Nebuloasa din Andromeda

Capitolul IV. FLUVIUL TIMPULUI

Veda Kong și Dar Veter stăteau pe mica platformă a elicoplanului care plutea încet deasupra nemărginitelor stepe. O dulce adiere făcea să unduiască ierburile dese, smălțuite de flori. În depărtare, spre taiga, se zărea o turmă de vite bălțate alb și negru, o specie nouă de animale, obținută prin încrucișarea vacilor cu iacii și bivolii.

Dealurile scunde și liniștitele râuri cu văi largi, totul respira pacea vastelor întinderi ale acestei regiuni terestre, care o dată se chemase Depresiunea vest-siberiană.

Dar Veter contempla gânditor acest tărâm, odinioară acoperit de mlaștini mohorâte și de crânguri firave ale nordului siberian, și în minte-i răsărea tabloul unui maestru străvechi care îi lăsase din copilărie o impresie adâncă, de neșters.

…Pe un promontoriu împrejmuit de cotul unui mare fluviu, se ridica o bisericuță de lemn, înegrită de ani, pierdută în imensitatea ogoarelor și a pășunilor. Crucea subțire din vârful turlei se profila pe norii cei groși. În micul cimitir din spatele bisericii, un pâlc de mesteceni și sălcii își plecau In bătaia vântului coamele despletite. Ramurile lor aproape că atingeau crucile pe jumătate putrezite, prăbușite sub vremi și furtuni în iarba umedă și crudă. De partea cealaltă a fluviului, goneau amenințător deasupra câmpiei nori vineți plumburii, în-grămădindu-și stâncăriile. În curgerea ei, apa aruncalumini reci, de oțel. Același luciu rece stăruia pretutindeni. Pământul era muiat de ploaia îndărătnică pe care o cunoșteau toamnele acelor vitrege ținuturi septentrionale. Și toată gama posomoritelor tonuri albastre — cenușii — verzi ale acestui tablou evoca vastele tărâmuri sărace, unde omul viețuia în nevoi, suferind de foame și frig, copleșit de singurătatea lui, atât de caracteristică îndepărtatelor timpuri ale nechibzuinței.

Lui Dar Veter, această piesă de muzeu, renovată și luminată de raze invizibile, îndărătul unei transparente plăci de protecție, îi părea o fereastră deschisă spre vechime.

Se întoarse tăcut spre Veda. Tînăra femeie își pusese mâna pe balustrada platformei. Cu capul plecat, stătea pe gânduri, privind înaltele ierburi unduite de vânt. Negară argintie se tălăzuia molatec, în timp ce elicoplanul plutea fără grabă deasupra stepei. Cînd și când, mici virtejuri fierbinți se năpusteau asupra călătorilor, răvășind părul Vedei, jucindu-se cu rochia ei, suflând șăgalnic în ochii lui Dar Veter. Dar nivelatorul automat funcționa mai iute ca gândul, așa că rotunda platformă zburătoare abia dacă se legăna sau tresărea.

Dar Veter se aplecă peste indicatorul de itinerar. Harta geografică se mișca repede, reflectând propria lor deplasare; se abătuseră cam prea mult spre nord. Trecuseră demult de paralela 60, depășiseră locul de confluență al fluviilor Irtlș și Obi și se apropiau acum de un șir de înălțimi denumite Povârnișurile siberiene.

Cei doi călători care timp de patru luni lucraseră la săpături în regiunea vechilor curgane[62] scitice din stepele dogoritoare de la poalele munților Altai, erau obișnuiți cu întinderi vaste. Cercetările arheologice îi cufundaseră în vremile de demult în care prin stepele sudului nu treceau decât pilcuri rare de călăreți înarmați.

Veda se întoarse tăcută și arătă spațiul din fața lor. Acolo, în vibrarea văzduhului încins, părea că pluteste ruptă de pămint, o insuliță întunecată. Peste clteva clipe elicoplanul se apropie de delușor, probabil halda unei mine părăsite. Din vechile clădiri ale exploatării nu rămăsese nimic — doar o gâlmă pe care creșteau ierburi.

Platforma zburătoare se aplecă brusc.

