capituleze în ceea ce-o privea pe Noÿs şi acum formula şi alte revendicări, Tehnicienilor trebuia să li se admită o organizaţie proprie, întruniri regulate… să li se acorde mai multă prietenie… un tratament mai bun din partea celorlalţi.

În ultimul său gând despre sine se văzu ca un erou, revoluţionar al societăţii, cu Noÿs lângă el, apoi se scufundă, în sfârşit, într-un somn fără vise…

Îl trezi semnalul de la uşă, care parcă îi şoptea cu o nerăbdare răguşită. Îşi adună gândurile până la a fi în stare să privească la ceasul mic de lângă pat şi gemu…

Sfinte Timp. După toate astea, mai dormise şi prea mult.

Reuşi să atingă butonul corect, şi vizorul pătrat de pe uşă deveni transparent. Nu recunoscu faţa, dar a oricui ar fi fost, era autoritară.

Deschise uşa şi omul, purtând ecusonul portocaliu al Administraţiei, păşi înăuntru.

— Tehnicianul Andrew Harlan?

— Da, Administrator. Ai treabă cu mine? Administratorul nu păru deloc incomodat de beligeranţa ascuţită a întrebării.

— Aveţi o întâlnire cu Calculatorul Senior Twissell?

— Da. Şi?

— Sunt aici ca să vă informez că aţi întârziat. Harlan se holbă la el.

— Despre ce este vorba? Nu eşti din 575, nu-i aşa?

— Secţia mea este 222, replică celălalt, glacial. Administratorul Asistent Arbut Lemm. Răspund de aranjamente şi încerc să evit o nervozitate neoportună datorată nesocotirii înştiinţărilor oficiale făcute prin Comunicator.

— Ce aranjamente? Ce nervozitate? Despre ce este vorba? Ascultă, am mai avut şedinţe cu Twissell. Este superiorul meu. Nu-i nici o nervozitate în asta.

O privire surprinsă trecu rapid peste studiata lipsă de expresie pe care Administratorul o păstrase până acum pe chip.

— Nu aţi fost informat?

— Despre ce?

— Cum despre ce?! O subcomisie a Consiliului Atottemporal se întruneşte aici în 575. Tot locul, din câte mi s-a spus, a răsunat de această veste ore în şir.

— Şi vor să mă vadă? Şi, imediat ce întrebă, gândi: „Sigur că vor să mă vadă. Despre ce altceva ar discuta în întrunire dacă nu despre mine?”

Înţelese acum amuzamentul Calculatorului Junior din seara precedentă, în faţa camerei lui Twissell. Calculatorul ştia despre întrunirea proiectată şi îl amuza să vadă că un Tehnician s-ar putea aştepta ca Twissell să-l primească la o asemenea oră. „Foarte amuzant”, îşi spuse Harlan cu amărăciune.

Administratorul continuă.

— Eu am ordinele mele. Nu ştiu nimic mai mult. Apoi, încă surprins: Chiar n-aţi auzit nimic de toate astea?

— Tehnicienii, replică Harlan sarcastic, duc o viaţă retrasă.

Încă cinci în afară de Twissell! Toţi Calculatori Seniori, nici unul Etern de mai puţin de 35 de ani!

Cu şase săptămâni mai înainte, Harlan ar fi fost copleşit de onoarea de a lua masa cu un astfel de grup, amuţit de combinaţia de responsabilitate şi putere pe care o reprezentau. I-ar fi apărut în de două ori mărimea lor naturală.

Acum însă îi erau adversari, mai rău, judecători. Nu avea timp să fie impresionat. Trebuia să-şi elaboreze strategia.

Poate nu ştiu că el a aflat că o au pe Noÿs. N-ar putea să fi aflat decât dacă Finge le-a spus de ultima întâlnire cu el. Dar chiar şi la lumina zilei, era mai încredinţat ca oricând că Finge nu era omul care să anunţe în public că a fost insultat şi băgat în sperieţi de un Tehnician.

Părea recomandabil, deci, ca Harlan să-şi păstreze deocamdată acest atu, să-i lase pe ei să facă primul pas, să spună primele cuvinte care ar însemna o înfruntare pe faţă.

Nu păreau să se grăbească. ÎI priveau placid pe deasupra unui dejun frugal, ca şi cum ar fi fost un specimen neinteresant expus, pe un plan de forţă, de nişte repulsoare. Plin de disperare, Harlan le întorcea privirile.

Îi ştia pe toţi după renume şi după reproducerile tridimensionale din filmele fizio-lunare de orientare. Filmele coordonau transformările din toate Secţiile Eternităţii şi trebuiau vizionate de toţi Eternii, de la Observatori în sus.

August Sennor, spânul (nici măcar gene sau sprâncene), îl atrăgea, desigur, cel mai mult. Mai întâi, pentru că înfăţişarea ciudată a ochilor acelora întunecaţi, pătrunzători, pe fundalul pleoapelor şi frunţii fără pic de păr, era cu mult mai impresionantă în realitate decât păruse vreodată în tridimensiune. În al doilea rând, pentru că ştia de ciocnirile din trecut dintre Sennor şi Twissell. În sfârşit, pentru că Sennor nu se mulţumea să-l privească. Îl bombarda cu întrebări, cu un glas ascuţit.

La mare parte din aceste întrebări nu se putea răspunde. De exemplu:

— Cum au ajuns să te intereseze timpurile Primitive, tinere?

— Te-ai ales cu vreun folos de pe urma acestor studii, tinere? În sfârşit, păru să se aşeze mai bine pe scaun. Îşi împinse farfuria pe toboganul pentru resturi şi-şi împleti degetele groase. (Nici pe mâini nu avea fir de păr, observă Harlan). Sennor spuse:

— Întotdeauna am vrut să aflu ceva. Poate mă poţi ajuta. Harlan gândi: „Acum e-acum”.

Răspunse, cu glas tare:

— Dacă sunt în măsură, domnule.

— Pe unii din noi, aici, în Eternitate — n-o să spun toţi, nici măcar destui (şi aruncă o privire rapidă chipului obosit al lui Twissell, în timp ce ceilalţi se traseră mai aproape ca să asculte) —, dar pe câţiva, în orice caz, îi interesează filozofia Timpului. Poate ştii la ce mă refer.

