Sfârşitul Eternităţii

DINCOLO DE PUNCTUL TERMINUS

Brinsley Cooper îşi făcu apariţia. Emoţia îi îmbujorase faţa îngustă, făcându-l să pară mai tânăr, în ciuda stufoasei mustăţi Mallansohn care-i încadra buza superioară.

(Harlan îl putea vedea prin geam şi-l auzea clar prin staţia de radio. Gândi, cu amărăciune: „O mustaţă Mallansohn. Desigur!”)

Cooper se îndreptă către Twissell.

— Nu m-au lăsat să intru până acum.

— Foarte bine. Aveau şi ei instrucţiunile lor.

— S-a făcut timpul? Plec?

— Aproape.

— Şi mă întorc? Voi mai vedea Eternitatea?

În ciuda prestanţei pe care Cooper o impusese întregii sale ţinute, în vocea sa se putea desluşi o nuanţă de nelinişte.

(În cabina de comandă, Harlan îşi propti pumnii strânşi de sticla armată a ferestrei, dorindu-şi în zadar să o sfărâme cumva, să strige: „Opriţi! Acceptaţi condiţiile mele sau voi…” Dar la ce bun?)

Cooper îşi roti privirile prin cameră, aparent neobservând că Twissell evitase să-i răspundă la întrebare. Ochii îi căzură pe Harlan, la geamul cabinei de comandă. Emoţionat, îi făcu cu mâna.

— Tehnician Harlan! Vino afară! Vreau să-ţi strâng mâna înainte de plecare!

Twissell interveni.

— Nu acum, băiete, nu acum. Reglează comenzile.

— Da? Mi se pare că nu arată prea bine.

— l-am dezvăluit adevărata natură a proiectului. Mă tem că asta poate face pe oricine nervos.

— Sfinte Timp, aşa e! Eu ştiu de câteva săptămâni şi tot nu m-am obişnuit cu ideea.

Râsul lui căpătase o notă isterică.

— Tot nu mi-a intrat în capul ăsta tare ideea că eu joc rolul cel mai important. Sunt… sunt puţin speriat.

— Nu-ţi fac o vină din asta.

— Ştiţi, de fapt, mai mult… stomacul. E partea mea cea mai puţin fericită.

— E normal şi o să-ţi treacă. Între timp… momentul plecării tale a fost fixat pe Intertemporala Standard şi încă mai trebuie să-ţi dau o grămadă de date orientative. De exemplu, nu ai văzut încă nava cu care vei merge.

În cele două ore care urmară, Harlan, chiar dacă-i vedea, chiar dacă nu, de auzit auzea tot. Twissell îl dăscălea pe Cooper în felul lui bombastic, şi Harlan ştia pe ce temă. Cooper trebuia informat despre exact acele lucruri pe care urma să le menţioneze în memoriul Mallansohn.

(Cerc întregit. Cerc complet. Şi nici un fel în care Harlan să-l poată sfărâma cu o ultimă lovitură, cu care, ca Samson, să dărâme templul. Cercul s-a împlinit. Cercul s-a închis).

— Navele obişnuite, îl auzi pe Twissell perorând, sunt şi împinse, şi trase, dacă putem vorbi aşa în cazul forţelor Intertemporale. Într-o călătorie de la secolul X la Secolul Y, prin Eternitate, există un punct iniţial încărcat cu energie şi un punct final similar. Aici avem o navă cu un punct iniţial încărcat, dar cu un punct destinaţie neîncărcat. Nu poate fi decât împinsă, nu şi trasă. Din această cauză, necesită energii la un nivel… cu ordine întregi de magnitudine mai înalte decât în cazul navelor obişnuite. Staţii speciale de transfer de energie au trebuit să fie instalate de-a lungul tunelelor ca să asigure concentraţii suficiente de energie de la Nova Sol. Această navă specială, cu comenzile şi sistemul ei de alimentare, are o structură deosebită. Timp de fizio-decenii, Realităţile au fost trecute prin sită în căutare de aliaje şi tehnologii speciale. Realitatea-cheie a fost a 13-a din secolul 222. Ea a dat Presorul Temporal, fără de care această navă nu ar fi putut fi construită. Realitatea 13 din 222.

