Sfârşitul Eternităţii

CĂUTĂRI IN PRIMITIV

Twissell îl apucase pe Harlan de umeri şi-l scutura. Vocea lui îi striga, disperat, numele.

— Harlan! Harlan! În numele Timpului, omule! Harlan se scutura încet, încet, de deznădejde.

— Ce facem?

— Nu asta, în orice caz. Nu te lăsa copleşit de disperare. Începe prin a mă asculta. Uită concepţia ta de Tehnician despre Eternitate şi priveşte-o cu ochii unui Calculator. E un punct de vedere mai sofisticat. Când modifici ceva în Timp şi provoci o Schimbare de Realitate, Schimbarea se poate instala imediat. De ce?

— Pentru că alterarea produsă a făcut Schimbarea inevitabilă.

— Crezi? Te-ai putea întoarce şi schimba sensul modificării, nu-i aşa?

— Presupun că da. Dar n-am făcut-o niciodată. Sau cineva de care să fi auzit eu.

— Aşa-i. Nimeni n-are intenţia să schimbe sensul unei modificări, aşa că totul decurge cum a fost plănuit de la început. Dar aici este vorba de altceva. O modificare neintenţionată. L-ai trimis pe Cooper în alt Secol decât era stabilit şi acum am intenţia să schimb sensul modificării şi să-l aduc înapoi.

— Dar cum, în numele Timpului?

— Încă nu sunt sigur, dar trebuie să fie o cale. Dacă n-ar fi, modificarea ar fi fost ireversibilă, Schimbarea ar fi intervenit pe loc. Dar Schimbarea nu s-a produs. Încă ne mai aflăm în Realitatea memoriului Mallansohn. Asta înseamnă că modificarea este reversibilă şi va fi, deci, inversată.

— Cum? Coşmarul lui Harlan se mărea, învârtejindu-se, întunecându-se din ce în ce, înghiţindu-l.

— Trebuie să existe o cale de a prinde la loc cercul în Timp şi capacitatea noastră de a o face trebuie să asigure şi un grad maxim de probabilitate.

Atâta timp cât Realitatea noastră există, putem fi siguri că soluţia se bucură de probabilitate maximă. Dacă, în orice moment, eu sau tu luăm o hotărâre greşită, dacă probabilitatea vindecării cercului scade sub un grad critic, Eternitatea dispare. Înţelegi?

Harlan nu era chiar sigur că înţelege. Nici nu-şi dădea silinţa. Se ridică din nou încet în picioare şi găsi cu greu drumul către un scaun.

— Vrei să spui că putem să-l aducem pe Cooper înapoi…

— Şi să-l trimitem unde trebuie, da. Să-l prindem în momentul în care părăseşte nava şi ar putea ajunge la locul lui în Secolul 24 doar cu câteva fizio-ore mai bătrân. Zile, cel mult. Va fi o modificare, desigur, dar nu una destul de importantă. Realitatea ar fi clătinată, băiete, dar nu răsturnată.

— Dar cum dăm de el?

— Ştim că există o modalitate, altfel Eternitatea nu ar mai fi existat în acest moment. Iar în ce priveşte modalitatea, de asta am nevoie de tine, de asta m-am luptat să te aduc de partea mea. Tu eşti expertul în Primitiv. Tu să-mi spui.

— Nu pot, gemu Harlan.

— Poţi, insistă Twissell.

Din vocea bătrânului dispăruse deodată orice dovadă de oboseală sau de vârstă înaintată. Privirile îi erau aprinse de flacăra luptei şi-şi mânuia ţigara ca pe o lance. Până şi Harlan, cât era de amorţit de durere, avu impresia că Twissell se simte în largul lui, acum că bătălia se dădea în doi.

— Putem reconstitui momentul, sugeră bătrânul. Ia comanda impulsului. Stai aici şi aştepţi semnalul. Ţi se dă. Faci contactul şi în acelaşi timp mişti brusc maneta asta către jos-Timp. Cât de mult?

— Nu ştiu, îţi spun. Nu ştiu.

