Sfârşitul Eternităţii

TEMPORAL

Casa lui Noÿs Lambent era destul de izolată, situată totuşi în apropierea unuia din oraşele mari ale Secolului. Harlan cunoştea bine oraşul. Îl cunoştea mai bine decât oricare din locuitorii săi. În incursiunile sale de Observaţie în această Realitate, îi vizitase fiecare colţişor, în fiecare deceniu de care se ocupa Secţia.

Cunoştea oraşul şi în Spaţiu, şi în Timp. Şi-l putea reprezenta în totalitatea sa, ca pe un organism, trăind şi crescând cu catastrofele şi vindecările sale, bucuriile şi necazurile. Acum se afla într-o săptămână dată a Timpului, în acest oraş, într-un moment de animaţie suspendată a vieţii sale lente de oţel şi beton.

Mai mult decât atât, explorările sale preliminare se concentraseră din ce în ce mai puternic pe „perioeci”, locuitorii cei mai de vază ai oraşului, care însă locuiau în afara lui, pe spaţii mai mari şi într-o relativă izolare.

482 se număra printre multele Secole în care bogăţiile erau inegal distribuite. Sociologii aveau pentru acest fenomen o ecuaţie (pe care Harlan o văzuse tipărită, dar pe care o înţelegea doar vag). Se rezolva, pentru orice Secol dat, în trei relaţii, şi pentru 482 aceste relaţii se aflau aproape de limita permisă. Sociologii dădeau din cap când li se punea această problemă şi Harlan îl auzise pe unul din ei spunând odată că orice nouă deteriorare adusă de Schimbările de Realitate ar face necesară „cea mai strictă Observaţie”.

Însă mai era ceva de spus despre relaţiile nefavorabile din ecuaţia distribuţiei bunurilor materiale. Acestea însemnau existenţa unei clase fără griji şi elaborarea unui fel atrăgător de viaţă care, la apogeul său, încuraja cultura şi graţia. Atâta timp cât celălalt capăt al scării nu o ducea foarte rău, atâta timp cât clasele privilegiate nu-şi uitau cu totul responsabilităţile în timp ce se bucurau de avantajele lor, atâta timp cât cultura lor nu înregistra o cotitură nesănătoasă evidentă, exista întotdeauna tendinţa, în Eternitate, de a se ierta îndepărtarea de modelul ideal de distribuţie a bunurilor materiale şi de a se căuta alte nepotriviri, mai puţin atrăgătoare.

Împotriva voinţei sale, Harlan începea să înţeleagă aceste lucruri. De obicei, rămânerile sale peste noapte în Timp erau legate de hoteluri din cartierele mai sărace, unde cineva putea rămâne cu uşurinţă anonim, unde străinii nu erau băgaţi în seamă, unde o prezenţă în plus sau în minus nu însemna mare lucru şi astfel nu făcea edificiul social decât să tremure puţin. Când până şi aici intervenea nesiguranţa, când exista o posibilitate ca acest tremurat să treacă de punctul critic şi să dărâme un element important al castelului din cărţi de joc al Realităţii, se întâmpla adeseori să fie nevoit să doarmă sub un anume gard viu, la ţară.

Şi, de obicei, se studiau atent mai multe garduri, pentru a se vedea care va fi cel mai puţin tulburat în timpul nopţii de fermieri, vagabonzi, sau câini fără stăpân.

Acum însă, Harlan, la celălalt capăt al scării, dormea într-un pat cu suprafaţă din materie îmbibată de câmp, o împletire ciudată de materie şi energie de care beneficiau doar păturile cu cea mai bună situaţie economică din societate. Prin timp, era mai puţin comună decât materia pură, dar mai comună decât pura energie. În orice caz, se mula pe corpul lui când stătea întins, de o rigiditate moale când stătea liniştit, cedând când se mişca sau se întorcea.

Îşi mărturisea, involuntar, atracţia faţă de asemenea lucruri, şi accepta motivul înţelept pentru care fiecare Secţie a Eternităţii trăia la scara medie a Secolului său şi nu la cel mai confortabil nivel existent. În felul acesta putea menţine contactul cu problemele epocii şi „pulsul” Secolului, fără să cadă într-o identificare prea puternică cu o extremă sociologică.

Este uşor, gândi Harlan, în acea primă noapte, să trăieşti cu aristocraţi.

Şi chiar înainte de a adormi, gândul îi zbură la Noÿs. Visă că era în Consiliul Atottemporal, cu degetele împreunate în mod auster pe masa din faţa lui. Privea în jos la un Finge mic, foarte mic, care asculta înspăimântat sentinţa care-l arunca din Eternitate într-o Observare permanentă a unuia din Secolele Necunoscute din sus-Timpul îndepărtat. Cuvintele sumbre ale exilului ieşeau chiar din gura lui Harlan, şi imediat la dreapta lui stătea Noÿs Lambent.

Nu o observase la început, însă privirea îi tot aluneca spre dreapta şi se poticnea în cuvinte.

Nu o mai vedea nimeni? Restul membrilor Consiliului priveau numai înainte, cu excepţia lui Twissell. El se întoarse ca să-i zâmbească lui Harlan, privind prin fată ca şi cum nu ar fi fost acolo.

Harlan vru să-i spună fetei să iasă, dar îi era imposibil să mai articuleze vreo silabă. Încercă să o atingă, dar braţul i se urni leneş şi ea nu se mişcă. Carnea ei era rece.

Finge râdea… mai tare… mai tare…

… şi de fapt Noÿs Lambent era cea care râdea.

Harlan deschise ochii în lumina vie a soarelui şi o privi o clipă pe fată cu spaimă, până îşi aduse aminte unde se aflau.

Ea îi spuse:

— Gemeai şi dădeai cu pumnii în pernă. Ai visat urât? Harlan nu răspunse.

— Baia ta este gata. La fel şi hainele. Am aranjat să participi şi tu la întrunire diseară. E un sentiment foarte ciudat să păşesc din nou în viaţa mea obişnuită după ce am stat atât de mult în Eternitate.

Harlan se simţi extrem de stânjenit la auzul înşiruirii ei degajate de cuvinte.

— Sper că nu le-ai spus cine sunt.

— Desigur că nu.

Desigur că nu! Finge va fi avut grijă de acest amănunt, alterându-i uşor psihicul, sub narcoză, dacă a găsit că este necesar. Dar poate că nu a crezut de cuviinţă, totuşi. Doar o ţinuse sub „strictă observaţie”.

Gândul acesta îl agasă. Spuse:

— Aş prefera să fiu lăsat singur cât mai mult posibil.

Ea îl privi, nesigură, o clipă, două, apoi plecă.

Harlan îndeplini ritualul matinal al spălatului şi îmbrăcatului cu un aer ursuz. Nu prea avea speranţa unei seri plăcute. Va trebui să vorbească cât mai puţin cu putinţă, să se confunde cu peretele cât mai mult cu putinţă.

