Sfârşitul Eternităţii

PRELUDIUL CRIMEI

Harlan păşi în navă în Secolul 2456 şi privi în urmă ca să fie sigur că bariera care despărţea tunelul de Eternitate era în stare perfectă şi că Sociologul Voy nu îl urmărea cu privirea, în aceste ultime săptămâni îşi formase obiceiul, mişcarea automată, de a se uita întotdeauna peste umăr, cu repeziciune, ca să se asigure că în spatele lui, în sau lângă navă, nu se află nimeni.

Apoi, deşi se găsea deja în 2456, Harlan regla comenzile navei pentru sus-Timp. Urmări cu privirea înşiruirea cifrelor pe temporometru Deşi se succedau cu o asemenea rapiditate, încât nu se puteau distinge, timp de gândire era destul.

Cât de mult schimba lucrurile descoperirea Proiectantului-de-Vieţi! Cât de mult se schimbase însăşi natura crimei lui!

Şi totul avea tangenţă cu Finge. Expresia îi atrase atenţia cu aliteraţia sa ridicolă şi cadenţa ei apăsătoare i se învârtejea ameţitor prin creier: Tangenţă cu Finge. Tangenţă cu Finge…

De la întoarcerea sa în Eternitate, după zilele petrecute cu Noÿs în 482, Harlan evitase orice contact personal cu Finge. Eternitatea şi sentimentul de vinovăţie îl învăluiseră în acelaşi timp. Călcarea jurământului făcut la luarea în primire a postului, care părea fără importanţă în 482, căpăta în Eternitate o însemnătate enormă.

Trimisese raportul prin curierul aerian, impersonal, şi el se dusese la încăperile rezervate personalului. Avea nevoie să se gândească la toate, să câştige timp pentru a examina şi a se obişnui cu noua direcţie pe care o luase eul lui.

Dar nu-l lăsă Finge. Luă legătura cu el la mai puţin de o oră după ce raportul fusese codificat pentru destinaţia corectă şi introdus în dispozitivul curierului.

Figura Calculatorului îl privea fix de pe ecranul Comunicatorului. I se auzi vocea:

— Mă aşteptam să te găsesc în biroul tău.

— Am trimis raportul, domnule. Nu are importanţă unde aştept o nouă misiune.

— Da? Finge scrută sulul de hârtie pe care-l avea în mână, ţinându-l sus, privind cruciş la schema perforaţiilor.

— Nu pare deloc a fi complet, continuă. Pot să-ţi fac o vizită? Harlan ezită un moment. Omul era superiorul lui şi dacă i-ar refuza auto-invitaţia, în acest moment, ar fi mirosit a nesupunere. I-ar fi strigat parcă vina, i se păru, şi conştiinţa lui sângerândă, dureroasă, nu-i îngăduia aşa ceva.

— Veţi fi binevenit, Calculator, îi răspunse rigid.

Moliciunea dulceagă a lui Finge aducea o notă discordantă de epicureanism în încăperile austere în care locuia Harlan. Secolul 95, căminul temporal al lui Harlan, vădea tendinţe spartane în mobilarea camerelor şi Harlan nu-şi pierduse niciodată întrutotul înclinaţia pentru acest stil. Scaunele tubulare de metal aveau o suprafaţă simplă de furnir, făcut să imite în mod artificial structura lemnului (fără prea mare succes, însă). Într-unul din colţurile încăperii se afla o mobilă mică ce reprezenta o şi mai mare distanţare de obiceiurile timpurilor.

Ochiul lui Finge fu atras de ea din prima clipă.

Puse un deget gras şi moale pe ea, pentru a-i examina modelul.

— Ce material este acesta?

— Lemn, domnule!

— Veritabil? Lemn adevărat? Uimitor! Presupun că în căminul tău temporal se foloseşte lemnul!

— Da.

— Înţeleg. Nu există reguli care să interzică asta, Tehnician — îşi şterse de praf, pe cusătura pantalonilor, degetul cu care atinsese obiectul — dar nu ştiu dacă este recomandabil să te laşi afectat de cultura căminului temporal. Adevăratul Etern adoptă cultura care îl înconjoară, oricare ar fi ea. Eu nu cred, de exemplu, să fi mâncat cu o ustensilă pe bază de energie de mai mult de două ori în cinci ani. (Oftă.) Şi totuşi întotdeauna mi s-a părut neigienic să laşi mâncarea să se atingă de materie, dar nu mă las. Nu mă las.

