Sfârşitul Eternităţii

TEHNICIAN

Andrew Harlan păşi pe navă. Aceasta era perfect rotundă şi intra ca turnată într-un culoar vertical format din tije, aşezate la intervale mari, care licăreau într-o ceaţă invizibilă la doi metri deasupra capului său. Harlan reglă comenzile şi împinse maneta de pornire cu o mişcare lentă, continuă.

Nava nu se clinti.

Harlan nici nu se aştepta să se mişte. Nu aştepta nici o mişcare. Nici în sus, nici în jos, nici la dreapta, nici la stânga, înainte sau înapoi. Dar spaţiile dintre tije se topiseră într-un cenuşiu vag, solid la atingere, şi, cu toate acestea, imaterial. Simţea un fior în stomac, uşoara (psihosomatică?) atingere a ameţelii, care-i spunea că tot ce se afla în interiorul navei, împreună cu el, se avânta fulgerător, în sus-Timp, străbătând Eternitatea.

Se îmbarcase în Secolul 575, baza operaţiunilor cu care fusese însărcinat cu doi ani în urmă. Până acum, al 575-lea fusese punctul maxim în sus-Timp, până la care îl purtaseră călătoriile sale. Acum urca spre secolul 2456.

În condiţii obişnuite, s-ar fi simţit oarecum pierdut în faţa acestei perspective. Secolul lui natal, mai precis Secolul 95, se afla departe în jos-Timp. Secolul 95 avea restricţii rigide în ceea ce privea energia atomică; uşor rustic, îndrăgostit de lemn ca material structural, cu exportatori de anumite feluri de băuturi distilate pe care le trimiteau aproape pretutindeni şi cu importatori de seminţe de trifoi. Cu toate că Harlan nu mai fusese în Secolul 95 de la cincisprezece ani, de când îşi începuse pregătirea specială şi devenise Novice, avea întotdeauna un sentiment de pierdere când se îndepărta, în timp, de „casă”. În Secolul 2456 se va afla la o depărtare de 240 de milenii de timpul naşterii sale, distanţă considerabilă chiar şi pentru un Etern veteran.

Toate ar fi fost aşa — în condiţii obişnuite.

Însă acum lui Harlan nu-i ardea să se gândească decât la faptul că documentele îi atârnau greu în buzunar. Era încordat, puţin confuz.

Mâinile lui acţionară automat când opriră nava la staţia exactă, în secolul de destinaţie.

Nici un Tehnician nu trebuia să fie vreodată încordat sau nervos. Ce îl învăţase oare odată Educatorul Yarrow?

„Mai presus de toate, un Tehnician nu trebuie să aibă sentimente. Schimbările de Realitate pe care le iniţiază pot afecta vieţile chiar a 50 de miliarde de oameni. Dintre aceştia, un milion sau mai mulţi pot fi afectaţi atât de radical, încât să fie consideraţi alţi indivizi. În aceste condiţii, o configuraţie emoţională este un handicap important.”

Harlan îşi alungă din minte vocea seacă a profesorului, scuturând din cap aproape sălbatic. Atunci nu şi-ar fi închipuit că el însuşi ar îndeplini atât de bine aceste condiţii. Însă, până la urmă, sentimentele îl învinseseră. Nu pentru 50 de miliarde de oameni. Ce, în numele Timpului, i-ar fi păsat lui de 50 de miliarde de oameni? Nu era vorba decât de unul singur. Un singur om.

Îşi dădu seama că nava se oprise şi, după o fracţiune de secundă în care îşi adună gândurile, reveni la starea de spirit rece, impersonală, caracteristică unui Tehnician, şi păşi afară. Nava pe care o părăsi nu mai era, desigur, cea pe care se îmbarcase, în sensul că nu mai era compusă din aceiaşi atomi. Nu-şi făcu griji din pricina asta, cum nu şi-ar îi făcut nici un Etern. Să te preocupe aspectul „mistic” al călătoriei în Timp mai mult decât lucrul în sine era o caracteristică a unui Novice, nou venit în Eternitate.

