Nebuloasa din Andromeda

Capitolul XIV. POARTA DE OȚEL

Robotul care executa automat înaintarea în stâncă s-a rotit timp de douăzeci de zile în întunericul umed, până a reușit să străbată cele câteva zeci de mii de tone de sfărâmături de rocă și să armeze solid bolțile prăbușite. Drumul spre adâncul peșterii devenise acum posibil; nu mai rămânea decât să i se verifice securitatea. Cărucioarele-automate, care se mișcau pe șenile cu ajutorul unui elevator de apă, coborau fără zgomot. La fiecare sută de metri, aparatele comunicau date privind compoziția aerului, temperatura și umiditatea. Evitând cu dibăcie orice obstacol, cărucioarele pătrundeau tot mai jos, până atinseră o adâncime de patru sute de metri. Veda Kong intră în sfârșit cu echipa ei în această peșteră misterioasă. Cu nouăzeci de ani în urmă, în timpul prospectării apelor subterane infiltrate printre calcaruri și gresii cu totul sterile, indicatoarele au semnalat deodată prezența unei mari cantități de metal. Curând se lămuri că regiunea coincidea cu descrierea aceleia care înconjura faimoasa peșteră, veche de câteva secole, denumită Den Of-Kul, ceea ce însemna într-o limbă dispărută: „Adăpost al culturii”. În fața cumplitei amenințări a războiului, popoarele care se considerau pe atunci cele mai înaintate în știință și cultură ascunseseră în această cavernă comorile civilizației lor. În acea epocă îndepărtată secretul și misterul erau extrem de răspândite…

Alunecând în jos pe lutul roșu și umed care pardosea solul intrării înclinate, Veda era tot atât de emoționată ca și cea mai tânără dintre colaboratoarele ei.

Își închipuia săli grandioase cu safeuri ermeticei umplute de filmoteci, planuri și hărți, dulapuri întregi cu înregistrări magnetofonice sau cu benzile mașinilor de memorizat, rafturi încărcate cu mostre de compoziții chimice, de aliaje și medicamente. Vedea în gând animale dispărute astăzi, împăiate și conservate în vitrine etanșe la aer și umiditate, ierbare, scheletelor foștilor locuitori ai planetei, reconstituite din fragmente pietrificate. își imagina plăcile de silicol care protejau picturi minunate, busturi ale celor mai de seamă reprezentanți ai umanității, capodopere ale sculptorilor animalieri… I se părea că are în față machete ale celor mai vestite edificii, inscripții comemorative gravate In piatră și metal…

Cufundată în meditațiile ei, Veda Kong pătrunse într-o vastă caverna, cu o suprafață de trei-patru mii de metri pătrați. Sub bolta înaltă care se pierdea în întuneric, stalactite lungi străluceau în lumina electrică. Sala avea o înfățișare cu adevărat grandioasă. Confirmând gândurile Vedei, în firidele din pereții pe care depozitele de calcar formaseră ieșituri și creste, se vedeau mașini și dulapuri. Cu strigăte voioase, arheologii se răspândiră prin grotă. Multe dintre mașinile care mai păstrau strălucirea sticlei și a verniului, erau vehicule foarte apreciate odinioară și socotite în Era Lumii Dezunite drept o culme a geniului tehnic uman. Pe atunci se construiau numeroase automobile capabile să transporte pe banchetele lor moi și încăpătoare abia câțiva oameni. Acele mașini erau foarte elegante, mecanismele lor de conducere și de propulsie erau ingenioase, în rest însă reprezentau o absurditate. Circulau cu sutele de mii pe străzile orașelor și pe drumuri, transportând un număr infim de persoane, care, nu se știe de ce, lucrau departe de locuința lor și în fiecare zi se grăbeau să ajungă la serviciu și să se întoarcă acasă. Aceste mașini, a căror conducere era primejdioasă, omorâseră o mulțime de inși, consumaseră miliarde de tone din prețioasele rezerve de materie organică acumulată în adâncul planetei și otrăviseră aerul cu oxid de carbon. Văzând că acestor ciudate vehicule li se acordase atât loc în peșteră, arheologii din Era Cercului se simțiră destul de dezamăgiți.