Adevăratul lui rol era acela al unei perechi de urechi şi al unei perechi de ochi. Mintea lui urma să conecteze aceste simţuri cu raportul final şi nu avea, în principiu, altă funcţie.

De obicei nu îl deranja că, pe post de Observator fiind, nu ştia precis ce caută. Un Observator, i se spusese pe când era Novice, nu trebuie să aibă noţiuni preconcepute despre ce date sunt cerute sau ce concluzii se aşteaptă. Cunoaşterea acestora, se spunea, i-ar deforma perspectiva, oricât de conştiincios ar încerca să fie.

În circumstanţele actuale însă, ignorarea lor era iritantă. Harlan avea bănuieli puternice că nu era nimic de căutat, că, într-un fel, îi făcea jocul lui Finge. Şi între acesta şi Noÿs…

Privi furios la propria lui imagine, înfăţişată cu exactitate tridimensională, la aproape un metru în faţa lui, de Reflector.

Veşmintele colante ale Secolului 482, fără cusătură şi viu colorate, îi dădeau, gândi el, o înfăţişare ridicolă.

Noÿs Lambent veni în fugă la el, imediat după ce Harlan îşi terminase, solitar, micul dejun adus de un Mekkano. Ea spuse, cu sufletul la gură:

— Este iunie, Tehnician Harlan.

— Nu folosi aici această denumire. Ce dacă este iunie? îi răspunse el aspru.

— Dar era februarie atunci când am venit! Se opri, şovăind, În locul acela, şi asta s-a întâmplat doar acum o lună.

Harlan se încruntă.

— În ce an ne aflăm?

— Oh, în anul în care trebuie.

— Eşti sigură?

— Absolut sigură. S-a strecurat vreo greşeală?

Avea un obicei supărător de a sta foarte aproape de el în timp ce vorbeau şi uşorul ei sâsâit (mai degrabă o trăsătură a Secolului decât al ei personal) îi făcea o voce de copil neajutorat. Harlan nu se lăsa păcălit astfel. Se trase înapoi.

— Nici o greşeală. Ai fost pusă aici pentru că aşa este mai convenabil. De fapt, în Timp, ai fost aici pe toată perioada.

— Dar cum aş fi putut? Acum părea şi mai înspăimântată. Nu-mi amintesc nimic. Există doi de eu?

Harlan era mult mai iritat decât îl îndreptăţea situaţia. Cum putea să-i explice existenţa micro-schimbărilor declanşate de fiecare interferenţă cu Timpul care putea modifica vieţi individuale fără efect vizibil asupra Secolului în ansamblu? Până şi Eternilor, uneori, le ieşea din minte diferenţa dintre micro-schimbări (cu „s” mic) şi Schimbările (cu majusculă), care modificau Realitatea în mod semnificativ.

— Eternitatea ştie ce face. Nu pune întrebări.

O spuse cu mândrie, ca şi cum el însuşi ar fi fost Calculatorul Senior şi ar fi hotărât personal că iunie era momentul optim de Timp şi că micro-schimbarea declanşată prin saltul peste trei luni nu se putea transforma într-o Schimbare.

Ea remarcă:

— Atunci înseamnă că am pierdut trei luni din viaţă.

— Deplasările tale prin Timp nu au nici o legătură cu vârsta ta fiziologică, oftă el.

— Da sau nu?

— Da sau nu ce?

— Dacă am pierdut trei luni.

— Pe Timp, femeie, îţi explic cât de limpede se poate, nu ai pierdut nici un timp din viaţă. Nu-l poţi pierde.

Strigătul lui o făcu să se dea un pas înapoi şi, dintr-o dată, chicoti.

— Ai un accent foarte ciudat. Mai ales când îţi ieşi din sărite. El se încruntă văzând că se dă înapoi. Ce accent? Vorbea mileniala 50 la fel de bine ca oricare din Secţie. Poate chiar mai bine.

Fată proastă!

Se trezi din nou în faţa Reflectorului, scrutându-şi imaginea, care-l privea şi ea, având cute verticale săpate adânc între sprâncene.

Le descreţi şi gândi: „Nu arăt bine. Am ochii prea mici, urechi clăpăuge şi bărbia prea mare”.

Nu se gândise niciodată în mod deosebit la aceasta, însă acum îi veni în minte, brusc, că ar fi fost plăcut să arate mai bine.

Noaptea, târziu, Harlan adăuga însemnările sale la conversaţiile pe care le prinsese, cât îi mai erau încă proaspete în minte.

Ca întotdeauna în astfel de cazuri, se folosise de un înregistrator molecular fabricat în Secolul 55. Avea forma unui cilindru subţire, lung de 10 cm şi cu diametru de un centimetru, colorat într-un maro închis, dar discret. Putea fi ţinut cu uşurinţă în manşetă, buzunar sau căptuşeala hainei, în funcţie de stilul de îmbrăcăminte, sau suspendat de curea, nasture sau butoni.

Oricum ar fi fost ţinut, oriunde ar fi fost purtat, avea capacitatea de a înregistra aproximativ 20 milioane de cuvinte pe fiecare din cele trei niveluri moleculare de energie. Cu un capăt al cilindrului conectat la un transliterator în legătură cu un mic receptor de la urechea lui, iar celălalt capăt conectat prin câmp la micul microfon de la buzele sale, Harlan putea asculta şi vorbi simultan. Fiecare sunet emis în orele „întrunirii” era acum repetat în urechea lui şi, în timp ce asculta, spunea cuvinte care se înregistrau pe cel de-al doilea nivel, coordonat cu, dar diferit de primul nivel, pe care se înregistrase fondul sonor al adunării. Pe acest al doilea nivel îşi descria propriile impresii, atribuia semnificaţii, sublinia corelaţii. În final, când se folosea astfel de înregistratorul molecular pentru a scrie un raport, obţinea nu o înregistrare sunet-pe-sunet, ci o reconstituire adnotată.

Noÿs Lambent apăru. Nu îşi semnalase intrarea în nici un fel.

Iritat, Harlan deconecta receptorul şi microfonul, le ataşă înregistratorului molecular, le aşeză pe toate în trusă şi o închise furios.

— De ce eşti întotdeauna atât de înfuriat pe mine? întrebă Noÿs.

Braţele şi umerii îi erau goale şi picioarele ei lungi luceau în foamitul uşor luminiscent.

— Nu sunt înfuriat. Nu simt nimic faţă de tine.

În momentul acela simţea că afirmaţia sa era strictul adevăr.

— Încă mai lucrezi? Cu siguranţă că eşti obosit.

— Nu pot să lucrez dacă eşti de faţă, veni replica ţâfnoasă.