Se opri din nou la perdeaua infinit de subţire a non-Spaţiului şi non-Timpului, care îl despărţea de Eternitate într-un sens şi de Timpul obişnuit, în altul.

Aceasta va fi pentru el o secţie complet nouă a Eternităţii, îşi însuşise câteva repere, în linii mari, desigur, după ce căutase detalii în Manualul Temporal. Litera cărţii nu se putea substitui însă realităţii, aşa că îşi adună puterile pentru şocul iniţial al adaptării.

Regla comenzile, o operaţiune simplă la trecerea în Eternitate (şi una foarte complicată la trecerea în Timp, în consecinţă un Timp de trecere mai puţin frecvent). Păşi prin perdea şi se trezi că strânge pleoapele în faţa strălucirii. În mod automat, ridică mâna să-şi umbrească ochii.

În faţa lui se afla un singur om. La început, Harlan nu-l putu vedea decât ca prin ceaţă.

Omul spuse:

— Sunt Sociologul Kantor Voy. Îmi închipui că sunteţi Tehnicianul Harlan.

Harlan încuviinţă din cap, şi răspunse:

— Sfinte Timp! Felul ăsta de ornamentaţie nu este reglabil? Voy privi în jur şi răspunse îngăduitor:

— Vă referiţi la peliculele moleculare?

— Da, spuse Harlan. Erau menţionate în Manual, dar nu scria nimic despre o asemenea dezlănţuire nesăbuită de reflexii luminoase.

Harlan simţea că sentimentul lui de contrarietate era foarte logic. Secolul 2456 era axat-pe-materie, ca majoritatea Secolelor, deci avusese dreptate să se aştepte la o compatibilitate fundamentală încă de la început. Nu ar fi trebuit să existe nici urmă din confuzia totală (pentru cineva născut axat-pe-materie) a vârtejurilor de energie din secolele 300 sau a dinamicii câmpului din secolele 600. În 2456, spre liniştea Eternului mediu, materia era folosită pentru orice, de la pereţi până la cuie.

Există, însă, materie şi materie. Un om al unui Secol axat-pe-energie ar putea să nu-şi dea seama de asta. Pentru el, toată materia ar putea părea variaţiuni minore pe tema „brut, greu şi necioplit”. Pentru Harlan, axat-pe-materie însemna totuşi lemn, metal (cu subdiviziuni — greu şi uşor), plastic, silicaţi, beton, piele şi aşa mai departe. Însă o materie alcătuită în întregime din oglinzi!

Aceasta a fost prima lui impresie despre Secolul 2456. Fiecare suprafaţă reflecta lumina şi se juca cu ea. Pretutindeni domnea iluzia unei netezimi perfecte. Efect al unei pelicule moleculare. Şi, în imaginea lui reflectată la infinit, în cea a Sociologului Voy şi în tot ce vedea, în frânturi şi întreguri, în toate unghiurile, peste tot era confuzie. Confuzie bătătoare la ochi şi ameţitoare!

— Îmi pare rău, spuse Voy, este obiceiul Secolului şi Secţia care se ocupă de el crede că este bine să adopte obiceiurile acolo unde este practic. Cu timpul, ajungi să te obişnuieşti! Voy păşea repede pe picioarele în mişcare ale unui alt Voy, răsturnat, de sub pardoseală, care îl însoţea pas cu pas. Întinse mâna şi împinse un indicator subţire ca un fir de păr în josul unei spirale gradate, până la zero.

Reflexiile pieriră. Lumina străină se topi. Harlan simţi că îşi revine.

— Dacă vreţi acum să mă urmaţi, spuse Voy.

Harlan parcurse cu el coridoare goale — care, ştia, trebuie să fi fost, acum câteva momente, învălmăşeli de lumină artificială şi reflexii —, ajunseră pe o platformă, trecură printr-o anticameră, intrară într-un birou.