O pronunţă cu o claritate elaborată.

(Harlan îşi spuse: „Ţine minte, Cooper! Ţine minte Realitatea 13 din 222 ca s-o pomeneşti în memoriul Mallansohn, ca Eternii să ştie unde să caute, ca să ştie ce să-ţi spună ca să scrii… Cercul se închide peste sine însuşi)”.

Twissell continua:

— Nava nu a fost testată dincolo de punctul terminus în jos-Timp, desigur, dar a făcut numeroase călătorii în Eternitate. Suntem siguri că n-o să existe efecte negative.

— Nu-i aşa? întrebă Cooper. Adică o să ajung acolo, altfel Mallansohn nu ar fi reuşit să construiască câmpul şi doar a reuşiţi

— Exact. Vei ajunge într-un loc adăpostit şi izolat, dintr-o regiune slab populată din sud-vestul Statelor Unite ale Americii.

— Americii, îl corectă Cooper.

— Americii, atunci. Secolul va fi al 24-lea. Sau, la sutime, al 23,17-lea. Cred că îl putem numi chiar anul 2317, dacă vrem. Nava, aşa cum ai văzut, este mare, mult mai mare decât e nevoie pentru tine. Chiar acum se pun în ea alimentele, apa, mijloacele de adăpostire şi apărare. Tu vei avea instrucţiuni amănunţite care nu vor însemna nimic pentru altcineva în afară de tine. Trebuie să-ţi spun că prima ta sarcină ar fi să te asiguri că nu te descoperă vreun locuitor indigen până când eşti gata să le faci faţă. Vei avea săpătoare-de-forţă cu care vei putea să-ţi faci o ascunzătoare în munte. Va trebui să scoţi repede totul din navă. Vor fi toate astfel aşezate încât să-ţi fie cât mai uşor.

(Harlan gândi: „Repetă-i! Repetă-i! Toate i-au mai fost spuse o dată, dar repetă-i ca să-i intre bine în cap, în memorie. Cerc complet…”).

Twissell spunea:

— Va trebui să descarci în 15 minute. După asta, nava se întoarce automat la punctul de plecare, cu toate instrumentele prea avansate pentru acel Secol. O să primeşti o listă cu acestea. După plecarea navei, eşti pe picioarele tale.

— Chiar trebuie să se întoarcă atât de repede?

— O întoarcere la timp măreşte şansele de reuşită. (Harlan rosti în gând: „Nava trebuie să se întoarcă în 15 minute pentru că s-a întors în 15 minute. Cercul…”). Twissell îi dădea grăbit înainte.

— Nu putem risca să falsificăm moneda sau bancnota lor negociabilă. Vei avea la tine aur sub formă de pepite mici. Vei explica cum ai ajuns în posesia lor după instrucţiunile pe care le-ai primit. Vei avea haine indigene sau cel puţin care să treacă drept indigene.

— Bun.

— Acum, ţine minte. Să acţionezi încet. Aşteaptă câteva săptămâni, dacă e nevoie. Intră în spiritul epocii. Instructajele Tehnicianului Harlan sunt o bază bună, dar nu ajung. Vei avea un aparat de radio, făcut pe principiile Secolului, care te va ajuta să te pui la curent cu evenimentele şi, mai important, să deprinzi pronunţia şi accentul corect al limbii. Învaţă-le cât mai bine. Sunt sigur că Harlan vorbeşte o engleză excelentă, dar nimic nu poate înlocui pronunţia nativă.

— Şi dacă nu nimeresc la locul stabilit? Adică nu în 23,17?

— Asta trebuie să verifici foarte atent. Dar vei nimeri, vei nimeri.