— Eşti furios pe mine. Nu mi-ai adresat nici un cuvânt toată seara.

— Am vorbit cu fiecare cât am putut mai puţin. Nu mă aflam acolo ca să vorbesc.

Aştepta ca ea să plece. Însă ea spuse:

— Ţi-am mai adus ceva de băut. Părea să-ţi placă paharul pe care l-ai băut la întrunire şi unul nu este de ajuns. Mai ales dacă ai de gând să lucrezi.

El îl observă pe micul Mekkano din spatele ei, alunecând într-un câmp stabil de forţe.

De-abia mâncase în timpul serii, luând câte puţin din feluri despre care raportase în amănunţime în Observaţiile trecute, dar din care (cu excepţia câtorva îmbucături care să-i furnizeze date) se abţinuse până acum să mănânce. Împotriva voinţei sale, îi plăcuse băutura înspumată, de un verde-deschis, cu aromă de mentă (nu cu totul alcoolică, ci mai degrabă altceva), care era pe atunci la modă. Nu existase în cadrul Secolului cu doi fizio-ani înainte, anterior ultimei Schimbări de Realitate.

Luă cel de-al doilea pahar de la Mekkano cu o înclinare austeră din cap drept mulţumire faţă de Noÿs.

Dar de ce o Schimbare de Realitate, care nu avusese, virtual, nici un efect fizic asupra Secolului, introdusese în existenţă o nouă băutură? El nu era Calculator, aşa că n-avea rost să-şi pună întrebarea asta. Şi pe urmă chiar şi Calculele cele mai detaliate cu putinţă nu puteau elimina niciodată toată nesiguranţa, toate efectele întâmplării. Dacă n-ar fi fost aşa, n-ar mai fi fost nevoie de Observatori.

Noÿs şi cu el erau singuri împreună în casă. Acei Mekkano se aflau la apogeul popularităţii lor de două decenii încoace şi vor mai rămâne astfel încă zece ani în această Realitate, aşa că nu prea existau servitori umani.

Desigur, cu femelele speciei la fel de independente din punct de vedere economic ca şi masculii şi capabile de a ajunge la maternitate, dacă doreau, fără să-şi poarte fizic sarcina, nu era nimic „nepotrivit” dacă ei doi erau singuri, cel puţin în ochii Secolului 482.

Şi totuşi Harlan se simţea compromis.

Fata se întinsese, sprijinită în cot, pe o sofa din faţa lui. Haina cu desene se afunda în jurul ei ca şi cum ar fi tânjit s-o îmbrăţişeze. Îşi aruncase pantofii transparenţi pe care-i purta şi degetele i se îndoiau şi dezdoiau în foamitul flexibil, ca labele moi ale unei pisici de rasă.

Îşi scutură capul şi ceea ce îi ţinuse părul pieptănat în sus, departe de urechi, într-o împletire delicată, se desfăcu deodată. Părul îi căzu pe lângă gât şi umerii ei goi apărură şi mai frumoşi, mai albi în contrast cu părul negru.

Murmură:

— Câţi ani ai?

Cu siguranţă că nu ar fi trebuit să răspundă la întrebare. Era o chestiune personală, al cărei răspuns nu era treaba ei. Ceea ce ar fi trebuit să spună atunci, cu o fermitate politicoasă, era: „Pot fi lăsat în pace să lucrez?” În loc de asta, se auzi spunând:

— Treizeci şi doi.

Voia să spună fizio-ani, desigur.

— Sunt mai tânără decât tine, Am douăzeci şi şapte de ani. Dar presupun că nu voi arăta întotdeauna mai tânără ca tine. Cred că tu vei arăta la fel ca acum şi atunci când eu o să fiu bătrână. Ce te-a făcut să te hotărăşti să ai 32 de ani? Poţi să-ţi schimbi vârsta dacă vrei? Nu ai vrea să fii mai tânăr?

— La ce te referi?

Harlan îşi frecă fruntea ca să-şi limpezească gândurile. Ea răspunse încetişor:

— Eşti nemuritor. Eşti etern. Era o întrebare sau o afirmaţie?

— Eşti nebună. Îmbătrânim şi murim ca toată lumea.

— Mie poţi să-mi spui.

Vocea îi era joasă şi mângâietoare. Mileniala 50, pe care el o socotise întotdeauna aspră şi neplăcută, părea acum armonioasă. Sau poate doar că stomacul plin şi aerul parfumat îi vătuiseră urechile?

Ea reluă: „Poţi vedea toate Timpurile şi vizita toate tocurile. Mi-am dorit atâta să lucrez în Eternitate. Am aşteptat atâta timp să mi se dea voie. Am crezut că, poate, o să mă facă Eternă, şi pe urmă am văzut că acolo nu sunt decât bărbaţi. Unii dintre ei nici măcar nu-mi vorbeau, pentru că sunt femeie. Tu nu-mi vorbeai.

— Suntem cu toţii ocupaţi, mormăi Harlan, luptându-se să se desprindă de ceva care putea fi descris ca o mulţumire amorţită. Eram foarte ocupat.

— Dar de ce nu există mai multe femei Eterne?

Harlan nu avea încredere în el să-i răspundă. Ce putea să-i spună? Că membrii Eternităţii erau aleşi cu o grijă infinită, pentru că trebuiau să îndeplinească două condiţii. Prima, să fie apţi pentru misiunea lor; a doua, ca retragerea lor din Timp să nu aibă un efect dăunător asupra Realităţii.

Realitatea! Cuvânt pe care nu trebuia să-l rostească cu nici un preţ. Senzaţia că i se învârteşte capul devenea din ce în ce mai puternică şi închise ochii o clipă pentru a o opri. Câte proiecte excelente rămăseseră neatinse în Timp pentru că aducerea lor în Eternitate ar fi însemnat non-naşterea unor copii, non-moartea unor femei şi bărbaţi, non-căsătorii, non-întâmplări, non-circumstanţe, care ar fi răsucit Realitatea pe căi pe care Consiliul Atottemporal nu le putea îngădui.

Putea să-i spună ceva din toate acestea? Sigur că nu. Putea să-i spună că femeile nu erau aproape niciodată calificate pentru Eternitate, căci, pentru un anumit motiv pe care el nu-l înţelegea (poate Calculatorii da, dar el cu siguranţă nu), abstragerea lor din Timp era de la zece la o sută de ori mai pasibilă de a deforma Realitatea decât abstragerea unui Bărbat?

(Toate gândurile i se învârtejeau în cap, pierdute şi învolburate, legate în asocieri libere, care produceau imagini ciudate, aproape groteşti, dar nu cu totul neplăcute. Noÿs era acum şi mai aproape, zâmbindu-i).

Îi auzi vocea, ca o boare de vânt în trecere.

— Oh, voi, Eternii. Sunteţi atât de misterioşi. Nu vreţi să daţi nimic. Fă-mă Eternă!

