Nebuloasa din Andromeda

Capitolul V. CALUL DE PE FUNDUL MARII

Marea caldă și transparentă își legăna leneș scânteietoarele unde albastru-verzui. Veter intră încet în apă până la gât și, aruncându-și brațele înlături, caută să se țină în picioare pe fundul povârnit. Privind pe deasupra undelor line zările pline de lumină, simțea din nou că se dizolvă în marca aceasta nemărginită, că devine el însuși o părticică din necuprinsul naturii. Adusese cu el, la mare, o durere veche, cu greu stăpânită. Era durerea despărțirii de măreția Cosmosului, de nemărginitul ocean de gândire și știință, de aspra concentrare în care își trăise fiecare zi din viață. Existența lui de acum era într-un contrast pronunțat cu trecutul și numai dragostea-i mereu crescândă pentru Veda îi mai înfrumuseța zilele de muncă neobișnuită pentru el și-i făcea mai puțin împovărător melancolicul răgaz pe care îl avea acum creierul său atât de bine antrenat la reflexiune. Se cufundase cu entuziasmul unui neofit în cercetările istorice. Fluviul timpului, oglindit în cugetul său, îi ajuta să se împace cu schimbarea ce-i intervenise în viață. Ii era recunoscător Vedei Kong, care cu un tact demn de ea, organizase călătoria cu elicopterul într-o țară transfigurată de munca omului. Ca și în fața imensității mării, necazurile-i personale se pierdeau înaintea grandioaselor lucrări terestre și-l făceau să se împace cu ireparabilul, cu care de obicei omul se împacă cel mai greu…

O voce dulce, aproape de copil, îl strigă pe nume. O recunoscu pe Miiko. Cu o mișcare largă sări în apă si veni lingă dânsul. De pe părul ei aspru, negru ca pana corbului, se rostogoleau picături mari, iar trupu-i micut, gălbui, părea verde sub stratul subțire de apă.

Înotara alături, în întâmpinarea soarelui, spre o insulita singuratică și pustie, ce se înălța ca un dâmb negru la un kilometru de țărm. Toți copiii Erei Marelui Cerc locuiau pe malul mării ca niște înotători de clasă; cât despre Veter, avea în această materie un talent deosebit. La început, pornise în înot fără grabă, temându-se să nu obosească pe Miiko, dar fata luneca pe lângă el fără pic de efort, încât Veter începu să-și mărească ritmul, oarecum uimit de măiestria ei. Dar chiar și atunci când înota din răsputeri, Miiko nu rămânea în uema, deși chipu-i drăgălaș și imobil păstra și mai departe aceeași expresie calmă. Dinspre insulă se auzi sunetul surd al valurilor care se spărgeau de mal. Veter se lasă pe spate, iar fata, care-și luase tocmai avânt, descrise un cerc și se întoarse spre el.

— Miiko, înoți minunat! strigă, plin de admiratie, Dar Veter și umplându-și pieptul cu aer, își ținu rasuflarea.

— Înot mai prost decât mă cufund, mărturisi fata și Dar Veter se miră din nou.

— Strămoșii mei erau japonezi, urmă Miiko. Pe timpuri existase un trib întreg în care toate femeile erau specializate în înotul sub apă: pescuiau perle, adunau alge comestibile. Această îndeletnicire, transmisă din generație în generate, deveni în decursul unui mileniu o artă desăvârșitâ, care s-a manifestat acum din intâmplare în persoana mea.

— N-aș fi bănuit niciodată…

— …Că un vlăstar al cufundătoarelor de odinioară ar putea deveni un istoric? In familia noastră a existat o legendă. A fost o dată, cu mai bine de o mie de ani în urmă, un pictor japonez cu numele de Yanaghihara Eigoro…

— Eigoro? Numele dumitale?…

— Este un caz rar in zilele noastre, când îti iei numele care-ți place, care-ti pare că-ți suna mai bine. altfel, fiecare se straduie să aleagă consonante, si cuvinte din graiul poporului din care se trage, Numele dumitale, dacă nu mă-nșel, e format din rădăcini rusești?

— Exact! Numai că nu este vorba de rădăcini, ci de cuvinte întregi. Primul înseamnă, dar, prinos; cel de al doilea — vânt, vijelie…

— Înțelesul numelui meu îmi este necunoscut. Dar pictorul a existat; un străbunic de-al meu a găsit într-un muzeu unul dintre tablourile acestui artist. Este o pânză mare, pe care o poți vedea la mine. Te asigur că prezintă interes pentru un istoric… Este o vie evocare a vieții aspre și curajoase, a sărăciei și a modestiei unui popor de demult… Mergem mai departe?

— O clipă, Miiko! Parcă mai voiai să spui ceva despre scufundătoare…

— Pictorul s-a îndrăgostit de una dintre acestea, și a rămas în tribul ei. Fiicele lui au fost și ele scufundătoare și toata viața și-au petrecut-o muncind în apă… Ia privește, ce insulă bizară! Parcă ar fi un rezervor rotund sau un turn jos, din acelea folosite la fabricarea zahărului.

— Nici pomeneală! pufni fără voie Dar Veter. În copilărie, aceste insule pustii mă fascinau. Singuratice, împresurate de mare, câte ciudățenii n-ascund ele prin cringurile sau falezele lor! Acolo poți întâlni orice năzdrăvănie.

Miiko îl răsplăti cu râsul ei argintiu. De obicei tăcută, niteluș cam tristă, tânăra fată era acum de nerecunoscut. Avântată cutezător înainte, spre valurile agitate, râmânea totuși pentru Dar Veter o ușă închisă, spre deosebire de transparenta Veda, al cărei curaj reprezenta mai curând o splendidă încredere decât o adevărată dârzenie.

Langa stîncile mari de lîngă mal, marea formase galerii, străbătute de soare. Căptușite cu modele întunecate ale bureților și încadrate cu ciucurii algelor, galeriile acestea submarine duceau spre partea răsăriteană a insulei, mărginită de margini aspre și negre. Veter regreta acum că nu luase de la Veda o hartă amănunțită a litoralului. Plutele expeditiei marine străluceau la soare lingă promontoriul vestic la cativa kilometri de insulă. Pe partea cealaltă era o plaja minunată, pe care se afla Veda împreună cu toti tovarăși ai lor. În acea zi se preschimbau acumulatoarele mașinilor, și întreaga expediție profita de liber, odihnindu-se pe plajă. Numai Dar Veter nu putuse rezista patimei sale din copilărie pentru cercetarea insulelor nelocuite.