Pe platforme joase se ridicau motoare cu piston mai puternice, motoare electrice, reactive, cu turbină și nucleare. În vitrine acoperite cu un strat gros de tuf se aliniau diferite aparate! probabil televizoare, camere fotografice, mașini de calculat sau cu diferite alte destinații asemănătoare. Muzeul acesta de mecanisme, dintre care unele erau roase de rugină, dar altele se păstraseră bine, prezenta o imensă valoare istorică, întrucât arăta nivelul tehnicii unor timpuri îndepărtate, ale căror documente dispăruseră în mare parte în cursul frământărilor militare și politice.

Ajutoarea credincioasă a Vedei, Miyiko Eigoro, care din nou renunțase la marea atât de iubită pentru umezeala și întunericul subteranelor, observă la capătul sălii, îndărătul unei groase coloane de calcar, orificiul negru al unei galerii. Coloana se dovedi a fi carcasa unei mașini, la baza căreia se îngrămădeau rămășițele unui scut din masă plastică ce închisese o dată intrarea. Inaintând pas cu pas după cablurile roșii ale cărucioarelor de recunoaștere, arheologii pătrunseră într-o a doua peșteră, aflată aproape la același nivel și plină de șiruri de dulapuri ermetice din sticla și metal. O lungă inscripție în limba engleză se întindea de-a lungul pereților verticali măcinați pe alocuri. Veda nu putu rezista ispitei de a descifra imediat această inscripție.

Cu lăudăroșenia tipică individualismului din vechime, constructorii adăpostului declarau urmașilor că ajunseseră pe culmile cunoașterii și adunaseră acolo pentru posteritate uimitoarele lor realizări.

Miiko ridică disprețuitor din umeri.

— Chiar numai după această inscripție se poate stabili că „Adăpostul Culturii” datează de la sfârșitul

E.L.D., din ultimii ani ai vechii formațiuni sociale. Cit de caracteristică pentru oamenii de atunci este aceasta încredere absurdă în imuabilitatea civilizației lor apusene, a limbii, a obiceiurilor, a moralei lor și a măreției așa zisului om alb. Urăsc această civilizație!

— Îți imaginezi limpede trecutul, Miiko, dar unilateral. Mie, îndărătul sinistrului schelet al capitalismului mort, îmi pare că-i văd pe cei care au luptat pentru viitor. Pentru viitorul lor care a devenit prezentul nostru. Văd o mulțime de bărbați și de femei care căutau lumina într-o viață strimtă și săracă, destul de buni ca să-i ajute pe alții, destul de puternici ca să nu devină răi în atmosfera sufocantă a lumii înconjurătoare. Și viteji, viteji până la nebunie!…

— Cei care și-au ascuns cultura în această peșteră n-au fost așa, obiectă Miiko. Privește, nu-s adunate aici decât lucruri tehnice. Se făleau cu tehnica lor fără să le pese de crescânda lor sălbăticire morală și psihică. Disprețuiau trecutul și nu voiau să vadă viitorul.

Veda își zise că Miiko are dreptate. Acești oameni ar fi fost mai fericiți, dacă ar fi știut să cumpănească înfăptuirile cu ceea ce mai râmânea de făcut pentru o reală transformare a lumii și a societății. Ar fi văzut atunci adevărata înfățișare a planetei lor plină de funingine și de gunoaie, jefuită de păduri, cu mormane de hârtii, de cioburi, de moloz și de fiare vechi, și-ar fi dat mai bine seama ce mai au de îndeplinit și nu s-ar mai fi lăsat orbiți de propriile lor laude.

