Nebuloasa din Andromeda

Capitolul XV. NEBULOASA DIN ANDROMEDA

Uriașa campie El Homra se întinde In Africa de Nord, spre sud de golful Sirtei Mari. înainte de slăbirea centurilor de alizee și de modificarea climei, aici se afla hammada — o pustie ferecată într-o platoșă de pietriș lustruit și de pietre colțuroase, roșiatice — de unde și denumirea de hammada — „Pustiul Roșu”. Adevărată mare de foc orbitor în zilele toride ale verii, acea regiune se transforma în timpul nopților de toamnă și de iarnă într-o marc de vânturi reci. Acum din tot acest deșert rămăsese doar viului, care tălâzuia peste câmpia întinsă ierburile albastre-argintii, dese și înalte, transplantate din Africa australă. Șuieratul vântului și unduirile mării de ierburi trezeau In om o vagă melancolie și sentimentul de comunicare cu acest peisaj de stepă, de parcă l-ar mai fi văzut cindva, și nu o dată, în diferite împrejurări, la bucurie și la necaz, la despărțiri și Ia regăsiri.

După fiecare decolare sau aterizare, astronavele lăsau pământul pirjolit și impregnat de substanțe toxice pe o suprafață circulară cu un diametru de circa un kilometru. Cercurile acestea erau împrejmuite cu o plasă metalică roșie, și astfel rămâneau neatinse zece ani, interval ce reprezenta de două ori durata descompunerii gazelor zvârlite de cosmonave prin eșapamentul motoarelor. După fiece aterizare sau decolare, cosmoportul se muta în altă parte. Aceasta făcea ca utilajele și clădirile să aibă un caracter provizoriu, iar familiile lucrătorilor să semene oarecum cu străvechii nomazi ai Saharei, care rătăciseră pe-a ici timp de milenii, călărind niște animale cu cocoașă, cu gâtul încovoiat, cu picioarele pline de bătături — numite cămile.

În cea de-a treisprezecea cursă întreprinsă între Pământ și satelitul în construcție, nava planetară „Barion” îl aduse pe Dar Veter în stepa din Arizona, care, din cauza radioactivității acumulate în solul ei, rămăsese un deșert chiar și după modificarea climei. În Era Lumii Dezunite, când oamenii descoperiseră energia nucleară, fuseseră făcute acolo numeroase experiențe și încercări de aparate, astfel încât solul mai era și acum contaminat cu produsele dezintegrării radioactive, într-un grad prea mic ca să-i fie dăunător omului, totuși suficient ca să nu permită creșterea copacilor și a tufișurilor.

Dar Veter își desfăta ochii nu numai cu fermecătoarea priveliște a cerului albastru, străbătut de norișori vaporoși și albi, ci și cu aceea a prăfuitelor întinderi cu ierburi rare și aspre.

Ce bucurie să calci cu pași siguri pe Pământ în bătaia soarelui auriu, primind în față suflarea uscată și răcoroasă a vântului! Numai după ce ai fost la marginea abisurilor cosmice poți pricepe toată frumusețea planetei pe care strămoșii noștri o numeau atât de puțin înțelept: „lăcaș al durerii și al lacrimilor”.

Crom Orm nu-l reținu prea mult pe Veter; bătrânul președinte al Consiliului dorea și el să-și ia rămas bun de la echipajul „Lebedei”.

Sosiră amândoi la El Homra chiar în ziua plecării expediției.

Încă de sus. Dar Veter zărise pe câmpia sură ca oțelul două oglinzi uriașe așezate la o mică depărtare una de alta. Cea din dreapta reprezenta un cerc aproape perfect, cea din stânga, o elipsă lungă, mai ascuțită la unul dintre capete. Dar Veter înțelese că aceste oglinzi nu erau altceva decât urmele rămase după decolarea primelor două nave din cadrul celei de-a 38-a expediții astrale.

Cercul provenea de la „Țintagel” care pornise înspre înspăimîntâtoarea stea T; această navă avea pe bord aparate mari și grele pentru a întreprinde un adevărat asalt asupra spiralodiscului venit din adincimile siderale. Elipsa era urma „Aellei”, care se înălțase mai lin; pe ea călătoreau numeroși savanți ce aveau să cerceteze pe pitica albă a stelei triple Omicron2-Eridan enigma materiei în transformare. Energia motoarelor arsese terenul până la o adincime de un metru și jumătate: solul pietros se făcuse scrum. Această pulbere fusese acoperită cu p compoziție liantă spre a o împiedica să fie spulberată de vânt. Mai râmânea doar să fie deplasate acolo împrejmuirile de pe locurile vechilor decolări, operație care trebuia făcută imediat după plecarea „Lebedei”.