Vocea ei era acum un sunet care nu se lega în cuvinte separate, doar un sunet cu modulaţie delicată care i se insinua în minte.

Voia, dorea fierbinte să-i spună: Eternitatea nu este o distracţie, doamnă! acolo muncim! Muncim să proiectăm toate detaliile tot-Timpului, de la începuturile Eternităţii până acolo unde Pământul este pustiu şi încercăm să proiectăm toate posibilităţile infinite ar-fi-putut-fi şi să alegem un ar-fi-putut-fi mai bun decât este şi să hotărâm unde în Timp putem face o schimbare măruntă care să-l transforme pe este în ar-putea-fi şi obţinem un nou este şi căutăm un nou ar-putea-fi, mereu şi mereu şi tot aşa de când Vikkor Mallansohn a descoperit Câmpul Temporal, în Secolul 24, departe în Timp, în Primitivul 24, şi a făcut posibilă înfiinţarea Eternităţii în Secolul 27, misteriosul Mallansohn, pe care nimeni nu îl cunoaşte şi care a pus bazele Eternităţii, într-adevăr, şi noul ar-putea-fi mereu şi mereu şi…

Scutură din cap, însă volbura gândurilor nu se opri, făcând pauze şi salturi şi mai ciudate, inegale, până când se sparse într-o explozie bruscă de iluminare, care persistă o secundă strălucitoare, apoi se stinse.

Acest moment îl paraliză. Căută să-l prindă, dar fugise. Băutura cu aromă de mentă?

Noÿs era acum şi mai aproape, cu faţa ei nu prea clară în ochii lui. Îi putea simţi părul atingându-i obrazul şi vălul cald, uşor, al răsuflării. Ar fi trebuit să se retragă, însă — ciudat, ciudat — îşi dădu seama că nu vrea.

— Dacă aş fi făcută Eternă… îi spuse şoptit, aproape la ureche, deşi cuvintele de-abia se auzeau, acoperite de bătăile inimii lui. Buzele ei erau umede, depărtate. Nu ţi-ar plăcea?

Nu ştia ce voia ea să spună, însă, dintr-o dată, nici nu-i mai păsă. Flăcări păreau să-l cuprindă. Întinse braţele stângaci, pe dibuite. Ea nu i se împotrivi, ci se topi şi se făcu una cu el.

Totul se întâmplă ca într-un vis, ca şi cum i s-ar fi întâmplat altcuiva. Nu era atât de respingător, cum îşi imaginase întotdeauna că trebuie să fie. Şi avu revelaţia, ca un şoc, că nu era respingător deloc.

Chiar şi după aceea, când ea se aplecă deasupra lui, cu ochi catifelaţi, zâmbind uşor, el simţi că trebuie să întindă mâna şi să-i mângâie părul umed, cu o încântare lentă, tremurătoare. Acum părea cu totul alta în ochii lui. Nu era o femeie, nici măcar o individualitate. Era, deodată, un aspect al lui. Era, într-un fel nou, neaşteptat, o parte din el însuşi.

Diagrama spaţio-temporală nu cuprindea nimic din toate acestea, dar Harlan nu simţea nici o vină. Doar gândul la Finge ridica în pieptul lui o emoţie puternică. Şi nu era vină. Nicidecum.

Era satisfacţie, chiar triumf.

În pat, Harlan nu putu să doarmă. Vârtejurile îi dispăruseră din cap, dar mai era încă faptul că, pentru prima oară în viaţa lui de adult, împărţea patul cu o femeie.

Îi putea auzi răsuflarea uşoară şi, în strălucirea ultra-voalată la care fusese redusă lumina interioară a pereţilor şi tavanului, îi putea vedea trupul ca doar o simplă umbră lângă el.

Nu trebuia decât să mişte mâna ca să simtă căldura şi moliciunea cărnii ei, şi nu îndrăznea s-o facă, ca să nu o trezească din orice vis ar fi putut avea. Era ca şi cum ea ar fi visat pentru amândoi, s-ar visa pe ea şi pe el şi tot ce se întâmplase, ca şi când trezirea ei le-ar fi gonit din existenţă pe toate.

Era un gând care părea o frântură din celelalte gânduri ciudate, neobişnuite, pe care le avusese doar cu puţin înainte…

Fuseseră gânduri stranii, survenite într-un moment suspendat între sens şi nonsens. Încercă să le prindă din nou şi nu putu. Şi deodată i se păru că este foarte important să le prindă. Căci, cu toate că nu-şi putea aminti amănuntele, îşi aducea aminte că, pentru o clipă doar, înţelesese ceva. Nu era sigur ce era acel ceva, însă era învăluit în claritatea nepământească a celui pe jumătate adormit, când ceva dincolo de ochiul şi mintea muritorului pare deodată să se trezească.

Neliniştea lui crescu. De ce nu-şi putea aminti? Fusese doar atât de aproape.

Pentru moment, chiar şi fata adormită de lângă el se îndepărtase în hinterlandul gândurilor sale.

Îşi spuse: „Dacă urmăresc şirul… mă gândeam la Realitate şi Eternitate… da, şi Mallansohn, şi Novicele!”.

Se opri aici. De ce Novicele? De ce Cooper? Nu se gândise la el.

Şi dacă nu se gândise, de ce să-i vină acum în minte tocmai Brinsley Sheridan Cooper?

Se încruntă! Care era adevărul care le lega pe toate? Ce încerca să găsească? Ce-l făcea să fie aşa de sigur că era ceva de găsit?

Harlan simţi fiori reci, pentru că, odată cu aceste întrebări, o sclipire a acelei iluminări de mai înainte păru să apară orizonturilor minţii sale şi acum aproape că ştiu.

Îşi ţinu respiraţia, nu o grăbi. Las-o să se apropie.

Las-o să vină.

Şi în liniştea nopţii, o noapte deja atât de unic importantă în viaţa lui, îi apărură o explicaţie şi o interpretare a evenimentelor, cărora, în momente mai lucide, mai normale, nu le-ar fi dat crezare nici o clipă.

Lăsă gândul să scoată muguri şi să înflorească, să crească până când văzu că explica o sută de detalii ciudate, care altfel nu rămâneau decât… ciudate.

Va trebui să facă investigaţii, să verifice, ajuns înapoi în Eternitate, însă în inima sa era deja convins că deţinea un secret formidabil de care nu trebuia să ştie.

Un secret care îmbrăţişa întreaga Eternitate!

PROIECTANTUL-DE-VIEŢI

Din noaptea aceea din 482, în care cunoscuse atâtea lucruri, trecuse o lună de fizio-timp. Acum, dacă făcea calculul după timpul obişnuit, era cu aproape 2.000 de secole în viitorul lui Noÿs Lambent, încercând, printr-un amestec de constrângere şi convingere, să afle care ar fi soarta ei într-o nouă Realitate.

