Sfârşitul Eternităţii

ÎNCEPUTUL NEMĂRGINIRII

Înlăuntrul lui Harlan se zbătea o nesiguranţă crescândă, o nehotărâre care îl devora. Ţinea în mână explozonul îndreptat către Noÿs.

Dar de ce nu spunea nimic? De ce persista în atitudinea ei impasibilă?

Cum putea s-o omoare?

Cum putea să n-o omoare?

Spuse, răguşit:

— Ei bine?

Ea se mişcă, dar numai ca să-şi împreuneze mâinile în poală, ca să arate mai liniştită, mai distantă. Când vorbi, vocea ei nu mai suna ca cea a unei fiinţe omeneşti, în faţa ţevii unui explozon, dobândise siguranţă şi o calitate aproape mistică de tărie impersonală.

— Nu poţi să vrei să mă omori doar ca să aperi Eternitatea! Dacă asta ar fi dorinţa ta, ai putea să mă ameţeşti, să mă legi zdravăn, să mă imobilizezi aici în peşteră şi să pleci în zori. Sau l-ai fi putut ruga pe Twissell să mă ţină sub arest în timpul absenţei tale. Sau m-ai putea lua cu tine în zori şi să mă pierzi în pustietăţile astea. Dacă doar uciderea mea te-ar satisface, asta ar fi numai pentru că ţi se pare că te-am trădat, că te-am ademenit şi te-am făcut mai întâi să mă iubeşti, ca apoi să te împing la trădare. Ar fi o crimă izvorâtă dintr-o mânie rănită şi nicidecum răsplata dreaptă care-ţi place să-ţi spui că este.

El nu-şi găsea locul.

— Vii din Secolele Ascunse? Spune-mi!

— Da. Acum o să tragi?

Degetul lui tremura pe punctul de contact. Şi totuşi ezita. O voce iraţională dinlăuntrul lui mai putea încă pleda în favoarea ei, mai putea încă scoate la iveală rămăşiţe ale dragostei lui inutile şi pline de dor. Era cuprinsă de disperare la gândul că o respingea? Se juca în mod intenţionat cu moartea, minţind? Recurgea la un eroism prostesc în deznădejdea ei, pentru că văzuse că se îndoieşte de ea?

Nu!

Cărţile-film din tradiţia literară siropoasă a Secolului 289 ar fi făcut-o, dar nu o fată ca Noÿs. Nu era ea cea care să-şi primească moartea din mâinile unui fals iubit cu masochismul surâzător al unui crin strivit, însângerat.

Atunci, punea la încercare, cu dispreţ, puterea lui de-a o ucide, pentru nu contează ce motiv? Se sprijinea cu îndrăzneală pe atracţia pe care ştia că o exercită asupra lui chiar şi acum, sigură că îl va paraliza, îl va imobiliza în slăbiciune şi ruşine?

Lovitura pe care o simţi la acest gând nimeri prea aproape de ţintă. Degetul apăsă ceva mai tare pe contact.

Noÿs vorbi din nou.

— Nu te grăbeşti. Asta înseamnă că aştepţi să spun ceva în apărarea mea.

— Apărare? încercă să spună Harlan dispreţuitor, dar în străfundurile lui întâmpină cu bucurie diversiunea. Amâna momentul în care trebuia să privească trupul ei mutilat, cu rămăşiţele de carne însângerată rămase, ştiind că ce i se întâmplase frumoasei lui Noÿs pornise din mâna lui.

Găsi scuze pentru această tărăgănare. Gândi febril: „Las-o să vorbească. Las-o să spună tot ce ştie despre Secolele Ascunse. E mai bine pentru siguranţa Eternităţii”.

Aceasta dădu faptelor sale acoperirea diplomaţiei şi, pentru moment, o putu privi cu o figură aproape la fel de calmă ca a ei.

Noÿs parcă îi citise gândurile.

— Vrei să-ţi vorbesc despre Secolele Ascunse? Dacă asta ar conta ca apărare, ar fi uşor de făcut. N-ai vrea, de exemplu, să ştii de ce se goleşte Pământul de oameni după Secolul 150.000? Nu te-ar interesa?

Harlan n-avea de gând să cerşească informaţii, nici să le cumpere. Avea explozonul. Era foarte hotărât să nu arate nici urmă de slăbiciune.

— Vorbeşte! îi spuse, şi se înroşi la vederea micului zâmbet care fu primul ei răspuns la exclamaţia lui.