(Harlan gândi: „Va nimeri pentru că a nimerit. Cerc…”) Cooper făcea, probabil, o figură cam sceptică, pentru că Twissell adăugă:

— Precizia focalizării a fost îndelung verificată.

Aveam intenţia să-ţi explic metodele noastre şi acum e momentul potrivit. În primul rând, o să-l ajute pe Harlan să înţeleagă comenzile.

(Deodată, Hartan se întoarse de la geam şi-şi fixă privirea pe comenzi. Un colţ al cortinei disperării începu să se ridice. „Ce-ar fi dacă…”)

Twissell încă îl mai dăscălea pe Cooper cu un ton hiperdidactic şi, cu un colţ al minţii, Harlan încă mai era atent.

— Sigur că o problemă serioasă a fost să determinăm cât de mult pătrunde în Primitiv un obiect după aplicarea unui impuls de energie dat. Cea mai directă metodă ar fi fost să trimitem pe cineva în jos-Timp cu această navă, folosind nivele de impulsuri gradate cu grijă. Asta ar fi însemnat totuşi, pentru fiecare caz, o anumită perioadă de timp în care omul determină Secolul până la ultima sutime prin observaţii astronomice sau obţinând informaţiile prin radio. Asta se face încet şi este şi periculos, pentru că ar fi foarte uşor descoperit de locuitorii nativi, ceea ce ar avea probabil urmări catastrofale pentru proiectul nostru. Dar noi am făcut altceva. Am trimis înapoi în timp o masă cunoscută de izotop radioactiv, niobiu-94, care se dezintegrează, prin emisie de particule beta, în izotopul stabil molibden-94. Procesul are o perioadă de înjumătăţire de 500 de Secole. Intensitatea originală a radiaţiei este cunoscută. Ea scade cu timpul, după relaţia simplă din cinetica de prim ordin, şi, desigur, poate fi măsurată foarte exact.

Când nava ajunge la destinaţie, în timpurile Primitive, fiola care conţine izotopul este descărcată pe coasta unui munte, după care nava se întoarce în Eternitate. În momentul din fizio-Timp în care fiola este descărcată, ea apare simultan în toate Timpurile viitoare, din ce în ce mai vechi. La locul descărcării, în Secolul 575 (Timp, nu Eternitate), un Tehnician o detectează, după radiaţie, şi o recuperează. Se măsoară intensitatea radiaţiei, perioada cât a stat pe munte este cunoscută, Secolul în care a ajuns nava este şi el cunoscut, până la două zecimale. Zeci de fiole sunt pe urmă trimise înapoi la nivele diferite de impulsuri şi se trasează o curbă de calibrare. Curba înseamnă o verificare a fiolelor trimise nu în Primitiv, ci în primele Secole ale Eternităţii, unde se pot face observaţii directe. Bineînţeles că am avut şi eşecuri. Primele câteva fiole s-au pierdut până când am învăţat să ţinem cont şi de nu prea importantele modificări geologice dintre Primitivul târziu şi Secolul 575. Apoi trei dintre fiole nu au mai apărut în 575. Probabil că s-a întâmplat ceva cu mecanismul de descărcare şi au fost îngropate în munte prea adânc pentru a mai fi găsite. Am oprit experimentele atunci când nivelul de radiaţie a crescut atât că ne-am temut că vreun locuitor al Primitivului le-ar putea detecta şi s-ar întreba ce caută în zona aia un produs radioactiv artificial. Dar pentru scopurile noastre a fost destul şi atât şi suntem siguri că putem trimite un om în orice sutime a oricărui Secol Primitiv dorim. Înţelegi toate astea, Cooper, nu-i aşa?

— Perfect, Calculator Twissell. Am văzut o curbă de calibrare fără să-i înţeleg, atunci, scopul. Dar acum totul e clar.