— Paradoxurile călătoriei în Timp, domnule?

— Da, dacă vrei să te exprimi chiar atât de melodramatic. Dar asta nu e totul, desigur. Există problema adevăratei naturi a Realităţii, problema conservării masei şi energiei în timpul Schimbărilor de Realitate şi aşa mai departe. Noi, cei din Eternitate, suntem influenţaţi în analizarea acestor lucruri, de datele călătoriilor în Timp. Fiinţele tale din epoca Primitivă, totuşi, nu cunoşteau călătoria în Timp. Ce credeau ei despre materie?

Şoapta iui Twissell se auzi pe toată lungimea mesei.

— Subtilităţi!

Dar Sennor nu-l luă în seamă.

— Îmi răspunzi la întrebare, Tehnician?

— Primitivii nici nu se gândeau la deplasarea în Timp, Calculator.

— Nu o credeau posibilă?

— Cred că nu.

— Nici măcar în speculaţii?

— Cât despre asta, spuse Harlan nesigur, cred că au existat speculaţii de diverse feluri, în anumite genuri de literatură „de evadare”. Nu le cunosc prea bine, dar cred că o temă frecventă era cea a unui om care s-a întors în Timp pentru a-şi ucide propriul bunic pe când era copil.

Sennor păru încântat.

— Minunat! Minunat! lată cel puţin o expresie a paradoxului principal al deplasării în Timp, dacă luăm o Realitate nedeviantă, nu? Acum, Primitivii tăi, mă-ncumet să afirm, nu s-au gândit la Realitate decât ca fiind nedeviatoare. Am dreptate?

Harlan aştepta să răspundă. Nu vedea ţinta conversaţiei sau scopurile ascunse ale lui Sennor şi asta îl enerva.

— Nu ştiu destule ca să vă răspund exact, domnule. Cred că au existat speculaţii cu privire la drumuri alternative în Timp, sau diferite planuri de existenţă. Nu ştiu.

Sennor îşi împinse în afară buza de jos.

— Sunt sigur că te înşeli. Ai fost derutat de introducerea propriilor tale cunoştinţe în nenumăratele ambiguităţi pe care le-ai întâlnit. Nu, fără experienţa efectivă a deplasărilor în Timp, complexităţi le filozofice ale Realităţii ar depăşi cu mult mintea omenească. De exemplu, de ce realitatea posedă inerţie? Asta o ştim cu toţii. Orice modificare în cursul ei trebuie să atingă o anumită amploare înainte ca o Schimbare, una adevărată, să fie efectuată. Chiar şi atunci, Realitatea are tendinţa de a-şi relua poziţia iniţială.

De pildă, închipuie-ţi o Schimbare aici, în Secolul 575. Realitatea se va schimba cu efecte crescătoare până prin Secolul 600. Se va schimba, dar cu efecte din ce în ce mai mici, până în 650. După aceea, Realitatea va rămâne neschimbată. Cu toţii ştim aceasta, dar ştie vreunul din noi şi de ce se întâmplă astfel? Un raţionament intuitiv ne-ar sugera că orice Schimbare de Realitate îşi va mări efectele fără limită pe măsură ce trec Secolele, şi totuşi nu este aşa.

Să luăm un alt aspect. Tehnicianul Harlan, mi s-a spus, este neîntrecut în alegerea Schimbării Minime Necesare pentru orice situaţie. Da' pun pariu că nu poate să explice cum ajunge la propria lui alegere.

Gândeşte-te cât de neajutoraţi trebuie să fie Primitivii, îşi fac griji dacă cineva îşi omoară propriul bunic pentru că nu înţeleg adevărul despre Realitate. Să luăm un caz mai probabil şi mai uşor de analizat, cazul unui om care, în deplasările lui în Timp, se întâlneşte cu sine însuşi…

Harlan ţâşni:

— Ce e cu un om care se întâlneşte cu sine însuşi? Faptul că întrerupsese un Calculator era, în sine, o încălcare a disciplinei. Tonul cu care o făcuse agrava acest delict până la a-l face scandalos, şi toate privirile se întoarseră către el cu imputare.

Sennor clipi contrariat, dar continuă pe tonul exersat al cuiva decis să rămână politicos în ciuda unor dificultăţi aproape insurmontabile. Spuse, continuându-şi propoziţia întreruptă, evitând astfel să dea impresia că ar răspunde direct întrebării care-i fusese adresată cu atâta grosolănie.

— Şi cele 4 subdiviziuni în care se poate încadra un asemenea act. Să numim persoana de mai devreme în fizio-Timp A, şi pe cea de-a doua B. Subdiviziunea unu, A şi B, pot să nu se vadă, sau să nu facă ceva care să-l afecteze pe celălalt. În acest caz, ei nu s-au întâlnit cu adevărat şi putem considera această alternativă ca fiind banală.

Sau B, cei de mai târziu, îl poate vedea pe A în timp ce A nu-l vede pe B. Aici, de asemenea, nu sunt de aşteptat consecinţe serioase. B, văzându-l pe A, îl surprinde într-o poziţie şi desfăşurând o activitate care-i sunt familiare. Nimic nou.

Posibilităţile trei şi patru spun că A îl vede pe B, în timp ce B nu-l vede pe A, şi respectiv că A şi B se văd unul pe celălalt. În fiecare din aceste două cazuri, punctul serios este faptul că A l-a văzut pe B. Omul, într-un moment anterior din existenţa sa fiziologică, se vede pe sine într-un moment ulterior. Observăm că a aflat că va fi în viaţă la vârsta aparentă a lui B. Ştie că va trăi să exercite acţiunea la care a fost martor. Dar cineva care îşi cunoaşte viitorul în cel mai mic detaliu poate acţiona în aşa fel încât să-şi schimbe viitorul. Urmează că Realitatea trebuie schimbată până la a nu-i lăsa pe A şi B să se întâlnească sau, cel puţin, să-l împiedice pe A să-l vadă pe B. Atunci, deoarece nimic dintr-o Realitate făcută iReală nu poate fi detectat, A nu l-a întâlnit niciodată pe B. În mod asemănător, în orice paradox aparent al deplasării în Timp, Realitatea se modifică întotdeauna în direcţia evitării paradoxului şi ajungem la concluzia că nu există paradoxuri în deplasarea în Timp şi că nici nu pot exista.