Privirea i se întoarse asupra obiectului de lemn, însă acum îşi ţinea ambele mâini la spate.

— Ce este? La ce foloseşte?

— Este o bibliotecă, răspunse Harlan.

Simţi o clipă impulsul de a-l întreba pe Finge cum se simte acum când îşi ţine mâinile în siguranţă la spate. Nu i s-ar fi părut mai igienic să aibă şi hainele şi corpul făcute din câmpuri de energie pure şi imaculate?

Finge ridică din sprâncene.

— O bibliotecă. Atunci obiectele acestea de pe rafturi trebuie să fie cărţi…

— Da, domnule.

— Specimene autentice?

— În întregime, Calculator. Le-am adus din Secolul 24. Cele câteva pe care le am aici datează din Secolul 20. Dacă… dacă vreţi să vă uitaţi pe ele, v-aş ruga s-o faceţi cu grijă. Paginile au fost restaurate şi impregnate, dar nu sunt din folie. Trebuie mânuite cu mare grijă.

— N-o să le ating. N-am nici cea mai mică intenţie să le ating, îmi închipui că au pe ele praf original din secolul 20. Cărţi adevărate! (Râse.) Cu pagini de celuloză? Parcă aşa ai spus.

Harlan dădu afirmativ din cap.

— Celuloză modificată printr-un tratament de impregnare pentru a nu se deteriora.

Deschise gura pentru a respira adânc, forţându-se să-şi păstreze calmul. Era ridicol să se identifice cu aceste cărţi, să ia o ironie la adresa lor ca fiind îndreptată împotriva lui.

— Îndrăznesc să spun, urmă Finge, că întregul conţinut al acestor cărţi ar putea fi trecut pe doi metri de film şi ar încăpea pe un vârf de deget. Dar ce conţin, de fapt?

— Sunt volume legate ale unei reviste săptămânale de ştiri din Secolul 20.

— Citeşti aşa ceva? Harlan răspunse mândru.

— Acestea sunt doar câteva volume din colecţia mea completă. Nici o bibliotecă din Eternitate nu o poate duplica.

— Da, hobby-ul tău. Îmi aduc aminte acum că mi-ai vorbit odată despre interesul tău pentru Era Primitivă. Mă mir că Educatorul tău ţi-a dat voie să te preocupi de astfel de lucruri. O totală risipă de energie!

Buzele lui Harlan se subţiară. Îşi spuse că omul încerca, în mod deliberat, să-l irite până la a-l scoate din facultăţile sale calme de gândire. În acest caz, nu trebuie lăsat să reuşească, Aşa că spuse, pe un ton egal:

— Cred că aţi venit să-mi vorbiţi în legătură cu raportul meu.

— Da, pentru asta am venit.

Calculatorul privi în jur, îşi alese un scaun şi se aşeză cu prudenţă.

— Nu este complet, aşa cum ţi-am spus şi prin Comunicator.

— În ce fel, domnule? (Calm! Calm!)

Lui Finge îi scăpă un zâmbet nervos, răsucit.

— Ce s-a întâmplat şi nu ai trecut în raport, Harlan?

— Nimic, domnule.

Şi, deşi o spusese cu hotărâre, simţea că are o privire vinovată.

— Haide, haide, Tehnician. Ai petrecut mai multe intervale de timp în compania tinerei doamne, Asta dacă ai respectat diagrama spaţio-temporală. Ai respectat-o, sper?

Sentimentul de vinovăţie îl chinuia atât de tare pe Harlan, încât nu putea nici măcar ridica mănuşa acestei provocări directe la adresa competenţei sale profesionale.

Nu putu răspunde decât:

— Am respectat-o.

— Şi ce s-a întâmplat? Nu menţionezi nimic despre întrevederile tale particulare cu această femeie.

— Nu s-a întâmplat nimic important, spuse Harlan, cu buzele arse.

— Ridicol. La vârsta ta şi cu experienţa ta, nu trebuie să-ţi spun eu că nu Observatorul este cel care apreciază ce este important şi ce nu.

Finge nu-l slăbea din ochi pe Harlan. Privirea lui era mai intensă şi mai sfredelitoare decât ar fi permis şirul placid de întrebări.

