Pe balconul larg al observatorului, vintul bătea în voie. Aducea de peste mare, din Africa, miresme de flori tropicale, ce trezeau în tainițele sufletului dorințe neliniștite. Mwen Mas nu-și putea recăpăta seninătatea și hotărârea dinainte, de care avea nevoie în preajma unei mari încercări. Ren Boz îi comunicase din Tibet că transformarea instalațiilor lui Kor Yull fusese terminată. Patru observatori de la satelitul 57 consimtiseră de bunăvoie să-și riște viața spre a participa la această experiență de proporții nemaipomenite.
Și totuși ea fusese pusă la cale fără autorizația Consiliului, fără o dezbatere în prealabil și pe larg a tuturor posibilităților. Aceasta conferea întregii operații un caracter de mister și de teamă, atât de nepotrivite Erei Marelui Cerc.
Mărețul țel pe care îl urmăreau părea să justifice aceste măsuri, dar… s-ar fi cuvenit să aibă cugetul cu desăvârșire împăcat! Apărea din nou străvechiul conflict uman dintre scop și mijlocul de realizare. Experiența a mii de generații ne învață că trebuie să fii în stare să stabilești precis limitele de trecere, așa cum o face în problemele abstracte ale matematicii calculul repagular. Cum se putea însă ajunge la o asemenea apreciere, în domeniul intuiției și al moralei?…
Amintirea celor întâmplate cu Bet Lon nu-i dădea pace lui Mwen Mas. Cu treizeci și doi de ani în urmă, Bet Lon, celebru matematician al Pământului, susținuse că anumite manifestări ale deplasării în interacții câmpurilor de forjă puternice pot fi explicate prin tenta unor dimensiuni paralele. Efectuase o serie experiențe curioase în legătură cu dispariția obiectelor. Academia Limitelor Cunoașterii remarcă însă o eroare în formulele lui și dădu o explicație principial diferita fenomenelor în discuție. Bet Lon avea o inteligent viguroasă, hipertrofiată în dauna dezvoltării principiilor morale și a inhibiției imboldurilor. Energic și egoist el se îndărătnici să experimenteze în aceeași direcție. Spre a obține dovezi hotărâtoare, atrăsese o seamă de tineri voluntari îndrăzneți și devotați științei. Supuși experiențelor lui Bet Lon, oamenii dispăreau fără urmă ca și obiectele, și nici unul nu mai dădea vreun semn „de dincolo”, din acea dimensiune necunoscută, cum ar fi sperat neomenosul matematician. După ce Bet Lon trimisese în „neființă” — sau, mai bine zis, a nimicit — în acest fel un grup de doisprezece inși, a fost deferit judecății. El a susținut cu toată tăria că dispăruții continuau să trăiască în limitele unei alte dimensiuni și a afirmat că acționase numai cu consimțământul victimelor lui. Condamnat la exil, a petrecut zece ani pe Mercur, apoi s-a retras pe Insula Uitării. După părerea lui Mwen Mas, această istorie semăna cu a sa. Și în cazul său era vorba despre o experiență secretă, interzisă, bazată pe principii respinse de știință, iar această asemănare îi displăcea profund directorului stațiunilor exterioare.
Peste două zile urma să aibă loc viitoarea transmisie prin Marele Cerc, iar după aceea Mwen Mas avea la dispoziție opt zile libere pentru efectuarea experienței!
Cu capul pe spate privi cerul. Stelele îi păreau astăzi mai luminoase și mai apropiate ca oricînd. Multe îi erau cunoscute după vechiul lor nume ca buni prieteni. Nu erau oare ele tovarășe de totdeauna ale omului, inspiratoarele, călăuzitoarele lui?
Steluța aceea cu lucire mai stinsă care s-a lăsat apre orizontul nordic era Steaua Polară[102] sau gama-Cefeu. În Era Lumii Dezunite, Steaua Polară făcuse parte din constelația Ursei Mici, dar curbura pe care o formează partea marginală a Galaxiei laolaltă cu sistemul solar se îndreaptă în direcția lui Cefeu. Lebăda cea cu aripile întinse pe Calea Lactee — una dintre cele mai interesante constelații ale emisferei nordice, isi aplecase gâtul lung spre miazăzi. În mijlocul ei pindea frumoasa stea dublă pe care vechii arabi o botezaseră Albireo. În realitate erau acolo trei stele: Albireo I — o stea dublă — și Albireo II — uriașă stea îndepărtată, albastră, cu un vast sistem planetar. Se afla față de noi la o depărtare aproape tot atât de mare ca și Deneb — situat în coada Lebedei — gigantic astru alb, cu o luminozitate de 4.800 de sori ai noștri. În timpul transmisiunii trecute, bunul nostru prieten M-Lebăda prinsese o comunicare de pe Albireo II. Era un avertisment, extrem de interesant, deși fusese recepționat cu patru sute de ani după data emisiunii. Un ilustru explorator cosmic de pe Albireo II, al cărui nume redat în sonorități pământene era Vlihh oz Ddiz, pierise în regiunea constelației Lira, într-o intâlnire cu cea mai cumplită primejdie a Cosmosului — steaua Ookr. Savanții de pe Pământ considerau această stea ca aparținând clasei E, denumită astfel în cinstea celui mai ilustru fizician din vechime — Einstein — care prevăzuse cel dintâi existența unor asemenea corpuri cerești, cu toate că ulterior faptul a fost îndelung contestat, stabilindu-se chiar o limită a masei stelare, cunoscută sub denumirea de,limita Ciandrase-Chartt”. Dar acest astrofizician al antichității își baza calculele doar pe mecanica gravitațională elementară și pe termodinamica generală, neținând de loc seama de complexa structură electromagnetică a stelelor gigante și supergigante. Or, tocmai acești factori condiționau existența stelelor din clasa E. Prin dimensiunile lor, acești aștri rivalizau cu gigantele roșii din clasa M. de felul lui Antares sau Betelgeuza, diferind însă printr-o densitate mai mare, echivalentă aproximativ cu densitatea Soarelui. Formidabila lor putere de atracție oprea orice iradiere și astfel împiedica lumina să părăsească steaua, pentru a se răspândi în spațiu. Asemenea imense și misterioase mase stelare existau în univers din timpuri imemoriale, absorbind în oceanul lor inert orice putea fi ajuns de tentaculele irezistibile ale atracției pe care o aveau. Mitologia hindusă dădea numele de „Nopți ale lui Brahma” perioadele de inacțiune a divinității supreme, cărora le succedau „zilele” sau perioadele de creație. Aceasta semăna, într-adevăr, cu o îndelungă acumulare de materie, care culmina cu încălzirea suprafeței stelelor până la clasa O-zero, adică 100.000 de grade, ceea ce, firește, n-avea nici o legătură cu voința divină. În cele din urmă se producea o deflagrație colosală care împrăștia în spațiu stele noi cu șiragul lor de planele. Aceasta a fost și cazul Nebuloasei Crabuli, al cărei diametru măsoară acum 50 de bilioane de kilometri; explozia ei echivala ca putere pe aceea a unui cvadrilion de bombe hidrogenice din Era Lumii Dezunite.