Iat-o și pe „Lebăda” cenușie în blindaju-i termic, ce avea să se mistuie în timpul străpungerii atmosferei. Mai departe, nava va străluci în platoșa ei, care reflectă toate radiațiile. Nimeni însă nu-i va mai putea admira direct splendoarea; doar astroroboții, care îi vor urmări o vreme zborul, aveau să ofere oamenilor imaginea fotografică a unui punct luminos. Iar când nava se va întoarce pe Pământ, carcasa îi va fi acoperită de zgură și scrijelată de explozia micilor meteoriți. Niciunul însă dintre cei adunați acum in jurul „Lebedei” n-avea s-o mai revadă, deoarece astronava nu se va înapoia decât după 172 de ani: 168 de ani independenți de călătorie și patru ani de cercetări pe planete, ceea ce pentru membrii expediției reprezenta aproximativ optzeci de ani.

În ceea ce-l privește pe Dar Veter, prins cum era de istovitoarea-i activitate, nu putea nădăjdui să trăiască nici măcar până la sosirea „Lebedei” pe planetele stelei verzi. Totuși, ca în zilele îndoielilor din trecut, îl entuziasma temerara idee pe care o avuseseră Ren Boz și Mwen Mas. Chiar dacă experiența lor sa terminat cu un eșec, chiar dacă această problemă fundamentală a Cosmosului era Încă departe de rezolvare, chiar dacă tn cele din urmă, se va dovedi că fusese greșită, fantastică! Acești smintiți, rămâneau titani ai gindirii, căci prin însăși infirmarea teoriei și a experienței lor, oamenii vor face un salt prodigios pe drumul cunoașterii.

Cufundat în meditațiile sale, Dar Veter era cât pe aci să se împiedice de semnul care marca limita zonei neprimejdioase. Se întoarse și, la picioarele unui turn-autopropulsat de teletransmisiune, zări o siluetă sprintenă care i se păru cunoscută. Apropiindu-se, își dădu seama că era Ren Boz. Acesta îi veni în înlâmpinare, râvășindu-și pârul roșcovan și rebel și privindu-l cu ochii mijiți. O rețea de cicatrice fine, abia perceptibile, îi schimbase fizicianului expresia feței, contractată de suferință și încordare.

— Mă bucur că te văd sănătos, Ren!

— Am mare nevoie de dumneata! îi spuse acesta, întinzându-i mâinile lui mici și pline ca și înainte de pistrui.

— Ce faci aci, atât de devreme?

— Am asistat la plecarea „Aellei”. Pentru mine sunt doar de mare importanță datele privitoare Ia forța de gravitație a unei stele supragrele. Am aflat că trebuie să sosești, și am rămas…

Dar Veter tăcea, așteptând lămuriri.

— Vei primi invitația lui Iunii Ant de a te întoarce la observatorul stațiunilor exterioare?

Dar Veter dădu afirmativ din cap.

— În timpul din urmă, continuă fizicianul, Ant a înregistrat o serie de emisiuni nedescifrate, transmise prin Cerc…

— Într-adevăr, îi explică Dar Veter, în fiecare lună, în afara orelor de informație, are loc o recepție de control a comunicărilor, momentul conectării fiind deplasat cu două ore terestre de la o lună la alta. În decurs de un an, controlul parcurge 24 de ore terestre, iar în opt ani a suta mia parte dintr-o secundă galactică. Cu alte cuvinte, sunt împlinite astfel toate omisiunile recepției cosmice. În ultimul semestru al ciclului de opt ani. au început să fie primite comunicări de la distanțe foarte mari, pe care însă deocamdată nu le putem înțelege.

— Aceste comunicări mă interesează în gradul cel mai înalt. Ia-mă, le rog, să te ajut în această muncă!

— Nu, mai bine te ajut eu pe dumneata. Înregistrările mașinilor de memorizat le vom controla împreună.

— Împreună cu Mwen Mas?

— Desigur!

— Veter, e minunat! Mă simt foarte stânjenit de când cu nefericita noastră experiență. îmi dau seama că sunt vinovat față de Consiliu. Cu dumneata însă, deși faci parte din el, iar ca fost director al stațiunilor exterioare te-ai împotrivit să întreprindem experiența, mă simt totuși foarte bine…

— Mwen Mas face și el parte din Consiliu. Fizicianul rămase o clipă ginditor, apoi râsc încet, amintindu-și pesemne ceva:

— Mwen Mas… El îmi ghicește gândurile și caută să le concretizeze.

— N-o fi tocmai aici greșeala voastră? Ren Roz se încrunta și schimbă vorba.

— Vine și Veda Kong?

— Da, o aștept. Știi că era cât pe-aci să-și găsească moartea, explorând o peștera, unde găsise un depozit de utilaje străvechi și o poarta din oțel închisă ermetic.

— Nu, n-am auzit nimic.