Harlan înregistră acest amănunt şi nu se lăsă păcălit de vocea blândă a lui Finge, însă, cu toate acestea, simţul datoriei nu-i dădea pace. Un Observator trebuie să raporteze totul. Un Observator nu era decât un pseudopod senzitiv-perceptiv aruncat de Eternitate în Timp. Îşi analiza împrejurimile şi era tras înapoi. În exerciţiul funcţiunii, Observatorul nu avea propria lui individualitate, nu era cu adevărat om.

Harlan începu, în mod aproape automat, nararea evenimentelor pe care le omisese în raport. O făcu cu memoria exersată a Observatorului, reconstituind conversaţiile cuvânt cu cuvânt, redând inflexiunile vocilor şi schimbările de expresie. O făcu cu dragoste, pentru că, povestind, retrăia totul, uitând astfel aproape că o combinaţie între interogatoriul lui Finge şi propriul său simţ vindecat al datoriei îl ducea către recunoaşterea vinii sale.

Doar când se apropie de rezultatul final al acelei prime lungi conversaţii începu să ezite şi carapacea obiectivităţii lui de Observator lăsă să i se vadă fisurile. Dar fu scutit de alte amănunte de mâna pe care Finge o ridică deodată şi de vocea ascuţită, aspră, a Calculatorului.

— Destul, mulţumesc… Erai cât pe-aci să spui că ai făcut dragoste cu femeia aceea.

Harlan simţi că în adâncul lui clocoteşte mânia. Ceea ce spusese Finge era adevărul adevărat, însă tonul lui implica ceva lasciv, vulgar şi, mai rău decât atât, banal. A fost, sau ar fi putut fi, în orice alt fel, dar nu banal.

Harlan găsise o explicaţie pentru atitudinea lui Finge, pentru interogatoriul lui febril, pentru faptul că-i întrerupsese relatarea chiar la momentul acela. Finge era gelos! Harlan ar fi putut jura că gelozia lui era evidentă. Reuşise să ia fata pe care Finge dorise s-o aibă.

Harlan îşi gustă triumful şi-l găsi dulce. Pentru prima oară în viaţă avea un ţel care pentru el însemna mai mult decât desăvârşirea rece a Eternităţii. Şi va continua să-l facă pe Finge să simtă gelozia, pentru că Noÿs Lambent va fi a lui pentru totdeauna.

În această stare de exaltare bruscă, aruncă cererea pe care, iniţial, plănuise să nu o facă decât după o aşteptare discretă de patru, cinci zile.

— Intenţionez să cer permisiunea să formez o legătură cu o persoană din Timp.

Finge păru că este brusc trezit dintr-o reverie.

— Cu Noÿs Lambent, presupun.

— Da, domnule. Cum sunteţi Calculatorul care răspunde de Secţie, cererea mea va trece pe la dv…

Harlan voia ca cererea să treacă pe la Finge. Să-l facă să sufere. Dacă voia fata pentru el, atunci să spună aşa, şi Harlan putea insista ca alegerea să fie făcută de Noÿs. La gândul acesta aproape că zâmbi. Spera că se va ajunge la asta. Va însemna triumful final.

De obicei, desigur, un Tehnician nu putea spera să reuşească, într-o astfel de problemă, împotriva dorinţei unui Calculator, dar Harlan era sigur că se putea bizui pe sprijinul lui Twissell şi Finge mai avea un drum lung de parcurs până la al putea înfrunta pe Twissell.

Cu toate acestea, Finge părea liniştit.

— S-ar părea, comentă el, că ai şi intrat, ilegal, în posesia fetei.

Lui Harlan i se făcu deodată cald şi încercă o apărare slabă.

— Diagrama spaţio-temporală specifica să rămânem singuri împreună. Şi cum nimic din ceea ce s-a întâmplat nu era interzis, nu mă simt vinovat cu nimic.

Ceea ce era o minciună, şi după expresia pe jumătate amuzată a lui Finge îţi puteai da seama că ştia că este o minciună. Acesta spuse:

— Urmează o Schimbare de Realitate. Harlan răspunse:

— Dacă-i aşa, îmi voi modifica cererea şi o voi face pentru o legătură cu domnişoara Lambent în noua Realitate.

— Nu cred că ai proceda înţelept. Cum poţi fi sigur dinainte? În noua Realitate ea poate fi măritată, slută. De fapt, ce-ţi pot eu spune este asta: în noua Realitate nu o să te vrea. Nu o să te vrea.

Pe Harlan îl trecu un fior.

— Dar dv. nu ştiţi nimic.