Dar Harlan era acum extrem de atent. Privea la arcul lucitor gradat pe care era marcată scara Timpului. Era făcută din porţelan pe metal şi liniuţele subţiri îl împărţeau în Secole, Decisecole şi Centisecole. Metalul argintiu strălucea uşor în liniile săpate în porţelan, făcându-le vizibile. Cifrele erau foarte fin înscrise şi, aplecându-se deasupra lor, Harlan putu vedea Secolele gravate, de la 17 la 27. Acul indicator, ca un fir de praf, era fixat la 23,17.

Mai văzuse temporometre similare, şi, cu o mişcare aproape automată, împinse maneta care controla presiunea, dar, care însă… nu se clinti. Acul rămânea la locul lui.

Aproape că sări în sus când vocea lui Twissell i se adresă deodată:

— Tehnician Harlan? Strigă:

— Da, Calculator, apoi îşi aminti că nu putea fi auzit. Păşi la geam şi făcu un semn din cap.

Twissell spuse, ca şi cum ar fi vorbit gândurilor lui Harlan:

— Temporometrul este fixat pentru 23,17. N-are nevoie de ajustări. Singura ta sarcină este să alimentezi cu energie la momentul potrivit în fizio-Timp. Ai un cronometru în dreapta. Dă din cap dacă îl vezi. Harlan se conformă.

— Mergi cu el până la zero. La secunda minus 15 aliniezi punctele de contact. E simplu. Vezi cum?

Harlan încuviinţă din nou.

Twissell continuă.

— Sincronizarea nu este vitală. O poţi face la minus 15,13 sau chiar 5 secunde, dar, te rog, fă un efort să rămâi de partea asta a lui minus 10, pentru mai multă siguranţă. Odată ce-ai făcut contactul, un angrenaj de forţe sincronizat va face restul şi se va asigura că impulsul final de energie va surveni exact la momentul zero. Înţeles?

Harlan dădu iar din cap. Înţelegea mai mult decât îi spunea Twissell. Dacă el nu alinia punctele până la minus 10, operaţia se va face din exterior. Gândul lui sumbru fu: „Nu va fi nevoie de ajutor din afară.”

Twissell se auzi din nou:

— Ne-au mai rămas 30 de fizio-minute. Cooper şi cu mine mergem să verificăm proviziile.

Ieşiră. Uşa se închise în spatele lor şi Harlan rămase singur cu manete de comandă, cu timpul (care începuse să se scurgă lent către punctul zero) şi cu o hotărâre nestrămutată în privinţa a ceea ce avea de făcut.

Părăsi fereastra. Vârî mâna în buzunar şi scoase pe jumătate biciul neuronic pe care-l mai avea încă la el. Prin toate câte se întâmplaseră, îşi păstrase arma. Mâna îi tremura uşor.

Îşi aduse aminte de un gând al său: o ultimă lovitură cu care, ca Samson, să dărâme templul.

Un ungher al minţii sale întreba, bolnav: „Câţi Eterni au auzit vreodată de Samson? Şi câţi ştiu cum a murit?”

Nu mai erau decât 25 de minute. Nu era sigur cât o să-i ia operaţia. Nu era nici măcar sigur că o să-i reuşească.

Dar avea de ales? Degetele lui transpirate aproape că scăpară arma până reuşi să-i deşurubeze capătul.

Se mişca repede, complet absorbit. Din toate aspectele pe care şi le imaginase, posibilitatea propriei sale treceri în nefiinţă îi stăruia cel mai puţin în minte şi nu-l interesa deloc.

La minus un minut, Harlan se afla la comandă.

Gândi, detaşat: „Ultimul minut de viaţă?”

Din toată încăperea nu vedea decât mişcarea liniei roşii care înregistra scurgerea secundelor.

Minus 30 de secunde.

Gândi: „N-o să doară. Nu e asta moartea.”

Încercă să se gândească numai la Noÿs.

Minus 15 secunde.

Noÿs!