Deasupra înotătorilor atârna o sinistră faleză de andezit[64]. De curând, un cutremur dărâmase partea mai curba a malului și blocurile de piatră mai purtau urmele proaspete ale cataclismului. Dinspre larg trăgea un curent puternic. Miiko și Dar Veter înotară mult timp prin apa întunecată de lângă malul răsăritean; în sfarșit găsiră o lespede de piatră, pe care Dar Veter o împinse pe Miiko.

În văzduh, se zbuciumau pescărușii înspăimântați; izbiturile valurilor cutremurau blocurile de andezit. Nu ne zărea nimic, In afară de stânci golașe și aspre tufișuri, nici urmă de oameni sau de alte viețuitoare.

Cei doi înotători suiră până în vârful insulei și după re priviră de sus zbaterea valurilor, se întoarseră. Tufele ce ieșeau din crăpăturile stâncilor răspândeau un miros acru. Veter se întinse pe o piatră caldă, privind alene talazurile.

Miiko se lăsă pe vine chiar la marginea stâncii și se căznea să distingă ceva de pe fundul apei. În partea aceasta a insulei nu existau nici bancuri de nisip, nici obișnuitul pietriș. Faleza se înălța de-a dreptul din apa întunecată, uleioasă. Soarele îi tivea creasta cu o geană orbitoare. Acolo unde lumina, retezată de stânca, patrundea vertical în apa limpede, abia se ghicea scânteierea aurie a nisipului de pe fund.

— Ce vezi acolo, Miiko?

— Nimic. Pe dumneata te atrag insulele pustii, mine fundul mării. Mi se pare și mie că acolo poți găsi oricând ceva interesant, poți face o descoperire.

— Atunci de ce lucrezi în stepă?

— E greu de răspuns. Pentru mine marea reprezintă prilejul unei bucurii atât de puternice, încât n-aș putea trăi tot timpul alături de ea, după cum nu poți asculta într-una muzica preferată. Cu atât mai prețioase sunt întâlnirile noastre…

Dar Veter dădu înțelegător din cap:

— Vrei să ne scufundăm acolo? — întrebă el, arătând nisipul luminos din adâncime. Sprâncenele fetei, ridicate ușor spre tâmplă, se înălțară și mai mult:

— Ai să poți? Aici sunt cel puțin douăzeci și cinci de metri lucru de care nu-i în stare decât un scufundător cu multă experiență…

— Am să încerc… Dar dumneata?

În loc de răspuns, Miiko se ridică, căută în jurul ei și alese o piatră mare, pe care o aduse Ia marginea stâncii.

— Dă-mi voie să fac întâi o încercare cu o piatră. Este cam împotriva regulilor mele, mă tem însă să nu dăm de oarecare curenți: prea este curat fundul…

Fata ridică mâinile, se aplecă înainte, apoi se îndreptă, lăsându-se pe spate. Veter îi urmărea mișcările respiratorii cu gândul s-o imite. Miiko nu mai rosti nici un cuvânt. După câteva exerciții, apucă piatra și se azvârli în neagra adâncime, ca într-o prăpastie.

Trecuse mai bine de un minut, dar nu se vedea nici urmă din curajoasa fată. Veter simți o vagă neliniște, începu și el să caute o piatră pentru lest, făcându-și socoteala că lui îi trebuia una cu mult mai mare. Ridicase tocmai o bucată de andezit de vreo patruzeci de kilograme când la suprafața mării apăru Miiko. Răsufla igreoi și părea foarte obosită.

— Acolo este… un cal! reuși ea cu greu să rosteasca.

— Ce spui? Ce cal?

— Statuia unui cal imens… acolo, într-o firidă naturala. O să mă uit îndată mai bine.

— E prea greu, Miiko. Așteaptă puțin, ne ducem înapoi și luăm niște scafandri și o barcă.

Nu vreau să mă duc așa cum sunt! Și chiar acum! și fata își aruncă brațele înlături. Va fi izbînda mea proprie, nu a aparatelor. Pe ceilalți îi chemăm mai tirziu.

— Bine, numai să viu și eu cu dumneata! Veter puse mâna pe piatra lui. Miiko zâmbi:

— Ia una mai mică, uite ca asta. Dar cu respirația ce faci? Veter repetă docil exercițiile preliminare și se aruncă în mare cu piatra în brațe. Apa îl izbi puternic in obraz, îl întoarse cu spatele spre Miiko, îi strivi pieptul, stârnind o durere vie în urechi. Luptă împotriva ei, încordându-și toți mușchii trupului, strângând din fălci. Dedesubt, penumbra rece și cenușie devenea mult mai deasă, lumina vie a zilei se întuneca rapid. Puterea dușmănoasă a adâncimilor își punea pe ei stăpinirea; simțea amețeală, ochii îl dureau. Deodată mina fermă a lui Miiko îl atinse pe umăr și Dar Veter simți sub picioare nisipul solid cu slabe luciri argintii. Inlorcându-și cu greu capul în direcția indicată de Miiko tresări de uimire, scăpând piatra din mânâ. Indată apa il împinse în sus. Nu-și mai amintea cum a ajuns la suprafață. Nu vedea nimic în ceața roșiatică ce-l înconjura; inspira și expira convulsiv aerul… După un timp când urmările presiunii submarine se mai atenuară puțin lăsându-i creierul liber, în memorie îi înviară cele văzute. In puținele clipe petrecute pe fund, ochii și creierul său reușiseră să înregistreze o mulțime de amănunte.