Noÿs începu:

— La un moment dat, în fizio-Timp, înainte ca Eternitatea să ajungă până foarte departe în sus-Timp, înainte chiar de a fi ajuns la Secolul 10.000, noi, cei din Secolul nostru, şi ai avut dreptate, era 111.394, am aflat de existenţa ei. Şi noi aveam călătoriile noastre în Timp, ştii, dar se bazau pe un set de postulate complet diferite de ale voastre, şi preferam să vedem Timpul, nu să deplasăm materia. Mai mult, ne interesa numai trecutul, jos-Timpul nostru. Am descoperit Eternitatea indirect. Mai întâi, am elaborat calculul Realităţilor şi ne-am testat, cu el, propria Realitate. Am fost uimiţi să descoperim că trăim într-o Realitate de o probabilitate destul de mică. Era o problemă serioasă. De ce o Realitate atât de improbabilă?… Nu eşti atent, Andrew! Nu te interesează deloc?

Harlan o auzi rostindu-i numele cu toată afecţiunea intimă cu care îi vorbise în ultimele săptămâni. Acum ar fi trebuit să-i zgârie urechile, să-l scoată din sărite cu necredinţa ei cinică. Şi totuşi nu era aşa.

Spuse, disperat:

— Zi-i înainte şi să terminăm odată, femeie.

Încercase, cu mânia rece a acestui „femeie”, să contracareze căldura acelui „Andrew” al ei, dar ea doar zâmbi din nou, palid. Continuă:

— Am făcut cercetări înapoi în Timp şi am dat de Eternitatea în plină dezvoltare. Ni se păru, deodată, evident că a existat, într-un anumit moment în fizio-Timp (este o noţiune pe care o avem şi noi, dar sub altă denumire), o altă Realitate. Pe cealaltă Realitate, cea de probabilitate maximă, o numim Starea Fundamentală. Starea Fundamentală ne-a cuprins odată, sau cel puţin ne-a cuprins analogurile. La acea dată, nu ştiam de ce natură este Starea aceasta Fundamentală. Nu ne puteam da seama. Ştiam, totuşi, că o anumită Schimbare iniţiată de Eternitate în jos-Timpul îndepărtat reuşise, prin mecanismele şansei statistice, să modifice Starea Fundamentală până în Secolul nostru şi după el. Am început munca pentru determinarea naturii Stării Fundamentale, cu intenţia de a remedia răul, dacă de rău era vorba. Mai întâi am înfiinţat zona inaccesibilă pe care voi o numiţi Secolele Ascunse, izolându-i pe Eterni în jos-Timp de Secolul 70.000. Această armură izolatoare urma să ne protejeze total, poate în afară de un procent mic, care dispărea repede, de Schimbările făcute de voi. Nu însemna securitate absolută, dar ne dădea timp. Apoi am făcut ceva ce cultura şi etica noastră nu ne dădeau, în mod obişnuit, voie s-o facem. Ne-am cercetat propriul viitor, sus-Timpul nostru. Am aflat destinul omului în Realitatea existentă ca să-l putem compara, în final, cu Starea Fundamentală. Undeva, dincolo de 125.000, omenirea elucidase secretul transportului interstelar. Învăţase cum să facă Saltul în hiperspaţiu. În sfârşit, omenirea putea ajunge la stele.

Harlan asculta din ce în ce mai absorbit cuvintele ei măsurate. Cât adevăr era în toate astea? Şi în ce măsură era o încercare calculată de a-l înşela? Încercă să rupă vraja, vorbind, spărgând curgerea lină a frazelor ei. Spuse:

— Şi, odată ce au putut ajunge ta stele, au părăsit Pământul. Unii dintre noi am ghicit asta.

— Atunci, unii dintre voi au ghicit prost. Omul a încercat să părăsească Pământul. Din nefericire, nu suntem singuri în galaxie. Mai sunt şi alte stele, cu alte planete. Chiar alte inteligenţe. Nici una, cel puţin în această galaxie, nu este atât de veche ca omenirea, dar, în cele 125.000 de Secole, omul a rămas pe Pământ, şi minţi mai tinere l-au ajuns din urmă, l-au depăşit, şi-au dezvoltat transportul interstelar şi au colonizat Galaxia. Când am ajuns în spaţiu, însemnele erau acolo. Ocupat! Trecerea oprită! Îndepărtaţi-vă! Omenirea şi-a retras antenele exploratoare, a rămas acasă. Dar acum ştia ce este Pământul: o închisoare înconjurată de o libertate infinită… Şi omenirea s-a stins!