Un puț îngust, care cobora vertical la o adâncime de 32 de metri ducea la o nouă sală. După ce o trimise pe Miiko și pe două ajutoare să aducă aparatul-gama pentru radioscopia dulapurilor, Veda începu să exploreze cea de a treia peșteră, lipsită de tuf și de aluviuni de argilă. Vitrinele joase, din sticlă turnată erau doar aburite de umiditatea interioară. Lipindu-și fruntea de geamuri, arheologii examinau complicate bijuterii de aur și platină, împodobite cu pietre prețioase.

Colecția acestor relicve trebuia să dateze, judecind după execuția lor, dintr-o epocă în care mai stăruia obiceiul primitiv, provenit din cultul strămoșilor, de a prefera pe cele vechi celor noi. Ca și atunci când descifrase inscripția, Veda se simți din nou înciudată de îngâmfarea acelor străbuni care crezuseră că gusturile și judecățile lor de valoare vor rămâne neschimbate de-a lungul a zeci de veacuri și vor fi primite drept canoane de posteritate.

Extremitatea din fund a grotei se preschimbă într-un coridor înalt și drept care cobora în pantă spre adâncimi necunoscute. Contoarele cărucioarelor de recunoaștere indicaseră la începutul culoarului o adâncime de 304 metri de la suprafața pământului. Crăpături largi împârțeâu bolțile joase în enorme lespezi de calcar, care cântâreau desigur mii de tone. Veda se alarmă. Știa din experiența studierii mai multor subterane că, la poalele unui lanț de munți, rocile se află într-un echilibru instabil. Se putea ca ele să fi fost deplasate de un cutremur sau de modificarea milenară a scoarței terestre care, de când peștera devenise muzeu, se înălțase cu cincizeci de metri. Consolidarea acestei formidabile mase reprezenta o operație cu totul inaccesibilă unei obișnuite expediții arheologice. Doar obiective importante pentru economia planetei ar fi justificat eforturi atât de uriașe.

Pe de altă parte, comorile istorice tăinuite într-o cavernă atât de adâncă puteau să aibă o valoare tehnică, asemenea invențiilor uitate dar folositoare lumii actuale.

Prudența și înțelepciunea ar fi sfătuit-o pe Veda să renunțe la continuarea cercetărilor. De ce Insă un savant și-ar fi menajat propria-i persoană, când milioane de oameni săvârșeau lucrări și experiențe primejdioase, când Dar Veter și tovarășii săi construiau un satelit la 57 de mii de kilometri deasupra Pământului, iar Erg Noor se pregătea pentru călătoria lui fără întoarcere? Acești doi bărbați pe care Veda îi respecta atât de mult n-ar fi dat îndărăt… Ei bine, nici ea nu va da îndărăt…

Avea nevoie de baterii de rezervă, de o cameră electronică de fotografiat și de două aparate cu oxigen…

O va lua cu ea și pe întreprinzâtoarea Miiko, lăsând celorlalți tovarăși grija să studieze cea de a treia sală.

Veda Kong își sfătui colaboratorii să mănince spre a mai prinde puteri. Scoaseră tablete pentru exploratori, comprimate de albumine ușor asimilabile, zaharuri și antitoxine ale oboselii, amestecate cu vitamine, hormoni și stimulenți nervoși. De surescitare, Vedei îi pierise foamea. Miiko reveni abia după patruzeci de minute; nu putuse rezista tentației de a face radioscopia câtorva dulapuri, ca să-și formeze o idee despre conținutul lor.

Descendenta cufundatoarelor japoneze îi mulțumi din ochi șefei sale și se pregăti într-o clipă.

Prin centrul coridorului fură întinse cabluri roșii subțiri. Lumină liliachie a cununilor de gaze de pe capul celor două femei nu reușea să străpungă bezna milenară a galeriei care devenea tot mai povârnită. Stropi mari și reci cădeau de pe boltă cu zgomot ritmic și surd. De ambele părți ale făgașului și dedesubt se auzea clipocitul apei care șiroia prin crăpături. Umiditatea pătrunzătoare întreținea în hruba aceea întunecată o atmosferă lugubră. Nu întâlnești decât în peșteri o așa tăcere absolută, pe care o păzește însăși materia insensibilă, inertă, a scoarței terestre. Sus, la suprafața Pământului, oricât de profundă ar fi liniștea, te lasă întotdeauna să ghicești o viață ascunsă, mișcarea apei, a aerului sau a luminii.