Stelele din clasa E, cu desăvârșire obscure, puteau fi ghicite în spațiu doar după forța lor de gravitație, astfel încât pieirea unei astronave, care s-ar fi apropiat imprudent de acest monstru era inevitabilă. Stelele infraroșii invizibile ce făceau parte din clasa spectrală T prezentau și ele o primejdie în calea navelor, ca și norii obscuri compuși din particule mari sau corpurile cu desăvârșire răcite din clasa TT.
Mwen Mas își zise în gând că întemeierea Marelui Cerc, care a legat între ele lumile locuite de ființe cugetătoare, a reprezentat pentru Pământ, deci și pentru orice altă planetă locuită, cea mai marc revoluție posibilă. Era, în primul rând, o victorie repurtată asupra timpului, asupra scurtimii vieții, care nu le permitea nici pământenilor, nici celorlalți frați ai lor întru gândire să pătrundă în adâncurile îndepărtate ale spațiului. Trimiterea oricărui mesaj prin Cerc era o emisiune spre viitor, întrucât sub această formă gândul omului urma să străbată spațiul până la cele mai depărtate regiuni ale lui. Posibilitatea de a explora stelele foarte îndepărtate devenise o realitate, nu mai era decât o chestiune de timp. Primisem doar și noi o comunicare de la imensul astru numit Gama-Lebăda. Intre noi se afla o distanță de 2.800 de parseci și mesajul călătorise mai bine de nouă mii de ani, dar el putu fi înțeles de pământeni, membri ai Marelui Cerc, al căror mod de gândire se înrudea cu acela al expeditorilor, și astfel izbutiseră să-l descifreze. Cu totul altceva era dacă comunicarea venea de la sistemele stelare sferice și de la îngrămădirile cu mult mai vechi decât sistemele noastre plane.
Același lucru se petrecea și cu nucleul Căii Lactee. În jurul norului său axial de stele, există o vastă zonă de viață, unde milioane de planete nu cunosc întunericul nopții, fiind luminate de radiațiile din centrul Galaxiei! De acolo primim mesaje misterioase, imagini de o structură complexă, inexprimabilă prin noțiunile noastre. De 800 de ani Academia Limitelor Cunoașterii se străduiește să priceapă ceva din aceste enigmatice comunicări și nu izbutește. Dar poate că… — Mwen Mas simți că i se taie respirația la gândul ce-l străfulgerase — poate că sistemele planetare apropiate, membre ale Cercului, trimit informații despre viața interioară a fiecărei planete locuite (știință, tehnică, artă) în timp ce străvechile și îndepărtatele lumi ale Galaxiei redau mișcarea exterioară, cosmică, a științei și a vieții lor, ne arată cum sunt reorganizate voit sistemele planetare. „Măturându-se” spațiul năpădit de meteoriții care stânjenesc circulația astronavelor, aceste corpuri meteorice ca și planetele exterioare reci, improprii vieții, sunt aruncate în astrul central, pentru a i se prelungi radiațiile sau pentru a i se ridica temperatura de încălzire a sorilor din acele lumi. Iar dacă nici aceasta nu-i suficient, sunt restructurate sistemele astrale învecinate, creîndu-se acolo cele mai favorabile condiții pentru dezvoltarea unor gigantice civilizații.
Mwen Mas stabili legătura cu depozitul de înregistrări mnemonice ale Marelui Cerc și compuse cifrul unuia dintre mesajele îndepărtate. Pe ecran porniră să plutească imagini stranii, recepționate pe Pământ da îngrămădirea stelară globulară Omega-Centaurul: a doua îngrămădire mai apropiată de sistemul solar, de care era despărțită doar de 6.800 de parseci. Strălucirea stelelor ei traversase vreme de douăzeci și două de milenii spațiul cosmic, pentru ca să ajungă până la ochii omului terestru.
O ceață densă, albăstrie se așternea în straturi egale, străpunse de negri cilindri verticali, care se roteau destul de rapid. Cînd și când ei se comprimau abia perceptibil, luând forma unor conuri unite la bază. Atunci cețurile albăstrii se sfâșiau, și se preschimbau în seceri de foc prinse-n vârtej nebun în jurul axei conurilor, întunericul dispărea, descoperind coloane uriașe orbitor de albe, iar îndărătul lor țâșneau pieziș verzi tăișuri în fațete.
Mwen Mas își freca fruntea, încercând să pătrundă înțelesul acestei enigme.
Pe ecran, tăișurile verzi se răsuciră în spirală In jurul albilor pilaștri și deodată se risipiră într-un torent de bule scânteietoare, care se orânduiră până la urmă într-un mare inel. Acesta începu să crească în lărgime și în înălțime.
Mwen Mas zâmbi și întrerupse legătura, revenind la meditațiile sale.