— Am uitat că dumneata nu ești atras de istorie ca Mwen Mas. Pe întreaga noastră planetă se discută acum ce-ar putea să se ascundă îndărătul acelei porți. Milioane de voluntari își oferă serviciile pentru lucrările de dezgropare, dar Veda a hotărât să predea această problemă Academiei de Stohastică și Previziune.

— Nu vine și Evda Nal aici?

— Nu, n-are să poată veni.

— Mulți vor regreta lipsa ei! Veda o iubește mult, iar Ciara îi este devotată cu trup și suflet. Iți mai amintești de Ciara?

— E o femeie… de tip panteră, nu?

Dar Veter își ridică mâinile spre cer, într-o atitudine de glumeață spaimă:

— Vai, ce mare cunoscător sunt al frumuseții feminine! De altfel comit mereu greșala celor din vechime care nu pricepeau nimic din legile psihofiziologici și ale eredității: aș vrea să regăsesc la alții mentalitatea și sentimentele mele.

— Evda. ca și toți ceilalți locuitori ai planetei, va urmări totuși decolarea, spuse Ren Boz, fără a-i sprijini tentativa de căință.

Fizicianul arătă un șir de trepiede înalte, dispuse semicircular în jurul astronavei și care serveau de suport unor aparate pentru recepția vizibilă, pentru cea în lumină infraroșie și ultravioletă. Suprapuse una peste alta într-o imagine colorată, diferitele grupe de raze ale spectrului confereau ecranului adevărata căldură a vieții, după cum și diafragmele tonurilor înalte[125] suprimau rezonanța metalică în redarea vocii.

Dar Veter privi spre nord, de unde veneau greoaie electrobuze automate, înțesate de pasageri. Din prima mașină sări Veda Kong. Iat-o alergând acum prin iarba înaltă! Din fugă se aruncă de gâtul lui Dar Veter și, lovindu-l pe umeri cu cozile-i lungi, se lipi de pieptul lui lat.

El o respinse ușor și-i cercetă chipul drag, căruia neobișnuita pieptănătură îi dădea o expresie de noutate.

— Am jucat într-un film de copii rolul unei regine nordice din Veacurile întunericului, lămuri tânăra femeie, gâfiind încă de goană. Abia am reușit să-mi schimb hainele. Pentru pieptănătură n-am mai avut însă timp, și am rămas așa.

Dar Veter și-o închipui înveșmântată într-o lungă rochie de brocat, purtând pe cap o coroană de aur cu albastre nestemate, cu cozile-i bălaie atârnând mai jos de genunchi și cu privirea deschisă a ochilor ei cenușii.

— Ai avut și coroană?

— Cum să nu: una, uite așa! Și Veda schiță cu degetul în aer conturul unui cerc mare cu zimți înalți în formă de trifoi.

— Am să te văd și eu?

— Chiar astăzi îi voi ruga să-ți arate filmul. N-apucă s-o întrebe însă cine erau misterioșii oameni care trebuiau să fie rugați, că Veda îl zări pe Ren Boz. Fizicianul o salută cu un zâmbet naiv și cordial.

— Dar unde sunt eroii lui Ahernar? și Ren Boz cercetă din ochi câmpul din jurul navei, pustiu ca și mai înainte.

— Dincolo!

Și Veda arătă o mare clădire în formă de cort, din plăci de sticlă verde-opalescentă și ajurate de nervurile argintii ale grinzilor exterioare: hala principală a cosmoportului.

— Să mergem și noi într-acolo!

— Vom fi de prisos, răspunse ferm Veda. Vizionează acum salutul de adio al Pământului. Haidem mai bine spre „Lebăda”!

Cei doi bărbați se supuseră.

Umblând alături de Dar Veter, Veda îl întrebă încet:

— Spune-mi, nu arăt prea caraghios cu pieptănătura asta? Aș putea…

— Nu-i nevoie. Formează un contrast fermecător cu îmbrăca tu in tea modernă: cozile sunt mai lungi decât fusta. Kămâi așa!

— Te ascult, dragul meu Veter! rosti în șoapă Veda, și aceste cuvinte magice făcură să bată mai repede inima bărbatului, iar obrajii lui palizi se înroșiră ușor.

Sute de oameni se îndreptau fără grabă spre navă. Mulți dintre ei îi zâmbeau Vedei sau îi făceau semne de salut mult mai des decât lui Dar Veter sau lui Ren Boz.

— Ești foarte populară, Veda, observă fizicianul. Datorită cărei pricini: activității de istoric sau faimoasei dumitale frumuseți?

— Nici uneia dintre ele. Mă aflu însă mereu în mijlocul oamenilor, din cauza muncii și a ocupațiilor melc sociale. Dumneata și Veter ori vă izolați în laborator, ori lucrați necontenit noapte de noapte. Desigur, lucrul vostru în comparație cu al meu este mult mai important pentru umanitate, dar numai în legătură cu un singur domeniu al preocupărilor ei, care nu-i cel mai aproape de inimă. Ciara Nandi și Evda Nal sunt cu mult mai cunoscute decât mine…

— O nouă mustrare adusă civilizației noastre tehnice? o dojeni voios Dar Veter.