Dar Veter o prinse mașinal pe Veda de mijloc și se apleca spre marginea ridicată a platformei. Elicoplanul redresă o clipă, pentru ca apoi să se prăbușească la poalele dealului. Amortizoarele intrară în funcțiune: Verda și Dar Veter fură proiectați pe coasta movilei, direct într-un tufiș. După o clipă de tăcere răsună râsul melodios al Vedei. Veter își închipui cum trebuie să-i fie propria față uimită și zgâriată. Dezmeticindu-se, la rândul său izbucni în râs, arătândui-se fericit că o vede pe Veda teafără și nevătămată și că accidentul n-avusese urmari grave.

— Nu degeaba li se interzice elicoplanelor să zboare la înălțime mai mare de opt metri, spuse gâfâind Veda Kong. Acum înțeleg și eu…

— La orice pană, aparatul se prăbușește și singura speranță sunt doar amortizoarele. N-avem ce-i face; e neajunsul faptului că aceste aparate au dimensiuni atât de mici și o greutate atât de redusă. Ba mă tem că vom mai avea de plătit pentru zborurile noastre reușite, făcu Dar Veter.

— Ce vrei să spui? — întrebă Veda, redevenind serioasă.

— Funcționarea ireproșabilă a aparatelor de stabilirile presupune o mare complexitate a mecanismelor. Mă tem că o să-mi ia o groază de timp ca să mă descurc cu ele. Va trebui să ieșim de aici după metoda celor mai neajutorați strămoși ai noștri.

În ochii Vedei jucau lumini șăgalnice. Ii întinse o nuia, și Dar Veter o ridică ușor din mijlocul tufelor, pornira spre elicoplanul căzut, își unseră zgârieturile cu o soluție cicatrizantă și-și lipiră hainele rupte. Dar Veter pregăti pentru Veda un culcuș la umbra unui tufiș, apoi se apucă să studieze cauzele avariei. După cum bănuia, se defectase ceva la nivelatorul automat, iar dispozitivul de blocare al acestuia deconectase motorul. De cum a deschis carterul, și-a dat seama de imposibilitatea reparației: ar fi trebuit să zăbovească prea mult asupra unor extrem de complexe probleme electronice. Cu un oftat de mâhnire își îndreptă spatele obosit și aruncă o privire spre tufișul unde Veda Kong ațipise, într-o atitudine de calină încredere. În stepa dogoritoare nu se vedea până hăt în zare țipenie de om. Deasupra stratului de aer care vibra de căldură, planau două mari păsări de pradă.

Aparatul, până acum atât de docil, nu mai era decât un disc inert care zacea pe pământul uscat. Veter fu cuprins de o ciudată senzație de singurătate, de parcă ar fi fost rupt de restul lumii.

Și totuși, nu se temea de nimic. Cînd se va inopta, vizibilitatea va fi mai bună, vor zări fără îndoială lumini și se vor îndrepta înspre ele. Plecaseră fără bagaje, fără radiotelefon, fără lanterne sau mâncare.

„Pe timpuri, dacă nu luai cu tine în stepă provizii de hrană și apă, puteai muri de foame… și de sete”, gândea fostul director al stațiunilor exterioare, ferindu-și ochii de lumina orbitoare a soarelui. își alese un locșor sub vișinul care o umbrea pe Vedea și se întinse pe iarba ale cărei fire uscate îl înțepau prin stofa subțire a hainelor. Foșnetul vântului și căldura zilei îl toropeau; firul gândurilor era lin, prin minte i se perindau imagini din timpuri străvechi, popoare, triburi și oameni izolați treceau într-o lungă procesiune… Părea că din genunile trecutului, curgea un mare fluviu de întâmplâri, personaje și veșminte mereu schimbătoare.

— Veter! — îl smulse din somnolență chemarea glasului iubit. Se ridică în capul oaselor.

Discul roșu al soarelui atingea acum marginea întunecată a orizontului. În văzduh nu se simțea nici cea mai mică adiere.

— Veter, stăpânul meu, glumi Veda, înclinându-se în fata lui, așa cum făceau în vechime femeile Asiei, binevoiește a te trezi și a-ți aminti de mine.