„Din lipsa unor lumi populate sau, mai exact, a legăturii cu latitudinile superioare ale Galaxiei, noi, pământenii nu putem încă ieși din întunericul zonei galactice ecuatoriale, nu putem încă răzbate prin pulberea cosmică în care este cufundat astrul nostru — Soarele și stelele învecinate. Tocmai de aceea pentru noi cunoașterea Universului este mult mai anevoioasă decât pentru alții…”
Mwen Mas își aținti privirea asupra orizontului, acolo unde, mai jos de Carul Mare, sub Clinii de Vînă-toare, se întindea constelația Părul Berenicei. Era polul „nord” al Căii Lactee, spre care se deschidea o mare perspectivă a spațiului extra-galactic, ca și în punctul opus al cerului, în constelația Sculptorul, nu departe de vestita stea Fomalhaut, unde se află polul sud al sistemului. În regiunea marginală în care e situat Soarele nostru, ramurile discului spiral al Galaxiei au o grosime doar de 600 de parseci. Pentru a se ridica deasupra nivelului acestei gigantice roți stelare, trebuiau străbătute perpendicular pe planul ecuatorului galactic 300–400 de parseci. Acest traiect, inaccesibil unei astronave, n-ar fi însemnat o piedică pentru transmisiunile Marelui Cerc. Dar deocamdată nici o planetă a stelelor situate în acele regiuni nu aderase la această rețea de comunicație.
Nesfârșite enigme și extrem de dificile probleme ar fi rezolvate dacă s-ar putea înfăptui încă o revoluție științifică, cea mai mare dintre toate: dacă s-ar repurta o victorie asupra timpului, dacă oamenii ar învăța să înfrângă orice distanță în orice interval de timp, să pătrundă ca stăpâni atotputernici în spațiile nemărginite ale Cosmosului. Atunci nu numai Galaxia noastră, dar și celelalte insule stelare ale Galaxiei ar deveni pentru noi tot atât de apropiate ca și măruntele insulițe din Marea Mediterană, care clipocea acum, acolo jos, în bezna nopții. Tocmai aceasta justifica temerarul proiect conceput de Ren Boz și pe care el, Mwen Mas, directorul stațiunilor exterioare ale Pământului, era pe cale să-l înfăptuiască. Numai de le-ar fi cu putință să justifice această experiență, să aducă în sprijinul ei argumente atât de puternice, încât să obțină autorizația Consiliului…
Luminile înșirate de-a lungul Căii Spirale își schimbară culoarea din portocalie în albă. Era ora două de noapte — când circulația se intensifică. Mwen Mas își aminti că a doua zi avea loc serbarea Cupelor de foc, la care Ciara Nandi îl poftise să participe. Direoctorul stațiunilor exterioare nu putea uita clipa când pe, litoralul mării cunoscuse pe această fată bronzată de soare și cu mișcări atât de grațioase. Era asemenea unei flori a sincerității și a elanurilor puternice, rară într-o epocă a sentimentelor disciplinate.
Mwen Mas se întoarse în camera lui de lucru, intră în legătură cu Institutul metagalactic, care lucra totdeauna în timpul nopții, și ceru să i se trimită pentru noaptea viitoare stereotelefilmele mai multor galaxii. Primind un răspuns afirmativ, se urcă pe acoperiș. Acolo se afla aparatul său pentru sărituri la depărtare. Lui Mwen Mas îi plăcea sportul acesta puțin popular, în care atinsese un grad de înaltă măiestrie. Fixînd în jurul corpului său curelele balonului cu heliu, africanul se înălță în văzduh cu o săritură elastică, conec-tând pentru o clipă elicea de tracțiune, pusă în funcțiune de un acumulator ușor. Descrise în aer un arc de cerc lung aproape de 600 de metri, ateriza pe o ieșitură a Casei alimentare și sări din nou. În cinci salturi ajunse până la o mică grădină de la poalele unui munte calcaros. își lăsă aparatul în vârful unui turn de aluminiu și alunecă de-a lungul unei prăjini pe pământ, alături de patul său tare, așezat de-a dreptul sub un mare platan. Curând adormi legănat de foșnetul frunzelor acestui arbore umbros.
Serbarea Cupelor de foc își împrumutase denumirea de la vestitul poem al poetului istoriograf Zan Sen; acesta descrisese străvechiul rit indian de a alege cele mai frumoase femei spre a le oferi eroilor ce porneau la îndeplinirea unor isprăvi mărețe spade de luptă și cupe în care ardeau rășini aromate. Deși atât spadele cât și cupele căzuseră de mult în desuetudine, rămăseseră totuși un simbol al eroismului. Or, faptele de acest fel se înmulțiseră peste măsură în rândurile cutezătoarei și energicei populații terestre. Uriașa putere de muncă cunoscută în trecut numai la oamenii particular de rezistenți, denumiți pe atunci „genii”, depindea fn întregime de vigoarea fizică, de abundența hormonilor stimulatori. În decurs de milenii, grija de sănătale transformase pe orice om de rând într-o ființă asemenea eroilor antichității, setoși de încercări mărețe, de iubire și de cunoștințe.
În fiecare an, în a patra lună după solstițiul de iarnă (denumită in vechime aprilie), cele mai frumoase femei de pe Pământ își arătau în public talentele de dansatoare, de cintărcțe și de gimnaste. Cele mai fine nuanțe de frumusețe ale diferitelor rase, acum amestecate în populația întregii planete, străluceau aici într-o varietate infinită, aidoma nestematelor, și prilejuiau infinite desfătări spectatorilor, de la învățații și inginerii obosiți de munca lor stăruitoare și până la artiștii inspirați sau tinerii și tinerele încă fără experiență de viață.
