Nebuloasa din Andromeda

Capitolul X. EXPERIENȚA DIN TIBET

Instalațiile lui Kor Yull se aflau pe culmea unui munte turtit, la un kilometru depărtare de Observatorul din Tibet al Consiliului Astronautic. Acolo, la altitudinea de 4.000 m., nu mai creșteau alți copaci în afara celor aduși din Marte, negri-verzui, fără frunze, cu crengile îndoite înăuntru, spre vârf. În vale, iarba, scurtă și gălbuie unduia în bălaia vântului, în timp ce acești reprezentanți robuști ai unei lumi străine păstrau o imobilitate desăvârșită. Pe povârnișurile munților se revărsau grohotișuri, aidoma unor fluvii de piatră. Ici colo, vedeai sticlind imaculate straturi de zăpadă.

În spatele unor ziduri din diorit[108] crăpat — vestigii ale unei mănăstiri, clădită cu o uimitoare îndrăzneală la această înălțime — se vedea un turn de oțel tubular, care susținea două arcuri ajurate. Deasupra acestora, înclinată în unghi și deschizându-se în parabolă spre cer, scînteia o uriașă spirală din bronz berilic, presărată cu strălucitoarele puncte albe ale contactelor de reniu[109].

O altă spirală, cu deschiderea către sol, era aproape lipită de cea dintâi. Sub ea se aflau opt conuri mari dintr-un aliaj verzui de zirconiu[110], cu ramificațiile unor tuburi de șase metri în diametru, care transportau energia. De-a lungul văii se înșiruiau stâlpi cu inele de ghidaj, formând un branșament provizoriu pe artera principală a observatorului care primea în timpul funcționării lui energia tuturor stațiunilor de pe planetă. Trecându-și mâna prin păru-i răvășit, Ren Boz examina satisfăcut completările aduse vechilor instalații, pe care voluntarii le montaseră într-un termen nemaipomenit de scurt. Cel mai greu le-a fost să sape în stâncă tranșee deschise și foarte adânci fără ajutorul marilor perforatoare; dar și această dificultate a fost învinsă. Voluntarii, care drept recompensă pentru eforturile lor voiau, firește, să asiste la desfășurarea grandioasei experiențe, fuseseră trimiși ceva mai departe de instalații și își aleseseră pentru corturi povârnișul lin de la nordul observatorului.

Mwen Mas, care ținea în mâinile lui toate legăturile cu Cosmosul, stătea zgribulit pe o piatră rece în fața fizicianului și îi povestea ultimele noutăți transmise prin Cerc. În timpul din urmă, satelitul 57 fusese folosit exclusiv pentru menținerea legăturii cu navele astrale și planetare și nu mai lucra pentru Cerc. Mwen Mas îi comunică lui Ren Boz că Vlihh Oz Ddiz pierise lingă steaua E. Deși obosit, fizicianul se însufleți:

— Crescându-i la maximum gravitația, steaua E ajunge la o nouă și uriașă încălzire. Se formează astfel o supergigantă violetă, în care colosala forță de gravitație de dinainte se atenuează treptat. Această supergigantă nu mai emite radiații roșii: în pofida puterii cimpului gravitațional, undele razelor luminoase nu se mai alungesc, ci se scurtează.

— Undele luminoase devin violete extreme și ultraviolete, întări Mwen Mas.

— Nu numai asta. Procesul se dezvoltă mai departe. Cuantele devin tot mai energice, este înfrântă tranziția timpului zero și apare o zonă de anti-spațiu — un al doilea aspect al mișcării materiei, necunoscut la noi pe Pamânt din cauza scalei de lucru extrem de reduse de care dispunem. Aici n-am putea să realizăm nimic asemănător, chiar dacă am arde tot hidrogenul oceanelor noastre.

Mwen Mas făcu in minte un calcul vertiginos.

— Cincisprezece mii de trilioane de tone de apă, transformate în energia ciclului de hidrogen conform principiului relativității masă-energie, reprezintă grosso-modo un trilion de tone de energie. Soarele generează pe minut două sute patruzeci de milioane de tone; avem deci radiația soarelui abia pe zece ani.

Ren Boz zâmbi satisfăcut.

— Dar cit ar putea da o supergigantă albastră?

— Cam greu de calculat. Judecă însă și dumneata. În Marele Nor al lui Magellan există îngrămădirea NGC 1910, în preajma Nebuloasei din Tarantula… Scuză-mă, dar m-am deprins să mă folosesc de vechile denumiri și indici ai stelelor!

— N-are nici o importanță. Nebuloasa din Tarantula este atât de strălucitoare, încât, dacă s-ar apropia de noi, să spunem la distanța la care se găsește Nebuloasa bine cunoscută din Orion lumina ei ar fi egală cu aceea a Lunei pline. În îngrămădirea stelară 1910, cu un diametru doar de 70 de parseci, se numără pe puțin o sută de stele supergigante: Acolo se află supergigantă albastră dublă ES din Dorado, care are in spectru dungi luminoase de hidrogen și dungi întunecate, lângă marginea violetă. Steaua aceasta este mai mare decât orbita Pământului, și are o luminozitate de o jumătate de milion de sori de-ai noștri! La o asemenea stea anume te-ai gândit? In aceeași îngrămădire există și stele mai mari, cu un diametru cât orbita lui Jupiter, dar ele nu-s decât pe cale de încălzire după starea E.

— Să lăsăm deoparte supergigantele. Timp de milenii, oamenii au privit nebuloasele inelare din Vărsătorul, din Ursa Mare și Lira, fără să știe că au de-a face cu câmpuri neutre de gravitație-zero, care, conform legii repagulumului116, reprezintă tranziția dintre gravitație și antigravitație. Tocmai acolo se și află enigma spațiului zero.

Ren Boz sări In picioare de pe pragul blindajului de comandă durat din mari blocuri de piatră, acoperite cu silicat.

— M-am odihnit. Putem începe!

Lui Mwen Mas inima îi bătea să-i spargă pieptul, de emoție i se pusese un nod în gât. Oftă din fundul rărunchilor. Ren Boz era în aparență calm; doar strălucirea febrilă a ochilor lui trăda concentrarea de gândire și voință a unui om care avea să întreprindă o experiență primejdioasă.