— Nu, ci numai rămășițelor unor greșeli fatale din trecut. Cu milenii în urmă strămoșii noștri știau că arta și dezvoltarea laturii emoționale a omului au pentru organizarea unei societăți o însemnătate cel puțin tot atât de mare ca și știința.

— În sensul relațiilor dintre oameni? se interesă curios fizicianul.

— Da.

— Un înțelept din antichitate a spus că lucrul cel mai dificil din lume este să-ți păstrezi bucuria, interveni Veter. Dar iată încă un fidel aliat al Vedei!

Spre ei venea cu pas ușor și larg Mwen Mas, atră-gând atenția tuturora prin statura lui uriașă.

— Pesemne, dansul Ciarei s-a terminat, spuse Veda, cred că îndată o să apară și echipajul „Lebedei”.

— În locul lor aș veni încoace pe jos și cât se poate mai încet, rosti tulburat Dar Veter.

— Ești emoționat? întrebă Veda, luândii-l de braț.

— Da. Pentru mine este atât de sfâșietor să-mi spun că prietenii mei pleacă pe vecie, că nu voi mai vedea niciodată această navă! O voce lăuntrică protestează în mine împotriva acestei silnice resemnări poate tocmai pentru faptul că printre ei se află oameni care mi-au devenit atât de dragi.

— Cred că nu numai acestea sunt motivele tristeții tale, se amestecă în vorbă Mwen Mas, a cărui ureche fină prinsese de departe cuvintele lui Dar Veter. În noi se zbuciumă eternul protest al omului împotriva timpului pe care nu-l poate stăpâni.

— Melancolie de toamnă? îi surise Ren Boz cu o lucire de ironie în ochi.

— N-ai observat până acum că tocmai oamenilor energici, plini de bucuria de a trăi și înzestrați cu o mare sensibilitate le place toamna melancolică a latitudinilor temperate? adăugă Mwen Mas, bătându-și ușurel prietenul pe umăr cu duioșie.

— Observația e întemeiată, aprecie admirativ Veda.

— E cunoscută de mult…

— Dar Veter, ești pe câmp? Dar Veter ești pe câmp? tună un glas de undeva din stânga și de sus. Vă cheamă Iunii Ant la postul T.V.F. din clădirea centrală. Vă cheamă Iunii Ant la postul T.V.F. din clădirea centrală…

Ren Boz tresări și-și îndreptă spinarea:

— Pot să viu și cu cu dumneata, Dar Veter?

— Du-te în locul meu. Poți să nu fii de față la decolare. Iunii Ant, fidel tradiției, preferă înregistrării observația directă. Iu această privință, seamănă cu Mwen Mas.

Cosmoportul poseda uu puternic post T.V.F. și un ecran emisferic. Ren Boz pătrunse într-o încăpere liniștită de formă rotundă. Operatorul de serviciu îi indică ecranul lateral din dreapta, întoarse un comutator și în fața lor apăru Iunii Ant, foarte emoționat. Îl fixă pe fizician și, înțelegând motivul absenței lui Dar Veter, îl salută din cap pe Ren Boz:

— Aveam și eu intenția să urmăresc decolarea. Dar în clipa de față, are loc recepția de sondaj întreprinsă în afara programului acestei luni, în direcția veche, pe lungimea de undă 62/77. Ridică pâlnia pentru radiația dirijată și îndreapt-o spre observator! Voi trimite peste Marea Mediterană, direct spre El Homra, o rază-vector.

Capteaz-o prin evantaiul tubular și conectează ecranul emisferic. Iunii Ant se uită într-o parte și adăugă: Grabește-te!

În două minute, experimentatul savant executa cele cerute. În fundul ecranului emisferic apăru imaginea unei galaxii uriașe. în care cei doi savanți recunoscură îndată Nebuloasa din Andromeda sau M-31, descoperită de oameni încă din timpuri străvechi.

Pe voluta exterioară a spiralei sale cea mai apropiată de spectator, se aprinse un punct luminos, găsit aproape în centrul „nebuloasei”, care avea forma unei lentile, văzută în perspectivă, pe muchie. Din acel loc se desprindea un firicel minuscul, care, în realitate, era un întreg sistem stelar, un braț uriaș poate lung de o sută de parseci. Luminița începu să crească; In același timp se mărea și „firicelul”, în timp ce însăși galaxia dispărea, devenind difuză și ieșind din câmpul vizual. De-a curmezișul ecranului se revărsă un șuvoi de aștri roșii și galbeni. Luminița se vedea acum ca un cerculeț la extremitatea acelui râu stelar; în marginea Iui se distingea un astru de culoare portocalie, aparținând clasei spectrale K. În jurul său, se roteau puncte abia vizibile — planetele. Cerculețul de lumină se suprapuse pe una dintre ele, acoperind-o în întregime. Și deodată totul prinse a se învârteji în fulgerări și seînteieri purpurii. Ren Boz închise ochii.