Stincile întunecate formau în partea lor superioară o ogivă uriașă, sub care se afla statuia unui cal gigantic. Pe suprafața ei lustruită nu se prinseseră nici alge, nici scoici. Sculptorul necunoscut urmărise, în primul rând, să exprime vigoarea. Mărise partea din față a trupului, lărgise pieptul imens al calului, trăsese mult în sus gâtul puternic arcuit. Piciorul stâng din față era ridicat, înaintând spre spectator încheietura rotunjită a genunchiului, iar copita uriașă îi atingea aproape pieptul. Celelalte picioare păreau a se smulge de la pământ într-un efort neînchipuit, astfel incit uriașul animal atârna deasupra privitorului, parcă strivindu-l cu puterea lui fantastică. Pe gâtul arcuit, coama se ghicea ca un pieptene zimțat, botul aproape că se proptea în piept, iar ochii priveau de sub fruntea aplecată cu o cumplită răutate, care se oglindea și în urechile mici, culcate pe spate, ale colosului de piatră.

Liniștindu-se în ceea ce privește starea lui Dar Veter și lăsându-l întins pe stânca netedă, Miiko sări din nou în apă. În sfârșit, obosită de aceste scufundări la adâncime și săturată de priveliștea descoperirii sale, tânăra fată se întoarse și se așeză alături de Veter, așteptând în tăcere ca respirația acestuia să revină la normal.

— Ar fi interesant de știut ce vechime are această sculptură? se întrebă ea, îngândurata.

Veter ridică din umeri, amintindu-și amănuntul care-l mirase cel mai mult.

— Cum se face că statuia calului n-a fost de loc acoperită de alge, nici de scoici?

Miiko se răsuci spre el dintr-o mișcare:

— Da, cunosc asemenea descoperiri. S-a văzut că au fost acoperite de o compoziție specială, care nu permite fixarea pe ele a organismelor vii. Asta ar însemna că statuia datează de la sfârșitul ultimului secol al E.L.D.

Pe mare, între litoral și insulă, apăru un înotător. Apropiindu-se, se ridică din apă și-i salută dând din mâini. Veter recunoscu umerii largi și pielea neagră și strălucitoare a lui Mwen Mas. Curând, acesta se cațără pe stânci. Un zâmbet plin de bunătate strălucea pe fața noului director al stațiunilor exterioare. Se înclină în fața micuței Miiko și-l salută pe Dar Veter cu nu gest larg.

— Sînt însoțit de Ren Boz. Am venit aci pentru o zi, ca să-ți cerem un sfat.

— Cine-i Ren Boz?

— Un fizician de la Academia Limitelor Cunoașterii…

— Parcă-l știu. Se ocupă de problemele corelațiilor spațiu-câmp[65]. Unde l-ai lăsat?

— Pe mal. Nu înoată… ca dumneata în orice caz… Un clipocit ușor întrerupse cuvintele lui Mwen Mas.

— Mă duc la Veda, strigă din apă Miiko. Veter zâmbi tinerei fete.

— N-o mai rabdă inima să povestească cât mai curând despre calul din adâncuri, făcu el și-l încunoștiință pe Mas despre descoperirea lor.

Africanul îl ascultă fără nici un interes. Degetele lungi i se mișcau nervos, pipăindu-i mecanic bărbia. În privirea îndreptată asupra lui, Dar Veter citi neliniște și speranță.

— Văd că te frământă ceva grav. Atunci să nu mai zăbovim!

Mwen Mas nu se lăsă rugat de două ori. Așezat pe marginea stâncii, deasupra abisului ce ascundea enigmatica statuie, își mărturisi îndoielile care-l chinuiau. Intâlnirea cu Ren Boz nu era întâmplătoare. Viziunea minunatei lumi de pe Epsilon-Tucan nu-l mai părăsise din momentul întrunirii lor. Atunci încolțise în sufletul său un vis minunat: să se apropie, fie și pentru o singură clipă, de lumea aceea, înfrângând pe orice cale spațiul monstruos care-l despărțea de ea. Dorea ca între trimiterea și recepționarea unei comunicări, a unui semnal sau a unei imagini să nu mai existe un interval de șase sute de ani, inaccesibil unei existente omenești. Să simtă aproape pulsul minunatei vieți înrudite cu a noastră, să poată, prin cumplitele spații ale Cosmosului, să întindă o mână de ajutor oamenilor-frați. Mwen Mas își concentrase de atunci toate eforturile asupra studierii problemelor nerezolvate și a experiențelor neterminate, întreprinse de mii de ani în direcția înțelegerii spațiului ca o funcție a materiei. Era aceeași problemă a cărei rezolvare o visase și Veda Kong în noaptea când vorbise pentru prima oară în cadrul emisiunii pentru Marele Cerc…

La Academia Limitelor Cunoașterii cercetările de această natură le conducea Ren Boz, un tânăr fizician și matematician. Intâlnirea lui cu Mwen Mas și prietenia care s-a legat apoi între ei au fost determinate de comunitatea năzuințelor lor.

Ren Boz considera că problema fusese îndeajuns studiată pentru a se trece la experimentare. Aceasta, ca orice cercetare pe scară cosmică, nu putea fi efectuată în laborator. Proporțiile uriașe ale problemei cereau și o experiență tot atât de uriașă. Ren Boz ajunsese la concluzia că este necesar să se ceară efectuarea acestei experiențe prin stațiunile exterioare, cu cheltuirea întregii energii de forțe terestre, inclusiv a stațiunii de rezerve energetice Q de pe Antarctida.

Intuiția unei mari primejdii îl alarmă pe Dar Veter In timp ce scruta ochii arzători și nările fremătătoare alo lui Mwen Mas.

— Ai vrea să știi ce-aș face eu într-un asemenea caz? puse el calm întrebarea hotărâtoare.

Mwen Mas dădu afirmativ din cap și-și trecu vârful limbii peste buzele arse.

— Eu unul n-aș face experiența, spuse răspicat Dar Veter, fără să ia seama la grimasa de durere care trecu într-o clipă pe fața africanului și dispăru tot atât de repede, încât un interlocutor mai puțin atent n-ar fi remarcat-o.

— Eram sigur! îi scăpă lui Mwen Mas.

— Atunci de ce-ai atribuit o importanță atât de mare sfatului meu?

— Credeam că o să te putem convinge.

— Ei bine, încearcă! Dar să mergem la ceilalți! Sînt, desigur, pe cale să pregătească scafandrii pentru a studia calul din mare.

Veda cânta și două voci necunoscute de femeie o acompaniau.