Miiko și Veda erau, fără voia lor, fascinate de această cavernă care le înghițise în măruntaiele-i negre, ca în străfundurile unui trecut mort, însuflețit doar de nălucirile închipuirii.

Coborâșul nu era prea greu deși un strat de pământ clisos acoperea solul. Blocurile căzute din pereți le sileau pe alocuri să escaladeze, să se strecoare printre crăpăturile rămase între boltă și surpături. Intr-o jumătate de oră, cele două exploratoare au coborât cu 190 de metri și au atins un perete neted, în care se proptiseră cele două automate de recunoaștere. O rază de lumină le dezvălui în perete o poartă masivă, ermetic închisă, din oțel inoxidabil. în centrul canatului, două cercuri în relief, marcate cu semne, săgeți, și mânere aurite. Broasca se deschidea cu ajutorul unui semnal convențional. Cele două arheologe cunoșteau acest tip de încuietori, dar de origine mai veche. După o scurtă consfătuire, examinară dispozitivul. Era aidoma mecanismelor pe care oamenii răi și vicleni le foloseau odinioară spre a-și apăra „de străini” comorile: în Era Lumii Dezunite, oamenii erau împărțiți de unii în „ai noștri” și în „străini”. Cînd se încerca să se deschidă asemenea uși, dindărătul lor izbucneau adesea proiectile explozive, jeturi de gaze toxice sau radiații orbitoare iar cercetătorii care nu bănuiau nimic erau uciși.

Mecanismele din metale rezistente ori din plăci speciale de masă plastică se conservau timp de milenii, și multe vieți au secerat ele până ce arheologii au învățat să facă inofensive aceste uși de oțel.

Era evident că poarta nu va putea fi deschisă decât cu ajutorul unor instrumente speciale. Exploratoarele se vedeau așadar nevoite să dea înapoi chiar de pe pragul principalei enigme tăinuite de peșteră. Fără nici o îndoială, această poartă ermetică ascundea vestigiile cele mai prețioase despre oamenii acelei vremi îndepărtate. Stingându-și lămpile, Veda și Miiko își îngăduiră o scurtă odihnă și luară gustarea doar la lumina răs-pândită de cununile lor.

— Ce-ar putea să fie acolo? suspină nerăbdătoare Miiko, fără a-și lua ochii de pe poarta al cărei cifru aurit strălucea provocator. Parcă și-ar bate joc de noi nu vă las să intrați, nu veți ști nimic!

— Dar ce-ai reușit să vezi în dulapurile sălii a doua? se interesă Veda, alungindu-și ciuda copilărească pe care i-o pricinuia această piedică neașteptată.

— Proiecte de mașini, cărți tipărite, dar nu pe vechea hârtie fabricată din lemn, ci pe file metalice. Se pare că mai sunt acolo și rulouri de filme cinematografice, niște liste, hărți stelare și terestre.

— Așadar în prima sală se află modele de mașini, în cea de a doua — documentai ia tehnică privitoare la ele, în a treia, cum să te spun… diferite valori ale epocii în care mai existau banii. Cu alte cuvinte, corespunde schemelor…

— Dar unde sunt valorile In sensul pe care i-l dăm noi? Unde sunt realizările supreme ale dezvoltării spiritului uman, ale științei, ale artei, ale literaturii? întrebă Miiko.

— Sper că le voi găsi In dosul acestei porți, răspunse calm Veda. Nu m-aș mira totuși să descoperim acolo arme.

— Ce?

— Armament, mijloace de exterminare rapidă și în masă a oamenilor.