— Tu nu ştii, dar muşchii tăi ştiu. Ia-ţi locul şi pune mâna pe manetă. Adună-te. Hai, băiete. Aştepţi semnalul. Mă urăşti. Urăşti Consiliul. Urăşti Eternitatea. Ţi-e inima zdrobită de gândul la Noÿs. Reîntoarce-te la momentul acela. Să simţi ce-ai simţit atunci. Acum o să pun din nou ceasul în mişcare. Îţi dau un minut, băiete, să-ţi aduci aminte prin ce-ai trecut şi să retrăieşti totul. Apoi, când te apropii de zero, lasă-ţi mâna dreaptă să se smucească către comandă ca atunci. Pe urmă iei mâna repede! N-o mai pui la loc. Eşti gata?

— Nu cred că pot s-o fac.

— Nu crezi… Sfinte Timp, dar n-ai de ales. Mai ai vreo altă şansă să-ţi iei fata înapoi?

Nu avea. Harlan se forţă să se aşeze din nou la comandă şi, făcând-o, emoţia îl năpădi din nou. Nu trebuia să facă nici un efort. Repetarea mişcărilor fizice i le readuse în minte. Liniuţa roşie a temporometrului se puse în mişcare.

Gândi, detaşat: „Ultimul minut de viaţă?”

Minus 30 de secunde.

Gândi. „N-o să doară. Nu e asta moartea.”

Încercă să se gândească numai la Noÿs.

Minus 15 secunde.

Noÿs!

Mâna stângă se apropie încet de contact.

Minus 12 secunde.

Contact!

Mâna dreaptă porni.

Minus 5 secunde.

Noÿs!

Mâna dreaptă se miş-ZERO-că spasmodic.

Sări în lături, gâfâind.

Twissell veni lângă el, scrutând cadranul.

— Secolul 20. 19,38, mai exact. Harlan simţea că se sufocă.

— Nu ştiu, am încercat să simt la fel, dar a fost altfel. Ştiam ce fac şi asta a schimbat totul.

— Ştiu, ştiu. Poate că totul e greşit. Să-i spunem o primă aproximaţie.

Se opri un moment, făcând calcule mintale, scoase pe jumătate un calculator de buzunar din învelitoarea lui şi-l zvârli înapoi fără să-l consulte.

— La naiba cu punctele zecimale. Să zicem că probabilitatea este de 0,99, să-l fi trimis în al doilea sfert al Secolului 20. Undeva între 19,25 şi 19,50. Aşa e?

— Nu ştiu.

— Bine, uite. Dacă mă hotărăsc să mă concentrez asupra acelei perioade din Primitiv până la excluderea oricărui alt aspect şi dacă greşesc, pot să-mi pierd şansa de a menţine cercul închis în Timp şi Eternitatea ar dispărea, Hotărârea în sine va fi punctul crucial, Schimbarea Minimă Necesară, S. M. N., care declanşează Schimbarea mare. Hotărârea o iau acum. Mă decid, irevocabil…

Harlan privi cu prudenţă împrejur, ca şi cum Realitatea ar fi devenit atât de fragilă, încât o mişcare bruscă din cap ar fi putut să o facă ţăndări.

— Sunt perfect conştient de Eternitate. (Calmul lui Twissell îl molipsise în aşa măsură încât propria lui voce îi suna fermă în urechi).

— Atunci Eternitatea încă există, rosti Twissell aspru, sec, iar noi am luat hotărârea justă. Acum nu prea mai avem ce face pe-aici, pentru un timp. Să mergem în biroul meu şi să-i lăsăm pe cei din subcomisia Consiliului să roiască pe aici, dacă asta îi face mai fericiţi. În ce-i priveşte pe ei, proiectul a fost încununat cu succes. Chiar dacă nu-i aşa, n-o să ştie niciodată. Şi nici noi.

— Întrebarea la care trebuie să găsim răspuns este: ce va face Cooper când se va trezi într-un alt secol decât trebuia? spuse Twissell, studiindu-şi ţigara.

— Nu ştiu.

— Un lucru este cert. E un băiat inteligent şi cu imaginaţie, nu eşti de părere?

— Păi, e Mallansohn.

— Exact. Şi se întreba dacă va nimeri chiar acolo unde trebuie. Una din ultimele lui întrebări a fost: „Şi dacă nu nimeresc la locul stabilit?” Ţi-aduci aminte?

— Şi?

Harlan nu înţelegea unde urmărea Twissell să ajungă.