Mwen Mas întinse mâna-i mare și strânse mâna mică, dar fermă, a fizicianului. O înclinare a capului, și silueta africanului se și arătă pe drumul ce cobora spre observator. Vîntul rece urla lugubru, rostogolindu-se de pe uriașii munți înghețați ce se înălțau de o parte și de alta a văii. Mwen Mas simți un fior de gheață. Grăbi pasul, deși n-avea nici un rost să se zorească. Experiența trebuia să înceapă după apusul soarelui.

Izbuti să stabilească legătura cu satelitul 57 pe lungimea de undă corespunzătoare stațiunii de pe Lună. Reflectoarele și ghidajele instalate acolo îl fixară pe Epsilon-Tucan pentru cele câteva minute în care satelitul 57, rotindu-se de la latitudinea nordică 33 până la Polul Sud, putea să observe steaua de pe orbita lui.

Mwen Mas se așeză la tabloul de comandă din încăperea subterană care semăna mult cu aceea de la Observatorul mediteranean.

Revâzând a mia oară datele privitoare la planeta stelei Epsilon-Tucan, Mwen Mas verifică metodic calculul orbitei sale și stabili din nou legătura cu satelitul 57. Căzură de acord că, in clipa conectării câmpului, observatorii de pe satelit vor modifica cu multă prudență și foarte încet direcția, urmînd un arc de cerc de patru ori mai mare decât paralaxa stelei.

Timpul se scurgea încet. Mwen Mas era obsedat de amintirea lui Bet Lon, matematicianul criminal. Dar iată că pe ecranul TVF apăru Ren Boz, în fața tabloului de comanda. Părul lui aspru era mai zbîrlit ca niciodată.

Dispecerii stațiunilor energetice, preveniți mai înainte, comunicară că sunt gata. Mwen Mas puse mâna pe manetele de comandă, dar o mișcare a lui Ken Boz, de pe ecran, îl făcu să se oprească.

— Ar trebui să prevenim stațiunea Q de rezervă din Antarctida. Poate că nu ne ajunge energia de care dispunem.

— Am și făcut-o. Stațiunea este gata. Fizicianul se mai gândi câteva clipe.

— În peninsula Ciukotka și în Labrador există posturi de energie F. Ar trebui să ne înțelegem cu ei să se conecteze pe rețea în momentul inversiunii câmpului: mă tem că aparatul nu este chiar atât de perfect…

— Am făcut și asta.

Ren Boz se însenină la față și făcu un semn cu mâna.

Formidabila coloană de energie ajunse până la satelitul 57. Pe ecranul emisferic al observatorului apărură fețele tinere și surescitate ale observatorilor.

Directorul Stațiunilor exterioare îi salută pe oamenii aceștia îndrăzneți, verifică concordanța coloanei de energie și gradul în care aceasta urmărea satelitul. Canaliza apoi curentul spre instalația lui Ren Boz. Imaginea fizicianului dispăru de pe ecran.

Indicatorii de putere își mișcau acele spre dreapta, arătând continua creștere a tensiunii. Semnalele ardeau tot mai intens, cu o lumină din ce în ce mai albă. Indicatorii de încărcare scădeau însă în salturi, apropiin-du-se de linia zero, în măsura în care Ren Boz conecta alte și alte radiante de câmp. Un vuiet puternic venind dinspre instalația experimentală îl făcu pe Mwen Mas să tresară. Dar africanul știa ce are de făcut. O mișcare a manetei, și torentul de energie de la stațiunea Q năvăli spre ochii magici ai aparatelor pe cale de a se stinge, înviorând acele lor care coborau. De îndată ce Ren Boz branșă invertorul general, acele săriră totuși la zero. Fulgerător, aproape instinctiv, Mwen Mas conecta simultan cele două stațiuni F.

Avu impresia că toate aparatele se sting. Întreaga încăpere se umplu de o lumină palidă, ciudată. Orice sunet amuți. Încă o clipă, și umbra morții pluti peste conștiința africanului amorțindu-i senzațiile. Cu mâinile crispate de marginea mesei de comandă, gemând din cauza sforțărilor și a unei îngrozitoare dureri în șira spinării, el luptă cu amețeala și greața. Intr-o parte a incăperii subterane lumina cea palidă deveni mai intensă. Mwen Mas nu-și putu da seama ori uitase de unde venea. Poate că dinspre ecran sau din partea instalației lui Ren Boz…

Deodată, parcă s-ar fi sfâșiat o cortină tremurătoare, și Mwen Mas auzi deslușit clipocitul valurilor. În miros subtil și indefinibil pătrunse în nările-i dila-tate. Cortina se trase spre stânga, în timp ce o ceață cenușie continua să unduiască spre colțul opus. Munți înalți, arămii, încinși de copaci albaștri răsăreau extraordinar de reali, și talazurile unei mări violete se zbăteau di iar la picioarele africanului. Cortina se dădu și mai mult deoparte, iar Mwen Mas văzu întruparea visului său: o femeie cu pielea de aramă stătea așezată pe palierul de sus al unei scări, la o masă de piatră albă, cu coatele pe suprafața ei lustruită, privind undeva peste apele oceanului. În ochii ei distanțați citi deodată uimirea și extazul: îl observase. Femeia se ridică în picioare, îndreptându-și mijlocul cu o grație infinită și-și întinse mâna spre african. Pieptul îi bătea agitat de o respirație adâncă, și în această clipă halucinantă el își aminti de Ciara Nandi.

— Offa alli kor! spuse femeia, și glasul ei melodios și sonor îi merse lui Mwen Mas drept Ia inimă. Deschise gura ca să-i răspundă, dar în locul minunatei viziuni izbucni o flacără verde, un șuierat zguduitor străbătu încăperea. Pierzându-și cunoștința, africanul simți cum o putere totodată irezistibilă și dulce îl înșfacă, îl încovoaie, îl învârtește ca rotorul unei turbine cu turație mare și, în sfârșit, îl turtește de ceva tare… Ultimul său gând a fost: ce se întâmplă cu stațiunea și cu Ren Boz?…

Colaboratorii observatorului și constructorii, aflați. pe coasta muntelui la oarecare depărtare, nu văzură mare lucru. Pe cerul adânc al Tibetului trecu ceva care eclipsă strălucirea stelelor. O forță nevăzută se prăbuși peste înălțimea pe care se afla instalația experimentală și ridică in vârtej o imensă masă de pământ și de pietre. O trimbă neagră ca păcura și largă de un kilometru țlșni spre clădirea observatorului, de parcă ar fi fost proiectată dintr-un uriaș tun hidraulic, se avântă In sus, se frânse in două și din nou izbi instalațiile, prefăcându-le in țăndări și împrăștiindu-le în toate părțile. Totul n-a durat decât o clipă, apoi s-a făcut iar liniște. În aerul plin de praf rămăsese doar un miros de piatră încinsă și de incendiu, amestecat cu o mireasmă stranie, ce amintea țărmurile înflorite ale mărilor tropicale.