— S-a stins şi gata. Prostii!

— Nu s-a stins, pur şi simplu. Au mai trecut câteva mii de Secole. Au mai existat suişuri şi coborâşuri, dar, în ansamblu, se simţea o lipsă de scop, un sentiment al inutilităţii, al lipsei de speranţă, care nu putea fi depăşit. În final, s-a mai înregistrat o ultimă scădere a natalităţii şi… extincţia. Eternitatea ta a făcut asta.

Harlan putea acum să apere Eternitatea, cu atât mai intens şi mai exagerat cu cât fusese atacat atât de direct.

— Lăsaţi-ne accesul la Secolele Ascunse şi vom corecta totul. Am făcut un foarte mare bine Secolelor la care am putut ajunge.

— Un foarte mare bine? întrebă Noÿs pe un ton detaşat, care făcea din vorbele ei o parodie a frazei lui. Ce înseamnă asta? Maşinile voastre vă spun asta. Computaplexele voastre. Dar cine le reglează şi cine le spune ce să pună în balanţă? Maşinile nu rezolvă probleme cu o mai mare clarviziune decât oamenii, ci doar mai repede. Doar mai repede! Atunci, ce consideră Eternii că e „bine”? Să-ţi spun eu. Siguranţa şi securitatea. Moderaţia. Nimic în exces. Nici un risc fără siguranţa covârşitoare a unei întoarceri adecvate.

Harlan înghiţi în sec. Deosebit de clar, îşi aminti de cuvintele rostite de Twissell în navă, în convorbirea lor despre oamenii evoluaţi din Secolele Ascunse. Twissell spusese: „Eliminăm neobişnuitul”.

Şi nu era aşa?

— Bine, spuse Noÿs, pari căzut pe gânduri. Atunci gândeşte-te şi la asta. În Realitatea de acum, de ce abordează omul în permanenţă zborul spaţial, eşuând în permanenţă? Cu siguranţă că fiecare eră a zborului spaţial ştie de eşecurile anterioare. De ce mai încearcă, atunci?

— N-am studiat problema, răspunse el. Dar se gândea, stânjenit, la coloniile de pe Marte, înfiinţate iarăşi şi iarăşi, nealegându-se niciodată nimic din ele. Se gândea la atracţia ciudată pe care zborul spaţial o exercitase întotdeauna, chiar şi asupra Eternilor. Îi răsunau din nou în urechi cuvintele Sociologului Kantor Voy, din 2456, întristat de ştergerea zborului electrogravitic dintr-un Secol: „Şi fusese atât de frumos”! îşi aminti de Proiectantul-de-Vieţi Neron Feruque, care înjurase groaznic asistând la dispariţia lui, şi care se lansase, ca să se uşureze, într-un atac al metodelor Eternităţii de a dispune de serurile anticancer.

Exista deci această dorinţă fierbinte, instinctivă, de expansiune a fiinţelor inteligente, de a ajunge la stele, de a lăsa în urmă închisoarea gravitaţiei? Asta îl împinsese pe om să perfecţioneze de zeci de ori zborul spaţial, să călătorească iarăşi şi iarăşi către lumile moarte ale unui sistem solar, în care numai Pământul era leagăn al vieţii? Şi eşuarea finală, conştiinţa că trebuie să te întorci în închisoarea de acasă, era cea care declanşa nepotrivirile împotriva cărora lupta Eternitatea dintotdeauna? Îi mai veni în minte şi consumul intens de droguri în aceleaşi Secole inutile ale zborurilor electrogravitice. Noÿs reluă:

— Aplanând dezastrele Realităţii, Eternitatea diminuează şi triumfurile. Numai făcând faţă marilor încercări poate omenirea să se ridice, cu succes, pe culmile cele mai înalte. Doar din primejdii, din permanentă nesiguranţă şi nelinişte se iveşte forţa care împinge omenirea către noi şi măreţe cuceriri. Poţi înţelege asta? Poţi să înţelegi că, eliminând obstacolele şi problemele care-l copleşesc pe om, Eternitatea îl împiedică să-şi găsească propriile soluţii, mai dureroase şi mai bune, adevăratele soluţii care izvorăsc din depăşirea greutăţilor, şi nu din evitarea lor?

