Sfârşitul Eternităţii

CRIMA

Nu-l întrebase nimeni nimic şi nimeni nu-l oprise.

Izolarea socială a Tehnicianului avea, totuşi, acest avantaj. Ajunse, prin culoarele navei, la o uşă în Timp şi îi regla mecanismele de comandă. Exista, desigur, posibilitatea ca cineva să treacă pe acolo, cu o misiune oficială, şi să se întrebe de ce era folosită uşa aceea. Ezită, apoi se hotărî să-şi pună sigiliul pe marcaj. O uşă sigilată nu prea atrage atenţia. O uşă nesigilată, în curs de folosire, ar fi o a opta minune a lumii.

Şi iarăşi se putea ca Finge să fie acela care să descopere uşa din întâmplare. Va trebui să-şi asume acest risc.

Noÿs stătea exact aşa cum o lăsase. Trecuseră multe fizio-ore nefericite de când Harlan părăsise Secolul 482 pentru Eternitatea însingurată, însă se întorcea în acelaşi Timp, doar la câteva secunde după ce plecase. Iar de pe capul lui Noÿs nu se clintise nici un fir de păr.

Ea păru surprinsă:

— Ai uitat ceva, Andrew?

Harlan o privi, cu foame parcă, dar nu încercă să o atingă. În minte îi mai răsunau încă cuvintele lui Finge şi nu dorea să rişte un refuz. Spuse, pe un ton rigid, doar atât:

— Trebuie să faci ce-ţi spun.

— S-a întâmplat ceva? De-abia ai plecat. Nici de un minut.

— Nu-ţi face griji.

De-abia se putea opri să nu o ia de mână, să încerce să o calmeze. În loc de asta, îi vorbea aspru, ca şi cum un demon îl împingea să le facă pe toate pe dos. De ce se întorsese de cum rămăsese singur? Nu făcea decât să o tulbure prin această întoarcere, aproape imediat după ce plecase.

(Răspunsul îl ştia. Diagrama spaţio-temporală îi îngăduia o marjă de două zile. Cele mai sigure erau primele părţi ale acestei perioade, când şansele de a fi descoperit erau mai mici. Era o tendinţă firească să le înghesuie cât mai în jos-Timp cu putinţă. Dar era şi un risc nesăbuit. Ar fi putut greşi cu uşurinţă calculele, intrând astfel în Timp înainte de a-l fi părăsit cu câteva fizio-ore în urmă. Şi atunci? Una din primele reguli pe care le învăţase ca Observator era: „O persoană care ocupă două momente în acelaşi Timp ale aceleiaşi Realităţi riscă să se întâlnească cu sine însuşi”. Ceea ce trebuia evitat. De ce? Harlan ştia că nu voia să se întâlnească cu el însuşi. Nu voia să privească în ochii unui alt Harlan, de mai devreme [sau de mai târziu]. În spatele acestui lucru s-ar ascunde un paradox şi ce-i plăcea lui Twissell atât de mult să spună? „Nu există paradoxuri în Timp, dar numai pentru că Timpul le evită, în mod deliberat”.)

În tot timpul în care lui Harlan îi veneau aceste gânduri confuze, Noÿs îl privi lung, cu ochi mari, luminoşi.

Apoi veni lângă el, îi puse mâinile pe obrajii îmbujoraţi şi-i murmură, blând:

— Ai necazuri.

Privirea ei îi păru caldă, iubitoare. Dar cum se putea? Doar obţinuse ce voia. Mai era şi altceva la mijloc? Îi prinse încheieturile mâinilor şi spuse, răguşit:

— O să vii cu mine? Acum? Fără să întrebi nimic? Făcând exact aşa cum îţi spun?

— Trebuie?

— Trebuie, Noÿs. Este foarte important.

— Atunci vin.

O spuse pe un ton obişnuit, ca şi cum primea astfel de cereri zilnic şi accepta de fiecare dată.