Era mai rău decât amoral, dar trecuse de stadiul în care i-ar fi păsat de aşa ceva. În fizio-luna care trecuse devenise, în proprii săi ochi, un nelegiuit. Acest fapt nu se mai putea ascunde în nici un fel. Poate că, dacă va ajunge la un compromis, nu va mai fi un criminal, şi făcând aceasta nu avea decât de câştigat.

Acum, începându-şi manevrele criminale (nu făcea nici un efort să găsească o exprimare mai blândă), stătea la bariera dinaintea Secolului 2456. Intrarea în Timp era mult mai complicată decât simpla trecere între Eternitate şi tunelurile navelor. Pentru a se intra în Timp, coordonatele care fixau regiunea dorită de pe Pământ trebuiau reglate cu minuţiozitate şi momentul dorit în Timp precizat în cadrul secolului. În ciuda tensiunii interioare, Harlan manevra comenzile cu uşurinţa şi siguranţa rapide ale cuiva cu multă experienţă şi mult talent.

Se trezi în camera maşinilor pe care o văzuse mai înainte pe monitor, în Eternitate. În acest fizio-moment, Sociologul Voy se afla în siguranţă în faţa ecranului, supraveghind aşteptata Atingere a Tehnicianului.

Harlan nu se grăbea. Încăperea va rămâne goală în următoarele 156 de minute. Pentru mai multă siguranţă, diagrama spaţio-temporală nu îi acorda decât 110 minute, lăsând următoarele 46 ca marjă obişnuită de 40%. Marja era lăsată pentru orice eventualitate, dar un Tehnician nu trebuia, în general, să se folosească de ea. Un „consumator de marjă” nu rămânea mult timp Specialist.

El, totuşi, se aştepta să nu folosească mai mult de două minute din cele 110. Purtând la încheietura mâinii generatorul său de câmp, astfel încât era înconjurat de o aură de fizio-timp (un efluviu, aşa-zis, de Eternitate) şi deci apărat de orice efect al Schimbării de Realitate, făcu un pas către perete, ridică un recipient mic de la locul lui de pe raft şi îl aşeză într-un punct ales cu grijă de pe raftul de dedesubt.

După aceasta, reintră în Eternitate într-un mod la fel de prozaic, pentru el, ca şi trecerea printr-o uşă oarecare. Dacă ar fi fost de faţă vreun Temporal, i s-ar fi părut că Harlan pur şi simplu dispăruse.

Micul recipient stătea acolo unde-l pusese. Nu-şi juca imediat rolul în istoria omenirii. Mâna unui om, câteva ore mai târziu, se întinse să-l ia, dar nu-l găsi. Căutările l-au dat la iveală după încă o jumătate de oră, însă, între timp, dispăruse un câmp de forţe şi un om îşi pierduse cumpătul. O hotărâre care nu ar fi existat în Realitatea anterioară era acum luată la mânie. O întrunire nu a mai avut loc. Un om, care ar fi murit, mai trăi un an, în alte condiţii. Altul, care ar fi trăit, muri ceva mai devreme.

Undele se propagară şi mai departe, atingând punctul maxim în Secolul 2481, 25 de Secole în sus-Timp faţă de Atingere. După aceea, intensitatea Schimbării de Realitate scăzu. Teoreticienii au arătat că, infinit în sus-Timp faţă de Atingere, Schimbarea devenise prea mică pentru a putea fi detectată prin cele mai fine calcule, şi aceasta era limita practică.

Desigur că nici o fiinţă omenească din Timp nu-şi putea da seama că s-a produs o Schimbare de Realitate. Intelectul se modifica şi el odată cu materia şi numai Eternii se puteau menţine în exterior, de unde observau schimbarea.

Sociologul Voy privea fix scena albăstruie din Secolul 2481, unde, cu puţin înainte, se desfăşura activitatea intensă a unui port spaţial. De-abia ridică ochii când Harlan pătrunse în încăpere. De-abia mormăi ceva ce ar fi putut fi luat drept un salut.

Portul spaţial fusese într-adevăr distrus de Schimbare. Strălucirea lui murise. Construcţiile care mai rămăseseră în picioare nu mai semănau cu creaţiile maiestuoase care fuseseră. Una din navele spaţiale ruginise. Nu mai era nici un om. Nici o mişcare.

Harlan îşi îngădui un zâmbet discret, care pâlpâi o clipă, apoi dispăru. Era, într-adevăr, R. M. D.: Răspunsul Maximum Dorit. Şi a survenit imediat. Schimbarea nu se producea neapărat în momentul exact al Atingerii Tehnicianului. În cazul în care calculele aferente erau neglijent făcute, se puteau scurge ore sau zile până când să survină Schimbarea (calculând, bineînţeles, în fizio-timp).

Schimbarea avea loc numai după ce dispăreau toate gradele de libertate. Cât timp mai exista chiar şi o şansă matematică a unor acţiuni suplimentare, Schimbarea nu se producea.

Harlan se mândrea cu faptul că, atunci când el calcula o S. M. N., când mâna lui efectua Atingerea, gradele de libertate dispăreau dintr-o dată şi Schimbarea se producea instantaneu.

Voy spuse încet:

— Era foarte frumos.

Cuvintele zgâriară urechile lui Harlan, părând să micşoreze frumuseţea propriei sale execuţii.

— Nu mi-ar părea rău, spuse el, dacă zborurile spaţiale ar fi scoase din Realitate cu totul.

— Nu? spuse Voy.

— La ce folosesc? Nu durează niciodată mai mult de un mileniu sau două. Oamenii obosesc, se plictisesc. Se întorc acasă şi coloniile se destramă. Apoi, după alte patru, sau cinci milenii, sau patruzeci, sau cincizeci, încearcă din nou şi urmează un alt eşec. Este o risipă de ingeniozitate şi efort uman.

Voy răspunse sec:

— Eşti un adevărat filozof.

Lui Harlan i se urcă sângele în obraz. Gândi: „Ce rost are să vorbeşti cu vreunul din ei?” Răspunse furios, cu o schimbare bruscă de subiect:

— Şi Proiectantul-de-Vieţi?

— Ce e cu el?

— Vrei să verifici ce face? Trebuie să fi avansat ceva până acum.

Sociologului îi trecu peste faţă o privire de dezaprobare, ca pentru a spune: „Eşti nerăbdător, nu-i aşa?” Zise, cu glas tare:

— Vino cu mine să vedem.

Numele de pe tăbliţa bătută pe uşa încăperii era Neron Feruque, ceea ce izbi ochiul şi mintea lui Harlan, din cauza uşoarei sale asemănări cu cel a doi conducători din timpurile Primitive ai bazinului Mediteranean. (întâlnirile sale săptămânale cu Cooper îi ascuţiseră febril propriile preocupări în domeniul Istoriei Primitive).