Mâna stângă se apropie de contact. Fără grabă!

Minus 12 secunde.

Contact!

Angrenajul de forţe îşi prelua sarcina. Impulsul va surveni la momentul zero. Şi asta-i lăsa lui Harlan o ultimă mişcare. Lovitura lui Samson!

Mâna dreaptă porni. Nici nu se uită la ea.

Minus 5 secunde.

Noÿs!

Mâna dreaptă de miş-ZERO-că din nou, spasmodic. Nu o privi. Asta era deci nefiinţa?

Nu încă. Nefiinţa încă nu.

Privi pe geam. Nu se clinti. Timpul trecea, dar el nici nu-şi dădea seama.

Camera era goală. Acolo unde fusese uriaşa navă, locul era gol. Blocurile de metal care-i serviseră drept bază zăceau şi ele goale, nemaiavând de susţinut decât imensa lor putere.

Twissell, ciudat de mic, pipernicit în camera care devenise o peşteră a aşteptării, era singurul element mişcător, cum se agita de colo-colo.

Privirile lui Harlan îl urmăriră pentru o clipă, apoi îl uitară. Apoi, fără vreun zgomot sau vreo mişcare perceptibilă, nava apăru din nou pe locul de unde plecase. Trecerea sa prin graniţa infimă dintre timpul trecut şi timpul prezent nu tulburase nici măcar o moleculă de aer.

Nava îl ascundea pe Twissell de privirile lui Harlan, dar, dându-i ocol, apăru din nou în raza lui vizuală. Alerga.

Cu o singură mişcare a mâinii activă mecanismul care deschidea uşa cabinei de comandă. Năvăli înăuntru, ţipând cu un entuziasm aproape liric:

— S-a făcut. S-a făcut. Am închis cercul.

Pentru altceva nici nu mai avea suflu.

Harlan nu-i răspunse nimic.

Twissell se uita pe fereastră, cu mâinile lipite de geam. Harlan observă petele cu care le acoperise vârsta şi tremurul lor slab. Era ca şi cum mintea lui nu mai era în stare să discearnă importantul de irelevant, ci selecţiona material observaţional pur şi simplu la întâmplare.

Se întrebă, obosit: „Ce contează? Mai există ceva care să aibă vreo importanţă?”

Twissell spunea (Harlan îl auzea ca de la distanţă):

— Acum pot să-ţi spun că am fost mai neliniştit decât aş îndrăzni să mărturisesc. Sennor tot spunea că întreg proiectul este imposibil. Îi tot dădea înainte că trebuie să intervină ceva care să-l oprească. Ce s-a întâmplat?

Se întoarse la geamătul ciudat al lui Harlan.

Harlan scutură din cap, reuşind să-i răspundă un „Nimic” sugrumat.

Twissell o lăsă baltă şi se întoarse cu spatele. Nu se ştia dacă vorbea cu Harlan sau doar pentru sine. Era ca şi cum ani întregi de nelinişte se eliberau acum în cuvinte.

— Sennor era scepticul. Îi tot explicam, încercam să-l lămurim, aduceam argumente. Dădeam exemple matematice, prezentam rezultatele generaţiei de cercetători care ne-au precedat în fizio-Timpul Eternităţii. El le dădea deoparte şi-şi prezenta ipoteza aducând în discuţie paradoxul om-care-se-întâlneşte-cu-sine. L-ai auzit vorbind despre asta. E subiectul lui favorit. Noi ne cunoaştem viitorul, spunea Sennor. Eu, Twissell, ştiam de pildă că voi trăi, cu toate că voi fi foarte bătrân, până când Cooper va ajunge dincolo de punctul terminus. Mai ştiam şi alte amănunte din viitorul meu, lucrurile pe care le voi face. Imposibil, spunea el. Realitatea trebuie să se schimbe ca să-ţi corecteze datele ştiute, chiar dacă înseamnă ca cercul să nu se mai închidă niciodată şi Eternitatea să nu mai fie construită.