— Şi deci este moralmente pregătit să se trezească prost plasat în Timp. Şi va face ceva. Va încerca să ia legătura cu noi. Să lase urme pentru noi, Nu uita că, o parte a vieţii sale, a fost Etern. Asta-i foarte important.

Twissell suflă un cerculeţ de fum, îl agăţă cu un deget, urmărindu-l cum se încolăceşte şi dispare.

— E obişnuit cu noţiunea de comunicare peste Timp. Nici nu se va gândi că o să rămână părăsit şi izolat în Timp. Va şti că îl căutăm.

— Fără nave şi fără Eternitate în Secolul 20, cum ar putea măcar să încerce să comunice cu noi?

— Cu tine, Tehnician, cu tine. Foloseşte singularul. Tu eşti expertul nostru în Primitiv. Tu l-ai instruit pe Cooper în acest domeniu. El se aşteaptă ca tu să-i dai de urmă.

— Ce urmă, Calculator?

Twissell îşi ridică faţa vicleană, cu zbârciturile acum şi mai pronunţate, spre Harlan.

— Noi l-am lăsat pe Cooper în Primitiv. Este lipsit de scutul protector de fizio-Timp. Viaţa lui acum se împleteşte în structura Timpului şi va rămâne aşa până când tu şi cu mine schimbăm sensul modificării. Tot în structura Timpului vor fi ţesute şi fiecare semn sau mesaj pe care poate să le lase acum pentru noi. Cu siguranţă că atunci când aţi studiat împreună Secolul 20 aţi folosit anumite surse. Documente, arhive, filme, obiecte, lucrări de referinţă. Vreau să spun surse primare, care să dateze chiar din Timp.

— Da.

— Şi pe care le-a analizat cu tine?

— Da.

— Şi aveaţi vreun anumit articol favorit, unul despre care el ştie că îl cunoşti în profunzime, astfel încât să recunoşti în el vreo referire la el însuşi?

— Îmi dau seama unde vrei să ajungi, desigur, răspunse Harlan, care devenise, între timp, gânditor.

— Şi? întrebă Twissell cu un început de nerăbdare.

— Revistele mele de actualităţi, aproape sigur. Revistele astea sunt un fenomen al începutului secolelor 20. Cea din care am o colecţie aproape completă datează din 20 şi continuă până în 22.

— Bun. Acuma… Crezi că există vreo modalitate în care Cooper s-ar putea folosi de aceste reviste pentru a transmite un mesaj? Adu-ţi aminte, ştie că citeşti publicaţia, că o cunoşti foarte bine şi că te-ai descurca foarte bine în găsirea unui mesaj.

— Nu ştiu.

Harlan clătină din cap.

— Revista avea un stil artificial. Era mai degrabă selectivă decât cuprinzătoare şi destul de imprevizibilă. Ar fi greu, dacă nu imposibil, să te bazezi pe faptul că va publica ceea ce plănuieşti tu să transmiţi. Cooper nu ar putea să creeze nişte ştiri adecvate şi să fie sigur că apar. Chiar dacă ar reuşi să intre în personalul ei de redacţie, ceea ce este aproape imposibil, n-ar putea nici atunci fi sigur că, după ce trece pe la ceilalţi redactori, formularea lui va rămâne exact aceeaşi. Nu-mi dau seama, Calculator.

— Sfinte Timp, gândeşte-te! Concentrează-te asupra revistelor ălora. Eşti în Secolul 20 şi eşti Cooper, cu educaţia şi formaţia lui. Tu i-ai fost profesor, Harlan. Tu i-ai modelat gândirea. Ce ar face? Cum ar încerca să plaseze ceva în revistă? Ceva cu exact cuvintele pe care le vrea?

Harlan făcu ochii mari.

— O reclamă!

— O ce?

— O reclamă. Un anunţ publicitar. Un anunţ plătit pe care sunt obligaţi să-l publice exact aşa cum este. Am discutat adesea cu Cooper despre ele.

— A, da. Au chestii de-astea şi prin 186.

— Dar nu ca în Secolul 20, care a atins apogeul în această privinţă. Mediul cultural…

— Lasă asta acum. Gândeşte-te la reclamă, îl întrerupse Twissell precipitat. Cum ar trebui să fie?

— Tare-aş vrea să ştiu.

Twissell privea abătut la vârful aprins al ţigării, ca şi cum de-acolo ar fi trebuit să-i vină inspiraţia.