Omul, însă, din câte îşi amintea Harlan, nu semăna cu nici unul din cei doi conducători. Era de o slăbiciune aproape cadaverică, cu pielea întinsă la limită pe un nas coroiat. Degetele îi erau lungi şi încheieturile noduroase. Cum stătea aşa, atingând uşor micul său Totalizator, semăna cu Moartea, cântărind un suflet în balanţă.

Harlan se trezi că priveşte cu aviditate Totalizatorul. Era inima şi sângele Proiectării-de-Vieţi, pielea şi oasele, nervii, muşchii şi toate celelalte. Introdu în el datele necesare despre istoria unei personalităţi şi ecuaţiile Schimbării de Realitate. Fă asta şi va chicoti pe înfundate, cu o veselie obscenă, între un minut şi o zi, dând apoi afară vieţile posibile ale persoanei implicate (în cadrul noii Realităţi), fiecare etichetată frumos cu o valoare de probabilitate.

Sociologul Voy îl prezentă pe Harlan. Feruque după ce privi cu ostilitate evidentă la insigna de Tehnician, dădu din cap şi nu mai făcu nici un comentariu.

Harlan îl întrebă:

— E gata Proiectul-de-Viaţă al tinerei doamne?

— Nu este. O să-ţi spun eu când e gata.

Era unul dintre aceia care împingeau dispreţul faţă de un Tehnician până la o grosolănie făţişă. Voy îl admonestă.

— Uşurel, Proiectant-de-Vieţi.

Feruque avea sprâncenele atât de subţiri, încât abia dacă se vedeau, ceea ce accentua asemănarea feţei sale cu un craniu. Ochii i se rostogoleau în ceea ce ar fi fost orbitele goale, în timp ce remarca:

— Aşa-i că aţi distrus navele spaţiale? Voy dădu afirmativ din cap.

— Pentru un Secol.

Buzele lui Feruque se răsuciră încet şi schiţară un cuvânt.

Harlan îşi încrucişă braţele şi-l privi fix pe Proiectantul-de-Vieţi, care se uită în altă parte, cu un aer tulburat.

Harlan îşi spuse: „Ştie că este şi vina lui”. Feruque i se adresă lui Voy:

— Ascultă, dacă tot eşti aici, ce mă fac, pe Timp, cu cererile de seruri anti-cancer? Nu suntem singurul Secol cu anti-cancer. De ce vin toate cererile la noi?

— Toate celelalte Secole sunt la fel de solicitate. Ştii bine asta.

— Atunci ar trebui să înceteze cu cererile.

— Şi cum să-i oprim s-o facă?

— Simplu. Să nu le mai primească Consiliul Atottemporal.

— Nu cunosc pe nimeni din Consiliu.

— Dar îl cunoşti pe bătrânu'.

Harlan asculta conversaţia plictisit, fără interes. Cel puţin îl ajuta să se gândească la lucruri fără importanţă şi nu la Totalizatorul indiferent. „Bătrânul”, ştia, trebuia să fie Calculatorul care se ocupa de secţie.

— Am vorbit cu bătrânul, răspunse Sociologul, şi el a vorbit cu membrii Consiliului.

— Aiurea. A trimis doar o circulară de rutină. Trebuie să se zbată pentru asta. Face parte din politica elementară.

— Consiliului Atottemporal nu-i prea arde zilele astea de schimbări în politica elementară. Ştii doar ce zvonuri circulă.

— Da… sigur, sunt ocupaţi cu o chestiune importantă. Ori de câte ori trebuie să se eschiveze de la ceva, se împrăştie zvonuri cum că sunt ocupaţi cu o chestiune importantă.

(Dacă l-ar fi lăsat inima, Harlan ar fi zâmbit la auzul acestor cuvinte).

Feruque stătu câteva clipe pe gânduri şi apoi izbucni:

— Ceea ce nu înţeleg cei mai mulţi este că serul anti-cancer nu este puiet de pom sau motor-de-câmp. Ştiu că fiecare sămânţă de molid trebuie analizată pentru a nu declanşa efecte adverse asupra realităţii, dar anti-cancerul implică întotdeauna o viaţă de om, ceea ce este de o sută de ori mai complicat.

Gândeşte-te. Câţi oameni mor anual de cancer în fiecare Secol care nu are seruri anti-cancer de un fel sau altul. Îţi poţi închipui câţi dintre pacienţi vor să moară. Aşa că guvernele Temporale din fiecare Secol înaintează în permanenţă cereri Eternităţii, de genul: „Vă rugăm frumos…”, să le trimitem 75.000 de fiole de ser, în numele oamenilor cu cazuri grave, care sunt de o importanţă vitală pentru culturile lor, se anexează datele biografice.

Voy dădu repede din cap:

— Ştiu. Ştiu.

Însă Feruque nu renunţa la înverşunarea lui.

— Aşa că citeşti datele biografice şi fiecare om e un erou. Fiecare om este o pierdere ireparabilă pentru lumea lui. Şi atunci analizezi. Vezi ce s-ar întâmpla cu Realitatea dacă fiecare din ei ar trăi şi, în numele Timpului, dacă diferite combinaţii de oameni ar trăi. În ultima lună am analizat 572 de astfel de cereri. Şaptesprezece, fii atent, şaptesprezece Proiecte-de-Vieţi s-au dovedit a nu însemna Schimbări de Realitate nedorite. Bagă de seamă, în nici unul din cazuri o posibilă Schimbare avantajoasă de realitate, însă consiliul a hotărât ca serul să fie acordat cazurilor neutre. Din omenie, ştii. Aşa că luna asta se vindecă exact 17 oameni, din diverse Secole. Şi ce se întâmplă? Sunt Secolele mai fericite? Nici să nu-ţi treacă prin gând! Un om se vindecă şi o duzină, în aceeaşi ţară şi în acelaşi Timp, nu. Toată lumea spune: „De ce tocmai acela?” Poate că cei netrataţi au un fond mai bun, poate că sunt filantropi cu obraji trandafirii şi iubiţi de toţi, în timp ce acela pe care l-am vindecat îşi burduşeşte mama în vârstă sub ochii vecinilor, atunci când face o pauză cu bătutul copiilor. Ei habar n-au despre Schimbările de Realitate şi nici nu le putem spune. Ne băgăm singuri în bucluc, Voy, dacă Consiliul Atottemporal nu hotărăşte să verificăm toate cererile şi să le aprobăm doar pe cele care au ca rezultat o Schimbare de Realitate avantajoasă. Asta-i tot. Ori vindecarea lor este un bine făcut omenirii, ori la loc comanda. Să ne învăţăm să nu mai spunem „Nu face nici un rău…”

Sociologul ascultase cu o expresie ca de uşoară durere întipărită pe faţă, şi acum spuse:

— Dacă tu ai avea cancer…

— Asta este o remarcă stupidă, Voy. Pe asta ne bazăm noi deciziile? În cazul acesta, n-ar mai exista nici o Schimbare de Realitate. Întotdeauna o păţeşte vreun fraier, nu-i aşa? Şi dacă ai fi tu fraierul acela, atunci?