În toată această scurtă călătorie nu întâlniră nici o fiinţă omenească. Harlan era atât de obişnuit cu asta, i se părea atât de firesc, încât ar fi fost surprins, aproape şocat, dacă ar fi întrezărit numai o siluetă în trecere grăbită. Fără îndoială că se răspândise vestea că trecea un Tehnician. Chiar şi Voy păstra distanţa şi când din întâmplare mâna lui Harlan îi atinse uşor mâneca, se trase înapoi cu o tresărire vizibilă.

Harlan fu vag surprins de uşoara amărăciune pe care o simţi. Crezuse că în jurul sufletului său se formase o carapace mai groasă, mai eficient insensibilă. Dacă se înşelase, dacă se subţiase carapacea, nu putea fi decât o simplă explicaţie.

Noÿs!

Sociologul Kantor Voy se aplecă în faţă către Tehnician într-un fel ce părea destul de prietenos, însă Harlan înregistra în mod automat faptul că erau aşezaţi la capetele unei mese destul de lungi.

— Mă bucur că un Tehnician de reputaţia dumneavoastră se interesează de mica noastră problemă, spuse Voy.

— Da, răspunse Harlan cu impersonalitatea rece pe care oamenii se aşteptau să o întâlnească la el. Are părţile ei interesante. (Fusese oare destul de impersonal? Desigur, adevăratele sale motive trebuie să fie vizibile şi vina îi este înscrisă cu stropi de sudoare pe frunte.)

Scoase dintr-un buzunar interior foile rezumatului Schimbării de Realitate proiectate. Era chiar exemplarul care fusese trimis cu o lună înainte Consiliului Atottemporal. Datorită relaţiilor în care se afla cu Calculatorul Senior Twissell (chiar cu Twissell însuşi), Harlan nu avusese bătaie de cap cu obţinerea lui.

Harlan ezită o fracţiune de secundă înainte de a desface sulul şi de a-l lăsa să se aştearnă pe suprafaţa mesei, unde va fi luat de un câmp paramagnetic slab.

Pelicula moleculară care acoperea masa fusese atenuată, dar nu până la zero. Mişcarea braţului său îi surprinse privirea şi, timp de o clipă, reflectarea propriei sale feţe păru să-l privească grav de pe luciul mesei. Avea 32 de ani, însă părea mai în vârstă. N-avea nevoie să i-o spună nimeni. Poate că şi faţa lui prelungă şi sprâncenele întunecate îi dădeau acea expresie posomorâtă şi căutătura rece asociate în mintea tuturor Eternilor cu imaginea unui Tehnician. Putea fi însă şi propria lui conştientizare a faptului că era un Tehnician.

Apoi, aruncă materialul peste masă şi reveni la problemă.

— Eu nu sunt Sociolog, domnule. Voy zâmbi.

— Sună grozav. Când cineva începe prin a-şi declina competenţa într-un domeniu dat, înseamnă de obicei că aproape imediat va urma o părere anostă în acel domeniu.

— Nu, spuse Harlan, nu o părere. Doar o rugăminte. Să vă aruncaţi puţin ochii asupra acestui rezumat ca să vedeţi dacă nu aţi făcut o greşeală cât de mică, pe undeva.

Voy redeveni dintr-o dată grav.

— Sper că nu.

Harlan ţinea un braţ peste spătarul scaunului, celălalt pe un picior. Nu trebuia să-şi lase degetele nervoase să bată darabana. Nu trebuia să-şi muşte buzele. Nu trebuia să se exteriorizeze în nici un fel.

De când se schimbase întregul curs al vieţii sale, urmărise rezumatele Schimbărilor de Realitate proiectate în trecerea lor prin rotiţele mecanismelor administrative ale Consiliului Atottemporal. Ca Tehnician personal, special desemnat, al Calculatorului Senior Twissell, putea aranja aceasta printr-o uşoară încălcare a eticii profesionale. Mai ales de când atenţia lui Twissell era îndreptată din ce în ce mai mult asupra propriului său proiect copleşitor. (Nările lui Harlan se dilatară. Acum ştia câte ceva despre natura acelui proiect.)