Sennor părea foarte mulţumit de sine şi de expunerea lui, dar Twissell se ridică în picioare.

— Mă tem, domnilor, că timpul ne presează.

Mult mai brusc decât s-ar fi aşteptat Harlan, dejunul fu terminat. Cinci dintre membrii subcomisiei ieşiră, unul după altul, salutându-l cu o înclinare a capului, cu aerul celor a căror curiozitate, slabă în cel mai bun caz, fusese satisfăcută. Numai Sennor îi întinse o mână şi-i adresă un:

— Bună ziua, tinere morocănos.

Cu un amestec ciudat de sentimente, Harlan îi urmări cum pleacă. Care fusese scopul mesei? Şi, mai ales, al referirii la persoanele care se întâlnesc cu sine? Nici nu pomeniseră de Noÿs. Veniseră aici doar ca să-l studieze? Să-l examineze din cap până-n picioare şi apoi să-l lase pe mâna lui Twissell?

Twissell se întoarse la masă, acum golită de mâncare şi tacâmuri. Rămăseseră singuri şi, ca şi cum ar fi vrut să materializeze acest fapt, Twissell îşi răsuci o altă ţigară.

— Şi acum la lucru, Harlan. Avem multe de făcut. Dar Harlan nu voia, nu putea să mai aştepte. Spuse, pe un ton categoric:

— Înainte de a ne apuca de treabă, trebuie să vă spun ceva. Twissell păru surprins. Pielea feţei i se încreţi în jurul ochilor cu privire stinsă şi, gânditor, îndesă capătul ţigării.

— Sigur, vorbeşte dacă vrei, dar mai întâi stai jos, băiete. Tehnicianul Andrew Harlan nu luă loc. Păşea încoace şi-ncolo de-a lungul mesei, înăbuşindu-şi cu greutate cuvintele, ca să nu izbucnească, fierbând şi clocotind, în incoerenţă. Capul rotund, îngălbenit de vârstă, cu pielea zbârcită, al Calculatorului Senior Laban Twissell se întorcea la dreapta şi la stânga, urmărind pasul nervos al celuilalt. Harlan începu:

— De câteva săptămâni am parcurs tot felul de filme despre istoria matematicii, cărţi din Realităţi diferite ale Secolului 575. Realităţile nu contează cine ştie ce. Matematicile nu se schimbă. Nici cursul dezvoltării lor. Indiferent de modificările Realităţilor, istoria matematicii este aceeaşi. Matematicienii sunt alţii, mereu alţii fac aceleaşi descoperiri, dar rezultatele finale… Oricum, am studiat foarte bine problema şi am băgat-o la cap. Cum vă sună asta? Twissell se încruntă.

— Nu-i o operaţie cam ciudată pentru un Tehnician?

— Dar nu sunt un simplu Tehnician. Ştiţi asta.

— Continuă, spuse Twissell, privind la cronometrul pe care-l purta cu el.

Degetele cu care ţinea ţigara o răsuceau cu o nervozitate neobişnuită.

Harlan reluă:

— În secolul 24 trăia un om pe nume Vikkor Mallansohn. Asta face parte din Era Primitivă, ştiţi. El s-a făcut cunoscut cu prima construire încununată cu succes a unui Câmp Temporal. Asta înseamnă desigur, că a inventat Eternitatea, pentru că Eternitatea nu este decât un imens Câmp Temporal, scurtcircuitând Timpul Obişnuit, eliberat de limitele acestuia.

— Asta ai învăţat-o ca Novice, băiete.

— Dar nu mi s-a spus şi că Vikkor Mallansohn nu ar fi putut în nici un caz să inventeze Câmpul Temporal în Secolul 24. Şi că nimeni n-ar fi putut. Pentru că nu exista baza matematică pentru asta. Nu existau ecuaţiile fundamentale Lefebvre. Nici nu puteau să existe înainte de cercetările făcute de Jan Verdeer în secolul 27.

Dacă exista vreun gest prin care Calculatorul Senior Twissell ar fi putut exterioriza o uluire totală, îl făcu acum. Lăsă ţigara să-i cadă dintre degete. Îi dispăru până şi zâmbetul.

— Ţi s-au predat ecuaţiile Lefebvre, băiete?

— Nu. Şi nu pretind că le înţeleg. Dar sunt necesare pentru Câmpul Temporal. Asta ştiu. Şi nu au fost descoperite până în Secolul 27. Ştiu şi asta.

Twissell se aplecă să-şi ridice ţigara şi o privi cu îndoială.

— Şi dacă Mallansohn a dat peste Câmpul Temporal fără să-i fie clară justificarea matematică? Dacă a fost pur şi simplu o descoperire empirică? Că doar au mai fost cazuri.

— M-am gândit şi la asta. Dar după ce a fost inventat Câmpul, au fost necesare trei secole pentru a i se dezvălui implicaţiile, iar la sfârşitul lor nu exista nici un mod în care Câmpul lui Mallansohn să poată fi îmbunătăţit. Nu poate fi vorba de o coincidenţă. În o sută de feluri, concepţia lui Mallansohn arată că a folosit, cu siguranţă, ecuaţiile Lefebvre. Dacă le ştia sau le-a elaborat fără contribuţia lui Verdeer, ceea ce este imposibil, de ce n-a spus-o?

— Insişti să vorbeşti ca un matematician. Cine ţi-a spus toate astea?

— Am văzut filme.

— Doar atât?

— Şi m-am gândit.

— Fără o pregătire matematică avansată? Te-am urmărit îndeaproape luni de-a rândul, băiete, şi tot nu ţi-aş fi ghicit acest talent deosebit. Zi-i înainte.