Oamenii adunați în grabă la locul catastrofei văzură că de-a lungul văii dintre munți și clădiri se întinde un șanț adânc cu marginile topite, iar povârnișul îndreptat spre observator fusese in întregime smuls.. Clădirea observatorului rămăsese întreagă. Șanțul ajunsese până la peretele de sud-est, distrusese sălile de transformatori și se proptise în cupola sălii subpământene, acoperită cu un strat de bazalt topit, gros de patru metri. Bazaltul fusese retezat ca și cum l-ar fi luat cineva cu un gigant polizor: o parte se menținuse totuși nevătămată, ceea ce a salvat de la o distrugere totală instalațiile subterane ale stațiunii exterioare, in care se afla Mwen Mas.

Intr-o scobitură din sol se închegase un râu de argint revărsat: se topiseră siguranțele stațiunii energetice de recepție.

Curând cablurile rețelei de rezervă au fost restabilite. La lumina aruncată de reflectorul farului de pe calea de acces, oamenii văzură o priveliște uimitoare: metalul construcțiilor experimentale fusese întins ca un strat subțire pe tot șanțul, care strălucea de parc-ar fi fost cromat. În malul abrupt al povârnișului, retezat ca de un cuțit uriaș, se încrustase o bucată dintr-o spirală de bronz. Piatra se topise și cursese, formând un strat sticlos, întocmai ca o ceara roșie sub o pecete încinsă. Cîteva roșiatice volute metalice cu zimții albi ai contactelor de reniu, înfundate In această piatră topită, strălucea în lumina electrică aidoma unei flori încrustate în email. La vederea acestei bijuterii de două sute de metri în diametru îți trezea în suflet un sentiment de spaimă in fața necunoscutei puteri, care cu puțin înainte bîntuise aici.

După ce coborârea spre camera subterană a fost degajată de dârâmâturi, îl găsiră pe Mwen Mas in genunchi, cu fruntea lipită de piatra ultimei trepte. Directorul stațiunilor exterioare încercase, probabil, să scape de acolo în clipele când își regăsise cunoștința. Printre voluntari erau și medici. Organismul viguros al africanului, ajutat de medicamente tot atât de puternice, reuși să biruie șocul suferit. Sprijinit de amândouă părțile, Mwen se ridică clătinându-se în picioare.

— Ren Boz? Ce-i cu el?

Oamenii din jurul savantului se întunecară la față. Directorul observatorului răspunse cu un glas răgușit:

— Ren Boz a fost crunt mutilat. Nu se știe dacă va scăpa cu viață…

— Unde este?

— A fost găsit de partea cealaltă a muntelui, pe versantul estic. Probabil că fusese aruncat afară din clădirea instalației. Pe culme nu mai există nimic… Pînă și ruinele sunt complet măturate!

— Și Ren Boz a râmas acolo?

— Nu poate fi deplasat. Are oasele zdrobite, coastele rupte…

— Cum ați spus?

— Abdomenul îi e spintecat, intestinele ieșite…

Mwen Mas simți cum i se moaie picioarele și-și încleșta convulsiv mâinile de umerii acelora care-l sprijineau. Voința și rațiunea îi funcționau însă fără greș.

— Ren Boz trebuie salvat cu orice preț! Este un mare savant…

— Știm acest lucru. Cinci medici se ocupă de el. Deasupră-i a fost ridicat un cort steril, pentru intervenția chirurgicală. Doi donatori voluntari sunt gata pentru transfuzie. Tiratronul, inima și ficatul artificiale au și început să funcționeze.

— Atunci, vă rog, să mă duceți în camera de convorbiri. Stabiliți legătura cu rețeaua mondială și chemați centrul de informații al zonei nordice. Ce face satelitul 57?

— Am încercat să-l chemăm, dar nu răspunde.

— Telescoapele sunt intacte?

— Da, toate.

— Căutații la telescop și studiații, mâniindu-l cu ajutorul invertorului electronic…

Colaboratorul de gardă al Centrului nordic de informații văzu apărând pe ecran o față murdară de sânge și praf, cu ochii strălucind febril. În prima clipă nu-și dădu seama că este directorul stațiunilor exterioare, o personalitate binecunoscută pe planetă.

— Trebuie să vorbesc cu Grom Orm, președintele Consiliului Astronautic, și cu psihiatra Evda Nal.

Colaboratorul de serviciu dădu afirmativ din cap și începu să manevreze butoanele și vernierele mașinii de memorizat. Răspunsul veni peste un minut.

— Grom Orm pregătește materiale pentru Consiliu și de aceea de o săptămână locuiește acolo, la Casa de oaspeți. Doriți să-l chem?

— Chemați-l! Dar Evda Nal?

— Se află la școala 410, în Irlanda. Dacă aveți nevoie de ea, colaboratorul aruncă o privire pe schemă, voi încerca s-o chem la punctul de convorbiri 5654 SP.

— Desigur că avem nevoie! E o chestiune de viață și de moarte.

Colaboratorul ridică ochii de pe schemele lui.

— S-a întâmplat o nenorocire?

— O mare nenorocire!

— Trec ajutorului meu garda, ca să mă pot ocupa exclusiv de treburile dumneavoastră. Așteptați!

Mwen Mas se lăsă în fotoliul ce i-a fost oferit, câu-târid să-și adune puterile și gândurile. În odaie năvăli directorul observatorului.

— Am fixat adineauri punctul satelitului 57. Nu mai există!

Mwen Mas se ridică în picioare, uitând de trupul său stâlcit.

— N-a mai rămas decât o bucată mai mare din peretele din față — astroportul, urmă tragica relatare. Acum zboară pe aceeași orbită. Probabil că mai există și unele fragmente mai mici, care n-au fost încă descoperite…

— În cazul acesta, observatorii…

— Au pierit fără doar și poate!

Mwen Mas își încleșta pumnii și-și reluă locul din fotoliu. Se așternu o chinuitoare tăcere. În sfârșit, ecra-tiul se aprinse din nou.

— Grom Orm este la aparatul Casei Consiliilor, spuse colaboratorul de serviciu și întoarse o manetă.