Harlan nu avusese nici o garanţie că va găsi la timp ceea ce căuta. Când îşi aruncase pentru prima oară privirea pe Schimbarea de Realitate 2456-2781 proiectată, Numărul de serie V-5, înclinase pe jumătate să creadă că judecata sa era deformată de dorinţă, verificase şi reverificase ecuaţii şi relaţii o zi întreagă, luptându-se cu o puternică incertitudine amestecată cu o agitaţie crescândă şi cu o amară recunoştinţă că fusese învăţat măcar psihomatematica elementară.

Voy parcurse aceleaşi scheme perforate cu o privire pe jumătate nedumerită, pe jumătate îngrijorată.

— Mi se pare… Am spus mi se pare că totul este în ordine, spuse ei.

Harlan îi replică.

— Te voi trimite mai ales la problema caracteristicilor de curtare ale societăţii Realităţii curente din acest Secol. Este o chestiune de Sociologie şi cade, cred, în responsabilitatea dv. De aceea am aranjat să vă întâlnesc pe dv., la sosire, şi nu pe altcineva.

Voy se încruntă. Păstra încă un ton politicos, însă cu o nuanţă glacială.

— Observatorii din Secţia noastră sunt foarte competenţi. Am toate motivele să fiu sigur că cei care s-au ocupat de acest proiect ne-au adus datele necesare. Aveţi vreo dovadă în sens contrar?

— Deloc, Sociolog Voy. Accept datele lor. Ceea ce pun în discuţie este dezvoltarea lor. Nu aveţi, în acest punct, un complex tensorial alternativ, dacă datele în privinţa curtării sunt luate în consideraţie în mod adecvat?

Voy se uită lung, apoi pe faţă i se aşternu o expresie de uşurare.

— Desigur, Tehnician, desigur, însă trece într-o identitate. Există o curbă de dimensiuni reduse, care nu influenţează nici una din părţi. Sper că mă veţi ierta că folosesc un limbaj pitoresc în loc de expresii matematice precise.

— Apreciez asta, spuse Harlan sec. Nu sunt Calculator, după cum nu sunt nici Sociolog.

— Foarte bine, atunci. Complexul tensorial alternativ la care vă referiţi, sau bifurcarea drumurilor, cum s-ar spune, este nesemnificativ. Drumurile se unesc din nou într-unui singur. Nici nu a fost nevoie să-l menţionăm în recomandările noastre.

— Dacă asta vă e părerea, mă supun judecăţii dumneavoastră. Totuşi, mai rămâne problema S. M. N.

Sociologul tresări la auzul acestor iniţiale, aşa cum prevăzuse Harlan. S. M. N. însemna „Schimbarea Minimă Necesară”. Aici Tehnicianul era stăpân. Un Sociolog se poate considera mai presus de orice critică în orice ar implica analiza matematică a infinitelor Realităţi posibile în Timp, însă în materie de S. M. N. autoritatea supremă era Tehnicianul.

Calculul mecanic nu era suficient. Cel mai mare Computaplex elaborat vreodată, manevrat de cei mai inteligenţi şi experimentaţi calculatori Seniori existenţi, nu putea face mai mult decât să indice seriile în care o S. M. N. putea fi găsită, Apoi Tehnicianul, revăzând datele, era cel care hotăra un punct bine definit din acea serie. Un Tehnician bun greşea rar. Un tehnician de vârf nu greşea niciodată.

Harlan nu greşea niciodată.

— S. M. N. recomandată de Secţia dumneavoastră, spuse Harlan (vorbea pe un ton rece, egal, despărţind Limba Intertemporală Standard în silabe precise), implică producerea unui accident în spaţiu şi moartea imediată, în circumstanţe îngrozitoare, a douăsprezece sau mai multe persoane.

— Inevitabilă, spuse Voy, ridicând din umeri.

— Pe de altă parte, continuă Harlan, eu aş spune că S. M. N. poate fi redusă la simpla deplasare a unui recipient de pe un raft pe altul. Aici!