Harlan începu, băţos:

— Cel mai mare bine făcut majorităţii… Noÿs îi tăie vorba:

— Să zicem că Eternitatea nu ar fi fost niciodată înfiinţată.

— Şi?

— Să-ţi spun eu ce s-ar fi întâmplat. Energiile care s-au epuizat cu ingineria temporală s-ar fi consumat în schimb în domeniul nucleonicii. Nu ar fi existat Eternitatea, dar ar fi existat transportul interstelar. Omul ar fi ajuns la stele cu mai mult de o sută de mii de Secole înainte de Realitatea curentă. Stelele ar fi fost pe atunci nelocuite şi omenirea s-ar fi stabilit pe toată întinderea Galaxiei. Noi am fi fost primii.

— Şi ce am fi câştigat? întrebă Harlan, încăpăţânat. Am fi fost mai fericiţi?

— Ce înţelegi tu prin „noi”? Omul nu ar fi însemnat o lume, ci un milion, un miliard de lumi. Am fi avut infinitul în căuşul palmei. Fiecare lume ar fi avut înşiruirea ei de Secole, fiecare valorile ei proprii, o şansă de a căuta fericirea pe propriile căi, în propriul mediu. Există multe feluri de fericire, de bine, o varietate infinită… Asta este Starea Fundamentală a omenirii.

— Astea sunt presupuneri, spuse Harlan supărat pe el însuşi pentru că se lăsase furat de imaginea zugrăvită de ea. Cum poţi să ştii ce s-ar fi întâmplat?

— Pe tine te amuză ignoranţa Timpurilor care nu cunosc decât o singură Realitate. Pe noi ne amuză ignoranţa Eternilor care cred că există multe Realităţi, dar numai una odată.

— Ce tot spui acolo?

— Noi nu calculăm Realităţi alternative. Noi le vizualizăm. Le vedem în starea lor de non-Realitate.

— Adică un fel de tărâm Niciodată, unde „ar-fi-fost” se joacă cu „dacă”.

— Cu excepţia sarcasmului, da.

— Şi cum faceţi asta?

Noÿs se opri, după care reluă:

— Cum aş putea să-ţi explic, Andrew? Am fost educată să ştiu anumite lucruri, fără să înţeleg chiar totul despre ele, la fel ca tine. Tu poţi explica funcţionarea unui Computaplex? Şi totuşi ştii că există şi funcţionează.

Harlan se înroşi.

— Şi atunci?

— Am învăţat să vizualizăm Realităţile şi am găsit Starea Fundamentală aşa cum ţi-am descris-o. Am găsit şi Schimbarea care a distrus-o. Nu este o Schimbare iniţiată de Eternitate, este însăşi instituirea Eternităţii, simpla sa existenţă. Orice sistem asemănător Eternităţii, care le îngăduie oamenilor să-şi aleagă viitorul, va sfârşi prin alegerea siguranţei şi mediocrităţii şi, într-o astfel de Realitate, stelele nu mai pot fi atinse. Simpla existenţă a Eternităţii a spulberat dintr-o lovitură Imperiul Galactic. Pentru a-l face din nou posibil, Eternitatea trebuie desfiinţată. Numărul Realităţilor este infinit. Numărul oricăror subclase ale Realităţilor este infinit. De exemplu, numărul de Realităţi care conţin Eternitatea este infinit. Numărul în care Eternitatea nu există, dar este desfiinţată, este de asemenea infinit. Dar oamenii noştri au ales, din infinit, un grup din care făceam şi eu parte.

La început, eu eram străină de toate astea. M-au educat pentru rolul meu aşa cum Twissell şi cu tine l-aţi pregătit pe Cooper pentru al lui. Dar numărul Realităţilor în care eu eram agentul distrugerii Eternităţii era şi el infinit. Am fost lăsată să aleg între cinci Realităţi care păreau cel mai puţin complexe. Am ales-o pe aceasta, cea care te implica pe tine, singurul sistem al Realităţii care te implica pe tine.

— De ce?

Noÿs îşi feri privirea.

— Pentru că te iubeam. Te-am iubit cu mult înainte de a te întâlni.

Harlan era zguduit. O spusese cu atâta sinceritate… Gândi, îngreţoşat: „E o actriţă…” Spuse:

— E ridicol.