Pe ecranul care reflecta o vastă sală slab luminată, apăru capul atât de caracteristic și binecunoscut tuturora al președintelui Consiliului Astronautic: o față îngustă părând că spintecă spațiul, cu un nas mare, coroiat, ochii adânciți sub sprâncene colțuroase de sceptic, curbura întrebătoare a buzelor ferme.

Intâlnind privirea lui Grom Orm, Mwen Mas își plecă fruntea ca un copil care a făcut o poznă:

— Adineauri a pierit satelitul 57! se grăbi să mărturisească totul dintr-odată, cu senzația că plonjează într-o apă întunecată.

Grom Orm tresări, figura lui păru că se ascute și mai mult.

— Cum de s-a putut întâmplă una ca asta?

Mwen Mas povesti totul pe scurt și cu multă precizie, fără să ascundă faptul că experiența era interzisă și fără să se cruțe. Președintele își încruntă sprâncenele, în jurul gurii i se desenară cute adânci. Privirea-i rămase însă calmă.

— Așteaptă puțin, am să mă interesez de ajutorul necesar lui Ren Boz. Crezi că Af Nut?…

— O, dacă ar putea Af Nut!

Ecranul se întunecă. Așteptarea începu iar, lungă, interminabilă. Mwen Mas reușea să se stăpânească numai cu prețul unor sforțări uriașe. Nu-i nimic, nu mai e mult… Iată-l și pe Crom Orm!

— L-am găsit pe Af Nut și i-am pus la dispoziție o navă planetară. Pentru a-și pregăti aparătajul și asistenții, are nevoie cel puțin de o oră. Peste două ore va sosi la observatorul vostru. Acum să vorbim de dumneata. Experiența a izbutit?

Întrebarea iI găsi pe Mwen Mas nepregătit. Avusese, desigur, viziunea lui Epsilon-Tucan. Fusese îusă aceasta o reală luare de contact cu lumea aceea nespus de depărtată? Sau poate numai o halucinație produsă de emoțiile trăite, de dorința lui fierbinte! Putea el declara sus și tare lumii întregi că experiența reușise, că pentru repetarea ei este nevoie de noi sforțări, investiții și jertfe? Că Ren Boz și cu el au ales o cale mai bună decât precedesorii lor? Nevrând să expună riscului pe nimeni altul, lucraseră la această experiență singuri, numai ei doi. Ce nebunie! Și ce a văzut Ren Boz? Ce va putea povesti el? Asta presupunând că văzuse ceva… și că va fi în stare să vorbească…

Mwen Mas mărturisi de-a dreptul:

— N-am nici o dovadă că experiența a reușit. Nu știu ce a putut observa Ren Boz…

Pe fața lui Grom Orm se zugrăvi cea mai sinceră mâhnire. Pînă atunci nu fusese decât atent, acuma însă deveni sever.

— Și ce ai de gând să faci?

— Vă rog să-mi dați voie să predau imediat lui Iuniu Aut stațiunile exterioare. Nu mai sunt demn să le conduc. Pe urmă rămân cu Ren Boz până la sfârșit… Africanul se opri o clipă, apoi continuă: până la sfârșitul operației… După aceea, mă retrag pe Insula Uitării, așteptând judecata… M-am și condamnat singur!

— Poate că ai dreptate. Totuși, mai multe împrejurări îmi sunt neclare și mă abțin să mă pronunț. Fapta dumitale va fi analizată la prima ședință a Consiliului. Cine crezi că ar fi cel mai indicat să te înlocuiască — în primul rând pentru refacerea satelitului?

— Nu cunosc candidat mai bun decât Dar Veter. Grom Orm dădu afirmativ din cap; privi lung Ia african, de parc-ar fi vrut să mai adauge ceva, dar se mul(umi să facă doar un gest de adio. Ecranul se stinse tocmai la timp, pentru că Mwen Mas simți că-și pierde cunoștința.

— Comunicați Evdei Nai tot ce s-a intimplat, mai șopti el către directorul observatorului, apoi se prăbuși pe podea, se zbătu zadarnic să se ridice și râmase nemișcat.

Venirea unui om scund, cu fața galbenă, luminată de un zâmbet vesel, atrase atenția tuturora. În gesturile și vorbele lui avea ceva extraordinar de autoritar. Asistenții sosiți o dată cu el i se supuneau cu acea bucurie cu care, probabil, odinioară, ostașii îi urmau pe marii conducători de armate. Dar prestigiul maestrului nu părea să înăbușe propria lor inițiativă. Era un grup unit al unor oameni puternici, vrednici de a se război cu cel mai de temut dușman al omului — moartea.

Aflând că genealogia lui Ren Boz nu fusese încă primită, Af Nut izbucni în imprecații furioase. Se liniști însă tot atât de repede aflând că Evda Nal este aceea care întocmește informația cerută și că o va aduce în persoană.

Directorul observatorului se informă prudent pentru ce anume era nevoie de arborele genealogic și în ce măsură îi puteau ajuta lui Ren Boz îndepărtații săi strămoși. Af Nut clipi viclean cu un aer tainic:

— Cunoașterea exacta a ascendentei fiecărui om servește nu numai la înțelegerea structurii sale psihice și a pronosticurilor ce se pot face în această direcție. Tot atât de importante sunt și datele privind particularitățile lui neuro-fiziologice, rezistența organismului, imunologia, sensibilitatea electivă față de traumatisme și alergia față de medicamente. Alegerea tratamentului nu poate fi cu desăvârșire exactă fără înțelegerea structurii ereditare și a condițiilor în care au trăit strămoșii.

Directorul voi să mai întrebe ceva, dar Af Nut îl opri:

— Am dat un răspuns care-ți permite să reflectezi asupra lui. N-am timp de mai mult!

Directorul bîigui niște scuze pe care chirurgul nu mai stătu să le asculte.

Pe o platformă pregătită la poalele muntelui era construită în grabă sala de operație, la care se aducea apa, curentul electric și aerul comprimat. Mulțimea muncitorilor adunați acolo își oferea care mai de care serviciile, astfel încât clădirea fu montată în trei ore. Dintre medicii prezenți printre voluntari, ajutoarele lui Af Nut aleseră cincisprezece oameni pentru a deservi clinica chirurgicală ridicată atât de iute. Il transportară pe Ren Boz sub o boltă transparentă din materie plastică, sterilizată în întregime și ventilata cu aer pur, furnizat de filtre speciale. Af Nut și patru dintre asistenții săi intrară în prima secție a sălii de operație și rămaseră acolo timp de câteva ceasuri pentru a se dezinfecta cu unde bactericide și cu un gaz saturat de emanații antiseptice până eînd chiar și respirația lor deveni sterilă. Intre timp, corpul lui Ren Boz fu supus unei puternice acțiuni refrigerente. Atunci începu o activitate rapidă și sigură.