Degetul lui lung indica locul. Unghia arătătorului, bine îngrijită, făcu un semn aproape imperceptibil de-a lungul unui şir de perforaţii.

Voy cântărea lucrurile cu o intensitate dureroasă, dar tăcută.

Harlan spuse:

— Nu se schimbă acum lucrurile în privinţa bifurcaţiei dumitale neglijate? Nu este folosită acum bifurcaţia de mai mică probabilitate, transformându-se aproape în certitudine şi nu duc toate acestea la…

— … în principiu la R. M. D., şopti Voy.

— La exact Răspunsul Maxim Dorit, încheie Harlan.

Voy ridică privirea, expresia lui întunecată oscilând între necaz şi furie. Harlan observă absent că între incisivii lui superiori era un spaţiu care-i dădea un aspect de iepure, care contrasta cu forţa reţinută a vorbelor sale.

Voy spuse:

— Presupun că voi fi chemat de Consiliul Atottemporal.

— Nu cred. Din câte ştiu, Consiliul Atottemporal nu a aflat de această problemă. Cel puţin, proiectul schimbărilor de realitate mi-a fost înmânat fără nici un comentariu.

Nu explică cuvântul „înmânat” şi nici Voy nu ceru lămuriri.

— Deci dumneavoastră aţi descoperit greşeala?

— Da.

— Şi nu aţi adus-o la cunoştinţa Consiliului Atottemporal?

— Nu.

— De ce? întrebă cu voce aspră Voy.

— Foarte puţine persoane ar fi putut evita această greşeală. Am simţit că o pot corecta înainte de a se fi produs vreo stricăciune. Şi aşa am şi făcut. De ce să merg mai departe?

— … vă mulţumesc, Tehnician Harlan. V-aţi purtat ca un prieten. Greşeala Secţiei, care, aşa cum spuneţi, era practic inevitabilă, ar fi arătat nejustificat de rău într-un dosar.

După o secundă, continuă.

— Desigur, având în vedere modificările de personalitate urmărite de această Schimbare a Realităţii, moartea în prealabil a câtorva persoane era prea puţin importantă.

Harlan gândi detaşat: „Nu pare cu adevărat recunoscător. Probabil că se simte jignit, dacă se gândeşte mai mult, o să se simtă şt mai jignit că a fost scăpat de la o discreditare de un Tehnician. Dacă aş fi fost Sociolog, mi-ar fi strâns mâna, dar nu dă el mâna cu un Tehnician. Apără moartea prin asfixiere a unei duzini de oameni, dar nu ar atinge un Tehnician”. Şi pentru că aşteptarea apariţiei resentimentelor celuilalt s-ar fi putut dovedi fatală, Harlan spuse imediat:

— Sper că recunoştinţa dumneavoastră se va întinde până la a face Secţia să mă ajute într-o mică problemă.

— O mică problemă?

— O chestiune de Proiectare a Vieţii. Am aici datele necesare. Am de asemenea datele unei Schimbări de Realitate sugerate pentru Secolul 482. Vreau să ştiu efectul Schimbării asupra schemei probabile a unui anume individ.

— Nu sunt foarte sigur că vă înţeleg, spuse încet Sociologul. Desigur că aveţi mijloacele de a face aceasta în propria dumneavoastră Secţie…

— Da. Totuşi, este vorba de o cercetare particulară, care nu vreau să apară încă în rapoarte. Ar fi greu să realizez asta în Secţia mea fără…

Schiţă un gest ca o concluzie nesigură la fraza neterminată.

— Deci, nu vreţi să se facă pe căi oficiale.

— Vreau o rezolvare confidenţială. Un răspuns confidenţial.

— Dar este nereglementar. Nu pot fi de acord. Harlan se încruntă.

— Nu mai nereglementar decât omisiunea mea de a raporta greşeala dvs. Consiliului Atottemporal. Aici nu aţi avut obiecţii. Dacă vom fi strict reglementari într-un caz, trebuie să fim la fel de exigenţi şi de reglementari şi în celălalt. Mă înţelegeţi, cred.