La intrarea în navă, Noÿs ezită un moment, apoi păşi la bord.

— Mergem în sus-Timp, Noÿs.

— Asta înseamnă în viitor, nu-i aşa?

Nava bâzâia deja încetişor şi Noÿs de-abia se aşezase când Harlan acţiona pe neobservate contactul de lângă cotul său.

Ea nu avu simptome de ameţeală la începutul acelei indescriptibile senzaţii de „mişcare” prin Timp, aşa cum se temuse Harlan.

Stătea acolo tăcută, atât de frumoasă şi în largul ei, încât, uitându-se la ea, îl încerca o senzaţie de durere şi nu-i păsa câtuşi de puţin că, aducând un Temporal în Eternitate în mod nepermis, comisese o nelegiuire.

— Cadranul acela indică numărul anilor, Andrew?

— Al Secolelor.

— Adică suntem cu o mie de ani în viitor? Deja?

— Întocmai.

— Nu simt nimic deosebit.

— Ştiu.

Ea privi împrejur.

— Dar cum ne deplasăm?

— Nu ştiu, Noÿs.

— Nu ştii?

— Multe lucruri din Eternitate sunt greu de înţeles. Cifrele de pe temporometru urcau. Din ce în ce mai repede, până când deveniră indescifrabile. Harlan fixase cu cotul maneta la maximum. Consumul de energie ar putea alarma oarecum centralele energetice, dar el se îndoia de asta. Nu îl aşteptase nimeni în Eternitate când se întorsese cu Noÿs, aşa că bătălia era pe trei sferturi câştigată. Acum nu mai trebuia decât să o ducă într-un loc sigur. O privi din nou.

— Eternii nu sunt atotştiutori.

— Dar eu nu sunt încă Eternă, murmură ea. Ştiu atât de puţine.

Pulsul lui se acceleră. Încă nu Eternă? Dar Finge spunea… „Opreşte-te aici”, se rugă el de sine însuşi. „Las-o. Doar vine cu ţine. Îţi zâmbeşte. Ce vrei mai mult?” Însă spuse:

— Crezi că Eternii sunt nemuritori, nu-i aşa?

— Doar sunt numiţi Eterni, nu? Şi toată lumea susţine asta. (Îi zâmbi luminos.) Dar nu sunt nemuritori, aşa-i?

— Deci nu crezi asta?

— După ce am stat o perioadă în Eternitate, n-am mai crezut. Oamenii nu vorbeau ca şi când n-ar muri niciodată şi am văzut şi persoane în vârstă.

— Şi totuşi, în noaptea aceea, mi-ai spus că sunt nemuritor. Ea veni mai aproape de el, pe banchetă, zâmbind în continuare.

— M-am gândit: cine ştie?

El întrebă, fără să reuşească să scape de încordarea din glas:

— Ce poate face un Temporal ca să devină Etern? Zâmbetul ei pieri şi poate că doar îşi închipuia el sau poate că într-adevăr obrajii ei se îmbujorară uşor.

— De ce mă întrebi?

— Ca să aflu.

— E o prostie. Prefer să nu vorbesc despre asta.

Privi în jos, la degetele ei subţiri, ale căror unghii sclipeau fără culoare în lumina estompată din tunelul navei. Harlan gândi, distrat şi fără legătură, că, la o petrecere, seara, datorită unui slab flux ultraviolet în lumina ce ieşea din pereţi, unghiile ei puteau avea o strălucire verde, de măr crud, sau stacojie, adâncă, în funcţie de felul în care îşi ţinea mâinile. O fată inteligentă cum era Noÿs putea obţine mai multe nuanţe, care să pară a-i reflecta stările de spirit. Albastru pentru inocenţă, galben aprins pentru râs, violet pentru supărare şi purpuriu pentru pasiune.

O întrebă:

— De ce ai făcut dragoste cu mine?