— Eternitatea nu ar fi putut fi instituită fără descoperirea Câmpului Temporal de către Mallansohn. Mallansohn nu ar fi reuşit toate acestea fără cunoştinţe matematice care nu existau decât în viitorul lui. Una la mână. Pe când aici, în Eternitate, chiar în momentul acesta, se află un Novice care a fost ales Etern împotriva oricăror reguli, căci depăşise limita de vârstă şi, pe deasupra, mai era şi însurat. Dumneavoastră l-aţi pus să înveţe matematici şi Sociologia Primitivă. A doua la mână.

— Şi?

— Spun că aveţi intenţia să-l trimiteţi cumva înapoi în Timp, dincolo de punctul terminus în jos-Timp al Eternităţii, înapoi în Secolul 24. Intenţia dumneavoastră este ca Novicele, Cooper, să-l înveţe ecuaţiile Lefebvre pe Mallansohn. Vedeţi, acum — adăugă Harlan cu o emoţie intensă — că propria mea poziţie de expert în Epoca Primitivă şi faptul că sunt conştient de ea îmi dă dreptul la un tratament special. Foarte special.

— Sfinte Timp, murmură Twissell.

— E-adevărat, nu-i aşa? Întregim cercul, cu ajutorul meu. Fără asta…

Lăsă fraza în suspensie.

— Te-ai apropiat atâta de adevăr… Şi totuşi pot să jur că nu exista nimic care să indice…

Twissell căzu într-o meditaţie adâncă, în care nici Harlan, nici lumea dinafară nu puteau pătrunde. Harlan spuse repede:

— M-am apropiat numai de adevăr? Este chiar adevărul. Nu-şi dădea seama nici el de ce este atât de sigur de esenţa afirmaţiei lui, dacă nu doar pentru că dorea cu atâta disperare să fie aşa.

— Nu, nu. Nu chiar adevărul. Novicele Cooper nu se întoarce în 24 ca să-l înveţe ceva pe Mallansohn.

— Nu vă cred.

— Trebuie. Trebuie să vezi toată gravitatea situaţiei. Am nevoie de colaborarea ta în ceea ce a mai rămas din proiect. Vezi, tu, situaţia este de fapt un cerc, un ciclu, dar mult mai complet decât îţi închipui. Mult mai complet, băiete. Novicele Brinsley Sheridan Cooper este Vikkor Mallansohn!

ÎNCEPUTURILE ETERNITĂŢII

Lui Harlan nu i-ar fi trecut prin cap că Twissell va spune atunci ceva care să-l poată surprinde. Se înşelase. Spuse:

— Mallansohn. El…

Twissell, cu ţigara redusă la un muc, scoase alta.

— Da, Mallansohn. Nu vrei o rezumare rapidă a vieţii lui? Fii atent. S-a născut în secolul 78, a petrecut o perioadă de timp în Eternitate şi a murit în secolul 24.

Mâna mică a lui Twissell se aşeză uşor pe cotul lui Harlan şi faţa lui de gnom se descompuse într-o prelungire zbârcită a zâmbetului lui obişnuit.

— Haide, băiete, fizio-Timpul trece chiar şi pentru noi şi astăzi nu suntem cu totul stăpâni pe noi înşine. Vii cu mine în biroul meu?

Porni înainte şi Harlan îl urmă, sesizând, dar nu în întregime, uşile care se deschideau şi platformele mobile.

Făcea legătura între informaţia primită şi propria lui problemă, cu planul de acţiune. După primul moment de dezorientare, hotărârea îi reveni. În fond, lucrurile se schimbau doar pentru a face ca importanţa lui pentru existenţa Eternităţii să crească şi mai mult, valoarea lui să atingă alte culmi, dorinţele să-i fie mai sigur satisfăcute, iar Noÿs — mai sigur dată înapoi.

Noÿs!

Sfinte Timp, să nu-i facă vreun rău! Ea era singura parte adevărată a vieţii lui. Întreaga Eternitate, alături de ea, era doar o fantezie superfluă şi nici măcar una care să merite vreo osteneală.

Când se trezi în biroul lui Twissell, nu-şi putea aduce bine aminte cum se făcuse de ajunsese, din sala aceea, tocmai aici. Deşi se uită împrejur şi încercă să integreze încăperea în realitate prin forţa pură a masei elementelor sale, nu părea decât o altă parte a unui vis care supravieţuise propriei sale raţiuni de a fi.

Biroul lui Twissell era o încăpere curată, lungă, din porţelan aseptic. Unul din pereţi era înţesat, din podele până la tavan şi de la cap la cap, cu micro-unităţile calculatoare, care, în ansamblu, alcătuiau cel mai mare Computaplex în folosinţă personală din Eternitate şi, într-adevăr, unul din cele mai mari existente. Peretele opus era şi el acoperit cu filme de referinţă, între aceşti pereţi, ce mai rămăsese din cameră nu era cu mult mai mult decât un coridor, întrerupt de o masă de scris, două scaune, echipament de înregistrare-proiectare şi un obiect neobişnuit, cum Harlan nu mai văzuse, şi care nu-şi dezvălui utilitatea până când Twissell nu aruncă în el rămăşiţele unei ţigări. Aceasta se stinse fără zgomot, dar Twissell, în maniera lui obişnuită de prestidigitator, ţinea deja o alta în mână.

Harlan gândi: „Şi acum, la obiect”.

Începu, cam prea tare, cu prea multă brutalitate.

— Există o fată, în Secolul 482…

Twissell se încruntă şi flutură repede din mână ca şi cum ar fi dat grăbit deoparte subiectul neplăcut.

— Ştiu, ştiu. N-o să i se întâmple nimic. Şi nici ţie. Totul o să fie bine. O să am eu grijă.

— Vreţi să spuneţi…

— Îţi spun că ştiu povestea. Dacă asta te nelinişteşte, atunci poţi să te calmezi.

Harlan se holbă uluit la bătrân. Asta era tot? Deşi se gândise intens la imensitatea puterii sale, nu se aşteptase totuşi la o dovadă atât de limpede.

Dar Twissell îşi reluă vorba.

— Hai să-ţi povestesc ceva, începu, aproape pe tonul cu care ar fi vorbit în faţa unui Novice proaspăt adus. Nu credeam că o să fie necesar, şi poate că încă nici nu este, dar cercetările şi perspicacitatea ta o merită.

Îl privi, în felul lui, ciudat.