După câteva exerciții de gimnastică, Dar Veter alungă definitiv orice urmă de somn. Veda încuviință proiectul său de a aștepta înnoptarea. întunericul îi găsi discutând cu însuflețire despre munca lor din trecut. Deodată el își dădu seama că Veda tremură. Mîinile tinerei femei erau reci; desigur, hainele ei ușoare nu reușeau s-o apere de răcoarea nopții septentrionale.

La paralela 60, nopțile de vară sunt luminoase; reușiră să adune o grămadă mare de vreascuri.

Se auzi o descărcare electrică: Dar Veter scoase o scînteie din puternicul acumulator al elicoplanului și curând, un mare foc alungă întunericul și dărui oamenilor căldura lui binefăcătoare.

Veda părea că se deschide iar ca o floare în lumina soarelui, și amândoi se lăsară furați de visare. În cele o sută de milenii în care focul fusese refugiul și salvarea omului, se depusese în străfundul sufletului său un indestructibil sentiment de apărare și tihnă, care renâștea înaintea focului ori de câte ori frigul și întunericul se înstăpâneau…

— Spune-mi, Veda, ce te frământă? — se neliniști Dar Veter, prinzând o umbră de tristețe pe fața tovarășei lui.

— Mi-am adus aminte de fata aceea… cu basma… — răspunse încet Veda, fără a-și lua ochii de la tăciunii aurii.

Veter înțelese. În ajunul zborului lor, tocmai terminaseră săpăturile la un mare mormânt scitic din stepa Altaiului. În interiorul unei construcții din bîrne, bine păstrată, găsiseră scheletul unui bătrân șef de trib, înconjurat de oseminte de cai și de sclavi, îngropate sub taluzul curganului. Bătrânul fusese înmormântat cu paloșul, scutul și platoșa sa, iar la picioarele lui se afla ghemuit scheletul unei femei foarte tinere; o maramă de mătasă, odinioară petrecută în jurul feței, se lipise de craniu, in ciuda tuturor precauțiunilor luate, nu izbutiră să conserve această basma; totuși înainte să se fi pulverizat, reușiseră să reproducă întocmai trăsăturile frumosului chip ce se întipărise pe mătase, cu milenii în urmă. Năframa dezvăluise un amănunt groaznic: ochii ieșiți din orbite ai femeii, desigur sugrumată cu această basma și aruncată-n groapa soțului spre al însoți pe neștiutele căi de dincolo de mormânt. Ea nu părea să fi avut mai mult de nouăsprezece ani, în vreme ce el trecuse de șaptezeci, o vârstă venerabilă pentru acea epocă.

Veter își aminti de viile discuții stârnite printre tinerii colaboratori ai expediției arheologice conduse de Veda în legătură cu această descoperire. Femeia își urmase bărbatul de bună voie ori prin constrângere? Și de ce? In numele cărui ideal? Dacă era dintr-o mare iubire plină de abnegație, cum de au avut inimă s-o ucidă în loc s-o păstreze ca pe cea mai frumoasă amintire a defunctului în lumea celor vii?

Atunci a luat cuvântul Veda Kong. își ațintea ochii arzători asupra gorganului, străduindu-se a străbate cu gândul straturile vremilor apuse:

— Încercați să-i înțelegeți pe acei oameni! întinderile stepelor străvechi erau cu adevărat nemărginite pentru mijloacele de locomoție ale acelei epoci; cai, cămile, boi. Pe această imensitate trăiau triburi nomade de crescători de vite, care nu numai că erau dezuniți, dar se și vrăjmășeau cumplit. Ura și dorul de răzbunare creșteau din generație în generație. Orice străin era socotit un dușman, orice alt trib — o pradă bogată de vite și sclavi, adică în oameni care munceau, ca animalele, sub amenințarea biciului. O asemenea orânduire socială prilejuia, pe de o parte, o mare libertate, necunoscută uouă, care îngăduia individului să-și satisfacă măruntele pasiuni și dorințe, iar pe de altă parte o nemaipomenită rezervă în raporturile dintre oameni. În cazul când o seminție sau un trib se compunea dintr-un număr restrâns de inși în stare să-și asigure hrana prin vânătoare ori prin culesul roadelor, tocmi aceștia liberi trăiau în necontenită spaimă că vor fi atacați și luați în robie sau nimiciți de războinicii lor vecini. Dacă însă țara era izolată și avea o populatie numeroasă capabilă să alcătuiască o mare forță militară oamenii plăteau faptul de a fi apărați împotriva năvălirilor cu prețul scump al libertății lor, căci in aceste state puternice se dezvoltau întotdeauna despotismul și tirania. Așa s-a întâmplat în Egiptul antic, în Asiria și în Babilon.