Ea îşi scutură părul pe spate şi-l privi palidă, serioasă.

— Dacă ţii să ştii, o parte din motiv a fost ideea că o fată poate deveni astfel Eternă. Nu mi-ar părea rău să nu mor niciodată.

— Credeam că nu crezi în asta.

— Nu credeam, dar o fată nu are ce pierde dacă încearcă. Mai ales…

O privea grav, refugiindu-se, din faţa durerii şi dezamăgirii, într-o privire îngheţată, aruncată de la înălţimile moralităţii căminului său temporal.

— Ei, bine?

— Mai ales că oricum doream s-o fac.

— Voiai să faci dragoste cu mine?

— Da.

— De ce cu mine?

— Pentru că îmi plăceai. Pentru că m-am gândit că eşti nostim.

— Nostim!

— Ei, ciudat, dacă aşa îţi place mai mult. Întotdeauna te străduiai atâta să nu te uiţi la mine, dar întotdeauna te uitai. Încercai să mă urăşti şi-mi dădeam seama că mă doreai. Cred că, pe undeva, îmi părea rău pentru tine.

— De ce-ţi părea rău? Simţea că îi ard obrajii.

— Că erai atât de stânjenit că mă doreai. Când este atât de simplu. Îi spui fetei şi atât. E atât de uşor să fii prietenos. Ce rost are să suferi?

Harlan încuviinţă din cap. Moralitatea din 482!

— Îi spui fetei, şi atât, mormăi. Ce simplu. Nimic în plus.

— Desigur că şi fata trebuie să vrea. De cele mai multe ori o doreşte şi ea, dacă nu are pe altcineva. De ce nu? Este foarte simplu.

Era rândul lui Harlan să-şi plece privirea. Bineînţeles, era destul de simplu. Şi nimic anormal. Nu în 482. Cine, în Eternitate, putea să ştie mai bine? Ar fi un prost, un prost desăvârşit şi incurabil, să o întrebe acum despre relaţiile ei anterioare cu alţi bărbaţi. Ar fi fost ca şi cum ar fi întrebat o fată din propriul său cămin temporal dacă a mâncat vreodată în prezenţa unui bărbat şi cum de a îndrăznit. În loc de toate acestea, spuse umil:

— Şi ce crezi despre mine acum?

— Că eşti foarte drăguţ, răspunse încetişor, şi că, dacă te-ai destinde vreodată… Nu vrei să zâmbeşti?

— N-am de ce să zâmbesc, Noÿs.

— Te rog. Vreau să văd dacă obrajii tăi pot s-o facă. Să vedem.

Îi puse degetele pe colţurile gurii şi i le împinse în spate. El îşi trase capul, surprins, şi nu-şi putu opri un zâmbet.

— Vezi? Nu te-au durut obrajii. Eşti aproape atrăgător. Cu puţin exerciţiu, stând în faţa oglinzii, zâmbind şi încercând să-ţi aprinzi o scânteie mică în ochi, pariez că poţi fi cu adevărat atrăgător.

Dar zâmbetul, destul de fragil pentru început, dispăruse.

— Am intrat în încurcătură, nu-i aşa? întrebă ea.

— Da, Noÿs. O încurcătură mare.

— Pentru ceea ce am făcut? Tu şi cu mine? În seara aceea?

— Nu chiar.

— A fost vina mea, ştii. O să le-o spun, dacă vrei.

— Niciodată, ripostă Harlan energic. Nu lua asupra ta nici o vină. Nu ai făcut nimic, nimic, pentru care să te simţi vinovată. Este vorba de cu totul altceva.

Noÿs privi, îngrijorată, temporometrul.

— Unde ne aflăm? Nici nu se mai pot vedea cifrele.

— Când ne aflăm, o corectă Harlan, în mod automat. Micşoră viteza şi Secolele deveniră vizibile.