În timp ce oasele sfărâmate și vinele rupte ale fizicianului erau sudate cu ajutorul unor agrafe și cusături din tantal[111] care nu produceau iritații în țesuturile organice, Af Nut se ocupă de viscerele vătămate. Degajate din țesuturile moarte, stomacul și intestinele rănite au fost cusute și cufundate într-un recipient cu o soluție BZ14, un cicatrizant rapid care corespundea particularităților somatice ale organismului. După aceasta, Af Nut trecu la operația cea mai dificilă. Fu scos de sub coaste ficatul înnegrit, străpuns de fragmente de oase, și, în timp ce asistenții îl țineau în mână, Af Nut îl desprinse cu o siguranță uimitoare și îl degajă de firicelele subțiri ale nervilor autonomi a părtinind sistemului simpatic și aceluia parasimpatic.

Cea mai neînsemnată atingere adusă unei infime ramificații putea duce la leziuni grave și ireparabile. Cu o mișcare rapidă, chirurgul tăie vena portă și fixă la capetele ei vine artificiale. Același lucru fu apoi făcut și cu arterele, după care Af Nut puse ficatul într-un recipient special cu soluția BZ. După cinci ore de operație, toate organele vătămate ale lui Ren Boz se aflau fiecare într-un alt vas, iar prin corpul său circula sângele artificial pompat de propria-i inimă, ajutată de un cord automat. Acum se putea aștepta vindecarea organelor extrase. Af Nut n-ar fi putut înlocui pur și simplu ficatul bolnav cu un altul, conservat în fondul chirurgical al planetei, întrucât aceasta ar fi pretins cercetări suplimentare, iar starea bolnavului nu permitea să se piardă nici măcar un singur minut. Alături de trupul său nemișcat, întins ca un cadavru în sala de disecție, rămase de gardă unui dintre chirurgi până când următorul schimb de medici își va fi terminat sterilizarea.

Ușile împrejmuirii de protecție, ridicate în jurul sălii de operație, se deschiseră cu zgomot și Af Nut apăru, înconjurat de asistenții săi mânjiți de sânge. Mijindu-și ochii, el se întinse ca o sălbăticiune deșteptată din somn. Evda Nal, obosită și palidă, îi veni în întâmpinare și-i dădu schema genealogică a lui Ren Boz. Af Nut o luă cu nerăbdare, o parcurse și răsuflă ușurat:

— Sper că totul va decurge în cele mai bune condiții. Să mergem să ne odihnim!…

— Dar… dacă se trezește?

— Vino fără teamă! Nu se poate trezi. Ne-am luat toate precauțiunile.

— Cît timp va trebui să așteptăm?

— Patru-cinci zile. Dacă analizele biologice sunt exacte și calculele corecte, vom putea opera din nou, punând organele la loc. Apoi îl vom face să-și recapete cunoștința…

— Cît timp veți putea rămâne aici?

— Vreo zece zile. Din fericire, catastrofa a survenit tocmai într-o perioadă de întrerupere în activitatea noastră. Profit de ocazie să vizitez Tibetul: n-am mai fost aici. Prin forța lucrurilor sunt nevoit să trăiesc acolo unde se află cei mai mulți oameni, adică în zona populată!

Evda Nal ii aruncă chirurgului o privire plină de admirație. Af Nut încruntă din sprâncene și zlmbi.

— Te uiți la mine așa cum, probabil, lumea se uita înainte la cite un idol. Nu șade bine pentru cea mai înțeleaptă dintre elevele mele!

— Într-adevăr, vă văd într-o lumină nouă. Pentru prima oară, viața unui om ce-mi este drag se află In mâinile unui chirurg. Acum înțeleg și eu emoția oamenilor care au avut de a face cu măiestria dumneavoastră… O măiestrie neasemuită, îmbinată cu imense cunoștințe!

— Prea bine! Dacă-ți face plăcere, n-ai decât să te extaziezi. Iar între timp eu îi voi face fizicianului dumitale nu numai a doua ci și a treia operație…

— Care a treia? se miră Evda Nal, dar Af Nut, făcându-i ștrengărește cu ochiul, arătă înspre cărăruia ce urca de la observator. Cu capul lăsat în piept, venea încet către el Mwen Mas.

— Iată încă unul dintre admiratorii mei… fără voie. Dacă nu poți dormi, stai de vorbă cu el. Eu unul am absolută nevoie de odihnă…

Chirurgul dispăru după o ieșitură a dealului unde fuseseră repartizați temporar medicii sosiți cu planetonava. Evda Nal văzu de departe cât de tare se trăsese la față, cit de îmbătrânit părea directorul stațiunilor exterioare… adică fostul director. Ii povesti tot ce aflase de la Af Nut, și africanul oftă ușurat.

— Atunci plec și eu peste zece zile!

— Crezi că-i bine ce faci, Mwen? Sînt încă mult prea buimăcită de cele întâmplate ca să pot judeca obiectiv. Mi se pare însă că pentru vina dumitale nu meriți o condamnare atât de categorică.

Chipul lui Mwen Mas se crispa dureros:

— M-am lăsat antrenat de teoria strălucită a lui Ren Boz, dar n-aveam dreptul să folosesc de la prima Încercare întreaga energie a Pământului.

— Ren Boz arătase insă că experiența ar fi inutilă cu o energie mai mică, obiectă Evda.

— Ai dreptate. Trebuia totuși să fi făcut oarecari experimente prealabile. Am fost nerăbdător ca un copil și n-am vrut să aștept ani și ani. Nu te mai osteni să mă convingi. Consiliul îmi va confirma hotârârea, iar Controlul Cinstei și al Dreptății n-o va revoca.

— Sînt și eu un membru al Controlului!

— Dar în afară de dumneata mai fac parte din el încă zece oameni. Și întrucât cazul meu privește întreaga planetă, va trebui să hotărâți cu forțele unite ale Controlului din Sud și din Nord, așadar 21 de oameni în afară de dumneata…

Evda Nal își puse mâna pe umărul africanului:

— Să stăm jos, Mwen! Nu te ții încă prea bine pe picioare. Știi că primii medici care l-au consultat pe Ren au vrut să facă un consult al morții?