Micuța Miiko rămase pe gânduri. Intr-un târziu, spuse cu tristețe:

— De fapt, dacă ne gândim la țelul acestei ascunzători, totul este cât se poate de logic. Aici au fost puse la adăpost de o eventuală distrugere, cele mai de scamă valori materiale și tehnice de care dispunea pe atunci civilizația apuseană. Ce putea să treacă însă drept esențial, în acel timp în care nu exista o opinie publică unitară pe întreaga planetă, și nici măcar în cadrul popoarelor din acele țări? Necesitatea și importanța pe care le aveau un lucru sau altul la un anumit moment erau stabilite de diriguitori, adesea cu totul lipsiți de competență. De aceea obiectele strânse în aceste grote nu reprezintă ceea ce realmente era cel mai de preț pentru omenire, ci doar ceea ce trece drept valoros pentru o minoritate de indivizi. Ei urmăreau în primul rând să conserve mașinile și poate și armele, fără să-și dea seama că, de-a lungul istoriei, civilizația dobîndește o suprastructură, asemenea unui organism viu.

— Da, prin sporirea și asimilarea experienței muncii, a cunoștințelor, a tehnicii, a rezervelor de materiale, a substanțelor chimice pure și a construcțiilor. O înaltă civilizație distrusă nu poate fi restaurată fără să dispui de aliaje ultrarezistente, de metale rare, de mașini capabile să lucreze cu o mare productivitate si cu toleranțe tot mai mici. Dacă toate acestea au fost nimicite, de unde să mai iei experiența, iscusința de a fabrica mașini cibernetice din ce în ce mai complexe, în stare să satisfacă cerințe a miliarde de oameni?

— Tot atât de imposibila ar fi fost întoarcerea la o civilizație antica, lipsita de mașini, la care unii visau câteodată.

— Bineînțeles. În locul unei culturi antice, s-ar fi iscat o monstruoasă foamete. Visătorii individualiști nu voiau să priceapă că istoria nu se repetă niciodată!

— Nu pot afirma în mod categoric că îndărătul acestei porți se află arme, spuse Veda, revenind la ideea care le preocupa. Totuși în favoarea acestei ipoteze pledează multe argumente. Dacă cei care au creat ascunzătoarea au comis greșala, frecventă pe vremea aceea, să confunde cultura cu civilizația, neînțelegând obligativitatea educației și a dezvoltării sentimentelor umane, atunci nici arta, nici literatura și nici știința îndepărtată de nevoile momentului nu reprezentau pentru ei o necesitate vitală. Pînă și știința ei o împărțeau în știință utilă și inutilă, fără să țină seama de caracterul ei unitar. O astfel de știință și de artă erau socotite cel mult drept atribute agreabile — dar nu întotdeauna necesare — ale vieții omului. Or, în acest cavou trebuie să fi fost ascuns esențialul. Și oricât de naiv și de absurd ar părea aceasta contemporanilor noștri, cred că îndărătul acestei porți se află arme.

Veda tăcu cu ochii țintă la poartă.

— Poate că este un simplu mecanism regulator, pe care vom reuși să-l deschidem cu ajutorul unui microfon, spuse ea deodată apropiindu-se de poartă. Ce zici, să încercăm?

Dintr-un salt, Miiko se puse între prietena ei și poartă.

— Nu, Veda! De ce să riscăm atât de absurd?

— Am impresia că peștera asta e gata să se năruie. O dată plecați, nu cred că ne vom mai putea întoarce… Auzi?

În încăperea din fața porții, un zgomot surd, venind parcă de departe, răzbătea când de sus, când de jos.

Dar Miiko, stând lipită de poartă și cu brațele date în lături, era de neînduplecat.

— Și dacă acolo se află arme, Veda? Există atunci desigur și un dispozitiv de protecție… E o poartă a urei, ca atâtea altele.

Peste două zile, în peșteră fură coborâte niște aparate portative: un ecran reflector cu raze X pentru radioscopia mecanismului și un emițător de ultrasunete cu centrare focală, pentru dislocarea legăturilor interioare dintre piese. Dar n-au mai apucat să se servească de aceste aparate.

Deodată, din măruntaiele peșterii, răbufni un bubuit sacadat. Pământul se zgudui puternic sub picioarele cercetătorilor, făcându-i să se repeadă instinctiv spre ieșire: se aflau în caverna a treia, cea mai de jos.