— Da? Crezi că această mare iubire a voastră este o chestiune de contact suflet-la-suflet? Că va supravieţui tuturor schimbărilor exterioare? Ai citit romane din Timp?

Harlan, de furie, îşi uită stăpânirea de sine.

— În primul rând, nu vă cred.

— Poftim? întrebă, rece, Finge.

— Este o minciună.

Lui Harlan nu-i mai păsa ce spune.

— Sunteţi gelos. Asta e tot. Gelos. V-aţi făcut planuri în legătură cu Noÿs, dar ea m-a ales pe mine.

— Îţi dai seama…, încercă Finge să spună ceva.

— Îmi dau seama de multe. Nu sunt prost. N-oi fi eu Calculator, dar nu sunt nici prost. Spuneţi că în noua Realitate nu mă va vrea. De unde ştiţi? Nici măcar n-aveţi habar dacă va exista, în definitiv, o nouă Realitate. De-abia aţi primit raportul meu. Trebuie analizat înainte ca o Schimbare de Realitate să poată fi calculată, ca să nu mai vorbim de faptul că aceasta ar trebui şi aprobată. Aşa că atunci când pretindeţi că aţi cunoaşte natura Schimbării, spuneţi minciuni.

Finge ar fi putut reacţiona în mai multe feluri. Mintea înfierbântată a lui Harlan era conştientă de unele din ele. Dar nu încerca să aleagă. Finge ar putea afişa o poză impunătoare şi mânioasă. Sau ar putea chema un membru al Securităţii care să-l aresteze pe Harlan pentru insubordonare. Şi ar putea să strige şi el, la fel de furios, la Harlan. Ar mai putea să-l sune imediat pe Twissell, înaintând o plângere oficială. Ar putea… ar putea…

Dar Finge nu făcu nimic din toate acestea.

Spuse, cu blândeţe:

— la loc, Harlan. Hai să stăm puţin de vorbă!

Şi pentru că această reacţie era complet neaşteptată, falca lui Harlan se lăsă în jos şi luă loc, deconcertat. Hotărârea i se destrăma. Ce înseamnă asta?

— Îţi aminteşti, desigur, spuse Finge, că ţi-am comunicat că problema noastră cu Secolul 482 era în legătură cu o atitudine nedorită a temporalilor Realităţii curente faţă de Eternitate. Îţi aminteşti, nu?

Vorbea cu insistenţa blândă a unui învăţător în faţa unui şcolar cam înapoiat, şi totuşi Harlan crezu că zăreşte în ochii lui o sclipire aspră.

— Desigur.

— Şi-ţi mai aduci aminte şi că ţi-am spus despre Consiliul Atottemporal că ezită să accepte analiza pe care o făcusem eu asupra acestei situaţii, fără Observaţii exacte care să o confirme. Asta nu-ţi spune că am şi calculat Schimbarea de Realitate necesară?

— Observaţiile mele au adus însă confirmarea, nu-i aşa?

— Da.

— Şi pentru a le analiza corect este nevoie de timp.

— Prostii. Raportul tău nu înseamnă nimic. Confirmarea stă în ce mi-ai spus cu gura ta acum câteva minute.

— Nu înţeleg.

— Uite, Harlan, să-ţi spun eu ce este putred cu Secolul 482.

În înalta societate, mai cu seamă printre femei, s-a răspândit convingerea că Eternii sunt într-adevăr Eterni, în adevăratul sens al cuvântului. Că sunt nemuritori… Sfinte Timp, omule, doar ţi-a spus-o şi Noÿs Lambent. Mi-ai repetat afirmaţiile ei acum mai puţin de douăzeci de minute.

Harlan îl privi pe Finge fără să-l vadă. Îi venea în gând vocea blândă, mângâietoare, a lui Noÿs, pe când se apleca asupra lui şi-i învăluia ochii cu privirea ei frumoasă, întunecată: „Eşti nemuritor. Eşti Etern.”

Finge urmă:

— O asemenea convingere este negativă, însă nu foarte dăunătoare în sine. Poate crea inconveniente, poate spori dificultăţile Secţiei, însă Calculele arată că doar un minimum de cazuri necesită o Schimbare. Totuşi, dacă o Schimbare este avantajoasă, nu ţi se pare evident că Temporalii care trebuie să fie cel mai afectaţi de ea trebuie să fie cei care împărtăşesc această superstiţie? Cu alte cuvinte, aristocraţia feminină, Noÿs.