Vâzând pe cei doi cercetători venind înot spre mal, începu să le facă semne copilărești, îndoindu-și degetele mâinilor deschise. Cîntecul amuți. Una dintre femei era Evda Nal. Veter o vedea pentru prima oară fără îmbrăcămintea-i albă de medic și remarcă silueta-i frumoasă, înaltă și mlădioasă, care n-avusese încă timpul să se bronzeze; renumita psihiatră fusese probabil foarte ocupată în ultima vreme. Părul foarte negru al Evdei, pieptănat cu cărare la mijloc, era ridicat la tâmple. Pomeții proeminenți, deasupra obrajilor ușor trași, subliniau tăietura prelungă a ochilor negri pătrunzători. Obrazul ei avea o imperceptibilă asemănare cu străvechiul sfinx egiptean, cel care din depărtata antichitate veghea în marginea deșertului mormintele piramidale ale regilor celui mai vechi stat de pe pământ. Trecuseră douăzeci de veacuri de când deșertul dispăruse, în mijlocul nisipurilor foșneau acum crânguri de pomi roditori, iar sfinxul era acoperit cu un clopot de sticlă, care nu ascundea nici cea mai mică scobitură de pe obrazul lui mâncat de vechime.

Amintindu-și că Evda Nal era de origine peruviană sau chiliana, Dar Veter o salută după ritul străvechi al adoratorilor soarelui din America de Sud.

— Ți-a priit faptul că ai muncit cu istoricii, spuse Evda. Pentru asta trebuie să mulțumești Vedei…

Veter se întoarse spre prietena lui, dar Veda îl apucă de mână și-l conduse spre o femeie pe care n-o cunoștea de loc.

— Aceasta este Ciara Nandi! Slntem aici cu toții oaspeții ei și ai pictorului Kart San. Ei locuiesc pe acest litoral de o lună de zile. Studioul lor mobil se află la capătul golfului.

Veter întinse tinerei mâna; ea ridică spre dânsul niște ochi albaștri imenși. O clipă i se tăie respirația; femeia aceasta avea în ea ceva ce-o deosebea de toate celelalte. Stătea în picioare între Veda Kong și Evda Nal, minunate amândouă, de o frumusețe spiritualizată, de o inteligență vie și de disciplina unei îndelungate activități științifice. Și totuși frumusețea lor pălea In fața strălucirii radiate de întreaga făptură a necunoscutei.

— Numele dumitale se aseamănă puțin cu al meu, spuse Dar Veter.

Colturile delicatei guri tresăriră schițând un zâmbet stăpânit:

— După cum și dumneata semeni oarecum cu mine. Veter aruncă o privire peste bogata-i coamă neagră și lucioasă și-i zâmbi larg Vedei.

— Veter, nu te pricepi de loc să faci complimente femeilor, îl necăji malițios aceasta, plecându-și ușor capul pe umăr.

— Crezi că mai e nevoie de ele în epoca noastră izbăvită de înșelăciune?

— Este! interveni Evda Nal. Și va fi nevoie oricând!

— Ți-aș fi recunoscător dacă mi-ai explica, făcu Dar Veter, Incruntându-și ușor sprâncenele.

— Peste o lună voi ține la Academia Necazurilor și a Bucuriilor conferința mea de toamnă; voi vorbi atunci pe larg despre însemnătatea emoțiilor directe. Deocamdată — Evda se întrerupse și-l salută din cap pe Mwen Mas, care se apropia de ei.

Africanul umbla, ca de obicei, cu pași măsurați și ușori. Veter observă că Ciara avu o ușoară tresărire; obrajii ei bronzați se îmbujorară de parcă soarele, pătrunzându-i în toate fibrele și celulele corpului, ar fi strălucit deodată prin pielea ei brună. Mwen Mas se înclină nepăsător.

— Mă duc să-i aduc pe Ren Boz. A râmas dincolo, pe o piatră.

— Să mergem la el, propuse Veda, și In întâmpinarea lui Miiko, care s-a dus după aparate. Ciara Nandi, ne insoțești?

Tînăra fată dădu negativ din cap.

— Vine domnul și stăpânul meu. Soarele a apus și in curând începem lucrul.

— Trebuie să fie foarte greu să pozezi — spuse Veda. Cere un adevărat eroism. Eu una n-aș putea.

— Și eu am crezut tot așa, că n-am să pot. Dar dacă ajungi să te pasionezi de ideea pictorului, începi sa participi și tu la creația lui. Cauți întruparea imaginii in propriul tău trup… În orice mișcare. În orice mlădiere a lui există mii de nuanțe! Să le prinzi întocmai ca pe niște acorduri muzicale care plutesc In aer.

— Ciara, ești o comoară pentru un pictor!

— Da, într-adevăr o comoară! o întrerupse pe Veda o puternică voce de bas. O comoară descoperită într-un mod extraordinar!

Pictorul Kart San Ii salută cu mina ridicată. Pârul său galben ca paiul era răvășit, obrazul asprit de vint, se îmbujorase.

— Dacă ai timp, condu-ne puțin și povestește-ne, se rugă de el Veda.

— Sînt un povestitor cam prost. Totuși este foarte interesant. Mă pasionează reconstituirile. Pe calea aceasta pictez diferite tipuri umane, care au existat până la Era Lumii Dezunite. După marele succes al picturii mele „Fiica Gondvanei”, am simțit o dorință arzătoare să creez altă întruchipare etnografică. Frumusețea trupească este cea mai perfectă expresie a unei rase de-a lungul mai multor generații de viață sănătoasa și curata. Fiecare rasă poseda pe vremuri o anumită cizelare a ei, o anumită concepție a frumosului, elaborate incă din vremurile sălbăticiei. Aceasta este concepția noastră, a pictorilor, socotiți ca fiind mai înapoiați… Aceasta părere trebuie să fi luat naștere probabil încă din paleolitic, de pe vremea troglodiților. Dar m-am îndepărtat de subiect… Am conceput așadar, tabloul „Fiica lui Thetis”, adică a Mării Mediterane. Am fost frapat de faptul că în Grecia antică, în Creta, în Mesopotamia, în America, în Polinezia, zeii ieșeau din mare. Ce poate fi mai frumos decât mitul elin al Afroditei, zeița frumuseții și a iubirii! însuși numele ei e minunat: Afrodită Anadiomena, cea născută din spumă, ieșită din mare. O zeiță ivită din spuma fecundată de lumina stelelor deasupra mării nocturne! Care alt popor a fost în stare să găsească o imagine mai poetică?…

— Din lumina stelelor și spuma mării, auzi Veda Kong șoapta Ciarei. Se uită cu coada ochiului la tânăra fată.