— Ştii, încă nu-mi vine să cred că le-ai făcut pe toate singur. Apoi continuă:

— Omul pe care majoritatea Eternilor îl cunosc sub numele de Vikkor Mallansohn a lăsat, după moartea lui, nişte însemnări din timpul vieţii. Nu era chiar un jurnal, nici o biografie. Era mai mult un fel de ghid, lăsat Eternilor, de care ştia că vor exista într-o bună zi. Era inclus într-un volum de stază a Timpului, care putea fi deschis doar de Calculatorii din Eternitate, şi care a rămas, deci, neatins timp de trei secole după moartea lui, până s-a instituit Eternitatea, şi Calculatorul Senior Henry Wadsman, primul din şirul marilor Eterni, l-a deschis. Documentul a fost apoi transmis, în condiţii de securitate strictă, de-a lungul unui şir de Calculatori Seniori, dintre care eu sunt ultimul. I se spune memoriul Mallansohn.

În memoriu se află povestea unui om pe nume Brinsley Sheridan Cooper, născut în Secolul 78, adus ca Novice în Eternitate la vârsta de 23 de ani, după ce fusese căsătorit ceva mai mult de un an, fără să aibă copii.

Intrând în Eternitate, un Calculator numit Laban Twissell i-a predat matematicile şi un Tehnician pe nume Andrew Harlan i-a predat Sociologia Primitivă. După o aprofundare temeinică a ambelor discipline şi a altora, cum ar fi ingineria Temporală, a fost trimis în Secolul 24, pentru a preda, la rândul lui, anumite noţiuni tehnice necesare unui om de ştiinţă Primitiv, Vikkor Mallansohn.

Odată ajuns în 24, a început mai întâi un proces lent de adaptare la societate. La asta l-au ajutat foarte mult pregătirea pe care i-o făcuse Tehnicianul Harlan şi sfaturile amănunţite ale Calculatorului Twissell, care părea să fi avut o clarviziune misterioasă în privinţa problemelor cu care urma să fie confruntat.

După ce s-au scurs doi ani, Cooper l-a localizat pe unul Vikkor Mallansohn, un sihastru excentric din pădurile californiene, fără prieteni şi fără rude, dar înzestrat cu o minte îndrăzneaţă şi nonconformistă. Cooper s-a împrietenit cu el încetul cu încetul, l-a obişnuit — şi mai încet — cu ideea că a întâlnit un călător în timp, venind din viitor, şi a început să-l înveţe matematica pe care trebuia s-o cunoască.

Odată cu trecerea timpului, Cooper a adoptat obiceiurile celuilalt, a învăţat să se folosească de un generator Diesel electric rudimentar şi de nişte dispozitive electrice care îi făceau independenţi de razele de energie.

Progresau încet însă, şi Cooper se trezi că este un profesor mai puţin strălucit decât se aşteptase. Mallansohn deveni morocănos şi din ce în ce mai necooperativ şi într-o zi muri brusc, căzând într-unul din canioanele ţinutului sălbatic, muntos, în care trăiau, Cooper, după săptămâni întregi de disperare, confruntat cu ruina unei munci de-o viaţă şi, probabil, a întregii Eternităţi, s-a hotărât să recurgă la o soluţie disperată. Nu raportă moartea lui Mallansohn. În loc de asta, începu să construiască încet, din materialele pe care le avea la îndemână, un Câmp Temporal. Amănuntele nu contează. A reuşit, după o corvoadă îndelungată şi o grămadă de improvizaţii, şi a dus generatorul la Institutul Californian de Tehnologie, aşa cum, cu ani înainte, se aşteptase să facă Mallansohn. Continuarea o ştii din propriile tale studii. Ştii de neîncrederea şi refuzurile cu care a fost întâmpinat, de perioada în care a fost ţinut sub observaţie, ştii că a evadat, că generatorul aproape se pierduse, ştii de ajutorul dat de omul care servea la bufet, al cărui nume nu l-a aflat niciodată, dar care este acum unul din eroii Eternităţii, şi de demonstraţia finală făcută profesorului Zimbalist, în care un şoarece alb se deplasa înainte şi înapoi în Timp. Nu te mai plictisesc cu toate astea. Cooper a luat numele de Vikkor Mallansohn în tot acest timp pentru că îi furniza un fundal şi îl făcea un produs autentic al Secolului 24. Corpul adevăratului Mallansohn nu a mai fost găsit niciodată. În tot restul vieţii sale, el şi-a îngrijit generatorul şi a colaborat cu specialiştii din Institut la reproducerea lui. Nu a îndrăznit să facă mai mult. Nu putea să-i înveţe ecuaţiile Lefebvre fără să schiţeze trei Secole de viitor progres al matematicii. Nu a putut, nu a îndrăznit să facă vreo aluzie la adevărata lui origine. Nu a îndrăznit să facă mai mult decât făcuse, după câte ştia el, adevăratul Mallansohn. Cei cu care a colaborat au fost foarte încurcaţi să găsească în el un om care gândea atât de strălucit şi totuşi nu putea să-şi explice performanţele. Şi el însuşi se simţea frustrat, pentru că prevedea, fără a fi în nici un fel capabil să o ajute, activitatea care va duce, pas cu pas, la experimentele clasice ale lui Jan Verdeer, şi cum marele Antoine Lefebvre va construi, pe baza lor, ecuaţiile fundamentale ale Realităţii. Şi cum, după aceasta, va fi construită Eternitatea. De-abia către sfârşitul lungii sale vieţi, Cooper, privind cum apune soarele peste Pacific (descrie scena în amănunţime în memoriul său), a avut marea revelaţie a faptului că el era Vikkor Mallansohn şi că nu era un substitut, ci omul însuşi. Poate că numele nu era al lui, dar omul pe care istoria îl numea Mallansohn era, cu adevărat, Brinsley Sheridan Cooper. Înflăcărat de acest gând, cu toate implicaţiile lui, nerăbdător ca procesul instituirii Eternităţii să fie oarecum grăbit, îmbunătăţit, cu un grad mai mare de siguranţă, a scris memoriul şi l-a pus într-un tub de stază a Timpului, în salonul casei sale. Şi astfel cercul s-a întregit. Intenţiile cu care Cooper-Mallansohn a scris memoriul au fost, desigur, ignorate. Cooper trebuie să-şi urmeze cursul vieţii exact aşa cum şi l-a urmat. Realitatea Primitivă nu admite schimbări. În acest moment, în fizio-Timp, acest Cooper pe care îl cunoşti nu are habar de ce îl aşteaptă. Crede că singura lui sarcină este să-l instruiască pe Mallansohn şi să se întoarcă. Va continua s-o creadă până când anii îl vor învăţa altceva şi va începe să scrie memoriul. Intenţia cercului în Timp este instituirea cunoştinţelor despre deplasarea în Timp şi natura Realităţii, pregătirea construirii Eternităţii înainte de vreme. Lăsată în voia ei, omenirea nu ar fi învăţat adevărul despre Timp înainte ca realizările lor tehnologice în alte domenii să-i ducă la o inevitabilă sinucidere de rasă.