De ce zicea aşa, habar n-am. Probabil chiar o credea, sau poate că o lua ca pe un joc intelectual, poate era doar dorinţa de a-i şoca pe ceilalţi cu un punct de vedere nepopular. În orice caz, proiectului i s-a dat curs şi am început să rezolvăm etapele memoriului. De exemplu, l-am localizat pe Cooper, în Secolul şi Realitatea indicată în memoriu. Ipoteza lui Sennor a căzut chiar şi numai pentru atât, dar asta nu l-a deranjat. Între timp, găsise altceva care să-l intereseze. Şi totuşi… şi totuşi…

Râse încetişor, mai mult stânjenit, lăsând ţigara să-i ardă pe neobservate până aproape de degete.

— … ştii, n-am fost niciodată cu totul în apele mele. Ceva putea să intervină. Realitatea în care a fost Eternitatea instituită se putea schimba într-un fel pentru a evita ceea ce Sennor numea un paradox. Ar fi trebuit să se transforme într-o altă Realitate, în care Eternitatea n-ar exista. Uneori, în întunericul orelor de somn, când nu puteam să dorm, aproape că reuşeam să mă conving că într-adevăr aşa va fi, şi acum totul s-a terminat şi-mi vine să râd de mine însumi ca de un nebun senil.

Harlan spuse, cu voce coborâtă:

— Calculatorul Sennor a avut dreptate. Twissell se răsuci spre el.

— Ce?

— Proiectul a eşuat.

Mintea lui Harlan ieşea din negură (de ce şi către ce alte tărâmuri, Harlan nu-şi dădea seama).

— Cercul nu s-a închis.

— Ce tot spui acolo?

Mâinile bătrâne ale lui Twissell căzură pe umerii lui Harlan cu o forţă surprinzătoare.

— Eşti bolnav, băiete. Încordarea.

— Nu bolnav. Mi-e scârbă de tot. De tine. De mine. Nu bolnav. Temporometrul. Uită-te singur.

— Temporometrul?

Acul indicator se afla la Secolul 27, scăzând inert în extrema dreaptă.

— Ce s-a întâmplat?

Bucuria îi dispăruse de pe faţă. Oroarea îi lua locul.

Harlan deveni practic.

— Am topit mecanismul de închidere, am eliberat comanda impulsului.

— Cum ai…

— Am avut un bici neuronic, l-am deschis şi am folosit energia din microbaterie într-o singură flacără, ca o torţă. Asta-i tot ce a mai rămas de el.

Dădu cu piciorul într-o grămadă mică de rămăşiţe de metal dintr-un colţ.

Twissell încă nu realiza.

— În 27? Vrei să spui că Cooper este în 27…

— Nu ştiu unde este, răspunse Harlan, sec. Am pus maneta pe jos-Timp, mai jos decât Secolul 24. Nu ştiu unde. Nu m-am uitat. Pe urmă am împins-o la loc. Tot fără să mă uit.

Twissell îl privea. Avea faţa palidă, de o culoare gălbuie nesănătoasă, iar buza de jos îi tremura.

— Nu ştiu unde se află acum, spuse Harlan. Este pierdut în Primitiv. Cercul s-a sfărâmat. Când am făcut-o, am crezut că totul se va sfârşi. La momentul zero. Ce prostie! Mai aveam de aşteptat. Va veni un moment în fizio-Timp când Cooper îşi va da seama că este în alt Secol, când va face ceva care să contrazică memoriul, când o să…

Se întrerupse, apoi izbucni într-un râs forţat, aspru.

— Şi care-i diferenţa? Nu e decât o amânare până când Cooper va da lovitura finală. N-avem cum să-l oprim. Minute, ore, zile. Care-i diferenţa? Când răstimpul s-a împlinit, nu va mai exista Eternitate. Mă auzi? Va fi sfârşitul Eternităţii.