Nu mai puțin magnifică era și serbarea de toamnă a bărbaților, serbarea lui Hercule, celebrată în cea de a noua lună a anului. Tinerii ce treceau pragul maturității raportau aici despre isprăvile herculeene pe care le săvârșiseră. Mai târziu s-a instaurat obiceiul ca în aceste zile să se treacă în revistă toate faptele și realizările remarcabile de peste an. Serbarea, devenită comună pentru bărbați și pentru femei, a fost Împărțită In zilele Minunatei utilități, ale Artei supreme, ale îndrăznelii științifice și ale Fanteziei. Intr-un timp, și Mwen Mas fusese recunoscut drept erou. al primei și al celei dea treia zi…
Veda Kong tocmai cânta cind Mwen Mas apăru în uriașa Sală solară a stadionului din Tirena. Găsind sectorul 9 din raionul 4, unde se instalaseră Evda Nal și Ciara Nandi, el se opri în tăcere în umbra unei arcade și ascultă vocea gravă a tinerei femei. Îmbrăcată în alb, cu privirile îndreptate spre galeriile de sus ale sălii, Veda cea blondă cânta o arie plină de voioșie; îi păru africanului întruchiparea primăverii.
La sfârșitul fiecărei producții spectatorul putea apăsa pe unul dintre cele patru butoane pe care le avea in față. Luminile aurii, albastre, verzi ori roșii ce aprindeau pe tavanul sălii arătau artistului felul In care fusese apreciat, înlocuind zgomotoasele aplauze de pe vremuri.
Isprăvindu-și cântecul, Veda fu răsplătită printr-o mulțime de luminii aurii și albastre printre care se zăreau doar câteva verzi. îmbujorată de emoție, se alătură prietenelor ei. Tocmai atunci se apropie și Mwen Mas, pe care-l întâmpinară cu salutări prietenești.
Directorul stațiunilor exterioare se uită în jurul său, căutându-și maestrul și predecesoruL Dar nicăieri nu-l vedea pe Veter.
— Unde l-ați ascuns pe Dar Veter? li se adresă în glumă celor trei femei Mwen Mas.
— Dar dumneata unde ni l-ai ascuns pe Ren Boz? răspunse printr-o întrebare Evda Nal, și africanul se grăbi să scape de privirile ei pătrunzătoare.
— Veter scormonește la dineurile în America de Sud, la exploatările de titan, se îndură de el Veda Kong și pe fața ei tresări ceva.
Cu un gest protector, Ciara Nandi o atrase spre sine și-și lipi obrazul de al ei. Pe chipurile celor două femei, atât de diferite, se citea aceeași duioșie care le apropia.
Armonizându-se cu ochii-i migdalați, sprâncenele Ciarei tăiate drept, sub fruntea înaltă, păreau aripile întinse ale unei păsări plutitoare. Sprâncenele Vedei se avântau spre Umple.
„Pasărea a bătut din aripi”… gândi africanul.
Coama neagră i se revărsa Ciarei pe grumaji și pe umeri, formând un contrast cu pieptănătura sobră, linsă și pornită în sus a blondei Veda.
Aruncând o privire pe ceasul încastrat în cupola sălii, Ciara se ridică.
Îmbrăcămintea ei îl miră pe Mwen Mas. Pe umerii-i netezi purta un colan de platină, care-i lăsa descoperit gâtul, iar în față se încheia cu o sclipitoare turmalină roșie.
Sinii tari, ce semănau cu niște cupe întoarse, dăltuite cu o admirabilă precizie, erau aproape dezveliți. O bandă de stlnjenie trecea Intre ei, de la cheotoarea de turmalină la cingătoare. Benzi de același fel, petrecute peste mijlocul sinilor, erau întinse de un lănțișor care se încheia pe spatele gol. Mijlocul fin al tinerei fete era încins cu un cordon alb, presărat cu stele negre și prins cu o copcă de platină de forma unei lunule. În spate, cordonul ținea un soi de fustă lungă, dintr-o mătase albă, grea, împodobită și ea cu stele negre. Dansatoarea nu purta nici un fel de bijuterie, In afară de agrafe strălucitoare pe pantofiorii ei negri.
— Încă puțin și-mi vine rândul! spuse fără să se tulbure Ciara, îndreptându-se spre arcada de trecere. Ii aruncă o privire lui Mwen Mas, apoi dispăru, petrecută de Întrebări rostite în șoaptă și de mii de priviri.
Pe scenă apăru o tânără gimnastă admirabil făcută, în vlrstă de cel mult 18 ani. Scăldată într-o lumină de aur, ea executa o vertiginoasă cascadă de salturi, avântâri în aer și întoarceri, înmărmurind într-un echilibru neverosimil, la pasajele lente ale melodiei. Spectatorii li lăudară dansul prin o puzderie de lumini aurii, și Mwen Mas se gândi că, după un asemenea succes, îi va fi cam greu Ciarei Nandi să se distingă. Ușor alarmat, își plimbă privirile peste mulțimea spectatorilor din fata lui, și deodată zări în sectorul al 3-lea pe pictorul Kart San. Acesta îl salută cu o dezinvoltură care africanului i se păru nelalocul ei: cum de nu era emoționat acest om pentru care Ciara pozase în „Fiica Mediteranei”?
Nici n-apucă bine să-și spună că, după ce-și va fi isprăvit experiența, se va duce negreșit s-o vadă pe „Fiica Mediteranei”, că lucirile de sus se și stinseră. Planșeul străveziu din sticlă organică[103] fu cuprins de o văpaie zmeurie ca a fontei incandescente. De sub rampa scenei porniră să curgă șuvoaiele de lumina roșie.
Se rostogoleau valuri, valuri, îmbinându-se cu ritmul răspicat al melodiei, cu glasul pătrunzător al viorilor și sunetul puternic și grav al strunelor de aramă. Oarecum buimăcit de puterea și cadența năvalnică a muzicii, Mwen Mas nu-și dădu seama din prima clipă că In centrul estradei cuprinse de flăcări apăruse Ciara.