— Nu poate spune „Cooper din secolul 78, eşuat în Secolul 20, cheamă Eternitatea”…

— De ce eşti atât de sigur?

— E imposibil! Să dezvălui Secolului 20 o informaţie pe care ştim că nu o aveau ar fi la fel de dăunător pentru ciclul Mallansohn ca orice acţiune greşită din partea noastră, Suntem încă aici, ceea ce înseamnă că, pe tot parcursul vieţii lui, în Realitatea curentă a Primitivului, nu a făcut nimic de genul ăsta.

— Plus că, îl întrerupse Harlan, încercând să urmărească acest raţionament circular, o revistă de actualităţi nu ar accepta să publice nimic care să pară nebunesc sau care să fie neinteligibil. Ar bănui o fraudă sau altceva ilegal şi n-ar vrea să fie implicată. Deci Cooper nu ar putea folosi Intertemporala Standard în mesajul său.

— Ar trebui să fie ceva subtil, să ni se adreseze indirect. Va trebui să insereze o reclamă care să pară perfect normală oamenilor din Primitiv. Perfect normală! Şi totuşi să fie ceva evident pentru noi, odată ce ştim ce căutăm. Să bată la ochi. Cât de mare crezi că ar putea fi, Harlan? Sunt scumpe reclamele astea?

— Destul de scumpe, cred.

— Şi Cooper va trebui să-şi drămuiască banii. Şi-n afară de asta, pentru a evita să atragă o atenţie nedorită, ar trebui să fie mică. Gândeşte-te, Harlan. Cât de mică?

Harlan întinse mâinile în faţă.

— Jumătate de coloană?

— Coloană?

— Astea sunt reviste tipărite, ştiţi. Pe hârtie. Cuvintele sunt aranjate în coloane.

— A, da. Nu prea pot să fac distincţia între literatură şi film. Şi acum va trebui să facem o primă aproximare de altă natură. Vom căuta o reclamă de o jumătate de coloană care să releve, practic, de la prima vedere, că omul care a făcut-o vine dintr-un alt Secol (din sus-Timp, bineînţeles) şi care totuşi să fie atât de obişnuită încât nici un om din acel Secol să nu vadă în ea nimic deosebit.

— Şi dacă nu o găsesc?

— O vei găsi. Eternitatea există, nu-i aşa? Atâta timp cât există, suntem pe drumul cel bun. Spune-mi, îţi aminteşti să fi dat peste vreo astfel de reclamă când le analizai cu Cooper? Ceva care să te fi frapat chiar şi numai momentan, ca ciudat, bizar, neobişnuit, cu vreo greşeală subtilă?

— Nu.

— Nu vreau să-mi răspunzi atât de repede. Gândeşte-te cinci minute.

— N-are sens. La vremea când ne uitam noi prin reviste, Cooper nu fusese în Secolul 20.

— Te rog, băiete, foloseşte-ţi capul. Trimiterea lui Cooper în 20 a produs o modificare. Nu e o Schimbare; nu e o modificare ireversibilă. Dar s-au produs câteva schimbări, cu „s” mic, sau micro-schimbări, cum li se spune în mod obişnuit în Calcule. În clipa în care Cooper a fost trimis în al 20-lea, reclama a apărut în numărul curent al revistei. Propria ta Realitate s-a micro-schimbat, în sensul că te-ai fi uitat la o pagină cu reclama pe ea mai degrabă decât ta una fără reclama aceea, aşa cum ai fi făcut în Realitatea anterioară. Înţelegi?

Harlan fu din nou uluit atât de uşurinţa cu care Twissell îşi croia drum prin jungla logicii temporale, cât şi de „paradoxurile” Timpului. Clătină din cap.

— Nu-mi amintesc nimic de genul ăsta.

— Atunci, unde ţii dosarele cu publicaţia aceea?

— Mi-am făcut o bibliotecă specială la Nivelul Doi, folosindu-mă de permisul lui Cooper.

— Destul de bine. Hai acolo. Acum!

Harlan se uita la Twissell cum priveşte curios volumele vechi, legate, din bibliotecă şi cum scoate unul. Erau atât de vechi, încât hârtia lor subţire trebuia întreţinută prin metode speciale, şi trosnea sub atingerea lui, nu suficient de blândă.