Femeile, mai cu seamă cele frumoase, reprezentau o pradă și o jucărie a celor puternici. Nu puteau trăi fără un stăpân și un apărător.

Dorurile și voința femeii însemnau atât de puțin… atit de puțin, încât In fața unei asemenea vieți… cine știe, poate că moartea le părea mai ușoară…

Răspunzând acum gândurilor lui Veter, Veda se trase mai aproape de el, răscolind crengile aprinse, cu ochii la flăcăruile albăstrii ce jucau pe tăciuni.

— Cît curaj îți trebuia pe atunci ca să râmâi tu însuți și să te ridici în viață în loc să decazi… murmură ea.

— Părerea mea — replică Dar Veter — este că exagerezi. Pe lingă faptul că oamenii se obișnuiseră cu această existență, dezorganizarea ei înmulțea întâmplările neprevăzute, după cum ies scîntei din scăpărările cremenei.

— Și eu sunt uimită de faptul că strămoșii noștri nu înțelegeau această lege simplă care spune că destinul unei orânduiri e determinat de oamenii înșiși, că o societate corespunde dezvoltării morale și ideologice a membrilor ei, dezvoltare determinată de factorul economic…

— …Și că forma perfectă a unei științifice organizări sociale — urmă Dar Veter — nu reprezintă o simplă acumulare cantitativă a forțelor de producție, ci o nouă treaptă calitativă. E doar atât de simplu! Interdependența dialectică, datorită căreia noile relații sociale sunt tot atât de imposibile fără oameni noi, ca și-aceștia fără o economie nouă, a făcut umanitatea să acorde cea mai mare atenție educației fizice și morale a omului. Cînd s-a ajuns în sfârșit la aceasta?

— În E.L.D., spre finele secolului Sciziunii.

— A fost la timp! Tehnica distrugătoare a războiului…

Dar Veter tăcu și se întoarse spre umbra dintre focul lor și povârnișul movilei. Un tropot greu și o răsuflare aprigă, întretăiată, îi făcură pe cei doi călători să sară în picioare.

În fața focului, răsări un taur negru, enorm. Flăcările aruncau reflexe sângerii în ochii lui holbați și furioși. Sforâind sălbatic și scurmând cu copitele pământul uscat, dihania se pregătea să atace. În lumina slabă a focului părea de proporții uriașe; capul său lăsat în jos semăna cu un mare bolovan de granit, iar grumazul înalt cu mușchi puternic dezvoltați se arcuia ca un munte. Pînă acum nici Veda, nici Dar Veter nu mai avusese prilejul să înfrunte forța destructivă a unei fiare, cu creierul inaccesibil oricărei influențe a rațiunii.

Tînăra femeie stătea nemișcată, cu mâinile încrucișate pe piept, ca hipnotizată de cumplita arătare țâșnită din beznă. Sub impulsul unui puternic instinct, Dar Veter se puse între taur și Veda, cum o făcuseră de mii și mii de ori strămoșii lui. Dar omul erei noi era dezarmat.

— Veda, sări în dreapta… abia avu el timpul să spună, că animalul se și năpusti asupra lor.

Trupurile bine antrenate ale celor doi călători se puteau însă întrece în viteză chiar și cu agerimea primitivă a taurului. Namila trecu valvârtej pe lângă ei și se afundă cu mare zgomot în desișul tufelor. Veda și Dar Veter rămaseră în întuneric la cativa pași de elicoplan. Aici, mai departe de foc, noaptea nu era chiar atât de neagră și rochia de culoare deschisă a Vedei se vedea, fără îndoială, de departe. Taurul ieși dintre tufe. Dar Veter o ridică pe tovarășa lui, iar aceasta, dintr-un singur salt, ajunse pe platforma aparatului. În timp ce animalul se întorcea, scurmind pământul, Dar Veter se piti și el alături de Veda. Schimbă cu ea o privire rapida: ochii prietenei lui exprimau doar o sinceră îngrijorare. Capota motorului fusese scoasă încă din timpul cind Dar Veter încercase să descifreze tainele complicatului mecanism. Incordându-și toți mușchii, Dar Veter smulse acum din parapetul platformei cablul de nivelare, vârâ capătul său dezvelit sub conul principal al transformatorului și o dădu binișor pe Veda la o parte. În aceeași clipă, taurul agăță cu cornul parapetul și elicoplanul se cutremură de puteriica lovitură. Dar Veter atinse cu capătul cablului boiul animalului. Un fulger gălbui, o bubuitură surdă și fioroasa jivină se prăbuși grămadă.