Vuietul creștea, preschimbîndu-se într-un scrâșinet surd. Pe semne, întreaga masă de roci fisurate se prăbușea pe linia unei falii de-a lungul poalelor muntelui.

— Totul e pierdut! Nu mai avem timp. Salvați-vă! strigă dezolată Veda, și cu toții se repeziră la cărucioarele-robot, dirijându-le spre cea de a doua hrubă.

Agățându-se de cabluri, se cățărară prin puțul vertical. Vuietul subteran îi urmărea pas cu pas, făcând să se cutremure pereții de piatră și, în cele din urmă, îi ajunse. O detunătură înspăimântătoare — și peretele inferior al grotei a doua se nărui în gaura care se formase In locul culoarului de trecere spre a treia cavernă. Un suflu puternic îi luă literalmente pe sus, proiectân-du-i într-un nor de praf și de pietriș mărunt sub bolțile înalte ale primei săli. Așteptindu-și ceasul morții, arheologii se întinseră la pămint.

Pulberea deasă care năvălise în peșteră se depunea încet. Văzute prin această perdea cețoasă, coloanele de stalagmite și colții de stânca nu-și schimbau conturul. În subterană se înstăpâni din nou tăcerea mormântală do la început…

Venindu-și în fire, Veda gemea. Doi dintre colaboratorii ei se grăbiră s-a sprijine, dar ea îi îndepărtă cu un gest de nerăbdare.

— Unde-i Miiko?

Rezemată de o stalagmită Miiko își ștergea cu grijă de pulberea de piatră curatindu-si urechile și părul.

— Aproape totul este pierdut, răspunse ea la întrebarea mută a Vedei. Poarta va rămâne închisă și ferecată sub patru sute de tone de grohotiș. Caverna a treia este distrusă în întregime iar a doua… mai poate fi dezgropată. In ea ca și aici e strans ce-i mai prețios pentru noi.

— Ai dreptate… Veda își plimba vârful limbii peste buzele uscate. Dar ne-am făcut vinovați de încetineală și imprudență. Ar fi trebuit sa prevedem această surpare a peșterii.

— Am avut doar o presimțire gratuită. Dar nu trebuie să ne amărâm. Tot n-am fi stat noi sa întărim acești munți de dragul îndoielnicelor valori ascunse îndărătul porții. Mai ales dacă vor da de arme care nu sunt de nici un folos omenirii.

— Dar dacă sunt opere de artă, monumente de neprețuită creație umană? Ar fi trebuit totuși să acționăm mai rapid!

Miiko ridică din umeri și luând-o de braț pe Veda. vădit abătută, porni în urma celorlalți tovarăși spre splendoarea soarelui, spre bucuria apei limpezi și a dușului electric atât de inviorător

După obiceiul său, Mwen Mas măsura dintr-un capăt în altul odaia ce-i fusese rezervată în Casa Istoriei la un etaj de sus. Se mutase aici în sectorul indian al zonei locuite de nord, abia cu două zile în urmă, după ce isprăvise de lucrat la Casa istoriei din sectorul american.

Odaia, sau mai bine zis veranda, cu fațada dintr-un singur panou de sticlă polarizantă, dădea spre zările viorii ale unui podiș deluros, când Mwen Mas conecta jaluzelele de polarizare încrucișată. O penumbră cenușie se așternea atunci în încăpere, iar pe un ecran emisferic se perindau încet reproducerile electronice ale tablourilor, ale fragmentelor de filme, ale sculptorilor și ale edificiilor pe care Mwen Mas le alesese. Africanul le examina, dictând robotului-secretar note pentru viitoarea-i carte. Mașina imprima, numerota paginile și le clasa cu grijă după teme și anumite generalizări.

Cînd se simțea obosit, Mwen Mas deconecta jaluzelele și se apropia de fereastră, privind visător în zare și reflectând îndelung asupra studiului său.