Harlan ascultase atent, prins în viziunea unui enorm cerc în Timp, închis în sine, traversând, cu o parte din circumferinţă, Eternitatea. Ajunsese foarte aproape de a o uita pe Noÿs, pentru moment.

Întrebă:

— Atunci aţi ştiut tot timpul tot ce aveaţi de făcut, tot ce urmam eu să fac, tot ce am făcut.

Twissell, care păruse şi el prins de propria-i povestire, privind lung printr-o ceaţă de fum albăstrui îşi reveni, încet, la realitate. Privirile lui bătrâne, înţelepte, se fixară asupra lui Harlan şi-i spuse, cu reproş:

— Nu, sigur că nu. Între stagiul lui Cooper în Eternitate şi momentul în care a scris memoriul s-au scurs câteva decenii de fizio-Timp. Nu a scris decât ce şi-a amintit, ce a văzut cu ochii lui. Ar fi trebuit să-ţi dai seama.

Oftă şi trecu un deget încovoiat prin fumul ce se ridica în sus ca o cortină, răsucindu-l în mici vârtejuri învolburate.

— Totul a venit de ta sine. Mai întâi, eu. Am fost găsit şi adus în Eternitate. Când, la fizio-Timpul potrivit, am devenit Calculator Senior, mi-a fost încredinţat memoriul. Fusesem descris, scria că mie mi se va încredinţa, şi mie mi s-a încredinţat. Şi iarăşi în decursul fizio-Timpului ai apărut tu, la schimbarea unei Realităţi (îţi analizasem cu atenţie fiecare analog anterior), şi apoi Cooper. Am completat detaliile apelând la bunul simţ şi la serviciile Computaplexului. Cu câtă grijă, de exemplu, l-am instruit pe Educatorul Yarrow pentru rolul pe care urma să-l aibă, fără să dezvăluim nimic din adevărul semnificativ. Cu câtă grijă, la rândul lui, ţi-a stimulat ţie interesul pentru Era Primitivă. Cu câtă precauţie a trebuit să-l oprim pe Cooper să înveţe tot ce memoriul nu dovedea că a învăţat.

Twissell zâmbi cu tristeţe.

— Sennor se amuză cu chestiuni din astea. Le numeşte inversarea cauzei şi efectului. Cunoscând efectul, se ajustează cauza. Din fericire, eu nu sunt sforarul care este Sennor. Am fost mulţumit, băiete, să descopăr că eşti un Observator şi Tehnician excelent. Memoriul nu menţionase asta, căci Cooper nu a avut ocazia să-ţi cunoască munca şi să ţi-o aprecieze. Asta mi-a convenit. Îţi puteam da o sarcină obişnuită, care o făcea pe cea esenţială să treacă neobservată. Chiar şi timpul pe care l-ai petrecut recent cu calculatorul Finge s-a integrat în plan. Cooper menţionează o perioadă în care ai lipsit şi în care lecţiile de matematică s-au intensificat atâta, încât tânjea să te întorci. Odată, totuşi, m-ai băgat în sperieţi.

Harlan spuse, brusc:

— Atunci când l-am luat pe Cooper la tunelurile navelor.

— Cum ai ghicit?

— A fost singura dată când aţi fost cu adevărat furios pe mine. Bănuiesc că a fost oarecum împotriva celor scrise în memoriul Mallansohn.

— Nu chiar. Doar că memoriul nu spune nimic de nave. Mi s-a părut că evitarea unui aspect atât de proeminent în Eternitate însemna că le cunoştea prea puţin. Aşa că intenţia mea era să-l ţin cât mai departe de nave posibil. Faptul că l-ai luat cu tine în sus-Timp m-a deranjat foarte mult, dar n-a avut urmări. Lucrurile au continuat aşa cum era prevăzut, aşa că toate sunt în regulă.

Bătrânul Calculator îşi frecă încet mâinile, privindu-l pe tânărul Tehnician cu o expresie de surpriză şi curiozitate.

— Şi în tot timpul ăsta tu ai ghicit tot ce se întâmplă. Asta pur şi simplu mă uluieşte. Aş fi jurat că nici măcar un Calculator uns cu toate alifiile nu ar fi putut face deducţiile corecte doar cu datele pe care le-ai avut tu. Din partea unui Tehnician este chiar neliniştitor.

Se aplecă în faţă, îl bătu pe Harlan încet pe genunchi.

— Evident că memoriul Mallansohn nu spune ce-ai mai făcut după plecarea lui Cooper.

— Înţeleg, domnule.

— Vom fi atunci liberi. Mă rog, este un fel de-a spune: să facem ce vrem. Ai dat dovadă de un talent surprinzător, care nu trebuie irosit. Cred că eşti menit să fii ceva mai mult decât un Tehnician. Nu-ţi promit nimic acum, dar presupun că-ţi dai seama că statutul de Calculator este o posibilitate distinctă.

Pentru Harlan era uşor să nu exteriorizeze nimic pe faţa lui întunecată. Doar exersase ani în şir.

Gândul lui era: „O mită în plus”.