— Da? Am studiat Realităţile care-mi stăteau la dispoziţie. Am studiat Realitatea în care mă întorceam în 482, îl întâlneam mai întâi pe Finge şi apoi pe tine. Cea în care ai venit la mine şi m-ai iubit, în care m-ai luat cu tine în Eternitate şi în sus-Timpul îndepărtat al propriului meu Secol, în care l-ai deturnat pe Cooper şi în care tu şi cu mine, împreună, ne-am întors în Primitiv. Am trăit în Primitiv tot restul vieţii noastre. Am văzut vieţile noastre, împreună, şi am fost fericiţi, şi eu te-am iubit. Aşa că nu este ridicol. Am ales această alternativă ca dragostea noastră să se poată împlini.

— Totul este o minciună! O minciună! Doar nu te aştepţi să te cred?

Se opri, apoi reluă brusc:

— Stai! Zici că ai ştiut totul dinainte? Tot ce se va întâmpla?

— Da.

— Atunci e clar că minţi. Ai ştiut şi că te vei trezi în faţa explozonului. Ai ştiut că o să dai greş. Să văd acum ce-o să-mi răspunzi!

Ea suspină uşor.

— Ţi-am spus că există un număr infinit al tuturor subclaselor Realităţilor, Oricât de exact ne-am concentra asupra unei Realităţi date, ea reprezintă întotdeauna un număr infinit de Realităţi foarte similare. Există puncte întunecoase. Cu cât ne concentrăm mai bine, cu atât sunt mai puţin încâlcite, dar o claritate perfectă nu se poate obţine niciodată. Cu cât punctele sunt mai puţin întunecoase, cu atât este mai mică probabilitatea ca variaţia întâmplătoare să dea rezultatul peste cap, dar probabilitatea nu coboară niciodată la zero absolut. Un astfel de punct întunecos a stricat lucrurile.

— Care?

— Trebuia să vii înapoi în sus-Timpul îndepărtat, după ce bariera de la 100.000 fusese înlăturată, şi ai venit. Dar trebuia să vii singur. De asta am şi fost atât de surprinsă, pe moment, să-l văd pe Calculatorul Twissell cu tine.

Din nou Harlan fu tulburat. Ce bine potrivea lucrurile. Noÿs reluă:

— Şi aş fi fost şi mai surprinsă, dacă mi-aş fi dat seama de semnificaţia totală a acestei modificări. Dacă ai fi venit singur, m-ai fi adus cu tine în Primitiv, aşa cum ai făcut. Apoi, pentru binele omenirii şi de dragul meu, l-ai fi lăsat pe Cooper neatins. Cercul s-ar fi întrerupt, Eternitatea ar fi fost desfiinţată, iar viaţa noastră împreună aici ar fi fost la adăpost. Dar ai venit cu Twissell, o variaţie întâmplătoare. Pe drum, ţi-a pomenit de gândurile lui despre Secolele Ascunse şi te-a pus pe o pistă a deducţiilor, care, în final, te-a făcut să te îndoieşti de buna mea credinţă. S-a terminat cu un explozon între noi… Şi acum, Andrew, asta e povestea. Poţi să mă ucizi. Nimic nu te poate opri.

Pe Harlan îl durea mâna din cauza încleştării spasmodice pe explozon. Îl mută, ameţit, în mâna cealaltă. Povestea ei nu avea nici un punct nevralgic? Ce se aşteptase el să câştige din siguranţa faptului că ea aparţinea Secolelor Ascunse? Conflictul său interior îl sfâşia mai aprig ca oricând, şi se apropiau zorile.

Spuse:

— De ce două eforturi de a distruge Eternitatea? De ce nu a dispărut odată pentru totdeauna atunci când l-am trimis pe Cooper în Secolul 20? Totul ar fi luat atunci sfârşit şi am fi scăpat de agonia asta a nesiguranţei.

— Pentru că distrugerea acestei Eternităţi nu este de ajuns. Trebuie să reducem probabilitatea înfiinţării oricărei forme de Eternitate la cât de aproape de zero putem. Aşa că, aici, în Primitiv, mai avem de făcut un lucru. O schimbare mică, neînsemnată. Ştii ce este o Schimbare Minimă Necesară. Doar o scrisoare către o peninsulă numită Italia, aici, în Secolul 20. Acum suntem în 19,30. În câteva Centisecole, cu condiţia ca eu să trimit scrisoarea, un om din Italia va începe experimentele de bombardare cu neutroni a uraniului.

Harlan se îngrozi.

— Veţi modifica Istoria Primitivă?