Era uimit de faptul că atâtea lucruri ale unei culturi încă recente se și perimaseră definitiv. Dispăruseră cu totul subtilitățile lexicale caracteristice pentru Era Unirii Mondiale, trucurile orale și scrise care treceau odinioară drept semnul unei instrucțiuni superioare. Căzuse în desuetudine preocuparea pentru muzicalitatea cuvântului scris — practică foarte răspândită încă în Era Muncii Generale — ca și acea jonglerie numită vorbă de duh. Nevoia disimulării gândurilor, atât de acută în Era Lumii Dezunite, încetase să mai existe, iar conversațiile erau acum mai simple și mai scurte. Probabil că Era Marelui Cerc avea să vadă dezvoltarea celui de al treilea sistem de semnalizare al omului, adică a înțelegerii fără cuvinte.

Din când în când, Mwen Mas se adresa neadormitului său secretar mecanic, formulându-și cu glas tare gândurile:

— Psihologia fluctuativă a artei, întemeiată de Liuda Fir, datează din primul secol al Erei Cercului. Ea a reușit să dovedească științific diferența percepției emoționale la femei și la bărbați, elucidând un domeniu care timp de veacuri existase ca un subconștient cvasimistic. Dar după concepția modernă, demonstrația nu reprezintă decât un prim pas. Liuda Fir a reușit cu mult mai mult să stabilească circuitele principale ale percepțiilor senzoriale, care datorită acestui lucru, au putut fi făcute să corespundă la cele două sexe.

Deodată un semnal sonor și o lumină verde îl chemară la TVF. Acest apel survenit în orele de studiu însemna de sigur o comunicare importantă. Secretarul-robot fu scos din funcțiune și Mwen Mas coborâ grăbit în camera teleconvorbirilor.

De pe ecran îl salută Veda Kong, cu obrajii supți și zgâriați, cu cearcăne mari la ochi. Africanul întinse cu bucurie spre ea mâinile-i mari, stârnind un zâmbet palid pe fața îngrijorată a Vedei.

— Ajută-mă, Mwen. Știu că ești ocupat. Veter însă nu e pe Pământ, iar Erg Noor se află și el departe. În afară de ei, numai dumitale mă pot adresa fără sfială. Mi s-a întâmplat o nenorocire…

— Ce anume? Ceva cu Dar Veter?…

— Nu, nu! S-au surpat bolțile unei caverne unde făceam săpături.

Și Veda Kong îi povesti pe scurt cele întâmplate în peștera Den-Of-Kul.

— În clipa de față, ești singurul dintre prietenii mei care să aibă acces la Creierul Profetic…

— La care dintre cele patru?

— La cel de Precizie Inferioară.

— Am înțeles. Trebuie să calculăm toate posibilitățile de a ajunge la poarta de oțel, cheltuind minimul de eforturi și de materiale.

— Întocmai!

— Ați adunat datele necesare?

— Le am în fața mea.

— Te ascult.

Mwen Mas scrise repede câteva rânduri de cifre.

— Acum rămâne să așteptăm ca mașina să primească mesajul meu. Mă voi pune în legătură cu inginerul de serviciu. Creierul de Precizie Inferioară se găsește în sectorul australian al zonei de sud.

— Dar cel de Precizie Superioară?

— În sectorul indian al zonei locuite de nord, aici unde mă aflu și eu… întorc comutatorul, așteaptă răspunsul.

Rămasă în fața ecranului întunecat, Veda încerca să-și imagineze Creierul Profetic. I se părea că vede un imens creier omenesc, cu circomvoluțiile și șănțulețele lui palpitânde, cu toate că știa prea bine că erau doar uriașe mașini electronice de precizie superioară, capabile să rezolve aproape orice problemă, din domeniile cunoscute ale matematicii. Pe toată planeta existau numai patru asemenea mașini, fiecare diferit specializată.

Veda nu avu de așteptat mult timp. Ecranul se reaprinse și Mwen Mas o rugă să-l cheme din nou peste șase zile, spre sfârșitul serii.