Dar nimic nu trebuia să rămână în stadiul de ipoteză. Deducţiile lut, dezlănţuite, nefondate la început, la care ajunsese după un simulacru de revelaţie, în timpul unei nopţi foarte neobişnuite şi emoţionante, deveniseră verosimile după cercetările făcute în bibliotecă. Deveniseră certitudini acum, când Twissell îi povestise totul. În cel puţin o privinţă, însă, existase o deviere. Cooper era Mallansohn.

Asta îi ameliorase pur şi simplu poziţia, dar, aşa cum greşise în privinţa aceea, putea să mai greşească şi în alta. Însemna că nu trebuia să lase nimic la voia întâmplării. S-o spună! Să fie sigur!

Spuse, pe un ton egal, aproape indiferent:

— Responsabilitatea este mare şi pentru mine, acum, când ştiu adevărul.

— Adică?

— Cât de şubredă este situaţia? Să presupunem că se întâmplă ceva neaşteptat şi lipsesc într-o zi când ar trebui să-l învăţ pe Cooper ceva esenţial.

— Nu te înţeleg.

(Îi juca imaginaţia feste, sau în ochii aceia bătrâni şi obosiţi chiar se aprinsese o scânteie de alarmă?)

— Adică se poate întrerupe acest cerc? Sau să mă exprim altfel. Dacă o lovitură neaşteptată în cap mă scoate din acţiune la un moment în care memoriul spune clar că eram sănătos şi lucram se întrerupe toată schema? Sau să presupunem că, pentru cine ştie ce motiv, mă decid, în mod deliberat, să nu urmez cele scrise în memoriu. Ce se întâmplă?

— Dar ce ţi-a venit să te gândeşti la toate astea?

— Pare logic. Şi cred că, printr-o acţiune întâmplătoare sau intenţionată, pot întrerupe cercul. Şi atunci? Distrug Eternitatea? Aşa se pare. Dar dacă este aşa, adăugă Harlan liniştit, ar trebui să mi se spună, ca să fiu atent să nu fac nimic inoportun. Deşi îmi închipui că doar o împrejurare neobişnuită mă poate împinge către o astfel de acţiune.

Twissell râse, dar fals şi gol pentru urechile lui Harlan.

— O ipoteză pur academică, băiete. Nu se va întâmpla nimic pentru că nu s-a întâmplat nimic. Cercul complet nu se poate întrerupe.

— Ba s-ar putea… Fata din 482…

— Este în siguranţă. Twissell se ridică, nervos.

— Discuţia asta nu se mai termină şi m-am săturat de dezbateri logice, în care să mă tot cert cu restul subcomisiei care se ocupă de proiect. Şi încă mai trebuie să-ţi spun ţie de ce te-am chemat aici şi fizio-Timpul trece. Vrei să vii cu mine?

Harlan era satisfăcut. Situaţia era clară, iar puterea lui — de netăgăduit. Twissell ştia că el putea spune, oricând voia: „Nu vreau să mai am nimic de-a face cu Cooper”. Ştia că ar putea distruge Eternitatea în orice moment, dându-i lui Cooper informaţii importante despre memoriu.

Harlan era prea deştept ca să fi făcut asta cu o zi înainte. Twissell se gândise să-l copleşească cu importanţa misiunii sale, dar dacă crezuse că astfel o să-l aducă pe linia lor dreaptă, se înşelase.

Harlan îşi formulase foarte clar ameninţarea, punând-o în legătură cu siguranţa lui Noÿs, şi expresia de pe faţa lui Twissell când lătrase „E în siguranţă” arăta că înţelesese natura ameninţării.

Se ridică şi îl urmă pe Twissell.

Harlan nu mai fusese niciodată în încăperea în care intrau acum. Era spaţioasă şi arăta ca şi cum mai mulţi pereţi fuseseră dărâmaţi pentru a se face loc. Intraseră printr-un coridor îngust, blocat de un ecran de forţă care nu coborâse decât după un interval de timp suficient pentru ca faţa lui Twissell să fie identificată automat.

Încăperea era ocupată, în cea mai mare parte, de o sferă care ajungea până aproape de tavan. În peretele ei se căsca o uşă, lăsând să se vadă patru trepte mici care duceau la o platformă interioară bine luminată.

Dinăuntru se auzeau voci şi prin deschizătură se văzură picioare coborând treptele. Apăru un om şi o altă pereche de picioare se ivi în spatele său. Erau Sennor, din Consiliul Atottemporal, şi un altul din grupul de la masă.

Twissell nu păru deloc încântat. Vocea, totuşi, îi rămase stăpânită.

— Subcomisia mai este încă aici?

— Numai noi doi, îi răspunse Sennor, indiferent. Rice şi cu mine. Un instrument frumos, ăsta de aici. Are gradul de complexitate al unei nave spaţiale.

Rice era un tip burduhănos, cu privirea perplexă a unuia care este obişnuit să aibă mereu dreptate şi totuşi se trezeşte, în mod inexplicabil, că pierde argument după argument. Îşi frecă nasul borcănat şi spuse:

— Sennor se gândeşte în ultimul timp numai la zboruri spaţiale. Capul pleşuv al lui Sennor lucea în lumină.

— Este un punct clar, Twissell. Să te întreb eu, Este zborul în spaţiu un factor pozitiv sau unul negativ în calculul Realităţii?

— Întrebarea n-are noimă, spuse Twissell nervos. Ce fel de zbor spaţial, în ce societate şi în ce circumstanţe?

— Ei, hai. Cu siguranţă că se poate spune ceva şi despre zborul spaţial în general.

— Doar că este autoimitativ, că se autodistruge şi dispare.

— Atunci e inutil, spuse Sennor cu satisfacţie în glas, deci este un factor negativ. Exact ce spuneam eu.

— Dacă nu te superi, îl întrerupse Twissell, Cooper va fi aici în câteva minute. Încăperea trebuie să rămână liberă.

— Sigur, sigur.

Sennor îşi băgă braţul sub cel a lui Rice şi plecară împreună. Chiar şi din depărtare, se auzea clar cum declamă:

— Periodic, dragul meu Rice, tot efortul mental al omenirii se concentrează asupra zborului spaţial, care prin însăşi natura lucrurilor este condamnat la un final dezastruos. Ţi-aş înşira matricile, dacă n-aş fi sigur că ţi-e evident. Cu mintea concentrată asupra spaţiului, tind să neglijeze dezvoltarea corectă a celor pământeşti. Am în pregătire o teză pe care o voi supune Consiliului, în care fac recomandarea ca Realităţile să fie schimbate, pentru eliminarea tuturor Secolelor în care există zborul în spaţiu, nu? Ca ceva care se înţelege de la sine.