— Este o explozie, se auzi glasul lui Iunii Ant, de la ecranul lateral. Ți-am arătat observațiile din luna trecută înregistrate de mașinile mnemotehnice. Trec acum pe recepția directă.

Ca și mai înainte, pe ecran se roteau seîntei și dungi de lumină roșie închisă.

— Ce fenomen ciudat! exclamă fizicianul. Cum îți explici dumneata această explozie?

— Răbdare! Continuăm recepția. Dar ce consideri dumneata ciudat?

— Spectrul roșu al exploziei. În spectrul Nebuloasei din Andromeda se observă o deplasare spre violet; cu alte cuvinte nebuloasa se apropie de noi.

— Explozia n-are nici o legătură cu Andromeda. Este un fenomen cu caracter local.

— Crezi poate că din intâmplare postul lor de emisiune este situat chiar în marginea galaxiei, într-o zonă și mai depărtată de centrul ci decât zona Soarelui de centrul Căii noastre Lactee?

Iunii Ant îi aruncă lui Ren Boz o privire sceptică.

— Te întinzi la discuții, uitând că ne vorbește Nebuloasa din Andromeda de la o distanță de patru sute cincizeci de mii de parseci!

— E adevărat! recunoscu jenat Ren Boz. Ne desparte de ea un milion și jumătate de ani-lumină. Mesajul a fost trimis cu cincisprezece mii de secole In urmă.

— Așadar ceea ce vedem aici a fost transmis cu mult înainte de epoca ghețarilor și de apariția omului pe Pământ! făcu Iuniu Ani mai domolii.

Liniile cele roșii își încetiniră mișcare;!. Ecranul se întunecă pentru o clipă, apoi se aprinse din nou. Prin lumina difuză abia se ghicea o cimpie vastă, pe care se deslușeau ciudate umbre de forma unor ciuperci. În prim plan, se zărea un uriaș cerc albastru, care arunca luciri reci metalice. Deasupra lui, chiar în centru, planau, suprapuse, două discuri biconvexe, care se ridicau încet. Cîmpia dispăru, și pe ecran nu mai rămase decât un singur disc, bombat în partea inferioară și având de ambele laturi niște masive creste spirale.

— Ei sunt… Ei! strigară într-un glas cei doi savanți, gândindu-se la perfecta asemănare cu fotografiile și desenele spiralodiscului găsit de expediția a 37-a pe planeta stelei de fier.

Un nou vârtej de linii roșii, și ecranul se stinse. Ren Boz așteptă cu privirile ațintite asupra lui. Pentru intâia oară oamenii contemplau viața și gândul unei alte galaxii! Dar ecranul nu se mai reaprinse. În schimb, pe placa laterală a televiziofonului apăru Iunii Ant.

— Comunicarea s-a întrerupt. Nu mai putem aștepta mai departe, căci consumăm prea mult din energia Pământului. întreaga planetă va fi zguduită de cele aflate! Vom cere Consiliului Economic să autorizeze recepții mai frecvente în afara celor din program, dar aceasta oricum nu va deveni posibil mai înainte de un an, avându-se în vedere uriașa energie cheltuită cu expedierea „Lebedei”. Știm acum de unde vine astronava aflată pe steaua de fier. Fără descoperirea lui Erg Noor, n-am fi putut înțelege nimic clin cele văzute.

— Cum, discul acela vine de acolo? Dar cât timp o fi călătorit oare? întrebă Ren Boz, de parcă și-ar fi vorbit sieși.

— După moartea echipajului, a rătăcit vreme de aproape două milioane de ani prin spațiul care desparte galaxiile noastre, adăugă grav Iunii Ant. În cele din urmă și-a găsit adăpost pe o planetă a stelei T. Probabil că aceste astronave sunt construite astfel încât să poată coborâ în mod automat chiar după ce mii de milenii nici o ființă vie n-a mai atins pârghiile de conducere.

— Poate că ei trăiesc mai mult decât noi? opina Ren Boz.

— În orice caz nu milioane de ani, căci aceasta ar contrazice legile termodinamicii, răspunse rece Iunii Ant. Și, în ciuda dimensiunilor lui colosale, spiralodiscul n-avea posibilitatea să transporte în interiorul său o planetă întreagă de oameni… adică de ființe cugetătoare. Nu, deocamdată galaxiile noastre nu pot nici să ajungă una la cealaltă, nici să organizeze între ele un schimb de comunicări.