Își începu dansul într-un ritm atât de rapid, încât spectatorilor li se tăia răsuflarea. Mwen Mas se întrebă cu spaimă ce se va întâmplă dacă muzica va cere o accelerare și mai mare. Dansau nu numai picioarele, nu numai bratele; tot trupul fetei răspundea muzicii înflăcărate printr-o suflare a vieții tot atât de fierbinte. Și africanul își spuse în gând că, dacă femeile din vechea Indie fuseseră ca și Ciara, poetul care le comparase cu Cupele de foc și de la care se trăgea denumirea serbării femeii, avusese deplină dreptate.
În reflexele scenei și ale planșeului tenul ars de soare al Ciarei avea acum o strălucitoare nuanță de aramă, și inima lui Mwen Mas începu să bată cu putere. Această carnație o mai văzuse la oamenii minunatei planete epsilon-Tucan. Atunci aflase că trupul poate ajunge la o asemenea spiritualizare, încât prin subtile modificări ale frumoaselor lui forme, să poată exprima cele mai adânci ecouri ale sufletului, toate modulațiile fanteziei, așteptările pătimașe, setea de fericire…
Și, de unde până atunci toate gândurile i se îndreptaseră către depărtări de neatins, aflate la mai bine de 90 de parseci, Mwen Mas pricepu că, în nemărginita bogăție a frumuseții din lumea noastră omenească, se pot afla flori tot atât de admirabile ca și viziunea minunată din adâncul firmamentului. Dar dorul pe carp de atâta vreme îl aprinsese In sufletul său un vis irealizabil nu se putea stinge chiar atât de lesne. Luind înfățișarea fetei cu pielea roșie de pe Epsilon-Tucan, Ciara nu făcu decât să întărească în inima directorului stațiunilor exterioare hotârârea luată mai demult.
Evda Nal și Veda Kong, ele însele excelente dansatoare și care vedeau pentru întâia oară arta Ciarei, erau fermecate. Veda, în care se trezise antropologul și istoricul raselor antice, reflectă că femeile din Gondvana — adică din țările calde — fuseseră întotdeauna mai numeroase decât bărbații decimați în luptă cu mulțimea fiarelor sălbatice. Mai târziu, când, în țările meridionale foarte populate, s-au format statele despotice ale antichității, bărbații continuau să se nimicească In războaie stârnite de fanatismul religios și de capriciile tiranilor. Fiicele sudului duceau așadar o viață grea care le cizela desăvârșirca. În schimb, în nord, unde populația era mai rară, iar natura mai puțin generoasă, n-a existat despotismul de stat al Veacurilor de întuneric. Bărbații erau mai numeroși, iar femeile, mai apreciate, duceau o viață mult mai demnă.
Veda urmărea fiecare gest al Ciarei, gândindu-se că în mișcările ei există o stranie dualitate: erau In același timp gingașe și violente. Gingășia Ie venea din grația mișcărilor, din uimitoarea flexibilitate a trupului, pe când impresia de violență se degaja din bruș-tele schimbări de atitudine, din neașteptatele șerpuiri și opriri săvârșite cu iuțeala sălbăticiunilor. Brunele fiice ale Gondvanei dobîndiseră această felină înmlădiere de-a lungul a multor milenii de aprigă luptă pentru existentă. Dar cât de armonios se îmbina această suplețe cu delicateța egeeană a chipului Ciarei! Intr-un languros adagio se împletiră sonoritățile discordante, tot mai frecvente, ale unor instrumente de percuție. Ritmul impetuos, avânturile și prăbușirile sentimentelor omenești cu o imobilitate statuară. Trezirea sentimentelor adormite, violenta lor explozie, apoi căderea ființei vlăguite, moartea… și din nou viața — o viață tumultoasă și necunoscută, înlănțuita și în același timp luptând cu mersul implacabil al vremii, cu neîndurătoarea determinare a datoriei și a soartei. Evda Nal simți că tema psihologică a. dansului îi este extrem de familiară; obrajii i se îmbujorară, respirația i se acceleră…
Mwen Mas nu știa că suita aceasta de balet fusese scrisă de compozitor pentru Ciara Nandi; nu se mai temea însă de ritmul îndrăcit, fiindcă văzuse cât de ușor i se adaptează tânăra fată. Undele de lumină roșie îi îmbrățișau trupul de aramă, revărslnd flăcări peste picioarele ei puternice, pierzându-se în șerpuirile întunecate ale catifelei, aprinzând zori trandafirii pe mâtasa albă. Brațele ei îndoite spre spate, înmărmureau deasupra capului. Și deodată, fără nici un fel de final, tumultul de note ascendente se curmă; roșiile văpăi se stinseră. Cupola înaltă a sălii era acum scăldată de lumina obișnuită. Obosită, tânăra își plecă fruntea, și părul ei bogat îi acoperi fața. Sub cupolă se aprinseră mii de focuri aurii, apoi izbucni un vuiet sur: spectatorii îi aduceau Ciarei cel mai înalt omagiu care putea fi adus unui artist, îi mulțumeau ridicați în picioare, întinzând spre scenă mâinile împreunate. Și Ciara, atât de calmă înainte de a ieși în scenă, se tulbură fără de veste, își îndepărtă dintr-o mișcare părul de pe obraz și fugi din scenă, cu ochii la galeriile de sus ale sălii.
Organizatorii serbării anunțară o pauză. Mwen Mas porni în căutarea Ciarei, iar Veda Kong și Evda Nal ieșiră pe scara Iată de un kilometru, din sticlă albastră, mată, care cobora de la stadion drept în mare. Amurgul străveziu și răcoros le îmbia să facă o baie după pilda altor mii de spectatori veniți la serbare.
— Nu mă mai mir acum că ea ne-a atras de la început atenția, spuse Evda Nal. Este o artistă excepțional de talentată. Am văzut astăzi un dans care reprezintă însăși puterea vieții! Probabil că aceasta și întruchipa anticul Eros.
— Îl înțeleg acum pe Kart San, care afirma că frumusețea e ceva mult mai important decât s-ar crede. Ea este fericirea și sensul vieții, a spus-o prea bine deunăzi! Iar definiția dumitale și ea este justă — consimți Veda — scoțându-și pantofii și cufundându-și picioarele în apa călduță care clipocea pe trepte.