— Poate, însă îmi voi încerca norocul, replică Harlan.

— Nu ai ce noroc să-ţi încerci. Crezi că eşti atât de fascinant şi de fermecător încât această aristocrată subţire să cadă în braţele unui Tehnician fără importanţă? Haide, Harlan, fii mai realist.

Buzele lui Harlan vădiră încăpăţânare. Nu răspunse.

— Şi nu-ţi trece prin cap ce altă superstiţie au adăugat aceşti oameni credinţei lor în viaţa veşnică a Eternilor? Sfinte Timp, Harlan! Majoritatea femeilor cred că intimitatea cu un Etern face o femeie muritoare (aşa cum se consideră ele) să trăiască veşnic!

Harlan se clătină. Auzea din nou, atât de clar, vocea ei: „Dacă aş fi făcută Eternă…” Şi sărutările ei. Finge vorbi mai departe.

— Existenţa unei asemenea superstiţii era greu de crezut, Harlan. Nu are precedent. Se află în zona erorii întâmplătoare, astfel încât o revedere a Calculelor pentru Schimbarea anterioară nu ne-a furnizat nici o informaţie în legătură cu ea. Consiliul Atottemporal voia dovezi concrete, o exemplificare directă. Eu am ales-o pe domnişoara Lambent ca fiind un bun exponent al clasei sale. Te-am ales pe dumneata ca celălalt subiect…

Harlan ţâşni în picioare.

— M-aţi ales pe mine? Ca subiect?

— Îmi pare rău, spuse Finge, rigid, dar era necesar. Ai fost un subiect foarte bun.

Harlan îl privi lung.

Finge avu bunul simţ să nu-şi găsească locul sub această privire tăcută.

— Nu-ţi dai seama? Nu, încă nu. Uite, Harlan, tu eşti un produs rece şi impasibil al Eternităţii. Nu te-ai uita la o femeie. Tu consideri femeile şi tot ceea ce ţine de ele ne-etic. Nu, există un cuvânt mai bun. Le consideri corupte. Atitudinea asta este foarte vizibilă la tine şi, în faţa oricărei femei, ai avea tot atâta farmec cât o scrumbie pescuită de o lună. Şi totuşi, o femeie, un produs frumos şi răzgâiat al unei culturi hedonistice, te seduce cu înfocare din prima seară petrecută împreună, cerşindu-ţi literalmente s-o iei în braţe. Nu înţelegi că e ridicol, imposibil, doar dacă, ei bine, doar dacă aceasta nu este confirmarea pe care o căutam.

Harlan se zbătu să-şi găsească cuvintele.

— Spuneţi că s-a vândut…

— De ce această expresie? Viaţa sexuală nu cunoaşte tabù-uri în acest Secol. Singurul lucru ciudat este că te-a ales pe tine ca partener. Şi asta a făcut-o de dragul vieţii veşnice. E limpede.

Şi Harlan, cu braţele ridicate, cu degetele încleştate ca nişte gheare, fără vreun gând raţional sau iraţional altul decât să-l sugrume, să-l stranguleze pe Finge, se năpusti înainte.

Finge se trase repede înapoi. Cu un gest iute, tremurător, scoase un explozon.

— Nu mă atinge! Înapoi!

Harlan avu atâta minte încât să-şi oprească atacul. Părul îi era încâlcit. Cămaşa i se pătase de transpiraţie. Respira şuierător prin nările albite şi strânse.

Finge spuse, tremurat:

— Te cunosc foarte bine, după cum vezi, şi m-am gândit că s-ar putea să reacţionezi violent. Acum voi trage dacă va fi nevoie.

— Ieşi!

— Voi ieşi. Dar, mai întâi, ascultă-mă. Pentru atacarea unui Calculator poţi fi declasificat, dar o să ţi-o trec cu vederea. Vei înţelege, totuşi, că nu te-am minţit. Noÿs Lambent din noua Realitate, orice şi oricine ar fi ea atunci, nu va mai avea această superstiţie. Şi, fără aceasta, Harlan — vocea îi era aproape un mârâit — cum ar putea o femeie ca Noÿs să vrea un bărbat ca tine?

Micul şi îndesatul Calculator se retrase către uşa apartamentului lui Harlan, cu explozonul încă ridicat.