Se înfiora. În timpuri mai bune, i-ar fi ordonat lui Twissell să nu se atingă de cărţi, cât era el de Calculator Senior.

Bătrânul cerceta cu privirea paginile foşnitoare şi buzele lui formau pe tăcute cuvintele arhaice.

— Asta este engleza de care vorbesc lingviştii tot timpul, nu-i aşa? întrebă, bătând uşor cu degetul o pagină.

— Da, engleză, mormăi Harlan. Twissell puse volumul înapoi.

— Greu şi grosolan.

Harlan dădu din umeri. Într-adevăr, cele mai multe Secole din Eternitate foloseau filmul. O minoritate respectabilă folosea înregistrarea moleculară. Totuşi, tiparul şi hârtia nu erau nişte necunoscute.

— Cărţile nu au nevoie de investiţiile în tehnologie pe care le necesită filmele, spuse el.

Twissell îşi frecă bărbia.

— Chiar. Începem?

Luă un alt volum din raft, deschizându-l la întâmplare şi scrutând pagina cu o încordare ciudată.

Harlan gândi: „Omul ăsta crede că o să găsească soluţia ca la loterie?”

Se pare că gândul lui nu era departe de adevăr, căci Twissell, întâlnind privirea revelatoare a lui Harlan, se înroşi şi puse cartea înapoi.

Harlan luă primul volum din Centisecolul 19,25 şi începu să întoarcă regulat paginile. Numai mâna dreaptă şi ochii i se mişcau. Restul corpului vădea o atenţie încremenită.

La intervale care-i păreau lui însuşi cât o veşnicie, Harlan se ridica, mormăind, şi lua un alt volum. Cu aceste ocazii, făcea o pauză pentru o cafea sau un sandwich.

Spuse, abătut:

— E inutil să staţi aici.

— Te deranjez?

— Nu.

— Atunci stau, murmură Twissell.

În tot acest timp se plimba, oprindu-se în faţa rafturilor, uitându-se, neputincios, la coperţi. Scânteile ţigărilor sale furioase îi ardeau degetele, dar nu băga de seamă.

Aşa luă sfârşit o fizio-zi.

Dormiră puţin un somn agitat. Dimineaţa, între două volume, Twissell, zăbovind la ultima înghiţitură de cafea, spuse:

— Uneori mă întreb de ce n-am renunţat la statutul de Calculator, atunci, după… ştii tu.

Harlan dădu din cap.

— Aşa aş fi vrut. Aşa simţeam. Câteva fizio-luni am sperat, cu disperare, că n-o să mai aud de nici o Schimbare. Devenisem morbid în privinţa asta. Începusem să mă întreb dacă Schimbările aveau vreun sens. Ciudat, ce feste îţi joacă uneori sentimentele. Tu cunoşti istoria Primitivă, Harlan. Tu ştii cum era. Realitatea lor curgea orbeşte de-a lungul liniei maximei probabilităţi. Dacă acea maximă probabilitate implica o epidemie universală sau zece Secole de sclavie economică, o prăbuşire a tehnicii, sau chiar… ăăă… să vedem — ce e cel mai rău — chiar un război atomic, dacă ar fi fost pe atunci posibil, pe Sfântul Timp, chiar se întâmpla. Nu le oprea nimic. Dar acolo unde există Eternitatea, nu mai poate fi vorba de aşa ceva. În sus-Timp de la Secolul 28, lucruri de-astea nu se mai întâmplă. Pe Timp, ne-am ridicat Realitatea la un nivel de bună-stare mult dincolo de orice îşi puteau imagina timpurile Primitive. La un nivel care, dacă nu ar fi existat intervenţia Eternităţii, ar fi rămas la o probabilitate foarte mică.

Harlan gândi, cuprins de ruşine: „Ce încearcă să facă? Să mă determine să lucrez mai repede? Fac tot ce pot”.

Twissell continuă:

— Dacă pierdem acum această şansă, Eternitatea va dispărea, probabil, în tot fizio-Timpul. Şi, cu o singură Schimbare vastă, toată Realitatea se va întoarce la probabilitatea maximă cu, sunt sigur, consecinţa războiului atomic şi dispariţia omului.

— Mai bine să trec la volumul următor, spuse Harlan.

În pauza următoare, Twissell rosti, neputincios:

— E atât de mult de lucru. Nu există o metodă mai rapidă?