— Este justă, cu condiția ca vigoarea psihică să izvorească dintr-un corp sănătos și plin de energie, o corectă Evda Nal, lepădându-și rochia și aruncându-se în unda străvezie.
Veda o ajunse din urmă, și cele două femei mo tară alături spre o uriașă insulă de cauciuc, care se zărea, argintie, la un kilometru și jumătate de cheiul stadionului. La nivelul apei, suprafața netedă a insulei era mărginită de un fel de adăposturi din materie plastică sidefie în formă de scoici, suficient de mari pentru a feri de razele Soarelui și de vânt trei-patru oameni, izolându-i complet de vecinii lor.
Se întinseră amândouă pe podeaua moale și mișcătoare a uneia dintre scoici, trâgând în piept aerul curat al mării.
— Te-ai inegrit foarte tare de când ne-am văzut ultima oară pe litoral, spuse Veda privindu-și prietena. Ai fost la mare sau ai luat pilule pentru pigmentare?
— Pilule ZP, mărturisi Evda. N-am fost la soare decât ieri și azi.
— Nu știi într-adevăr unde-i Ren Boz? întrebă Veda.
— Știu cu aproximație, și aceasta îmi ajunge să fiu liniștită, răspunse încet Evda Nal.
— Vrei într-adevăr?… Veda se opri fără să-și fi sfârșit fraza și Evda își ridică pleoapele obosite și o privi drept în ochi.
— Ren Boz îmi pare un bâiețandru încă necopt și fără putere, urmă nehotărât Veda, iar dumneata ești atât de întreagă, ai o rațiune puternică, nu mai prejos de a unui bărbat. Se simte că ai o voință de fier.
— Asta mi-a spus-o și Ren Boz. în ceea ce privește însă părerea dumitale despre el, n-ai dreptate decât parțial. Este un om înzestrat cu o minte îndrăzneață, cu o putere de muncă atât de uriașă, încât nici chiar în zilele noastre n-ai să găsești pe întreaga planetă mulți care să-i poată ține pasul. În comparație cu aceste Însușiri, celelalte par insuficient de dezvoltate; au rămas într-un stadiu infantil, după cum se întâmplă majorității oamenilor, și poate într-un fel și mai pronunțat. N-ai greșit spunând că este un bâiețandru. Dar, în același timp, este și un erou în adevăratul înțeles al acestui cuvânt. Și Dar Veter are în el ceva copilăros dar la el este un rezultat al surplusului de forțe fizice, pe când la Ren avem dimpotrivă o insuficiență a lor.
— Dar ce părere ai despre Mwen, se interesă Veda, acum că-l cunoști mai bine?
— Mwen Mas reprezintă o îmbinare a rațiunii reci cu frenezia arhaică a dorințelor.
Veda Kong izbucni în râs:
— As vrea să am și eu perspicacitatea dumitale.
— Psihologia e specialitatea mea— răspunse Evda, dând din umeri. Dar îngăduie-mi acum și mie să-ți pun o întrebare: știi că Dar Veter îmi place mult?…
— Ți-e teamă de jumătățile de măsură? spuse Veda, îmbujorânduse toată la față. Nu, aici nu poate fi vorba nici de echivocuri, nici de reticențe. Totul este limpede, limpede ca și cristalul… Și, sub privirea scrutătoare a psihiatrei, Veda urmă liniștită: Erg Noor și cu mine… căile noastre s-au despărțit de mult. Nu m-am putut hotări totuși să cedez unei afecțiuni noi atâta vreme cât el se mai afla în Cosmos, nu-l puteam părăsi pe Erg slăbind prin aceasta puterea speranței, a credinței că se va întoarce. Acum acestea au devenit din nou calcule exacte, certitudine. Erg Noor știe tot, dar își urmează calea.
Evda Nal puse mâna ei subțire pe umărul Vedei.
— Cu alte cuvinte, este Dar Veter?
— Da! răspunse ferm Veda.
— Dar el știe?
— Nu. Am să-i spun mai târziu, după ce „Tantra” va fi revenit… Nu crezi că ar fi timpul să ne întoarcem? întrebă Veda.
— Trebuie să părăsesc serbarea, spuse Evda Nal, concediul meu este pe sfârșite. Mă așteaptă o nouă lucrare de mari proporții la Academia de Bucurii și Necazuri, iar mai înainte trebuie să-mi văd fata.
— Ai o fetiță mare?
— De 17 ani. Băiatul este cu mult mai vârstnic. Mi-am îndeplinit datoria oricărei femei sănătoase cu ereditate normală: cel puțin doi copii. Acum vreau să am un al treilea, dar să fie de la început mare!
Evda Nal zimbi. Fața ei se lumină deodată și un zâmbet de duioșie îi întredeschise buzele arcuite.
— Îmi închipui un băiețaș drăguț, cu ochii mari… cu o guriță tot atât de mirată și de drăgăstoasă ca a dumitale… dar cu pistrui și cu un năsuc cârn, spuse malițios Veda, privind drept în fata ei.
Prietena ei tăcu un timp, apoi întrebă:
— N-ai deocamdată nici o ocupație, Veda?
— Nu. Aștept sosirea „Tantrei”. Pe urmă am să plec într-o lungă expediție.
— Vino cu mine să-mi vezi fetița! îi propuse Evda și Veda acceptă cu plăcere.