— Vor putea! spuse convins Ren Boz.

Apoi, luându-și rămas bun de la Iunii Ant, porni spre câmpul de decolare al cosmoportului.

Veter cu Veda și Ciara cu Mwen Mas stăteau ceva mai la o parte de cele două șiruri lungi ale celor veniți să-i petreacă pe astronauți. Toti își întoarseră capul spre clădirea centrală. Prin fața lor trecu fără zgomot o platformă largă, pe care oamenii o intimpinară cu fluturări de mână și cu strigăte de salut; un asemenea entuziasm nu-și îngăduiau decât în momente excepționale. înăuntru se aflau toți cei douăzeci de membri ai echipajului de pe „Lebăda”.

Platforma se apropia de astronavă. înaintea înaltului ascensor mobil aștepta un grup de oameni în salopete albe, cu fețele palide de oboseală, cei douăzeci de membri ai comisiei de decolare, în majoritate ingineri, colaboratori ai cosmoportului. În ultimele douăzeci și patru de ore, aceștia controlaseră cu ajutorul aparatelor tensoriale[126] starea navei.

Urmând tradiția care data de la începuturile astro-navigației, președintele comisiei prezentă raportul său lui Erg Noor, care fusese din nou ales în unanimitate șef al expediției pe Ahernar. Ceilalți membri ai comisiei își înscriseră inițialele pe o tăbliță de bronz cu portretele și numele lor și i-o înmânară lui Erg Noor. Apoi își luară rămas bun și se retraseră. Spre navă înainta acum mulțimea celor veniți s-o petreacă. Toți se aliniară în fața echipajului „Lebădei”, lăsând rudele și prietenii exploratorilor să se adune po mica platformă rămasă liberă, a liftului. Operatorii cinematografici filmau fiecare gest al celor cc plecau, ultimă amintire lăsată planetei natale.

Erg Noor zări de departe pe Veda și, vârând certificatul de bronz în lata lui centură de astronaut, se apropie cu grabă de tânăra femeie.

— Ce bine că ai venii, Veda!

— Puteam oare să fac altfel?

— Tu reprezinți pentru mine simbolul Pământului și al tinereții mele trecute.

— Ai cu tine pentru totdeauna tinerețea Nizei.

— Nu pot spune că n-am și regrete. Ar însemna să mint. În primul rând îmi pare rău de Niza, de tovarășii mei, de altfel chiar și de mine… Prea este mare pierilerea! De când m-am întors ultima oară, parcă am îndrăgit planeta noastră într-un fel nou, mai simplu, dar mai puternic, mai cert…

— Și totuși pleci, Erg!?

— Nu pot altfel. Dacă n-aș întreprinde drumul ăsta mi s-ar părea că aș pierde nu numai Cosmosul, ci și Pământul.

— Cu cât iubești mai mult, cu atât este mai greu să fii eroic, nu-i așa, Erg?

— M-ai înțeles întotdeauna, Veda! Iat-o și pe Niza! Fata cu părul învăpăiat, slăbită și semănând cu un băiețaș, se apropie de ei și se opri, umbrindu-și cu genele-i lungi ochii:

— Este mai greu decât aș fi crezut. Sînteți cu toții… buni, senini… frumoși… Nu-i ușor să pleci pentru totdeauna, să te smulgi, trăind, de lângă Pământul atât de drag…

Glasul astronavigatoarei se frânse. Veda o atrase spre sine, rostindu-i în șoaptă câteva cuvinte mângâioase, așa cum știu s-o facă numai femeile.

— Mai avem nouă minute până la închiderea trapelor, spuse încet Erg Noor, fără să-și ia ochii de la Veda.

— Ce mult…. exclamă naiv Niza, cu o voce tristă.

Veda, Erg, Dar Veter, Mwen Mas și ceilalți care veniseră să asiste la plecarea navei simțiră cu desperare și uimire că nu-și găsesc cuvintele. N-aveau cum să-și exprime sentimentele pe care le stârnea în inima lor această faptă eroică săvârșită în numele unei îndepărtate posterități. Atât cei care plecau cât și cei veniți să-i petreacă înțeleseră că orice vorbe sunt de prisos.

Ce urări, glume ori făgăduieli ar fi putut să afle ecoul cuvenit în sufletul oamenilor care părăseau pe veci Pământul, pornind către genunile Cosmosului?

Cel de-al doilea sistem de semnalizare se dovedea imperfect, cedând locul celui de-al treilea. Numai privirile adânci, ce reflectau elanurile pătimașe, atât de greu traductibile în cuvinte, își grăiau prin tăcerea încordată ori se opreau avide asupra întinderii pustii din EI Homra.

— Haideți! glasul lui Erg Noor, ce-și regăsise sonoritatea metalică, îi făcu să tresară, ca un bici. începură să se grăbească.