— Spune tu care. Mie mi se pare că trebuie să mă uit la fiecare pagină. Şi la fiecare colţ al ei. Cum aş putea s-o fac mai repede?

Întorcea paginile metodic.

— Literele încep să-mi joace în faţa ochilor şi asta înseamnă că s-a făcut ora de culcare, zise Harlan într-un târziu.

A doua fizio-zi luă sfârşit.

La 10:22 a.m., fizio-Timpul Standard, în care cea de-a treia fizio-zi de căutări, Harlan privi cu uimire pe o pagină.

— Asta e!

Twissell nu înţelese afirmaţia.

— Ce?

Harlan ridică privirea. Faţa îi era contorsionată de uimire.

— Ştii, n-aş fi crezut-o. Pe Timp, n-am crezut nici o clipă cu adevărat, nici chiar când îmi înşirai toată teoria aia despre revistele de actualităţi şi reclame.

Twissell înţelesese:

— Ai găsit!

Sări la volumul din mâna lui Harlan, întinzând către el degetele tremurătoare.

Harlan îl trase înapoi şi-l închise cu zgomot.

— Stai o clipă. Tu n-o să găseşti nimic, nici dacă ţi-aş arăta pagina.

— Ce faci? Ai pierdut-o!

— N-am pierdut nimic. Ştiu unde este. Dar mai întâi…

— Mai întâi ce?

— A mai rămas un amănunt. Spui că o pot avea pe Noÿs. Adu-mi-o, atunci. S-o văd.

Twissell îl privea, cu părul lui rar şi alb în dezordine.

— Glumeşti?

— Nu. Nu glumesc. Mi-ai garantat că o să aranjezi tu. Sau tu glumeşti? Noÿs şi cu mine vom fi împreună. Ai promis.

— Da, am promis. A rămas stabilit.

— Atunci, adu-mi-o vie, sănătoasă şi neatinsă.

— Dar nu te înţeleg. Nu eu o am. Nimeni n-o are. E încă acolo, în sus-Timpul îndepărtat, aşa cum a raportat Finge. Nimeni nu s-a atins de ea. Sfinte Timp, ţi-am spus că e în siguranţă.

Harlan îl privi în ochi pe bătrân şi se încruntă tot. Rosti, sufocat:

— Te joci cu cuvintele. Bine, e în sus-Timpul îndepărtat, dar la ce-mi foloseşte mie asta? Înlătură bariera de la 100.000…

— Ce să înlătur?

— Bariera. Nava nu poate trece.

— Nu mi-ai spus nimic, niciodată, replică Twissell, sălbatic.

— Nu? se întrebă Harlan, vădit surprins.

Nu-i spusese? Se gândise la asta foarte des. Nu-i spusese nici un cuvânt? Nu-şi putea aminti. Apoi însă se înverşună din nou.

— Bine, îţi spun acum. Dă-o jos.

— Dar e imposibil! O barieră în calea navei? O barieră temporală?

— Vrei să spui că nu ai pus-o tu?

— N-am pus nimic. Sfinte Timp, îţi jur.

— Atunci… atunci…

Harlan simţi cum păleşte.

— Atunci, Consiliul a pus-o. Ştiu totul şi au acţionat fără ca tu să ştii şi… ah, pe Timp şi Realitate, n-au decât să fluiere cât vor după reclamă şi după Cooper, după Mallansohn şi după toată Eternitatea. N-o să aibă nimic din toate astea. Nimic.

— Stai! Stai!

Twissell smucea disperat de cotul lui.

— Stăpâneşte-te. Gândeşte-te, băiete, gândeşte-te. Consiliul n-a pus nici o barieră.

— E acolo.

— Dar nu au putut pune aşa ceva. Nimeni n-ar putea. Este teoretic imposibil.

— Tu nu ştii. E acolo.

— Ştiu mai mult decât oricine din Consiliu şi un astfel de lucru este imposibil.

— Dar e acolo.

— Dar dacă este…

Şi Harlan deveni brusc suficient de conştient de ce se întâmpla în jur ca să vadă un fel de frică abjectă în ochii lui Twissell. O groază care nu fusese acolo nici chiar când aflase prima oară de plasarea greşită a lui Cooper şi de sfârşitul iminent al Eternităţii.