Profilul dur, parcă sculptat în lemn sau în piatră, al Ciarei amintea de popoarele antice. Nasul mic și drept, ușor rotunjit la vârf, fruntea puțin aplecată înapoi, bărbia puternică, dar mai cu seamă marea distanță de la nas la ureche — trăsături caracteristice pentru popoarele antichității mediteraneene — se regăseau în figura Ciarei.

Veda o examina pe furiș, din creștet pân-n tălpi, și găsi că totul era nițel exagerat în această tânără fată. Un ten prea neted, o talie prea subțire, șoldurile mult prea largi. Se și ținea exagerat de drept, din care cauză sânii ei pietrosi ieșeau prea mult în relief. Dar te pomenești că un pictor avea nevoie tocmai de asemenea elemente, puternic conturate.

Un grind de piatră le tăie calea. Veda își schimbă părerea formată adineauri, văzând cu câtă ușurință și grație Ciara Nandi sărea din piatră în piatră, de parcă ar fi dansat.

,In vinele ei curge, fără doar și poate, sânge indian, își zise Veda. Am s-o întreb mai târziu…”

— Ca să creez tabloul meu „Fiica lui Thetis”, urmă pictorul, trebuia să mă apropii de mare, să mă înrudesc cu ea, deoarece cretana mea trebuia să iasă din ape întocmai ca Afrodita, dar într-un chip care să fie pe înțelesul tuturora. Pe când mă pregăteam să pictez „Fiica Gondvanei”, am lucrat trei ani In Africa Ecuatorială, la o stațiune silvică. Terminându-mi tabloul, m-am angajat ca mecanic pe un glisor poștal și, timp de doi ani, am împărțit corespondență la exploatările piscicole și la fabricile de albumină și sare, de pe uriașele platforme metalice care plutesc pe apele Atlanticului. Intr-o seară străbăteam cu mașina mea oceanul la vest de Azore, unde contra-curentul întâlnește curentul septentrional. Acolo sunt totdeauna valuri mari și agitate. Glisorul meu când se avânta spre norii joși, când cădea vertiginos In văile dintre valuri. Elicea vuia din greu: eu stăteam în picioare sus, pe punte, alături de timonier. Și deodată… N-am să uit niciodată clipa aceea!

Închipuiți-vă un talaz mai înalt decât toate celelalte venind în goană spre noi. Și pe creasta acestui perete de apă, sub denșii nori de sidef, stătea o fată cu pielea bronzată… Valul se rostogolea tăcut, iar fata zbura, neînchipuit de mândră în singurătatea ei, împresurată de nețărmuritul ocean. Glisorul meu săltă și trecurăm pe dinaintea fetei, care ne făcea semne prietenoase cu mâna… Atunci am văzut că se ținea dreaptă pe una dintre acele „plăci” cu motor pe care le conduci cu picioarele…

— Știu — răspunse Dar Veter, pentru plimbări pe valuri.

— Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost faptul că în jurul fetei nu mai exista nimic… Inchipuiți-vă norii ce atârnau jos, deasupra oceanului pustiu, pe distanță de sute de mile, lumina amurgului și fata care zbura pe valul uriaș. Era…

— Bineînțeles, Ciara Nandi! spuse Evda Nal. Dar de unde venea?

— În orice caz, nu din spuma mării și nici din lumina stelelor! Ciara izbucni într-un râs neașteptat de înalt și sonor. Veneam de pe platforma unei fabrici de albumine. Staționam atunci la marginea sargaselor[66], unde se cultivă chlorella[67] și unde lucram ca biolog.

— Fie și așa, consimți împăciuitor Kart Sau. Dar din clipa aceea ai devenit pentru mine fiica Mării Mediterane, născută din spuma ei, modelul predestinat pentru tabloul meu viitor. Am așteptat un an de zile.

— Aș putea să vin la dumneata să-l văd? — întrebă Veda Kong.

— Cum să nu, numai să nu fie la o oră de lucru, mai bine seara. Lucrez foarte încet și nu suport prezența nimănui în acest timp.

— Pictezi în culori?

— Felul nostru de a lucra s-a schimbat prea puțin în miile de ani de când există pictura. Este și firesc: doar legile optice și ochiul omului au rămas tot aceleași! S-a sensibilizat intuirea unor nuanțe, s-au inventat oarecare vopsele noi crom-catoptrice[68] precum și noi metode de armonizare a culorilor. Dar, în genere, putem spune că pictorii din cea mai îndepărtată antichitate lucrau întocmai ca și mine, acum. Chiar și mai bine în unele privințe… Nu mai avem nici încredere, nici răbdare: suntem prea năvalnici, iar pe de altă parte nu destul de siguri de noi înșine. Or, în artă, e de preferat uneori să fii mai simplu… Dar mam abătut din nou de la subiect! Ar fi timpul să plecăm… Să mergem, Ciara!

Ceilalți îi pe trecură cu privirea.

— Știu acum cine este el, rosti Veda. Am văzut tabloul său,Fiica Gondvaneiu.

— Și eu, răspunseră într-un glas Evda Nal și Mwen Mas.

— Dc la ce provine acest cuvânt — Gondvana? de la țara gonzilor din India? întrebă Dar Veter.

— Nu. Vine de la denumirea generică a continentelor din sud. De fapt, este țara vechii rase negre,

— Și cum arată această „fiică a negrilor”?

— Tabloul este simplu. În fața unui platou de stepă, în marginea unei sălbatice păduri tropicale, o fată neagră înaintează în orbitoarea lumină solară.