Se opri o clipă, ca să remarce, cu un fel de veselie întunecată:

— Desigur că, dacă ai avea-o acum, Harlan, dacă ai avea-o acum, ai putea să te bucuri de ea. Ai putea să-ţi păstrezi legătura şi să o faci oficială. Vreau să spun, dacă ai avea-o acum. Însă Schimbarea va surveni în curând, Harlan, şi pe urmă nu o vei mai putea avea. Ce păcat că prezentul nu durează, nici măcar în Eternitate, nu-i aşa, Harlan?

Harlan nu se mai uita la el. Finge câştigase, în cele din urmă, şi se retrăgea dominând clar şi răutăcios, terenul. Harlan îşi privea degetele fără să le vadă şi când ridică ochii Finge ieşise. N-ar fi putut spune dacă acum cinci secunde sau cinsprezece minute.

Trecuseră ore de coşmar şi Harlan se simţea prins în închisoarea propriei sale minţi. Tot ce spusese Finge era atât de adevărat, de un adevăr atât de transparent. Mintea de Observator a lui Harlan putea să revadă relaţia dintre el şi Noÿs, relaţia scurtă, stranie, care îmbrăca acum noi înţelesuri.

Nu era un caz de pasiune subită. Cum ar fi putut să creadă aşa ceva? Pasiunea pentru un bărbat ca el?

Desigur că nu. Lacrimi îi înţepară ochii şi se simţi ruşinat. Ce limpede era că totul nu fusese decât un calcul la rece. Fata avea anumite calităţi fizice de netăgăduit şi nici un principiu etic care să o oprească să se folosească de ele. Aşa că le-a folosit, ceea ce n-avea însă nici o legătură cu Andrew Harlan ca persoană. El nu întruchipa decât viziunea ei deformată asupra Eternităţii şi a înţelesurilor ei.

Degetele lungi ale lui Harlan mângâiau automat volumele de pe rafturile sale mici. Scoase unul şi, fără să-l vadă, îl deschise.

Literele îi jucau în faţa ochilor. Culorile şterse ale ilustraţiilor erau doar nişte pete urâte, fără înţeles.

De ce-şi dăduse Finge osteneala să-i spună toate acestea? În cel mai strict sens, nu ar fi trebuit s-o facă. Un Observator, sau oricine făcea o Observaţie, nu trebuia să ştie niciodată care-i sunt scopurile, pentru că aceasta îl îndepărta foarte mult de statutul ideal de unealtă obiectivă neînsufleţită.

O făcuse ca să-l zdrobească, desigur! Ca să-şi atingă răzbunarea geloasă şi meschină!

Hartan atinse uşor pagina deschisă a revistei. Se trezi că priveşte o reproducere, de un roşu ţipător, a unui vehicul de teren, asemănător cu vehiculele caracteristice pentru Secolele 45, 182, 590 şi 984, ca şi pentru Primitivul Târziu. Era un mecanism foarte banal, cu un motor cu combustie internă. În Era Primitivă, sursa de energie erau fracţiunile de petrol natural şi roţile erau înconjurate cu cauciuc natural. Ceea ce nu era, desigur, valabil pentru Secolele ulterioare.

Harlan îi arătase toate acestea lui Cooper. Le acordase chiar destulă importanţă şi acum, în mintea lui, ca dintr-o dorinţă fierbinte de a evada din prezentul nefericit, se întoarse la acele momente. Imagini precis conturate, fără legătură, umpleau golul dureros din el.

— Aceste reclame, spusese el, ne dezvăluie mai multe despre timpurile Primitive decât aşa-zisele articole cu ştiri din aceeaşi revistă. Articolele cu ştiri presupun o cunoaştere temeinică a lumii despre care se vorbeşte. Ce este, de exemplu, „minge de golf”?

Cooper îşi mărturisise prompt ignoranţa. Harlan continuă pe tonul didactic pe care nu reuşea să-l evite în astfel de ocazii.

— După natura celor ce se spun, în treacăt, despre ea, putem deduce că era un fel de sferă mică. Ştim că se foloseşte într-un joc, fie şi numai pentru că este menţionată într-un articol la rubrica „Sport”. Putem chiar deduce în continuare că trebuia lovită cu un fel de băţ lung şi că scopul jocului era să faci mingea să intre într-o gaură din pământ. Dar de ce să ne batem capul cu deducţii şi raţionamente? Fii atent la reclama de aici! Scopul ei este doar să-i facă pe cititori să cumpere mingea, şi pentru asta ne oferă un excelent „portret” în detaliu al unui exemplar, secţionat pentru a arăta cum este făcut.