Ochii ei frumoşi se dilatară şi genele i se profilau pe albeaţa pielii.

— Chiar atâta?

Harlan privi indicatorul cu indiferenţă. Arăta Secolele 72.000.

— Sunt sigur că da.

— Dar încotro mergem?

— Înspre când mergem? În sus-Timpul îndepărtat, spuse, morocănos. Cât mai departe, unde nu te vor putea găsi.

În tăcere, priviră cum se înşiruie cifrele. În tăcere, Harlan îşi spuse, iar şi iar, că fata era străină de acuzaţia adusă de Finge. Admisese, deschis, acel adevăr parţial şi mărturisise, la fel de sincer, prezenţa unei atracţii personale.

Noÿs se mişcă şi el privi din nou în sus. Venise lângă el şi, cu un gest hotărât opri nava, cu o frânare foarte bruscă şi periculoasă.

Harlan înghiţi în sec şi închise ochii ca să-i treacă ameţeala.

— Ce s-a întâmplat?

Ea se întunecase la faţă şi, o clipă, nu răspunse.

— Nu vreau să merg mai departe. Cifrele sunt atât de mari. Temporometrul indica 111.394.

Harlan spuse:

— Este destul de departe. Întinse mâna, grav.

— Hai, Noÿs. Acesta va fi căminul tău pentru o vreme.

Rătăciră pe coridoare, mână în mână, ca doi copii. Luminile, pe drumurile principale, erau aprinse şi încăperile întunecate începeau să strălucească viu la atingerea unui contact. Aerul era proaspăt şi în el plutea o însufleţire care, fără să se simtă vreun curent, indica prezenţa ventilaţiei.

— Nu este nimeni pe aici? întrebă Noÿs în şoaptă.

— Nimeni, răspunse Harlan.

Încercase să o spună tare şi hotărât. Dorise să destrame vraja emanată de „Secolele Ascunse”, dar nu reuşise decât să şoptească şi el.

Nici măcar nu ştia cum să se refere la ceva atât de departe în sus-Timp. Să-i spună unu-unu-unu-trei-nouă-patru era ridicol. Trebuia să spui, simplu şi nedefinit, Secolele O sută de mii.

Era o problemă prostească, însă acum, când emoţia zborului trecuse, se trezea singur într-un tărâm al Eternităţii unde nu păşise picior de om şi asta nu-i plăcea. Îi era ruşine, şi faptul că Noÿs era de faţă îl făcea să-i fie de două ori mai multă ruşine, că uşoara răceală din el era provocată de o anume teamă.

— E atât de curat. Nici un fir de praf, remarcă Noÿs.

— Auto-curăţare, spuse Harlan. Apoi, cu un efort care păru să-i rupă corzile vocale, ridică vocea aproape la nivelul normal. Dar nu este nimeni aici, în sus-Timp sau jos-Timp, cale de mii şi mii de Secole.

Noÿs păru să accepte aceasta.

— Şi peste tot este la fel de utilat? Am trecut pe lângă prăvălii cu mâncare şi o bibliotecă cu filme. Ai văzut?

— Am văzut. Da, este echipat în întregime. Toate sunt echipate în întregime. Toate Secţiile.

— Dar de ce, dacă nimeni nu vine niciodată aici?

— Este logic, răspunse Harlan.

Vorbind despre toate acestea, ciudăţenia locului părea să mai dispară. Spunând cu glas tare ceea ce ştia deja teoretic, putea fixa materia, coborând-o în prozaic.

— Devreme, în istoria Eternităţii, unul din Secolele 300 a elaborat un duplicator de masă. Ştii ce este asta? Stabilindu-se un câmp de rezonanţă, energia poate fi transformată în materie cu particule subatomice, cu exact aceeaşi schemă de poziţii, încadrându-se în cerinţele de incertitudine, a modelului folosit. Rezultatul este o copie exactă.