Fără să-și mai ascundă lacrimile, Veda o strânse la pieptul ei pe Niza. Cele două femei rămaseră astfel câteva clipe obraz lângă obraz, cu ochii închiși, în timp ce bărbații își luau bun rămas prin strângeri de mână. Ascensorul urcase opt membri ai echipajului înspre trapa ovală u navei, care se căsca neagră. Erg Noor o luă pe Niza de mină și-i șopti ceva la ureche. Imbujo-rându-se, lânăra fală sc smuci și se avântă spre astronavă, înainte de a trece însă de pragul liftului, se mai întoarse o dală și în ochii imenși ai Ciarei, pe chipul căreia se așternuse o neobișnuită paloare.

— Pot să te sănii, Ciara? întrebă cu glas limpede Niza.

Fără a-i răspunde, Ciara Nandi se repezi emoționată spre platformă, cuprinse cu brațul tremurător gâtul astronavigatoarei, apoi tot asa de tăcută, sări jos și se depărta repede.

Erg Noor și Niza se suiră laolaltă.

Cei rămași jos așteptau intr-o liniște gravă: o clipă, pe scara luminată a „Lebedei” se opriră două siluete — un bărbat înalt și o fală firavă, ca să primească ultimele salutări ale Pământului.

Veda Kong își încleșta atât de tare degetele, încât Dar Veter auzi cum Ie troznesc încheieturile.

Erg Noor și Niza dispăruseră. Din deschizătura cea întunecată ieși o placă ovală, de aceeași culoare cenușie ca și restul carcasei, lnca o clipă, și nici chiar privirea cea mai ageră n-ar fi putut să mai distingă urmele deschizăturii, văzută adineauri în flancul rotund al colosalei nave.

Așezată vertical pe suportii ei depărtați, „Lebăda” părea să aibă in liniile ei ret a uman. Poate că impresia aceasta o crea sfera provei, terminată printr-un coif ascuțit și prevăzută cu faruri care clipeau ca niște ochi; sau, poate, dispozitivele pentru spinteca rea spațiului aflate in partea centrală și care semănau cu umerarii unei armuri de cavaler medieval. Astronava se înălța parcă aidoma unui titan cu picioarele larg împlântate în pământ și care, de la înălțimea sa, privea cu trufie peste capetele mulțimii de oameni.

Sirenele semnalizatoare sloboziră deodată un urlet amenințător, anunțând că totul este gata. Ca prin farmec, alături de navă răsăriră platforme autopropulsate, încăpătoare, pe care se suiră mulți dintre cei veniți să asiste la decolare. Trepiedele aparatelor T.V.F. și ale proiectoarelor porniră târâș în toate direcțiile, fixînd totuși necontenit asupra „Lebedei” razele și gurile lor. Masiva siluetă cenușie a cosmonavei se întunecă, pierzându-și parcă din volum. La prova ei, se aprinseră stranii lumini roșii, semnalizând apropierea plecării. Vibrațiile motoarelor puternice se comunicau solului dur: „Lebăda” începu să se întoarcă pe suporții săi, luând direcția decolării. Publicul 6e depărta acum tot mai mult spre linia de securitate, care se zărea fosforescentă prin negură. Oamenii coborau în grabă, iar platformele porneau imediat îndărăt să-i transporte pe cei râmași.

— Și n-o să ne mai vadă de loc? N-o să ne mai vadă nici măcar cerul? întrebă Ciara pe Mwen Mas aplecat către ea.

— Nu! Cel mult prin stereotelescop…

Sub carena astronavei se aprinseră lumini verzi. Farul radiofonic, aflat pe turnul clădirii centrale, începu a se învârti cu o viteză turbată, trimițând în toate părțile semnalul stabilit pentru decolare.

— Astronava primește semnalul de plecare! se auzi un glas metalic vibrând cu atâta putere, încât Ciara tresări și se strânse cu teamă lingă Mwen Mas. Cei rămași înăuntrul perimetrului să ridice mâinile! Ridicați mâinile, altminteri muriți! Ridicați mâinile, altminteri muriți!… repeta automatul, In timp ce proiectoarele lui parcurgeau fâșii din clmp, căutându-i pe cei care ar fi rămas întimplător în cuprinsul ariei de securitate.

Negăsind pe nimeni, proiectoarele se stinseră. Vocea robotului porunci din nou, după cum i se păru Ciarei, parcă și mai frenetic decât întâia oară:

— După semnalul dat de clopot, întoarccți-vă îndată cu spatele spre astronavă și închideți ochii! Nu-i deschideți până la semnalul următor! Întoarceți-vă cu spatele și închideți ochii! repeta într-una, amenințător, automatul.

— Mi-e frică! spuse în șoaptă Veda însoțitorului ei.