— Mwen, ajutorul dumitale este de neprețuit!

— Numai pentru faptul că posed oarecari cunoștințe și drepturi în domeniul matematicii? De neprețuit este activitatea dumitale, căci cunoști limbile și culturile străvechi. Veda, ești prea absorbită De Era Lumii Dezunite!

Tînăra savantă se încruntă, dar africanul izbucni într-un râs atât de voios și de molipsitor, încât și Veda râse la rândul ei. Apoi, cu un gest de bun rămas, dispăru.

Mwen Mas o revăzu la televiziofon la ora hotărâtă.

— Nu mai trebuie să-mi spui nimic, bănuiesc că răspunsul este nefavorabil.

— Da. Stabilitatea este sub nivelul securității… Dacă ar fi să procedați în mod obișnuit, debleul ar reprezenta un kilometru cub de calcar.

— Nu ne mai rămâne decât o posibilitate: să scoatem safeurile din peștera a doua cu ajutorul unor tuneluri, făcu trist Veda Kong.

— Face să te amărășți atât de mult pentru acest lucru?

— Iartă-mă, Mwen, dar și dumneata ai stat în fața unei porți închise, care ascundea un mister. Al dumitale era mare, universal. Al meu este mic. Dar din punct de vedere emoțional, eșecul meu este egal cu al dumitale.

— Într-un cuvânt, suntem tovarăși de nenorocire. Pot să te asigur că o să ne mai lovim adesea de porți de oțel. Și cu cât năzuințele noastre vor fi mai cutezătoare, mai într-aripate, cu atât mai des vom întâlni în cale asemenea porți.

— Una dintre ele tot va trebui să se deschidă!

— Desigur!

— Dar dumneata n-ai renunțat definitiv?'

— Firește că nu. Trebuie să aștept ivirea unor fapte noi, a unor noi indicii, a unor metode mai bune. Puterea Cosmosului este extraordinar de mare, și a ne lua la trintă cu ea, înarmați cu un simplu vătrai, ar însemna să ne purtăm naiv… după cum, din partea dumitale ar fi dacă ai încerca să deschizi cu mâna goală acea poartă primejdioasă.

— Dar dacă va trebui să așteptăm o viață întreagă?

— Ce înseamnă o viață de om față de progresul cunoașterii!

— Mwen, unde ți-a dispărut ardoarea?

— N-a dispărut, a fost doar stăpânită… de suferință…

— Dar Ren Boz?

— Pentru el este mai lesne. își va continua drumul înainte, căutând posibilitatea să-și formuleze mai precis ipoteza lui abstractă.

— Înțeleg. O clipă, Mwen. Este ceva important. Ecranul se stinse, iar când se apropie din nou, lui.

Mwen Mas i se păru că are în față o altă femeie, întinerită și lipsită de griji.

— Veter revine pe Pământ. Construirea satelitului 57 a fost isprăvită înainte de termen.

— Atât de repede? Au terminat totul?

— Nu, numai montajul exterior și instalarea generatoarelor de energie. Lucrările interioare sunt mai ușoare. Dar Veter a fost chemat ca să se odihnească și să analizeze raportul lui Iunii Ant cu privire la un nou mod de comunicații prin Marele Cerc.

— Îți mulțumesc, Veda. Mă bucur că-l voi revedea pe Dar Veter,

— Ai să-l revezi neapărat… Dar nu ți-am spus încă totul. Grație eforturilor depuse de întreaga noastră planetă, rezervele de anamezon pentru „Lebăda” au și fost strânse. Astronauții ne invită să asistăm la pornirea lor în zborul fără întoarcere. Ai să vii?

— Desigur. Planeta le va arăta în momentul plecării tot ce are mai frumos și mai atrăgător. întrucât voiau să vadă dansul Ciarei de la Serbarea Cupelor de Foc, dansatoarea îl va repeta pentru ei înaintea decolării, la cosmoportul central din deșertul El Homra. Ne întâlnim acolo!

— Ne-am înțeles, dragul meu Mwen Mas!