Jumătate din fața ei și din trupul dur, elastic, ca turnat din metal, este viu luminată de razele dogoritoare: jumătatea cealaltă se află în umbră străvezie și totuși densă. La gâtu-i prelung poartă un colier din dinți albi de animale, părul scurt îi este legat în vârful capului și împodobit cu o cununiță de flori, roșii ca focul. Cu mâna dreaptă ridicata deasupra capului dă la o parte din cale o ultimă ramură de copac, cu stânga împinge din dreptul genunchiului un lujer plin de ghimpi. În întreaga mișcare a trupului, în respirația ei liberă și în gestul puternic al mâinii este exprimată o viață tânără și fără grijă, care se contopește cu natura într-un singur tot, veșnic schimbător ca un torent. Această contopire rezultă dintr-o cunoaștere intuitivă, intimă, a lumii… În ochii negri ai fetei, îndreptați pe deasupra mării de ierburi albăstrii, spre contururile estompate ale munților, simți limpede o frământare, așteptarea unor încercări mari, într-o lume nouă, care abia i s-a deschis!

Evda Nal tăcu. — Dar cum a izbutit Kart San să redea aceasta? se întrebă Veda. Poate prin intermediul sprâncenelor înguste și încruntate… Cu ajutorul gâtului aplecat înainte și al cefei descoperite, fără de apărare… Prin acei ochi uimitori, plini de întunecata înțelepciune a naturii primordiale… Și lucrul cel mai surprinzător — prin impresia simultană a unei forțe lipsite de griji, dănțuitoare și a unei neliniștite cunoașteri.

— Îmi pare rău că n-am văzut și eu acest tablou! oftă Dar Veter. O să fiu nevoit să mă duc la Palatul Istoriei. Îmi dau seama de culorile picturii, dar nu-mi pot închipui atitudinea fetei. Evda Nal se opri:

— Atitudinea?… Uite așa stă „Fiica Gondvanei”… și, aruncându-și de pe umeri prosopul, își îndoi brațul drept ridicat deasupra capului și se lăsă lin pe spate, cu profilul spre Dar Veter. Piciorul ei lung se întinse ușor, schițând un pas mic, și înmărmuri, abia atingând cu degetele pământul. îndată trupu-i mlădios parcă ar fi înflorit.

Se opriră cu toții, plini de admirație.

— Evda, nu mi-aș fi putut închipui niciodată! strigă Dar Veter. Ești de temut ca lama unui pumnal tras pe jumătate din teacă.

— Iarăși un compliment neizbutit, Veter! râse Veda. De ce numai „pe jumătate” și nu „de tot”?

— Are dreptate, zâmbi Evda Nal, reluându-și vechea înfățișare. „Pe jumătate” e cuvântul potrivit. În schimb, noua noastră cunoștință, fermecătoarea Ciara Nandi, este un pumnal strălucitor, tras cu totul din teacă, pentru a folosi limbajul epic al lui Dar Veter.

— Nu-mi vine a crede că ai mai putea fi asemuită cu cineva! se auzi deodată de după o stâncă un glas răgușit.

Evda Nal zări un cap roșcovan, cu părul tuns ca o perie și niște ochi de un albastru pal ce-o fixau cu o extaziere pe care ea n-o mai văzuse nicicând pe chipul vreunui om.

— Sînt Ren Boz — se prezentă timid, omul, când făptura lui mărunțică, cu umeri înguști, apăru de-a binelea de după stâncă.

— Pe dumneata te căutam, i se adresă Veda, apucându-l pe fizician de mână. Ți-l prezint pe Dar Veter.

Ren Boz roși, și pistruii care-i acopereau din belșug obrazul și chiar gâtul deveniră și mai vizibili.

— Am zăbovit acolo sus — și Ren Boz, arătă cu mâna povârnișul pietros — în preajma unui mormânt străvechi.

— E al uniri poet celebru, care a trăit In antichitate, spuse Veda.

— Am găsit o inscripție săpată-n piatră. Iat-o. Fizicianul despături o foiță metalică, trecu peste ea o riglă scurtă și patru rânduri de caractere albastre se iviră pe suprafața mată.

— Sînt litere europene, semne grafice folosite înaintea adoptării alfabetului linear universal! Aspectul lor bizar derivă din pictograme[69] încă și mai vechi… Cunosc totuși această limbă.

— Atunci citește, Veda!

— Cîteva clipe de tăcere! porunci ea, și toată lumea se așeză pe pietre.

Și Veda Kong citi:

— Splendid! murmură Evda Nal, așezâudu-se în genunchi. Un poet modern n-ar fi exprimat mai bine marea putere a timpului…Care este însă acest dar al Pământului, socotit ca fiind cel mai frumos și păstrat de eî în gând până la moarte?

În depărtare apăru o bărcuță dintr-un material plastic, transparent și în care erau doi oameni.

— Iat-o și pe Miiko, împreună cu Șerlis, un mecanic de pe-aici. Ba nu, este însuși Frit Don, șeful expediției navale. Pînă deseară, Veter, rămâneți numai în trei. Pe Evda o iau cu mine!

Cele două femei alergară spre marea ușor vălurită și porniră în înot spre insulă. Barca coti spre ele, dar Veda îi făcu semn cu mâna să meargă înainte. Ren Boz rămase nemișcat, urmărind din ochi pe cele două înotătoare.

— Trezește-te, Ren, să ne apucam de treaba! îi strigă Mwen Mas, iar fizicianul zlmbi blând și stingherit.

O porțiune de nisip compact dintre două rânduri de pietre fu prefăcuta într-o sală de cursuri. Înarmat cu o bucată de scoică, Ren Boz scria și desena pe nisip, apoi, în plină înflăcărare a demonstrației, ștergea cu propriul său trup cele scrise și desena din nou. Mwen Mas își exprima aprobarea și-l încuraja prin exclamații scurte. Proptit cu coatele pe genunchi, Dar Veter asculta, ștergându-și când și când nădușeala de pe frunte; îl obosea urmărirea expunerii. În cele din urmă, fizicianul cel roșcat tăcu și se așeză pe nisip, gâfâind.

— Da, Ren Boz, rosti Dar Veter, după o tăcere îndelungată, ai făcut o descoperire remarcabilă!