Cooper, venind dintr-o epocă în care reclamele nu erau atât de violent abundente ca în Secolele târzii ale timpurilor Primitive, nu prea ştia să aprecieze toate acestea.

— Dar nu e mai degrabă dezgustător cum îşi fac singuri reclamă? Cine e atât de prost încât să creadă laudele pe care cineva le aduce propriilor sale produse? Că doar n-ar recunoaşte vreun defect. Crezi că s-ar da înapoi de la orice exagerare?

Harlan, al cărui cămin temporal era destul de bogat în domeniul publicităţii, înălţă tolerant din sprâncene şi spuse doar:

— Va trebui să o iei aşa cum este. Acesta este specificul lor şi nu avem nimic împotriva mijloacelor oricărei culturi atâta timp cât nu afectează în mod serios omenirea.

Acum însă gândurile lui Harlan se întoarseră brusc în prezent, acum se afla cu totul din nou în prezent, privind lung reclamele ţipătoare, neobrăzate din paginile revistei. Se întrebă, cu o emoţie subită: „Erau într-adevăr aceste gânduri cu totul fără sens? Sau se afla pe un drum sinuos care să-l scoată din întunecime şi să-l ducă înapoi la Noÿs?”

Reclame! Un mod de a-i împinge pe îndărătnici să facă ce nici nu au de gând. Ce-i păsa unui fabricant de automobile de teren dacă un anumit individ simţea dorinţa adevărată sau spontană de a-i cumpăra produsul? Dacă virtualul client, partida (acesta era cuvântul) putea fi înduplecat în mod artificial sau ademenit să simtă această dorinţă şi să acţioneze în consecinţă nu era acelaşi lucru?

Atunci ce importanţă avea dacă Noÿs îl iubea din pasiune sau din calcul? Dacă ar fi împreună destul timp, ea ar putea începe să-l iubească. Ar face-o să-l iubească şi, la urma urmei, conta dragostea şi nu motivul ei. Îşi dorea acum să fi citit câteva din romanele din Timp, despre care pomenise Finge cu atâta dispreţ.

Un gând fulgerător îl făcu să încleşteze pumnii. Dacă Noÿs a venit la el, Harlan, pentru a dobândi imortalitatea, nu putea însemna decât că nu… îndeplinise cerinţele pentru acest dar. Deci, nu mai făcuse dragoste cu nici un Etern. Ceea ce însemna că relaţia dintre ea şi Finge nu o depăşise pe cea dintre secretară şi şef. Altfel, ce nevoie ar mai fi avut de Harlan?

Şi totuşi Finge a încercat cu siguranţă. Trebuie să fi făcut o tentativă… (Harlan nu putu completa gândul nici măcar în tainiţa minţii). Finge ar fi putut dovedi pe propria lui persoană existenţa superstiţiei. În orice caz, nu se poate să nu-i fi trecut prin minte acest gând, cu Noÿs lângă el, tentaţie permanentă. Atunci înseamnă că l-a refuzat.

El a trebuit să se folosească de Harlan şi Harlan reuşise. Şi pentru asta, Finge s-a lăsat împins de gelozia lui răzbunătoare să-l tortureze cu ideea că motivaţia lui Noÿs fusese una practică şi că nu o va putea avea niciodată.

Totuşi, Noÿs îl refuzase pe Finge chiar şi având perspectiva vieţii eterne şi îl acceptase pe Harlan. Făcuse, deci, o alegere, cât de mică, în favoarea lui. Deci, nu era totul doar calcul. Sentimentele îşi aveau şi ele rolul lor.

Gândurile lui Harlan se învălmăşeau sălbatic. Emoţia îl copleşea cu fiecare clipă.

Trebuia s-o aibă. Acum. Înainte ca vreo Schimbare de Realitate să aibă loc. Ce-i spusese Finge, în zeflemea? Prezentul nu durează, nici măcar în Eternitate.

Şi, totuşi, nu durează?

Harlan ştiu exact ce are de făcut. Batjocura mânioasă a lui Finge îl împinsese într-o stare de spirit în care era gata de crimă şi replica lui finală, cel puţin, îi dezvăluise natura faptei pe care trebuia s-o comită.

Nu mai pierdu nici o secundă. Îşi părăsi încăperile, plin de agitaţie, de bucurie chiar, fugind aproape, să comită o crimă capitală împotriva Eternităţii.