Se auzi şi falsetul lui Rice:

— Dar nu puteţi fi atât de drastic! Zborul în spaţiu este o supapă de siguranţă importantă în anumite civilizaţii. Luaţi Realitatea 54 din Secolul 290, care îmi vine acuma în minte. Acolo…

Vocile se pierdură în depărtare şi Twissell spuse:

— Un om ciudat, Sennor ăsta. Din punct de vedere intelectual, valorează cât doi din noi, ăştialalţi, dar valoarea lui se pierde în entuziasme de-astea subite.

— Credeţi că poate avea dreptate? În legătură cu zborurile spaţiale.

— Mă îndoiesc. Am putea judeca mai bine dacă Sennor chiar ar înainta teza de care vorbea. Dar n-o s-o facă. O să-l apuce o altă pasiune înainte de a o termina şi o să uite de cea veche. Dar lasă asta…

Lovi peretele sferei cu palma, făcându-l să răsune, apoi, cu aceeaşi mână, îşi dezlipi ţigara de colţul buzei.

— Poţi ghici ce e asta, Tehnician?

— Arată ca o navă supradimensionată, cu un… vârf.

— Exact. Aşa e. Ai nimerit-o. Hai înăuntru.

Harlan îl urmă în interior. Sfera era destul de spaţioasă pentru patru-cinci oameni, dar absolut goală. Podeaua era netedă, peretele curbat era întrerupt de două ferestre. Asta era tot.

— Fără comenzi? întrebă Harlan.

— Comandă de la distanţă.

Twissell îşi trecu mâna peste netezimea peretelui.

— Pereţi dubli. Volumul dintre ei cuprinde în întregime un Câmp Temporal autonom. Acest instrument este o navă care nu e limitată la tunelurile obişnuite, ci poate trece dincolo de punctul terminus, în jos-Timp, al Eternităţii. Proiectul şi construcţia au fost posibile datorită unor indicii valoroase din memoriul Mallansohn. Vino cu mine.

Cabina de comandă era o parte a încăperii mai separată de rest. Harlan păşi înăuntru şi privi mohorât la imensele bare colectoare.

Se auzi vocea lui Twissell.

— Mă auzi, băiete?

Harlan tresări şi privi împrejur. Nu-şi dăduse seama că Twissell nu-l urmase înăuntru. Păşi, automat, către fereastră şi Twissell îi făcu cu mâna. Îi răspunse:

— Vă aud. Vreţi să vin afară?

— Nicidecum. Eşti închis înăuntru.

Harlan sări la uşă şi simţi în stomac un şir de noduri reci, umede. Twissell avea dreptate! Dar ce se întâmpla, pe sfântul Timp?

Vocea lui Twissell se auzi din nou.

— O să răsufli uşurat când o să afli, băiete, că responsabilităţile tale au luat sfârşit. Îţi făceai griji din pricina asta. Puneai tot felul de întrebări. Şi cred că ştiu ce voiai să spui. Asta nu trebuie să fie responsabilitatea ta. Este numai a mea. Din nefericire, tu trebuie să fii în cabina de comandă, deoarece scrie că tu erai acolo şi manevrai comenzile. Scrie în memoriul lui Mallansohn. Cooper te va vedea pe fereastră şi asta va rezolva problema. Mai mult, o să te rog să faci contactul final, după instrucţiunile pe care ţi le voi da. Dacă simţi că şi asta este o responsabilitate prea mare, poţi să te linişteşti. Un alt contact, paralel cu al tău, se află în grija altcuiva. Dacă, pentru orice motiv, nu poţi face contactul, o va face el. Mai mult, voi tăia calea radio din cabina de comandă. Vei putea să ne auzi, dar nu şi să ne vorbeşti. Nu trebuie, deci, să te temi că vreo exclamaţie involuntară de-a ta va întrerupe cercul.

Harlan privea neputincios pe geam. Twissell continuă:

— Cooper va fi aici în câteva momente şi călătoria lui către Era Primitivă va începe peste două fizio-ore. După aceea, băiete, proiectul va lua sfârşit şi tu şi cu mine vom fi liberi.

Harlan se prăbuşea, sugrumat, în vârtejul unui coşmar diabolic. Îl trăsese Twissell pe sfoară? Tot ce făcuse avusese ca scop doar să-l aducă pe neştiute într-o cabină de comandă încuiată? Ştiind acum că este conştient de propria importanţă, improvizase, cu o inteligenţă drăcească, ţinându-l prins în conversaţie, ameţindu-i emoţia cu cuvinte, ducându-l ici, colo, până s-a făcut timpul să-l închidă?

Şi capitularea aceea, rapidă şi uşoară, în privinţa lui Noÿs. Nu va păţi nimic, spusese Twissell. Totul va fi bine.

Cum de-a putut să creadă! Dacă n-aveau de gând să-i facă vreun rău, să o atingă, de ce bariera temporală peste tunel la Secolul 100.000 ? Numai asta şi ar fi trebuit să-l dea pe Twissell de gol cu totul.

Dar pentru că el (imbecilul!) a voit să creadă, s-a lăsat dus de nas orbeşte în aceste ultime fizio-ore, s-a lăsat închis într-o cabină unde nici nu era nevoie de el, nici măcar ca să facă un contact final.

Dintr-o singură lovitură, fusese jefuit de toată importanţa. Atu-urile din mâna lor deveniseră simple cărţi de joc şi Noÿs îi fusese luată pentru totdeauna. Nu-l interesa ce pedeapsă avea să urmeze. Noÿs îi fusese luată pentru totdeauna.

Nu-i trecuse nici o clipă prin cap că proiectul era atât de aproape de sfârşit. De fapt, asta făcuse înfrângerea posibilă.

Vocea lui Twissell se auzi slab.

— Întrerupem, băiete.

Harlan era singur, neputincios, inutil…