Veter desprinse calm, din centura lui două măști cu ochelari absolut negri; pe una o dădu Vedei, iar pe cealaltă și-o puse el. Nu apucă bine să-și închidă catarama, când clopotul cel mare porni să sune, trepidând amarnic sub acoperișul aparatelor de semnalizare.

Deodată se opri brusc. În liniștea lăsată, doar greierii se auzeau țârâind: lor nu le păsa de nimic.

Apoi nava scoase un urlet strident și-și stinse luminile. Hăulitul ei sfâșietor, care te răscolea până în străfundul ființei, răsună peste câmpia întunecată, o dată, de două, de trei, de patru ori. Cei mai sensibili dintre cei prezenți avură impresia că strigă însăși nava, cuprinsă de durerea despărțirii.

Urletul sirenei se curmă tot atât de brusc cum începuse. În jurul navei zbucni acum un zid de flăcări neînchipuit de vii. Timp de o clipă, pe lume păru că nu mai există nimic, în afara focului acesta cosmic. Apoi peretele de flăcări se prefăcu într-o trâmbă imensă, care se alungea și se transforma într-o dâră orbitor de luminoasă. Clopotul prinse a suna pentru a doua oară. Intorcîndu-se, oamenii nu mai văzură decât câmpia pustie și întunecată, pe care mai ardea doar o uriașă pată de sol incandescent. O mare stea strălucea în zări: era „Lebăda” care se depărta.

Mulțimea porni încet spre electrobuze, întorcîndu-se când și când, ca să se uite la cer sau la câmpul de decolare, ce devenise dintr-o dată surprinzător de mort, de parcă aici s-ar fi renăscut legendara hammadă, El Homra, urgia caravanelor din vechime.

În partea de sud a orizontului, luciră stelele atât de familiare pâmântenilor, și toate privirile se îndreptară spre locul unde răsărise Ahernar, luminos și albăstriu. Acolo avea să ajungă „Lebăda” după optzeci și patru de ani de călătorie cu nouă sute de milioane de kilometri pe oră. Pentru cei rămași erau optzeci și patru de ani, iar pentru „Lebăda” numai patruzeci și șapte. Poate că acolo aveau să creeze o lume nouă, negrăit de frumoasă și plină de bucurii, sub razele verzi ale stelei de zirconiu…

Veter și Veda Kong îi ajunseră din urmă pe Ciara și pe Mwen Mas, care umblau alături. Africanul răspundea tocmai tinerei fete.

— Nu. Această despărțire nu mă face să sufăr. Ceea ce simt astăzi e o imensă mândrie, deși umbrită de oarecare tristețe. Sînt mândru pentru noi, cei care ne avântăm tot mai departe de planeta noastră și ne contopim tot mai perfect cu Cosmosul. Sînt atins de o fugară tristețe, pentru că Pământul nostru drag îmi pare din cale afară de mic… De mult, foarte de mult, pieile-roșii din America Centrală au lăsat o inscripție din care răzbate deopotrivă și mândria și tristețea. Această inscripție am comunicat-o lui Erg Noor; el va împodobi cu ea biblio-teca-laborator a „Lebedei”.

Africanul se întoarse, băgă de seamă că este ascultat și de prietenii lui care se apropiaseră între timp și urmă cu glas tare:

— „Tu, cel care îți vei arăta pe aici, mai târziu, fața! Dacă mintea ta gândește, vei întreba: cine suntem noi? Cine suntem noi? întreabă zorile, întreabă codrul, întreabă valul, întreabă furtuna, întreabă dragostea! întreabă pământul suferinței și pământul iubirii! Cine suntem noi? Pământul!

— Și eu așișderea, cu toată ființa mea, sunt al pământului acesta! adăugă Mwen Mas.

Ren Kpz gonea inspreei, gâfâind. Il înconjurară pe fizician, care le împărtăși pe scurt uluitoarea veste: primul contact al gândirii celor două gigantice insule stelare.

Aș fi vrut atât de mult să revin înainte de decolare, adăugă mâhnit Ren Boz, să-i comunic această știre lui Erg Noor: ei a înțeles de la început că spiralodiscul reprezintă o astronavă venită dintr-o lume foarte îndepărtată și cu totul străină. Tot atunci a observat că această navă ciudată trebuie să fi călătorit prin Cosmos un timp extraordinar de lung.

— Oare el n-o să afle niciodată că spiralodiscul său vine din depărtări atât de monstruoase ale Universului, de pe o altă galaxie, tocmai din Nebuloasa Andromeda? întrebă Veda. Ce păcat că n-a putut și el să audă comunicarea de astăzi!

— O va afla! spuse hotărât Dar Veter. Vom cere Consiliului autorizația să cheltuim energia unui mesaj prin intermediul satelitului 36. „Lebăda” mai rămâne accesibilă chemării noastre timp de nouăsprezece ore!

Septembrie 1955 — septembrie 1956.