Pe toată lățimea peretului din observator se întindea un ecran emisferic de șapte metri pentru vizionarea fotografiilor și a filmelor luate cu ajutorul unor telescoape puternice. Mwen Mas conecta fotografia panoramică a unui sector de cer de lângă polul nord al Galaxiei, cuprinzând zona meridională a constelațiilor, de la Carul Mare până la Corb și Centaur. Aici, între Cîinii de Vînătoare, Părul Berenicei și Fecioara, se vedeau foarte bine numeroase alte galaxii, alte insule stelare al Universului în formă de discuri ori roți. Cele mai multe fuseseră descoperite în Părul Berenicei, izolate, de o formă regulată sau nu, văzute sub diferite unghiuri și proiecții, uneori neînchipuit de depărtate, la distante de miliarde de parseci, formând pe alocuri adevărați „nori” compuși din zeci de mii de galaxii. Galaxiile cele mai mari ating în diametru între 25–50.000 de parseci, cum ar fi de pildă insula noastră stelară sau de asemenea galaxia NN 89105+SB23, care odinioară se numea M-31 sau Nebuloasa din Andromeda. Ea putea fi văzută și de pe Pământ cu ochiul liber, sub forma unui nouraș care împrăștie o slabă lumiuescențâ. Oamenii îi dezlegaseră de mult misterul. Nebuloasa se dovedise a fi un uriaș sistem stelar în formă de roată și ale cărui dimensiuni întreceau cu jumătate pe acelea ale imensei noastre Căi Lactee. Cercetarea Nebuloasei din Andromeda, în ciuda depărtării de patru sute cincizeci de mii de parseci ce-o despărțea de observatorii de pe pământ, a contribuit foarte mult la cunoașterea propriei noastre Galaxii.
Mwen Mas își mai aducea aminte de minunatele fotografii pe care le văzuse în copilărie și care reprezentau diferite galaxii; aceste fotografii erau obținute prin inversiunea electronică a imaginilor optice sau cu ajutorul unor radiotelescoape puternice, care pătrundeau și mai adânc în Cosmos, ca, de pildă, telescoapele din Pamir și din Patagonia, fiecare având un diametru de 400 de km. Galaxiile, aceste colosale îngrămădiri de sute de miliarde de corpi cerești, despărțite prin milioane de parseci, au trezit totdeauna într-însul nedomolita dorință să cunoască legile după care sunt alcătuite, istoria apariției lor și soarta lor viitoare. Ceea ce preocupa acum în primul rând pe oricare dintre locuitorii Pământului era problema vieții pe nenumăratele sisteme planetare ale acestor insule ale Universului, problema gândirii și a științei care înfloreau pe ele și a civilizațiilor omenești în infinitele spații siderale.
Pe ecran au apărut trei stele pe care vechii arabi le denumiseră Sirrhah, Mirrhah și Almah — alfa — beta — și gama — Andromeda, dispuse pe o treaptă ascendentă. În dreapta și în stânga acestei linii erau situate două galaxii apropiate: gigantica Nebuloasă din Andromeda și frumoasa spirală M-33 din constelația Triunghiul. Mwen Mas nu ținea să le revadă cunoscutul contur luminos; schimbă deci banda metalică.
Iată galaxia de mult observată ce poartă denumirea antică de NGC 5194[104] sau M-51, din constelația Câinii de Vânătoare. Ea se află la o depărtare de milioane de parseci și este una dintre puținele galaxii văzută de la noi în plan orizontal, perpendicular pe ecuatorul lor. De Ia un nucleu compact și foarte luminos, format din milioane de aștri, pornesc două bra(e răsucite în spirală. Mai departe, ele devin tot mai slabe și mai nebuloase, până ce se pierd în întunericul spațiilor, intinzându-se în părți opuse pe distanțe de zeci de mii de parseci. Intre aceste brațe sau ramuri principale, alternând cu „abisuri” negre — nori de materie obscură — se întind dârele mai scurte ale îngrămădirilor stelare și nori de gaze luminoase, îndoite Întocmai ca paletele unei turbine.
Iată și uriașa galaxie NGC 4565 din constelația Părul Berenicei. E nespus de frumoasă. De la o distanță de șapte milioane de parseci este văzută pe muche. Aplecată ca o pasăre ce plutește în zbor, această galaxie își întinde larg discul subțire compus, probabil, din ramuri răsucite în spirală; iar în centrul ei arde globul puternic turtit al nucleului, care pare o strălucitoare masă compactă. Se vede clar cât de plane sunt insulele stelare: o galaxie poate fi comparată cu roata subțire a unui mecanism de ceasornic. Marginile acestei roți sunt difuze, părind să se dizolve In bezna fără fund a spațiului. Intr-o asemenea margine a Galaxiei noastre se află Soarele și, ca un firicel de praf minuscul, Pământul, care, legat prin puterea științei cu o mulțime de lumi locuite, întinde aripile gândirii omenești deasupra eternității Cosmosului.
Mwen Mas trecu pe o galaxie care-l interesa mai mult: NGC 4595 din constelația Fecioara. Și aceasta se vedea tot în plan orizontal. Această galaxie, aflată la o depărtare de zece milioane de parseci, aducea cu o lentilă incandescentă, învăluită de un strat de gaze luminoase. De-a lungul ecuatorului, ea era străbătută de o groasă bandă neagră, o îngrămădire de materie obscură. Galaxia părea o misterioasă lanternă, lumi-nând din fundul unei genuni.
Ce lumi se ascundeau acolo în iradierea ei, mai vie decât la alte galaxii și care atingea în medie clasa spectrală F? Există oare acolo locuitori ai unor planete importante, pulsează oare și acolo ca și la noi, gândirea ce triumfă asupra tainelor naturii?
Faptul că de pe aceste vaste insule stelare nu venea nici un răspuns tl făcea pe Mwen Mas să-și strângă pumnii de ciudă. își dădea seama că distanțele sunt cu adevărat monstruoase: până la această galaxie lumina avea de parcurs o cale de treizeci și două de milioane de ani! Pentru un schimb de mesaje era nevoie de șaizeci și patru de milioane de ani!