— L-ai ucis! — strigă indignată Veda.

— Nu prea cred, căci pământul e uscat — zâmbi el multurnit de șiretenia lui.

Drept confirmare a cuvintelor sale, taurul mugi slab, ridică și se depărta în trap nesigur, fără să se mai uite înapoi, de parcă s-ar fi rușinat de înfrângerea suferita. Cei doi călători se întoarseră la foc. Un braț de vreascuri învioră flacăra pe cale să se stingă.

— M-am încălzit — spuse Veda. Să ne urcăm pe delușor.

Vîrful movilei ascundea focul; stelele palide ale cerului nordic se pierdeau la orizont, ca niște luminițe in negură.

Spre apus nu se vedea nimic; la nord abia dacă puteau discerne niște șiraguri de licăriri; la sud, tot atit de departe, strălucea, ca o stea luminoasă, un turn de observație al crescătorilor de vite.

— Stăm cam prost. Va trebui să umblăm toată noaptea… — mormăi Dar Veter.

— Ba nu, privește! și Veda arătă spre răsărit, unde se aprinseră deodată patru lumini așezate în pătrat. Pînă acolo mai aveau doar câțiva kilometri. Stabilind cu ajutorul stelelor direcția, ei coborâră. Veda Kong zăbovi câteva clipe lângă jarul care ardea mocnit; părea că încearcă să-și aducă aminte de ceva.

— Rămâi cu bine, căminul nostru, spuse ea gânditor. De bună seamă că nomazii au avut totdeauna asemenea locuri de popas vremelnice și nesigure. Astăzi am fost și eu o femeie din acele vremi.

Se întoarse spre Dar Veter și-i puse, încrezătoare, mâna pe grumaz.

— Am simțit atât de viu nevoia să fiu ocrotită! Nu din teamă, nicidecum, dar dintr-un fel de fascinantă supunere în fața destinului. Cel puțin, așa mi s-a părut.

Impreunându-și mâinile la ceafă, se întinse înaintea focului, mlădioasă ca întotdeauna. În clipa următoare, ochii ei își recăpătară strălucirea șăgalnică.

— Hai, du-mă… eroule! Și vocea ei joasă sună misterios și în același timp mângâietor.

Noaptea limpede, îmbălsămată de miresmele ierburilor, era însuflețită de glasul gângănilor și de țipetele păsărilor. Veda și Dar Veter înaintau cu băgare de seamă, temându-se să nu calce în vreo vizuină ascunsă sau într-o crăpătură din pământul uscat. Măturicele negre le lunecau înșelător pe lângă glezne. Veter scruta întunericul ori de câte ori din el se iveau contururile vreunei tufe.

Veda râse încet.

— N-ar fi trebuit să luăm cu noi acumulatorul și cablul?

— Ești neserioasă, Veda, răspunse blând Dar Veter. Mai neserioasă decât m-aș fi așteptat!

Tînăra femeie deveni deodată gravă.

— Am simțit mult prea viu protecția dumitale…

Și Veda începu să vorbească sau, mai bine zis, să-și depene cu glas tare gândurile, privind activitatea viitoare a expediției sale. Prima etapă a săpăturilor din gorganele stepei se încheiase și colaboratorii ei se întorceau acum la vechile lor îndeletniciri sau își căutau altele noi. Dar Veter, însă, care încă nu-și alesese altă ocupatie era liber s-o urmeze pe aleasa inimii lui. Jude-cind după informațiile primite, activitatea lui Mwen Mas se desfășura în condiții bune. Dar chiar și altminteri, Consiliul nu l-ar fi readus pe Dar Veter atât de repede în vechiul său post. În epoca Marelui Cerc nu era considerat util să muncești prea multă vreme în același domeniu, spre a nu ți se ofili darul cel mai de pret al omului — inspirația creatoare — și nu-ți puteai relua vechea îndeletnicire decât după o întrerupere mai îndelungată.