Expresia feţei lui Voy dovedea că înţelegea. Întinse mâna.

— Pot să văd documentele?

Harlan se destinse puţin. Principalul obstacol fusese trecut. Privi cu atenţie cum capul Sociologului se pleca asupra foilor pe care le adusese.

Sociologul vorbi doar o dată.

— Pe Timp, este o schimbare de Realitate mică. Harlan profită de ocazie şi improviza.

— Este. Prea mică, cred. De aici porneşte problema. Se află sub diferenţa critică şi am ales pentru test un individ. Nu ar fi evident, diplomatic să folosesc aparatura Secţiei noastre până nu sunt sigur că am dreptate.

Voy se ridică în picioare.

— Îl voi da unuia din Proiectanţii mei de Viaţă, Totul va rămâne între noi. Înţelegi, totuşi, că aceasta nu înseamnă crearea unui precedent.

— Desigur.

— Şi dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş dori să supraveghez materializarea Schimbării de Realitate. Sper că ne veţi face onoarea de a conduce personal Schimbarea Minimă Necesară.

Harlan încuviinţă din cap.

— Îmi voi asuma deplina responsabilitate.

Două din ecranele din camera de vizionare erau în funcţiune. Inginerii le reglaseră la coordonatele Spaţiale şi Temporale exacte şi părăsiseră încăperea. Harlan şi Voy erau singuri între pereţii sclipitori. (Sistemul de pelicule moleculare era perceptibil, chiar ceva mai mult decât atât, însă Hartan privea ecranele).

Ambele imagini erau imobile. Ar fi putut fi scene dintr-o lume moartă, căci înfăţişau momente matematice ale Timpului.

Una din imagini avea culori aprinse, naturale: sala maşinilor din interiorul a ceea ce Harlan ştia că este o navă spaţială experimentală. O uşă se închidea şi un pantof strălucitor, dintr-un material roşu, semi-transparent, se vedea în spaţiul rămas. Nu se mişca. Dacă imaginea ar fi putut surprinde şi firele de praf din aer, nici ele nu s-ar fi clintit.

Voy spuse:

— Timp de două ore şi 36 de minute după momentul din imagine, această sală a maşinilor va rămâne goală. În Realitatea curentă, vreau să spun.

— Ştiu, murmură Harlan.

Îşi punea mănuşile şi ochii lui ageri memorau deja poziţia recipientului în şirul său, numărau paşii până la el, căutând poziţia optimă în care să-l mute. Aruncă o privire rapidă la celălalt ecran.

Dacă sala maşinilor, fiind în serie descrisă ca „prezentă”, în relaţie cu acea Secţie a Eternităţii în care se aflau acum, se vedea clar, în culori naturale, cealaltă scenă — aproximativ 25 de Secole în „viitor” — avea strălucirea albăstrie a tuturor imaginilor „viitorului”.

Era un port spaţial. Un cer albastru, adânc, clădiri de metal gol cu nuanţe albăstrii înălţându-se pe un pământ verde-albastru. În prim-plan apărea un cilindru de o formă ciudată, cu fundul convex. În spate se mai vedeau alte două, asemănătoare. Toate trei îşi îndreptau în sus vârfurile crăpate, despicătura muşcând adânc în corpul navei.

Harlan se încruntă.

— Sunt ciudate.

— Electro-gravitice, spuse Voy. 2481 este singurul Secol care întrebuinţează zborul spaţial electro-gravitic. Fără propulsoare, fără elemente nucleare. Un mecanism care-ţi furnizează plăcere estetică. Ce păcat că trebuie să-l Schimbăm. Păcat.

Privirea lui stăruia asupra lui Harlan cu o dezaprobare vădită.

Buzele lui Harlan se strânseră. Dezaprobare, desigur! De ce nu? Doar el era Tehnicianul.