Mwen Mas manipula bobinele, și pe ecran apăru o mare pată de lumină vie, în mijlocul unor stele rare și palide. O bandă neagră, neregulată tăia în două pata cea rotundă, accentuându-i prin contrast strălucirea; extremitățile lățite ale bandei eclipsau vastul câmp de gaze arzătoare ce aureola pata luminoasă. Așa arăta, obținut prin mijloace extrem de ingenioase, clișeul ciocnirii a două galaxii din constelația Lebăda. Această coliziune a unor galaxii la fel de uriașe ca a noastră sau Nebuloasa din Andromeda, era cunoscută de mult ca o sursă de radioactivitate, cea mai puternică, probabil, din partea accesibilă a Cosmosului. Țîșnitul de gaze animate de o mișcare rapidă dădeau naștere unor formidabile câmpuri electromagnetice care difuzau în Univers vestea nemaipomenitei catastrofe… însăși materia trimitea acest zguduitor semnal de alarmă, printr-un emițător de o mie de cvintilioane de kilowați. Distanța până la acele galaxii era însă atât de mare, încât imaginea proiectată pe ecran arăta situația cu milioane de ani în urmă. Cît privește aspectul actual al galaxiilor care s-au întrepătruns, el va deveni vizibil abia după un număr de ani, atât de colosal, încât nici nu se poate ști dacă omenirea va mai dăinui până atunci.
Mwen Mas sări în picioare și se rezemă cu mâinile de masa masivă cu o violență care făcu să-i trosnească mădularele.
Aceste termene de milioane de ani erau inaccesibile pentru zeci de mii de generații și însemnau ucigătorul „niciodată” chiar și pentru cea mai îndepărtata posteritate. Dar aceste termene puteau fi suprimate ca la un semn de baghetă magică. Și această baghetă magică era descoperirea lui Ren Boz și experiența pe care tocmai o făceau împreună.
Datorită lor, cele mai îndepărtate puncte ale Universului vor deveni apropiate, de să le atingi cu mâna!
Astronomii din vechime presupuneau că galaxiile se împrăștie în toate părțile. Ei observau că lumina — care, plecând de pe îndepărtatele insule stelare, parvenea la telescoapele terestre — era modificată: oscilațiile de lumină se alungeau transformându-se în unde roșii[105].
La prima vedere, această „deplasare spre roșu” a luminii părea să ateste că galaxiile se îndepărtau de observator. Cei vechi erau însă obișnuiți să interpreteze fenomenele într-un mod rigid și unilateral; de aceea au și ajuns la ipoteza unui univers care se împrăștie sau explodează, fără să priceapă că din marele proces al distrugerii și al creației nu văd decât un singur aspect. Doar dispersarea și distrugerea — adică trecerea energiei la niveluri inferioare, în conformitate cu cea de a doua lege a termodinamicii — erau percepute de simțurile noastre și de aparatele construite pentru a le amplifica. Celălalt aspect al acumulării, al concentrării, al creației — le scăpa oamenilor, căci însăși viața își trăgea puterea din energia împrăștiată de aștri, ceea ce condiționa și perceperea noastră a lumii înconjurătoare. Și totuși viguroasa inteligență umană a izbutit să pătrundă și în aceste enigmatice procese de formare a lumilor în Univers. În acele timpuri străvechi însă se presupunea că cu cât era mai îndepărtată galaxia, cu atât viteza ei de îndepărtare era mai considerabilă. Pe măsura adâncirii în Cosmos, unii au crezut că observă la galaxii viteze apropiate de aceea a luminii, și au existat savanți care să declare că limita Universului vizibil era distanța de unde galaxiile păreau să fi atins iuțeala luminii: într-adevăr, ne mai primind de la ele nici o rază, n-am mai putea să le vedem niciodată. Acum însă cunoaștem cauzele înroșirii luminii răspândite de galaxiile îndepărtate. Cauzele fenomenului sunt multiple. De la insulele stelare depărtate ajunge la noi numai lumina iradiată de centrele lor strălucitoare. Aceste colosale mase de materie sunt înconjurate de câmpuri electromagnetice inelare, care acționează asupra razelor de lumină atât prin puterea cât și prin întinderea lor; aceste câmpuri încetinesc oscilațiile luminii, ale cărei unde se alungesc și devin roșii. Din antichitate, astronomii au știut că lumina stelelor cu densitate foarte mare se înroșește: liniile spectrului se deplasează spre capătul cel roșu, și steaua pare că se depărtează, așa cum se întâmplă, de exemplu, cu componența stelei duble Sirius: pitica albă Sirius B. Cu cât galaxia este mai departe, cu atât mai mult se centralizează radiația ce ajunge până la noi și cu atât mai sensibilă este deplasarea spre capătul roșu al spectrului.
Pe de altă parte, undele luminoase care străbat genunile siderale sunt supuse „balansării”, iar cuantele de lumină își pierd o parte a energiei lor de mișcare[106].
Fenomenul acesta a fost acum studiat temeinic: undele roșii pot fi și „vechi” unde de lumină obișnuită (albă), dar „obosită”. Chiar și undele luminoase omnipenetrante „îmbătrânesc, traversind înspăimântătoarele spații. Cum ar mai putea spera deci omul să le înfrângă, dacă n-ar ataca forța de gravitație cu ajutorul contrariului ei, urmând calculele lui Ren Boz?…
Nu, acum toată această frământare sa potolit! Și de aceea Mwen Mas se simțea îndrituit să întreprindă această experiența fără precedent.
Ca de obicei, directorul stațiunilor exterioare ieși In balconul observatorului și începu să se plimbe cu pași repezi dintr-un capăt într-altul. În ochii săi osteniți mai licăreau galaxiile îndepărtate ce-și trimiteau spre Pământ undele roșii ca niște apeluri de ajutor adresat atotputernicei gândiri umane. Deodată râse încet. Nu se îndoia că într-un viitor apropiat, undele roșii vor deveni supuse mâinii omului, întocmai ca acelea ce scăldaseră trupul Ciarei Nandi la serbarea Cupelor de foc, al Ciarei care-i apăruse în ipostaza fetei arămii de pe steaua epsilon-Tucan, obiectul visurilor sale.
Da, el va îndrepta vectorul lui Ren Boz tocmai spre Epsilon-Tucan, nu numai spre a vedea această lume splendidă, ci și în cinstea fetei ce-o reprezintă pe Pământ!