Noi, cei din Eternitate, am pus mâna pe mecanism pentru scopurile noastre, pe atunci, nu se făcuseră decât vreo şase sau şapte sute de Secţii. Aveam planuri de extindere, desigur. „Zece Secţii noi pe fizio-an” era una din lozincile perioadei. Duplicatorul de masă a făcut-o inutilă. Am construit o Secţie nouă, completă, cu hrană, rezerve de energie, de apă, cu cel mai bun echipament automat. Am pus în funcţiune mecanismul şi am duplicat Secţia o dată pentru fiecare Secol, în toată Eternitatea. Nu ştiu cât. Milioane de Secole, probabil.

— Şi toate ca aceasta, Andrew?

— Toate exact aşa. Şi pe măsură ce Eternitatea se extinde, le umplem doar, adaptând construcţia la cerinţele locului respectiv. Singurele probleme survin atunci când dăm de un Secol-axat-pe-Energie. La această secţie nu… nu am ajuns încă. (N-avea nici un rost să-i spună că Eternii nu puteau pătrunde niciodată în Timp aici, în Secolele Ascunse. Ce importanţă ar avea?)

O privi şi ea părea tulburată. Spuse, grăbit:

— Construirea Secţiilor nu necesită mare lucru. Doar energie, nimic mai mult, şi cu Nova, de unde o luăm…

Ea îl întrerupse:

— Nu. Pur şi simplu nu-mi amintesc.

— Ce să-ţi aminteşti?

— Ai spus că duplicatorul a fost inventat în Secolele 300. Noi nu îl avem în 482. Nu-mi amintesc să fi întâlnit aşa ceva în istorie.

Harlan deveni gânditor. Cu toate că nu era decât cu câţiva centimetri mai scundă, se simţi deodată, prin comparaţie, un uriaş. Ea era doar un copil şi el un semizeu din Eternitate, care trebuie să o înveţe şi să o conducă pe drumul adevărului.

— Noÿs, draga mea, hai să găsim un loc să stăm jos şi… şi trebuie să-ţi explic ceva.

Conceptul unei Realităţi Variabile, o Realitate care nu era fixă. Eternă şi imuabilă, nu era ceva care să poată fi privit cu indiferenţă de oricine.

Câteodată, când toată lumea dormea, Harlan îşi amintea de primele zile ale noviciatului său şi de încercările chinuitoare de a se despărţi de Secolul său şi de Timp.

Novicelui mediu îi trebuiau şase luni ca să înveţe toate adevărurile, să descopere că nu se mai putea întoarce niciodată cu adevărat acasă. Nu îl oprea numai legea Eternităţii, ci şi un adevăr rece: căminul său, aşa cum l-a cunoscut, ar putea foarte bine să nu mai existe, ar putea, într-un fel, să nu fi existat niciodată.

Aceasta îi afecta pe Novici în mod diferit. Harlan îşi aducea aminte cum Bonky Latourette se albise şi se trăsese la faţă în ziua în care Instructorul Yarrow le lămurise definitiv conceptul de Realitate.

Nici unul dintre ei nu mâncase în seara aceea. Se strânseseră laolaltă, căutând puţină căldură sufletească, toţi cu excepţia lui Latourette, care dispăruse. Râdeau fals şi făceau glume răsuflate.

Cineva zise, cu o voce tremurătoare şi nesigură:

— Cred că n-am avut niciodată o mamă. Dacă m-aş întoarce în Secolul 95, mi s-ar spune: „Cine eşti? Nu te cunoaştem. N-ai nici o dovadă că ai fost pe aici. Nu exişti.”

Zâmbiseră anemic şi dăduseră din cap, băieţi însinguraţi, cărora nu le mai rămăsese decât Eternitatea.

Îl regăsiseră pe Latourette seara, la culcare, dormind adânc şi respirând slab. În scobitura cotului se vedea urma roşie a unei injecţii cu pulverizator. Cu toţii înregistrară acest amănunt.