— Știu. Lipseau însă doi oameni. Medicii sunt cam rutinari, iar conform vechilor reguli, pe care n-au ajuns încă să le abroge, moartea ușoară a unui bolnav nu poate fi hotârâtă decât de 22 de oameni.

— Nu-i mult de când consultul morții se compunea din 60 de medici!

— Era o rămășiță a temerilor de abuz, din pricina cărora odinioară medicii îi osândeau pe bolnavi la chinuri prelungite și inutile, iar pe rudele și prietenii lor la cumplite suferințe morale atunci când nu mai exista nici o salvare și moartea ar fi putut fi ușoară și rapidă. Dar de data aceasta, vezi cât de folositoare a fost tradiția? Au lipsit doi medici, iar eu am reușit să-l aduc pe Af Nut… Mulțumită lui Grom Orm.

— Tocmai asta am și vrut să-ți reamintesc. Consultul care a hotărât moartea dumitale socială este deocamdată compus dintr-un singur om.

Mwen Mas luă mâna Evdei și-și lipi buzele de ea. Tînăra femeie îi îngădui gestul acesta care exprima o prietenie puternică și caldă. În acel moment, ea era singurul sprijin al acestui om energic dar atât de greu încercat. Singurul… dar dacă în locul ei ar fi fost Ciara? Nu, pentru a o întâlni acum, i-ar fi trebuit un avânt al sufletului de care încă nu era în stare. Fie să meargă totul deocamdată așa, până la vindecarea lui Ren Boz și întrunirea Consiliului Astronautic!

— Nu știi care este cea de-a treia operație la care va fi supus Ren? schimbă ea subiectul.

Mwen Mas sc gândi o clipă, apoi își aduse aminte de cele ce-i spusese Af Nut:

— Chirurgul vrea să profite de prilej ca să-i curețe organismul de entropia acumulată. Ceea ce de obicei se face cu mult mai încet și mai dificil prin fizio-hemoterapie, va putea fi efectuat mult mai rapid și mai temeinic cu ajutorul chirurgiei.

Evda Nal își aminti despre cele învățate cu privire la bazele longevității: despre curățirea organismului de entropie. Strămoșii depărtați ai omului — peștii, șopârlele — au lăsat în organismul său stratificări de structuri fiziologice contradictorii, fiecare dintre ele având particularitățile ei în formarea rezidurilor entropice ale activității vitale. Studiate în decurs de milenii, aceste ancestrale regiuni ale acumulărilor de entropie, odinioară focare ale îmbătrânirii și ale bolilor, au început să fie supuse unei curățiri energetice: spălări chimice și radioactive ale organismului, însoțite de o stimulare prin unde.

În natură, eliminarea entropiei din corpurile vii se face prin încrucișarea specimenelor de diferite linii ereditare. Această amestecare a eredității în luptă cu entropia și sorbirea noilor forțe din mediul ambiant constituie cea mai complexă problemă științifică, pe care de milenii biologii, fizicienii, paleontologii și matematicienii se străduiesc s-o dezlege. Merită însă osteneala: viața a putut fi prelungită aproape până la două sute de ani și — ceea ce e mai important — a dispărut cu desăvârșire bătrânețea, istovitoarea dezagregare treptată a organismului.

Mwen Mas ghici gândul psihiatrei.

— Mă gândeam la o nouă și mare contradicție din viata noastră, spuse el încet. Pe de o parte avem o medicină biologică bine înarmată, care dăruiește organismului forțe noi, iar pe de altă parte, activitatea creatoare a creierului, care se intensifică mereu și ne consumă rapid. Cît de complicate sunt legile lumii noastre!

— Ai dreptate și tocmai de aceea întârziem deocamdată dezvoltarea celui de-al treilea sistem de semnalizare al omului, consimți Evda Nal. Descifrarea gândurilor altora ușurează mult comunicarea dintre indivizi, dar cere o mare cheltuială de forțe și slăbește centrele de inhibiție, ceea ce constituie lucrul cel mai primejdios…

— Și totuși majoritatea oamenilor, adevărații muncitori, nu trăiesc decât jumătate din vârsta posibilă din cauza puternicei tensiuni nervoase. Pe cât am înțeles, medicina nu poate lupta împotriva acestui neajuns. Doar dacă ar interzice munca. Dar care dintre noi și-ar lăsa munca de dragul câtorva ani de viață în plus?

— Nici unul. Căci teama de moarte îi face să se agate de viață numai pe aceia care au trăit închiși în sine, așteptând zadarnic bucurii neîncercate, rosti gânditoare Evda Nal, spunându-și fără să vrea că poate pe Insula Uitării oamenii trăiesc mai mult ca oriunde.

Mwen Mas îi ghici din nou gândul și-i propuse, cu o nuanță de asprime în glas, să se întoarcă la observator pentru a se odihni. Și Evda se supuse.

…După două luni, Evda Nal o găsi pe Ciara Nandi în sala de sus a Palatului Informațiilor, care, prin zveltele-i coloane, semăna cu o catedrală gotică. Razele piezișe ale soarelui veneau dinspre plafon, creînd în partea superioară a sălii o pânză de lumină, sub care domnea o dulce penumbră.

Tînăra fată stătea sprijinită de un pilastru, cu mâinile la spate și picioarele ușor încrucișate. Evda Nal îi admiră ca întotdeauna eleganta simplitate a rochiei scurte, cenușiu-albastră, cu corsajul decoltat.

Arunctnd prietenei sale o privire peste umăr, Ciara se învioră și în ochii-i triști licări bucuria.

— Ce cauți aici, Ciara? Credeam că ne pregătești vreun nou dans fermecător; când colo văd că te pasionează geografia!

— Vremea dansurilor a trecut, răspunse grav Ciara. îmi aleg acum o ocupație în sfera activității pe care o cunosc. Există un post la o uzină de piei artificiale în mările interioare ale Celebesului și un altul în fostul deșert Atakama, la o stațiune de cultură a plantelor perene. Mi-a plăcut să muncesc în Oceanul Atlantic! Cîtă seninătate și bucurie în contopirea cu vigoarea mării, în hârjoana și în trânta cu valurile-i puternice, mereu aproape, de îndată ce se termina ziua de lucru…

— Și eu, ori de câte ori mă cuprinde melancolia, îmi amintesc de munca mea la sanatoriul de boli mintale din Noua Zeelandă, unde mi-am făcut ucenicia ca tânără infirmieră. Cu Ren Boz e la fel: acum, după groaznicu-i accident, spune că niciodată n-a fost mai fericit ca atunci când dirija zborul elicoplanelor. Dar știi și dumneata, Ciara, că aceasta-i un semn de slăbiciune! Ești obosită de efortul cheltuit spre a te menține la altitudinea creatoare pe care a-i atins-o în arta dumitale. Această istovire se va agrava când trupul își va fi pierdut minunata-i încărcătură de energie vitală. Cîtă vreme ești însă în putere, continuă să ne desfeți cu talentul și frumusețea dumitale.