Un Observator fusese cel care adusese amănunte asupra consumului de droguri. Un Statistician fusese cel care demonstrase că Schimbările recente făcuseră să crească rata consumului de droguri, care acum era mai mare decât în toată Realitatea umană curentă. Vreun Sociolog, probabil însuşi Voy, interpretase acest fenomen prin prisma profilului psihologic al unei societăţi. În sfârşit, vreun Calculator elaborase Schimbarea de Realitate necesară pentru a se diminua consumul de droguri până la un nivel acceptabil şi a descoperit şi un efect secundar: zborul spaţial electro-gravitic va avea de suferit. O duzină, o sută de oameni din fiecare categorie a Eternităţii îşi aduseseră contribuţia aici.

Însă, în final, intervenea un Tehnician, aşa ca el. Urmând indicaţiile ieşite din colaborarea tuturor celorlalţi, el trebuia să fie cel care să iniţieze cu adevărat Schimbarea de Realitate. Şi atunci toţi ceilalţi îi vor arunca priviri, pline de o acuzare arogantă, care vor spune: „Tu, şi nu noi, ai distrus acest lucru frumos.” Şi pentru acest motiv îl vor condamna şi îl vor evita. Vor lăsa să cadă vina lor pe umerii lui şi-l vor dispreţui.

Harlan spuse tăios:

— Nu navele contează. Pe noi ne preocupă aceştia. „Aceştia” erau oamenii, apărând micşoraţi pe lângă nava spaţială, aşa cum Pământul şi societăţile lui au fost întotdeauna micşorate de dimensiunile fizice ale zborului spaţial.

Oamenii, în acest caz, erau parcă grupuri de marionete. Mâinile şi picioarele minuscule erau ridicate în poziţii artificiale, prinse în momentul îngheţat al Timpului.

Voy ridică din umeri.

Harlan îşi potrivea micul generator de câmp de la încheietura mâinii stângi.

— Să terminăm odată!

— O secundă. Vreau să intru în legătură cu Proiectantul-de-Vieţi ca să aflu cât va dura rezolvarea problemei dumneavoastră. Vreau să termin şi cu cealaltă chestiune.

Mâinile sale manevrară cu dexteritate un mic contact mobil şi ascultă, cu un aer pătrunzător, succesiunea semnalelor care se întorceau. „O altă caracteristică a acestei Secţii a Eternităţii, gândi Harlan, coduri sonore în semnale. Inteligent, însă cu o nuanţă de afectare, ca şi peliculele moleculare.”

— Spune că nu va dura mai mult de trei ore, rosti Voy în cele din urmă. Şi mai zice că îi place numele persoanei implicate. Noÿs Lambent. O femeie, nu-i aşa?

Harlan îşi simţi gâtul uscat.

— Da.

Buzele lui Voy se arcuiră într-un zâmbet moale.

— Sună interesant. Mi-ar face plăcere să o întâlnesc, fără să fiu văzut. NU au mai trecut femei prin Secţie de câteva luni.

Harlan nu avu destulă încredere în sine ca să răspundă. Privi o clipă la Sociolog şi se întoarse brusc. Dacă exista un punct nevralgic în Eternitate, acela erau femeile. Cunoştea această problemă încă de la prima lui intrare aici, însă o simţise pe pielea lui numai din ziua în care o văzuse pentru prima dată pe Noÿs. Drumul de la acel moment la clipa de faţă fusese uşor, şi acum îşi încălcase jurământul de Etern şi trădase toate lucrurile în care crezuse.

Pentru ce?

Pentru Noÿs.

Şi nu simţea nici o ruşine. Asta îl cutremura cel mai mult. Nu îi era ruşine. Nu se simţea vinovat pentru şirul crescând de delicte comise, faţă de care folosirea ilegală a unei Proiectări-de-Viaţă, ultimul element adăugat, nu era decât un fleac.

Dacă va fi nevoie, se va întrece pe sine.

Gândul clar şi precis îi veni în minte pentru prima oară. Şi cu toate că îl respinse cu oroare, ştia că, odată apărut, va reveni.

Gândul era pur şi simplu acesta: dacă va fi constrâns, va distruge Eternitatea.

Şi, ceea ce era mai rău, ştia că-i stă în putere s-o facă.