Fusese chemat Yarrow şi, pentru o clipă, păruse că unul din Novici nu va mai veni la cursuri, însă, în cele din urmă, totul se liniştise. O săptămână mai târziu, Latourette se afla din nou pe locul său. Însă noaptea aceea grea îşi lăsase pecetea pe personalitatea lui pentru totdeauna.

Şi acum Harlan trebuia să-i explice Realitatea lui Noÿs Lambent, o fată nu cu mult mai mare decât Novicii de atunci, şi să-i explice totul odată. Trebuia. Nu avea de ales. Ea trebuia să ştie exact ce aveau de înfruntat şi ce avea de făcut.

Mâncară conserve de carne, fructe glasate, băură lapte la o masă lungă de conferinţe cu douăsprezece locuri şi îi spuse acolo. O făcu cât mai delicat cu putinţă, dar îşi dădu repede seama că nu este nevoie de delicateţe. Prindea din zbor fiecare concept şi, pe la jumătate, observă uimit că ea nu reacţiona aşa cum se aşteptase. Nu se temea, nu părea să simtă vreo pierdere. Părea doar furioasă.

Mânia îi împurpurase faţa, ochii ei negri părând astfel şi mai întunecaţi.

— Dar asta este o crimă, izbucni ea. Cine sunt Eternii ca să facă asta?

— Este pentru binele omenirii, îi răspunse Harlan.

Sigur, ea nu putea înţelege aşa ceva. Compătimea gândirea legată-de-Timp a Temporalilor.

— Crezi? Presupun că aşa a dispărut şi duplicatorul de masă.

— Mai avem còpii. Nu-ţi fă griji pentru asta. L-am păstrat.

— Voi l-aţi păstrat. Dar noi? L-am fi putut avea şi noi, cei din 482.

Gesticula cu pumnii strânşi, cu mişcări mici.

— Nu ar fi fost spre binele vostru. Nu te enerva, draga mea, ci doar ascultă.

Cu o mişcare aproape convulsivă (va trebui să înveţe cum să o atingă cu naturaleţe, fără ca mişcarea să pară bruscă, provocând o respingere), îi luă amândouă mâinile şi i le ţinu strâns.

Timp de o clipă ea încercă să şi le elibereze, apoi se calmă. Chiar râse puţin.

— Hai, zi mai departe, prostuţule, şi nu mai fi atât de solemn. Nu dau vina pe tine.

— Nu trebuie să dai vina pe nimeni. Nu este nevoie ca cineva să aibă vreo vină. Facem ceea ce trebuie făcut. Duplicatorul acela de masă este un caz clasic. L-am studiat la şcoală. Un astfel de mecanism poate duplica şi persoane. Problemele care se ivesc astfel sunt foarte complicate.

— Dar nu este de datoria societăţii să-şi rezolve singură problemele?

— Ba da, dar am studiat această societate în drumul ei prin Timp şi nu-şi rezolvă problemele în mod satisfăcător. Adu-ţi aminte că acest eşec nu se reflectă doar asupra sa, ci şi asupra societăţilor care îi urmează. De fapt, nu există nici o soluţie satisfăcătoare pentru problema duplicatorului de masă. Se aseamănă într-o privinţă cu războaiele atomice şi cu visătorii, care sunt pur şi simplu de neîngăduit. Consecinţele nu sunt niciodată favorabile.

— Cum poţi fi atât de sigur?

— Avem maşinile noastre de calculat, Noÿs. Computaplexe mult mai perfecţionate decât cele obţinute în oricare dintre Realităţi. Acestea calculează Realităţile posibile şi clasifică avantajele fiecăreia faţă de mii şi mii de variabile.

— Mecanisme! pufni ea cu dispreţ. Harlan se încruntă, dar se domoli imediat.