— Da. Asta este intenţia noastră. În noua Realitate, cea finală, prima explozie nucleară va avea loc nu în Secolul 30, ci în 19,45.

— Dar cunoşti pericolul? Îţi dai cât de cât seama ce înseamnă asta?

— Ne dăm seama de pericol. Am vizionat setul de Realităţi rezultante. Există o probabilitate, nu o siguranţă, desigur, ca Pământul să sfârşească cu o crustă radioactivă, groasă, dar înainte de asta…

— Vrei să spui că există vreo compensare pentru aşa ceva?

— Un Imperiu Galactic. De fapt o intensificare a Stării Fundamentale.

— Şi îi acuzaţi pe Eterni că se amestecă…

— Îi acuzăm că se amestecă de multe ori ca să ţină omenirea acasă, în închisoare. Noi intervenim o dată, ca să-l orientăm pe om prematur către nucleonică, astfel ca să nu mai instituie niciodată, niciodată, o Eternitate.

— Nu, spuse Hartan, disperat. Trebuie să existe o Eternitate.

— Dacă asta este ceea ce alegi tu. Tu ai de ales. Dacă vrei ca un grup de psihopaţi să dicteze viitorul omenirii…

— Psihopaţi?!!! explodă Harlan.

— Nu sunt? Îi cunoşti doar. Gândeşte-te.

Harlan o privea cu oroare, ultragiat, şi totuşi nu se putea abţine să-şi amintească. Se gândi la Novicii care învăţau adevărul despre Realitate, şi la Novicele Latourette încercând, ca rezultat, să se sinucidă. Latourette supravieţuise, cu o personalitate plină de cicatrici, ajutând totuşi la hotărârile care se luau asupra Realităţilor alternative.

Se gândi la sistemul de caste al Eternităţii, la viaţa anormală care transforma sentimentele de culpabilitate în furie şi ură faţă de Tehnicieni. Se gândi la Calculatori, luptându-se între ei, la Finge urzind intrigi împotriva lui Twissell şi la Twissell spionându-l pe Finge. Se gândi la Sennor, luptând pentru capul lui spân, împotriva tuturor Eternilor.

Se gândi la el însuşi.

Apoi fa Twissell, marele Twissell, care încălcase şi el legile Eternităţii.

Era ca şi cum ştiuse dintotdeauna că Eternitatea însemna toate acestea. Altfel de ce ar fi dorit atât de mult să o distrugă? Şi totuşi niciodată nu o recunoscuse deschis, niciodată nu privise adevărul în faţă, până, deodată, acum.

Şi văzu Eternitatea, foarte clar, ca pe o cloacă de psihoze putrede, ca pe un puţ zvârcolindu-se de motivaţii anormale, o masă de vieţi disperate, smulse, brutal, din contextul lor.

Privi, absent, la Noÿs.

Ea îi spuse, blând:

— Îţi dai seama? Vino cu mine la gura peşterii, Andrew.

O urmă, hipnotizat, înspăimântat de felul în care punctul lui de vedere se schimbase total. Pentru prima oară, explozonul părăsi linia care îl legase de inima lui Noÿs.

Şuviţele palide ale zorilor brăzdau cerul, şi nava de lângă peşteră era o umbră apăsătoare în lumina dimineţii. Contururile îi erau înceţoşate, estompate de pelicula protectoare.

— Acesta este Pământul, spuse Noÿs. Nu singurul, eternul cămin al omenirii, ci doar un punct de plecare într-o aventură infinită. Tot ce trebuie să faci este să hotărăşti. Tu decizi. Tu şi cu mine şi conţinutul acestei peşteri vom fi protejaţi de un câmp de fizio-Timp împotriva Schimbării. Cooper va dispărea, împreună cu anunţul lui, Eternitatea şi Realitatea Secolului meu vor dispărea, dar noi vom rămâne aici şi vom avea copii şi nepoţi, şi omenirii îi va rămâne deschis drumul spre stele.

El se întoarse să o privească. Ea îi zâmbi. Era acea Noÿs pe care o ştia, şi inima lui bătea la fel ca înainte.

Nici măcar nu-şi dădu seama că se hotărâse, până când strălucirea invada brusc tot cerul şi forma navei dispăru de pe acest fundal.

Odată cu această dispariţie, ştiu, chiar în timp ce Noÿs i se strecură încet în braţe: venise sfârşitul, sfârşitul final al Eternităţii.

Şi începutul nemărginirii.