— N-ai idee, Evda, ce se petrece In sufletul meu! Pregătirea fiecărui dans înseamnă pentru mine o delicioasă căutare, îmi dau seama că le pot da oamenilor o nouă frumusețe, că-i pot bucura și le pot răscoli cele mai adânci sentimente… și aceasta mă susține. Dar iată că vine și clipa realizării. Și atunci mă dăruiesc toată avântului pătimaș, flăcării care mă cuprinde…

Această stare se transmite desigur și spectatorilor, și poate de aceea dansul are un răsunet atât de puternic. Mă dăruiesc toată vouă, tuturora…

— Și pe urmă? Vine depresiunea, nu?

— Da! Mă simt ca un cântec care s-a risipit in văzduh. Nu creez nimic care să rămână întipărit în gând…

— În schimb, faci mai mult: lași o urmă în sufletele oamenilor.

— Este prea imaterial și efemer; mă gândesc la mine însămi!

— N-ai fost încă îndrăgostită, Ciara? Tînăra fată își coborâ genele.

— Se vede deci? răspunse ea tot printr-o întrebare.

Evda Nal dădu din cap.

— Vorbesc de un sentiment foarte puternic, de care nu-i în stare oricine, dar în sufletul dumitale ar putea înflori…

— Pricep: în lipsa unei intense vieți intelectuale, îmi rămâne bogăția vieții emotive.

— Fondul ideii este just. Cred însă că emoțional ești atât de înzestrată, încât restul personalității dumitale nu trebuie să fie în mod obligator sărac, deși desigur este mai slab dezvoltat, în virtutea legii contradicțiilor. Discutăm însă în abstract, iar eu vreau să-ți vorbesc despre o problemă urgentă, care se referă direct la subiect. Mwen Mas…

Tînăra fată tresări.

Evda Nal o luă de braț și o duse într-o absidă laterală, al cărei lambriu de lemn închis forma o sobră armonie cu vitraliile albastre și aurii ale ferestrelor largi, arca te.

— Draga mea Ciara, ești asemenea unei flori terestre, îndrăgostită de lumină și transplantată pe planeta unei stele duble. Doi sori — unul albastru, celalalt roșu — strălucesc pe cer, iar floarea nu știe către care dintre ei să-și întoarcă privirea. De vreme ce ești o fiică a soarelui roșu, de ce te-ai întoarce spre cel albastru?

Cu un gest ferm și tandru, o atrase pe Ciara, care se lipi deodată de umărul ei. încercata psihiatră mângâie cu un gest matern părul bogat și nițeluș aspru, g îmi in du-se că mileniile de educație înlocuiseră măruntele, egoistele plăceri ale omului, cu marile bucurii comune. Totuși cât de departe mai erau de triumful asupra singurătății sufletului, mai cu seamă a unuia hrănit de un temperament arzător!… Spuse cu glas tare:

— Știi ce i s-a întâmplat lui Mwen Mas!?

— Desigur, întreaga planetă vorbește despre nefericita-i experiență!

— Dar dumneata ce părere ai?

— Că el are dreptate!

— Așa cred și eu. Tocmai de aceea trebuie să-l scoatem din Insula Uitării. Peste o lună se ține sesiunea anuală a Consiliului Astronautic. Greșala săvâr-șită va fi supusă dezbaterii, iar sentința va fi înaintată spre sancționare Controlului Cinstei și al Dreptății, care veghează asupra destinului oricărui pământean. Am toate motivele să sper că verdictul va fi blând, dar trebuie ca Mwen Mas să fie aici. Nu e bine ca un om cu o atât de intensă simțire să rămână prea mult timp pe Insula Uitării, mai cu seamă în singurătate.

— Crezi că semăn chiar atât de mult cu femeile din vechime încât să-mi leg planurile de viitor de intențiile unui bărbat… fie el și acela ce mi-e drag?

— Ciara, fetița mea, lasă astea! V-am văzut împreună și știu ce însemnezi pentru el… ce însemnează el pentru dumneata. Să nu-l condamni pentru faptul că n-a mai căutat să te revadă, că a fugit de dumneata, înțelege cât de greu trebuie să-i fie unui om atât de mândru să vină înaintea ființei iubite — da, Ciara, așa este! sub aspectul unui biet învins chemat la judecată și amenințat cu exilul? Cum ar fi apărut înaintea dumitale care ești o podoabă a Lumii celei Mari?

— Nu-i vorba de asta, Evda. Mai are el nevoie de mine, așa cum este acum, ostenit și frlnt?… Mi-e teama să nu-i lipsească energia unui mare avânt, de data aceasta nu al inteligenței, ci al sentimentului… pentru iubirea activă de care cred că suntem capabili amândoi… Aceasta ar însemna pentru el o nouă dezamăgire, și-ar pierde orice încredere în sine și n-ar putea trăi în dezacord cu viața! De aceea m-am gândit că în clipa de față cel mai bine ar fi să mă aflu în deșertul Atakama!

— Ai dreptate, Ciara, dar numai dintr-un punct de vedere. Mai există însă și singurătatea, și excesul de scrupule al unui om mare și pasionat, care o dată plecat din lumea noastră, a rămas fără nici un sprijin. M-aș fi dus eu la el, dar îl am pe Ren Boz, care încă mai este într-o stare gravă, așa că trebuie să-i dau precădere. Veter a fost chemat să construiască un nou satelit: e felul său de al ajuta pe Mwen Mas. De aceea cred că nu greșesc cerându-ți să te duci la el fără să-i pretinzi nimic: nici planuri de viitor, nici dragoste, nici măcar o privire duioasă. Intinde-i pur și simplu o mână de ajutor, fă-l să-și dea seama că n-are dreptate, și readu-l în lumea noastră. Ești în stare, Ciara, s-o faci! Te duci?