— Nu sunt singurul… Cu mai bine de zece veacuri în urmă matematicianul Heisenberg a enunțat principiul nedetenninării, adică al imposibilității de a defini precis locul particulelor infime. Or, imposibilul a devenit posibil când s-a ținut seamă de tranzițiile reciproce dintr-o stare în alta, adică mulțumită calculului repagular[70]. Cam în aceeași epocă a fost descoperit și norul inelar mezonic al nucleului atomic, precum și starea de trecere dintre nucleon[71] și acest inel, cu alte cuvinte, s-a ajuns în pragul noțiunii de antigra-vitație.

— Fie și așa! Nu sunt un cunoscător al matematicii bipolare[72], cu atât mai putin mă pricep la un domeniu al ei de felul calculului repagular, la cercetarea limitelor tranziției. Dar ceea ce ai realizat dumneata în materie de funcții ale umbrei, este nou ca principiu, deși încă greu de înțeles pentru noi, oamenii de rând, lipsiți de o viziune matematică clară,imi dau totuși seama de însemnătatea acestei descoperiri. Un singur lucru…

Veter se opri.

— De ce șovăi? întrebă îngrijorat Mwen Mas.

— Cum să experimentăm o idee de amploarea acesteia? Nu-mi vine să cred că vom fi în stare să obținem un astfel de câmp de forțe electromagnetice…

— Încât, îi tăie vorba Ren Boz, să egalăm cu ajutorul lor forța câmpului gravitațional și să ajungem intr-o stare de tranziție?!

— Întocmai — răspunse Dar Veter. Căci dacă nu reușim aceasta, spațiul cosmic pe care vrem să-l cercetăm va rămâne ca și până acum în afara influenței noastre.

— S-ar părea că ai dreptate. Dar nu uita că din punct de vedere dialectic, problema nu poate fi rezolvată decât cu condiția existenței termenului contrar celui în cauză. Ce-ar fi dacă am căuta să obținem umbra antigravitațională nu discret, ci vectorial?…

— Aha! Dar cum?

Ren Boz desenă în grabă trei linii drepte și un sector îngust, tăiate de un arc de cerc cu raza suficient de mare.

— Lucrul acesta era cunoscut încă mai înainte de crearea matematicii bipolare. Cu aproximativ o mie de ani în urmă aceasta se numea problema celor patru dimensiuni. Pe vremea aceea mai erau încă răspândite noțiunile de dimensiuni multiple ale spațiului, căci oamenii, necunoscând încă însușirile de umbră ale gravitației, încercau să le asimileze câmpurilor magnetice și credeau că punctele singulare[73] însemnează dispariția materiei sau transformarea ei în ceva inexplicabil. Cum puteau ei să-și reprezinte spațiul cu o asemenea cunoaștere a naturii fenomenelor? Și totuși strămoșii noștri au bănuit adevărul: iată, ei au înțeles că, dacă distanța, să zicem de la o stea A și până la centrul Pământului, urmând această linie OA, este de douăzeci de cvintilioane de kilometri, atunci distanța pină la aceeași stea, urmând vectorul OB, va fi egală cu zero… Mai exact, nu cu zero, ci cu o mărime care tinde către zero… Spuneau de aceea că timpul se transformă în zero, în cazul când viteza mișcării este egală cu viteza luminii… Or, trebuie să nu uităm că și calculul cohlear[74] a fost descoperit abia de curând!

— Dar mișcarea în spirală era cunoscută cu mii de ani în urmă, se amestecă prudent în vorbă Mwen Mas.

Ren Boz făcu un gest de dispreț:

— Mișcarea aparentă da, era cunoscută: dar nu și legile ei fizice! Știi bine că forțele gravifice și cele electromagnetice sunt două aspecte ale aceleiași proprietăți a materiei. Dacă forțele gravifice constituie funcția spațiului, cele electromagnetice alcătuiesc funcția antispațiului. O tranziție între spațiu și antispațiu ne dă funcția de umbră — denumită și vectorială — a spațiului zero. În vorbirea curentă, aceasta înseamnă că s-a atins viteza limită — viteza luminii. Eu consider cu putință să obținem spațiul zero în orice direcție. Mas vrea să ajungă pe Epsilon Tucan, iar pe mine mă interesează doar efectuarea experienței. Doar experiența! repetă fizicianul, lăsându-și obosit în jos genele scurte și albicioase.

— Pentru această experiență aveți nevoie nu numai de stațiunile exterioare și de energia Păinântului după cum spunea Mwen, ci și de o instalație specială. Credeți că sunt chiar atât de simple și ușor de realizat?

— În privința aceasta am avut puțin noroc. Putem folosi instalațiile lui Kor Yull, aflate în apropierea Observatorului din Tibet. Acum o sută șaptezeci de ani s-au făcut acolo niște experiențe pentru cercetarea spațiului. N-am avea nevoie decât de transformări neînsemnate în utilaj. Cît despre voluntari care să ne dea ajutor, găsesc oricând cinci, zece, douăzeci de mii de oameni. Numai să-i chem, și-și iau imediat concediile respective.

— Într-adevăr, ati prevăzut totul. Nu mai rămâne decât un singur lucru, dar și cel mai serios: primejdia pe care o prezintă această experiență. Rezultatele ar putea fi dintre cele mai neașteptate, căci legile numerelor mari[75] nu se verifică la experiențele făcute pe scară redusă. Ești silit să treci dintr-o dată la o scară extraterestră…

— Care-i savantul ce se teme de risc? dădu din umeri Ren Boz.

— Nu vorbesc de riscul personal! Știu că mii de oameni sunt gata să se prezinte pentru încercarea oricărei acțiuni primejdioase. Dar în experiența aceasta se includ stațiunile exterioare și observatoarele, tot aparatajul care a costat omenirea o muncă gigantică, și a deschis o fereastră spre Cosmos, dându-ne posibilitatea să ne împărtășim din viață, activitatea creatoare și știință, altor lumi locuite. Fereastra aceasta este cea mai măreață realizare a oamenilor și mă întreb dacă dumneata, eu, un individ izolat sau vreun grup de oameni avea dreptul de a risca s-o închidem, fie și numai pentru un timp. Aș vrea să știu dacă dumneata te simți în drept să preiei un asemenea risc și pe ce anume se bazează o asemenea convingere?