— Nu spune asta. Este normal să-ţi pară rău să afli că viaţa nu este atât de temeinică pe cât credeai. Tu şi lumea în care ai trăit puteaţi fi, acum un an, doar o posibilitate vagă, dar ce importanţă are? Tu tot ai amintirile tale, chiar dacă aparţin unei umbre de posibilităţi, nu-i aşa? Îţi aminteşti de părinţii şi de copilăria ta, nu-i aşa?

— Sigur că da.

— Deci e ca şi cum ai fi trăit-o, nu? Nu-i adevărat? Chiar dacă ai trăit-o sau nu!

— Nu ştiu. Trebuie să mă mai gândesc la asta. Dacă şi ziua de mâine este tot o lume de vis, sau o umbră, sau oricum i-ai spune?!

— Atunci ar fi o nouă Realitate, cu o nouă Noÿs, cu amintiri noi. Ar fi ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, atâta doar că fericirii umane i s-a mai adăugat ceva.

— Pe mine totuşi asta nu mă mulţumeşte.

— În afară de asta, reluă Harlan repede, pe tine nu te va mai afecta nimic. Va fi o nouă Realitate, dar acum te afli în Eternitate! Nu te vei schimba.

— Dar spuneai că nu are nici o importanţă, spuse Noÿs, posomorâtă. Atunci de ce să te agiţi atât?

Cu o vervă bruscă, Harlan răspunse:

— Pentru că te vreau aşa cum eşti acum. Exact aşa cum eşti. Nu vreau să te schimbi. În nici un fel.

Era gata să-l ia gura pe dinainte şi să-i spună adevărul, că fără mijlocirea acelei superstiţii despre Eterni şi viaţa veşnică, ea nu s-ar fi apropiat niciodată de el.

Ea se uită în jur, uşor încruntată.

— Atunci va trebui să stau aici toată viaţa? Ar fi — cam… singuratic.

— Nu, nu. Nici nu te gândi, spuse el aprins, strângându-i mâinile atât de tare, încât ea tresări. Voi afla identitatea ta în noua Realitate din 482 şi te vei întoarce deghizată, ca să spun aşa. Voi avea grijă de tine. Voi cere permisiunea pentru o legătură oficială şi voi veghea să rămâi aceeaşi, neafectată de Schimbările viitoare. Sunt Tehnician, şi încă unul bun, şi ştiu destule despre Schimbări. Şi mai sunt şi alte câteva lucruri!

Şi se opri. Noÿs întrebă:

— Dar este voie? Adică, poţi lua oameni în Eternitate şi să-i sustragi Schimbărilor? Nu pare prea corect, totuşi, după tot ce mi-ai spus.

Timp de o clipă, Harlan se simţi mărunt şi înfrigurat în golul uriaş al miilor de Secole care-l înconjurau în sus-Timp şi jos-Timp. Timp de o clipă, se simţi foarte departe chiar şi de Eternitate, care îi era singurul cămin şi singura credinţă, respins şi de Timp, şi de Eternitate. Doar femeia pentru care le părăsise pe toate rămăsese lângă el.

Spuse din adâncul sufletului:

— Nu, este o crimă. O crimă foarte mare, de care îmi este groaznic de ruşine. Dar aş face-o din nou, dacă ar fi nevoie, şi încă de nenumărate ori.

— Pentru mine, Andrew? Pentru mine?

Nu-şi ridică privirea ca s-o întâlnească pe a ei.

— Nu, Noÿs, pentru mine. Nu aş putea suporta să te pierd.

— Şi dacă suntem descoperiţi… ?

Harlan ştia răspunsul. Îi ştia încă din acel moment de clarviziune din noaptea aceea din Secolul 482, când Noÿs dormea lângă el. Nici acum, însă, nu îndrăznea să se gândească la cutremurătorul adevăr.

— Nu mă tem de nimeni. Ştiu cum să mă apăr. Ei nici nu-şi imaginează cât de multe ştiu.