Cu respirația întretăiată, Ciara își lipi fruntea de umărul Evdei și-și ridică spre ea ochii înlăcrimați, dar plini de o copilărească încredere:

— Chiar astăzi!

Evda Nal o sărută cu dragoste:

— Ai dreptate, trebuie să ne grăbim. Pe Calea Spirală ajungem împreună până în Asia Mică. Ren Boz se află pe Insula Rodos, într-un sanatoriu de chirurgie; eu rămân la el, iar pe dumneata te voi trimite la Deirez Zor, la baza spironavelor sanitare, care fac curse în Australia și Noua Zeelandă. Prevăd plăcerea pe care o va avea pilotul s-o transporte la destinație pe Ciara dansatoarea și, vai, nu pe biologa…

Evda Nal și însoțitoarea ei fură invitate de șeful trenului la postul central de comandă. Un coridor din silicol trecea peste acoperișurile imenselor vagoane. Impiegații de serviciu circulau pe acolo, de la un capăt la celălalt al trenului și supravegheau aparatele O.E.S. Cele două femei urcară o scară în spirală, strâbâtind culoarul de sus și dădură într-o mare cabină ieșită deasupra vagonului din față. În acest elipsoid de cristal, la șapte metri deasupra terasamentului, stăteau în fotolii doi mecanici, despărțiți de înaltul clopot piramidal al conducă torului-robot electronic. Paraboloidalele ecrane de televiziune permiteau să se vadă tot ce se întâmpla în dreapta, în stânga și în spatele trenului. Antenele vibratoare ale avertizorului semnalau apariția unui obstacol de la o distanță de cincizeci de kilometri, deși un asemenea caz nu se putea produce decât în împrejurări cu totul extraordinare.

Evda și Ciara se instalară pe o canapea lângă peretele din spate al cabinei, cu o jumătate de metru mai sus de fotoliile mecanicilor și se lăsară furate de farmecul drumului care gonea în întâmpinarea lor. Această cale uriașă străbătea masivele muntoase, trecea în zbor peste câmpii, pe rambleuri colosale, traversa strâmtorile și golfurile pe niște stacade scunde, cu baza cufundată în adâncurile apelor. Viteza de două sute de kilometri pe oră preschimba arborii plantați pe taluz într-un neîntrerupt covor roșietic, de culoarea malahitului sau de un verde sumbru, după esențe: pini, măslini sau eucalipți. Marea calmă a Arhipelagului, care se întindea de cele două părți ale estacadei, se vălurea la suflul aerului spintecat de vagoanele late de zece metri. Valuri mari se împrăștiau în evantai, întunecând albastra străvezime a apei.

Cele două femei priveau în jurul lor în tăcere, gânditoare, preocupate. Astfel se scurseră patru ore. Mai petrecură alte patru ore în fotoliile moi ale salonului de la etaj, printre alți pasageri, apoi se despărțiră într-o gară situată nu departe de litoralul apusean al Asiei Mici. Evda se sui într-un electrobuz care avea s-o ducă până la portul cel mai apropiat, iar Ciara își urmă drumul până la stația Taurus-Est, de unde pornea prima ramificație meridională. Două ceasuri mai târziu ajunse într-o câmpie secetoasă, al cărei aer uscat tremura de căldură. Aici, la marginea fostului deșert sirian, se afla Deirez Zor, aeroportul de spironave, care reprezentau o primejdie pentru zonele locuite.

Niciodată nu va uita Ciara Nandi chinuitoarele ore petrecute la Deirez Zor în așteptarea spironavei. Medita necontenit asupra actelor și vorbelor ei, închipuindu-și întâlnirea cu Mwen Mas; își făcea planuri privitoare la cercetările pe care trebuia să le întreprindă pe Insula Uitării, unde totul se pierde în succesiunea monotonă a zilelor…

În sfârșit, văzu apărând jos, în deserturile Nefud și Rub el Chali, vastele câmpuri de celule termoelectrice, formidabile centrale care transformau căldura soarelui în electricitate. Erau aliniate în șiruri drepte, așezate pe dune consolidate și nivelate, pe podișuri oblice, orientate spre sud, pe labirinturi de râpe astupate: monumente amintind titanica luptă a omenirii pentru energie. Valorificarea unor noi genuri de energie nucleară — P. Q și F — pusese de mult capăt vremii de economii stricte. Păduri de motoare eoliene — altă rezervă energetică a zonei locuite de nord — se ridicau imobile de-a lungul coastei meridionale a Peninsulei Arabică. Spironava străbătu într-o clipă marginea estompată a continentului și iat-o zburând deasupra Oceanului Indian. Pentru un aparat atât de rapid, cinci mii de kilometri nu însemnau o distanță prea mare. Curând, petrecută de urări de grabnică înapoiere, Ciara Nandi coborâ din spironava, cu picioarele amorțite.

Directorul stației de aterizaj îi încredința fiicei lui un mic glisor plan[112], ca s-o conducă pe Ciara în Insula Uitării. Cele două fete erau încântate de vertiginoasa cursă a unicului vas care săgeta uriașele valuri din larg. Ambțrcația se îndrepta spre malul răsăritean a Insulei Uitarii, anume spre un mare golf, unde se afl unul dintre centrele medicale ale Lumii celei Mari.

Cocotieri înalți salutară sosirea Ciarei, plecându-și frunzele infoiate spre plaja înspumată de valuri. La stațiune nu era nimeni: tot personalul plecase în interiorul insulei ca să extermineze căpușele descoperite pe niște rofitoare din pădure.

În apropierea acelui centru medical existau grajduri. Caii erau crescuți pentru munca în regiunile asemănătoare Insulei Uitării sau în sanatorii, unde folosirea elicoptereior era interzisă din cauza zgomotului iar electrotrenurile nu puteau circula din lipsă de drumuri. După ce se odihni puțin și-și schimbă hainele, Ciara se duse sa vada aceste animale superbe și rare. Acolo, dădu peste o femeie care conducea cu multă îndemânare mașinile de distribuit furajele și de curățat grajdurile. Ciara îi dădu o mînă de ajutor și intră în vorbă cu ea, Tînăra fată întrebă cum l-ar fi putut mai lesne regăsi pe un cunoscut aflat pe insulă. Femeia o sfătui să se alăture uneia dintre caravanele sanitare care străbăteau in lung și-n lat acele locuri și le cunoșteau astfel mai bine chiar decât localnicii. Ciara socoti că sfatul acesta e bun.