Şi încă ceva. Adu-ţi aminte că de fiecare dată când declanşăm o Schimbare de Realitate este din ce în ce mai greu să găseşti una şi mai bună care să-i urmeze. În fiecare fizio-an, şansa ca o Schimbare secundară să fie negativă creşte. Aceasta înseamnă că proporţia indivizilor pe care-i putem vindeca scade oricum. Şi va continua întotdeauna să scadă, într-o zi, vom ajunge să nu mai putem vindeca decât un individ pe fizio-an ţinând cont chiar şi de cazurile neutre. Ţine minte asta.

Harlan îşi pierdu orice urmă de interes. Aceasta era problema tipică a procesului. Psihologii şi Sociologii, în rarele lor studii de interior al Eternităţii, o numeau identificare. Oamenii se identificau cu Secolul de care erau legaţi profesional. Conflictele lui deveneau, mult prea adesea, propriile lor conflicte. Eternitatea lupta cu demonul identificării cu toate forţele de care dispunea. Nimeni nu era repartizat într-o Secţie mai aproape de două Secole de propriul său cămin temporal, pentru ca identificarea să fie astfel mai dificilă. Se preferau Secole cu culturi deosebit de diferite de cele ale căminelor for Temporale. (Pe Harlan îl duse gândul la Finge şi Secolul 482). Mai mult, repartiţiile lor erau schimbate imediat ce reacţiile le deveneau suspecte. (Harlan nu ar fi dat o smochină din Secolul 50 pe şansele lui Feruque de a-şi menţine postul aici mai mult de încă un fizio-an).

Şi totuşi oamenii cedau tentaţiei identificării dintr-un dor prostesc de un cămin în Timp (dorinţa-de-Timp, toată lumea o ştia). Pentru anumite motive, aceasta se întâmpla cel mai des în Secole care cunoşteau zborul spaţial. Era o problemă care trebuia cercetată şi chiar ar fi fost, dacă nu ar fi existat acea împotrivire cronică a Eternităţii de a-şi întoarce privirea spre sine însăşi.

Cu o lună înainte, poate că Harlan l-ar fi dispreţuit pe Feruque ca pe un sentimental ostentativ, un nătărău arţăgos care-şi alina durerea de a vedea aparatele electro-gravitice pierzându-şi importanţa într-o nouă Realitate rostind invective la adresa celor din alte Secole care cereau ser anti-cancer.

Poate că i-ar fi făcut şi raport. Ar fi fost de datoria lui. În reacţiile acestui om nu se mai putea avea încredere.

Acum însă nu mai putea s-o facă. Simţea chiar simpatie pentru el. Propria lui crimă era cu mult mai mare.

Şi cât de uşor îi era să zboare cu gândul înapoi la Noÿs.

În noaptea aceea, somnul îl învinsese în sfârşit şi se trezise în lumina dimineţii, într-o strălucire care pătrundea prin pereţii translucizi, de jur împrejur, încât i se păruse că s-a trezit pe un nor pe cerul aburos la zorilor.

Noÿs râdea de el.

— E nemaipomenit ce greu mi-a fost să te trezesc.

Prima mişcare reflexă a lui Harlan a fost să caute un aşternut inexistent. Apoi îşi aminti totul şi o privi fără s-o vadă, cu obrajii în flăcări. Cum ar trebui el să se simtă acum? Apoi îi veni altceva în minte şi se ridică brusc în capul oaselor.

— Nu e trecut de unu, nu-i aşa? Sfinte Timp!

— Nu este decât unsprezece. Ai în faţă micul dejun şi o grămadă de timp.

— Mulţumesc, mormăi el.

— Comenzile pentru duş sunt reglate şi hainele sunt gata pregătite.

Ce ar fi putut spune?

— Mulţumesc, mormăi din nou.

Evită privirea ei pe tot timpul mesei. Ea stătea în faţa lui, fără să mănânce, cu bărbia îngropată în palmă, părul întunecat, pieptănat şi adus într-o singură parte şi genele neînchipuit de lungi.

Urmărea fiecare gest al lui, în timp ce el ţinea ochii plecaţi şi voia să dea de urma ruşinii arzătoare pe care ştia că ar trebui s-o simtă.

Ea spuse:

— Unde te duci la ora unu?

— Meci de aerobal, bolborosi el. Am bilet.

— A, jocul cu mingea de cauciuc. Şi am pierdut întregul sezon din cauza saltului peste timp, ştii. Şi cine va câştiga, Andrew?

Se simţi ciudat de slab la auzul numelui său mic. Dădu scurt din cap şi încercă să pară sobru. (Altă dată îi era atât de uşor).

— Dar cu siguranţă că ştii. Ai examinat întreaga perioadă, nu-i aşa?

În mod normal, ar fi trebuie să păstreze un ton negativ, plat şi rece, însă îi explică, încet:

— A trebuit să acopăr o mulţime de Spaţiu şi de Timp. Nu cunosc mici lucruri exacte, cum ar fi scorurile de meciuri.

— Nu vrei să-mi spui, asta-i tot.

Harlan nu-i răspunse. Înfipse tacâmul într-un fruct, mic, zemos, şi-l ridică, întreg, la gură. După un moment, Noÿs spuse:

— Înainte de a veni, ai văzut ce s-a întâmplat pe aici?

— Fără amănunte, N-Noÿs (numele ei îi trecu cu greutate printre buze).

Fata spuse, încetişor:

— Nu ne-ai văzut pe noi? Nu ai ştiut tot timpul că… Harlan se bâlbâi.

— Nu, nu, pe mine nu m-am putut vedea. Eu nu sunt în Real … Nu sunt aici până când nu vin. Nu pot să-ţi explic.

Era de două ori tulburat; mai întâi, că ea vorbea despre asta. Apoi, fusese cât pe aici să-i scape cuvântul „Realitate”, cel interzis cu cea mai mare străşnicie, dintre toate cuvintele, să fie rostit în conversaţiile cu Temporalii.

Ea ridică sprâncenele şi ochii i se rotunjiră, puţin uimiţi.

— Ţi-e ruşine?

— Ce am făcut noi nu este bine.

— De ce nu?

Şi în Secolul 482, întrebarea ei era perfect nevinovată.

— Eternii nu au voie să… ?

Întrebarea era pusă pe un ton de glumă, ca şi cum ar fi întrebat dacă Eternii nu aveau voie să mănânce.