— Eu mă simt în drept, se ridică Mwen Mas, și acest drept se bazează pe… Ai participat la săpături… Oare miliardele de oseminte ale mormintelor anonime n-au ridicat spre noi strigătul lor, n-au cerut dreptate, n-au mustrat? Văd în gând miliarde de vieți omenești cărora tinerețea, frumusețea și bucuria vieții le-a curs printre degete într-o clipă, ca nisipul. Viețile acestea cer imperios să fie dezlegată marea enigmă a timpului; să ne angajăm în luptă cu el! Victoria asupra spațiului este tocmai înfrângerea timpului. Iată de ce sunt convins că cele ce am pus la cale sunt mărețe și justificate!

— Eu am un alt sentiment — spuse Ren Boz. Dar acesta nu-i decât un alt aspect al unuia și aceluiași lucru. Spațiul este, ca și mai înainte, de nebiruit în Cosmos; el desparte lumile, nu ne permite să găsim planetele cu o populație înrudită cu noi și să devenim o singură familie infinit de bogată în bucurii și putere. Ar fi cea mai grandioasă revoluție după Era Unirii Mondiale, de când omenirea Pământului a pus în sfârșit capăt absurdei existențe izolate a popoarelor sale, pentru a se uni și a se ridica astfel, dintr-un salt, pe o nouă treaptă de stăpânire a naturii. Orice pas făcut pe această cale nouă e cu mult mai important decât toate celelalte cercetări și cunoștințe.

Ren Boz tăcu. Acum vorbi din nou Mwen Mas:

— Mai am apoi un motiv personal. În tinerețe, am dat o dată peste o veche culegere de romane istorice. Intr-unul era vorba despre strămoșii dumitale, Dar Veter. Fuseseră cotropiți de un cuceritor celebru, de un fioros nimicitor de oameni, unul dintre aceia care abundau în istoria omenirii în epoca formelor inferioare ale societății. Eroul era un tânăr viteaz care iubea din tot sufletul o fată. Iubita Iui fusese făcută prizonieră și smulsă din locurile ei; așa se făcea pe atunci. Inchipuiți-vă bărbați și femei legați și minați ca vitele în țara cotropitorilor. Pe vremea aceea, nimeni nu cunoștea geografia, singurele mijloace de transport erau animalele de călărie și de povară. Planeta noastră era mai enigmatică și mai vastă, mai periculoasă și mai greu de străbătut, decât sunt pentru noi astăzi spațiile cosmice. Tînărul erou porni în urmărirea visului său, rătăcind ani de zile pe drumuri pline de primejdii, până când reuși să-și găsească iubita în inima munților Asiei. Este dificil să-ți exprimi impresiile adolescenței, dar continui să cred că și eu aș fi în stare să pornesc în urmărirea unui țel, înfrângând toate piedicile Cosmosului!

Dar Veter avu un zâmbet palid.

— Îți înțeleg sentimentele, dar nu văd temeiul rațional care leagă romanul acesta rusesc de năzuințele dumitale de a străbate Cosmosul. Il înțeleg mai curând pe Ren Boz. De altfel, ne-ai și prevenit că este vorba de ceva personal…

Și Dar Veter se închise într-o tăcere atât de îndelungată, încât Mwen Mas începu să se frământe, cuprins de neliniște.

— Înțeleg acum, începu din nou fostul director al stațiunilor exterioare, de ce pe vremuri oamenii fumau, se îmbătau, se stimulau cu diferite narcotice In orele lor de șovăială, slăbiciune și singurătate. În clipa de față mă simt și eu tot atât de singur și nesigur. Ce aș putea deci să vă spun? Cine sunt eu ca să mă pun în calea realizării măreței voastre experiențe? Dar am oare puterea s-o îngădui? Trebuie să vă adresați Consiliului și atunci…

— Nu, nu vrem asta! Mwen Mas se ridică în picioare, și marele său trup se încorda ca în fața unei primejdii de moarte. Răspunde-ne: dumneata ai face această experiență? In calitate de director al stațiunilor exterioare. Nu ca Ren Boz… Cu el e altceva!

— N-aș face-o — răspunse ferm Dar Veter. Aș mai aștepta.

— Ce anume?

— Construirea unei instalații experimentale pe Lună.

— Dar energia necesară?

— Cîmpul de gravitație al Lunei este mai mic, deci mai mică ar fi și scara experienței. Ar putea ajunge doar câteva stațiuni Q.

— Este același lucru. Doar pentru aceasta va fi nevoie de o sută de ani, și atunci eu n-aș mai vedea niciodată nimic.

— Acest amănunt este important pentru dumneata, nu și pentru omenire. Ce înseamnă pentru ea dacă se face acum sau după încă o generație?

— Dar pentru mine înseamnă sfârșitul, sfârșitul oricărui vis! Cît despre Ren…

— Pentru mine ar însemna imposibilitatea să verific teoria prin experiență, deci și imposibilitatea să-mi corectez, să-mi continui opera începută!

— V-am spus că părerea mea nu contează. Adresați-vă Consiliului!

— Consiliul a și hotărât, prin gândurile și cuvintele dumitale. Nu mai avem ce aștepta de la el, rosti încet Mwen Mas.

— Ai dreptate. Consiliul va refuza și el.

— Nu te mai întreb nimic. Mă simt vinovat în fața dumitale: Ren și cu mine ți-am pus în spinare sarcina grea a hotărârii.

— Datoria mea în calitate de om cu o experiența mai mare era să vă ajut. Dacă problema s-a dovedit a nu fi tocmai simplă, nici ușor de rezolvat, voi n-aveți în aceasta nici o vină. Îmi pare rău…

Ren Boz propuse cel dintâi să se întoarcă la tabăra expediției. Cei trei oameni porniră abătuți pe nisip, fiecare resimțind în felul său amărăciunea produsă de renunțarea la acea tentativă de o nemaipomenită anvergură! Dar Veter își privea pe furiș tovarășii de drum și se g în dea că tot lui îi vine cel mai greu. În firea lui exista o temeritate extraordinară, o pornire irațională pe care fusese nevoit s-o combată întreaga-i viață. Semăna puțin cu haiducii de odinioară: de ce simțise el atâta bucurie în lupta curajoasă cu taurul? Și sufletul său se răzvrătea împotriva hotărârii luate, o hotărâre, desigur, înțeleaptă, dar lipsită de îndrăzneală.