— Nu folosi cuvântul, spuse Harlan. De fapt, într-un fel, nu avem voie.

— Atunci nu le spune. Eu nu le spun nimic.

Înconjură masa şi i se aşeză în braţe, îndepărtând măsuţa cu o mişcare lină şi prelungă a coapsei. Pe moment el înţepeni, ridică mâinile într-un gest care poate ar fi vrut să o ţină la distanţă. Dar nu reuşi. Ea se aplecă şi îi sărută buzele şi nimic nu mai păru ruşinos. Nimic din ceea ce însemna el şi Noÿs.

Nu era sigur când a început, pentru prima oară, să facă ceva ce un Observator, din punct de vedere etic, nu avea dreptul să facă. Începu să facă speculaţii asupra naturii problemei care implica Realitatea curentă şi pe cea a Schimbării de Realitate care va fi elaborată.

Nu moravurile libere ale Secolului, nu ectogeneza, nu matriarhatul nemulţumeau Eternitatea. Toate acestea existaseră şi în Realitatea precedentă şi Consiliul Atottemporal le privise cu destulă îngăduinţă. Finge spusese că era vorba de ceva foarte subtil.

Asta însemna că şi Schimbarea va trebui să fie foarte subtilă şi va trebui să implice grupul pe care îl Observa. Cel puţin atâta părea evident. Va implica aristocraţia, înstăriţii, clasele superioare, beneficiarii sistemului.

Ceea ce îl neliniştea era că o va implica, în mod cert, pe Noÿs.

În cele trei zile care îi mai rămâneau pe diagramă trăi ca într-un nor din ce în ce mai gros, care îi întuneca până şi bucuria pe care i-o dădea prezenţa lui Noÿs.

Ea îl întrebă:

— Ce s-a întâmplat? O clipă, ai părut atât de diferit de cel care erai în Eter în locul acela. Nu mai erai atât de ţeapăn. Acum pari preocupat. Asta pentru că trebuie să te întorci?

— În parte.

— Trebuie?

— Trebuie.

— Şi cui i-ar păsa dacă ai întârzia? Harlan aproape că zâmbi.

— Nu le-ar face plăcere să întârzii, răspunse, gândindu-se însă cu jind la marja de două zile pe care i-o îngăduia diagrama.

Ea regla comenzile unui instrument muzical care scotea acorduri moi şi complicate din propriile măruntaie creatoare, răspândind note pe coarde lovite la întâmplare: întâmplarea înclina balanţa în favoarea unor combinaţii plăcute, prin formule matematice complicate. Muzica nu se putea repeta, aşa cum nu se repetă fulgii de zăpadă, şi, ca şi ei, avea o frumuseţe de o esenţă superioară.

Prin hipnoza sunetelor, Harlan o privea lung pe Noÿs şi gândurile i se încolăciră strâns în jurul ei. Ce va deveni ea în noua distribuire? Negustoreasă de peşte, muncitoare în fabrică, mamă a şase copii, grasă, urâtă, bolnavă? Orice ar fi fost, nu-şi va mai aminti de el. Într-o nouă Realitate, el nu ar mai fi o parte din viaţa ei. Şi orice ar fi atunci, nu va mai fi Noÿs.

Nu iubea doar o fată. (Ciudat folosea cuvântul „a iubi” pentru întâia oară în gândurile lui şi nici măcar nu se oprea destul pentru ca să contemple această noutate şi să se minuneze de ea). Iubea un complex de factori: felul în care îşi alegea hainele, mersul, vorbirea, schimbările de expresie. În elaborarea lor, intrase un sfert de Secol de viaţă şi experienţă într-o Realitate dată. Ea nu fusese Noÿs a lui în Realitatea precedentă de acum un fizio-an. Nu va mai fi Noÿs a lui în noua Realitate.

Noua Noÿs ar putea fi, în mod plauzibil, mai bună, în mai multe feluri, dar un lucru era sigur. El o voia pe această Noÿs de aici, cea pe care o vedea în această clipă, cea a acestei realităţi. Dacă avea defecte, vroia şi aceste defecte.

Ce putea face?

Îi veniră în minte mai multe alternative, toate ilegale. Una dintre ele era să afle natura Schimbării şi să determine, cu precizie, cum o va afecta pe Noÿs.

Nu puteai, oricum, fi sigur că…

O tăcere de moarte îl smulse pe Harlan din reveria sa. Se afla, din nou, în biroul Proiectantului-de-Vieţi. Sociologul Voy îl privea cu coada ochiului. Capul de mort al lui Feruque era înclinat către el.

Şi tăcerea era penetrantă.

Îi trebui un moment ca să-şi dea seama. Doar un moment. Totalizatorul îşi încetase chicotitul.

Harlan sări în picioare.

— Ai răspunsul, Proiectant-de-Vieţi.

Feruque privi la foiţele din mâna lui.

— Mda, sigur. Cam ciudat, aş spune.

— Vrei să mi le dai? întrebă Harlan şi întinse mâna, care îi tremura vizibil.

— Nu-i nimic de văzut. Asta este ciudat.

— Ce vrei să spui cu „nimic”?

Harlan îl fixă pe Feruque cu ochii care, deodată, începură să-l usture, până când locul proiectantului fu luat de o umbră lungă, îngustă.

Vocea seacă a Proiectantului-de-Vieţi era subţire.

— Femeia nu există în noua Realitate. Nici o modificare de personalitate. Dispare, asta-i tot. Complet. Am verificat şi alternativele până la Probabilitatea 0,0001. Nu se încadrează nicăieri. De fapt — şi-şi frecă obrazul cu nişte degete lungi, osoase — cu combinaţia de factori pe care mi-ai dat-o, nu prea văd cum s-a încadrat şi în vechea Realitate.

Harlan de-abia auzi.

— Dar… dar Schimbarea era atât de neînsemnată.

— Ştiu. O combinaţie stranie de factori. Vrei foiţele? Mâna lui Harlan se închise peste ele, fără să le simtă. Noÿs dispărută? Noÿs inexistentă? Cum se putea?

Simţi o mână pe umăr şi vocea lui Voy îi răsună în ureche:

— Nu te simţi bine, Tehnician?

Mâna se retrase, ca şi cum i-ar fi părut deja rău de contactul involuntar cu corpul unui Tehnician.

Harlan înghiţi în sec şi, cu un efort, îşi veni în fire.

— Mă simt bine. Vrei să mă conduci până la navă?

Nu trebuia să-şi arate sentimentele. Trebuia să se poarte ca şi cum ar fi fost doar ceea ce spusese el că este, o simplă investigaţie teoretică. Trebuia să ascundă faptul că inexistenţa lui Noÿs în noua Realitate îl copleşea cu un flux aproape fizic de exaltare pură, cu o fericire aproape de nesuportat.