— Nu ți s-a părut meschină și monotonă munca noastră, după cei șase ani de contact nemijlocit cu cosmosul?

Privirea limpede și atentă a Vedei îi căuta ochii.

— Nicidecum — protestă Dar Veter — dar ea nu-mi oferă acea încordare a puterilor cu care am fost obișnuit. Fără aceasta risc să devin mult prea liniștit, de parcă aș urma un tratament cu vise albastre!

— Vise albastre!? repetă Veda. Și pentru Dar Veter răsuflarea ei oprită o clipă fu mai grăitoare decât roșeața-i din obraji, de altfel invizibilă în întuneric.

— Îmi voi continua cercetările spre miază-zi, urmă Veda. Dar nu înainte să fi adunat o nouă echipă de cercetători voluntari. Pînă atunci, voi da unor tovarăși, care m-au chemat de mult, ajutor la niște săpături submarine.

Veter pricepu și inima îi bătu de bucurie. Dar se grăbi să-și stăpânească emoția și veni în ajutorul Vedei, întrebînd-o calm:

— E vorba de orașul scufundat în sudul Siciliei? Am văzut în Palatul Atlantidei lucruri minunate aduse de acolo.

— Nu, acum explorăm litoralul răsăritean al Mediteranei, Marea Roșie și coastele Indiei. Am întreprins acolo cercetări în legătură cu vestigiile istorice conservate sub apă, din vremea culturii indo-cretane și până la începutul Veacurilor de întuneric.

— Ceea ce înainte era ascuns sau pur și simplu aruncat în mare, în clipele când micile oaze de civilizație se nărui sub presiunea forțelor proaspete, ba chiar și nepăsătoare: îmi închipui acest lucru, rosti gânditor Dar Veter, scrutând mereu câmpia alburie. Inteleg de asemenea prăbușirea culturii antice, când statele cele vechi, puternice datorită legăturii lor cu natură, n-au fost în stare să schimbe nimic în lume, să lichideze sclavagismul din ce în ce mai odios și aristocrația parazitară…

— Și atunci locul anticului sclavagism l-a luat feudalismul — urmă Veda — bezna religioasă a Evului Mediu. Dar ce anume ți se pare de neînțeles?

— Nu-mi pot închipui prea bine cultura indo-cretană.

— Nu cunoști cercetările cele mai recente. Dezvoltarea acestei culturi a fost urmărită pe un vast teritoriu, care se întinde din America până în India de Nord și China Vestică, înglobînd și sudul Asiei Mijlocii și insula Creta.

— Nu bănuiam că în timpuri atât de îndepărtate au putut exista ascunzători pentru comori artistice, de felul celor descoperite la Cartagina, în Grecia sau la Roma.

— Vino cu mine și vei vedea, îi spuse Veda încet. Dar Veter mergea tăcut alături de ea. Terenul urca lin. Ajungând pe culme, Dar Veter se opri brusc.

— Îți mulțumesc, am să vin…

Veda întoarse capul spre el, privindu-l cu o ușoară neîncredere. În umbra nopții nordice ochii tovarășului ei de drum erau întunecați și de nepătruns.

Povârnișul trecut, luminile se arătară aproape de tot. Prevăzute cu clopote polarizante, ele nu împrăștiau razele și de aceea păreau mai depărtate decât în realitate. Această iluminație era o dovadă că se lucrează noaptea. Vuietul unui curent de înaltă tensiune devenea tot mai puternic. Contururile argintii ale unor grinzi străluceau în bătaia înaltelor lămpi albastre. Un urlet de avertizare îi făcu să se oprească: robotul din baraj intrase în funcțiune.

— Atențiune, primejdie! Mergeți pe slânga! Nu vă apropiati de stâlpi! îi preveni un amplificator invizibil.

Se îndreptară ascultător spre un grup de căsuțe.

— Nu priviți în direcția câmpului, stărui automatul. Ușile a două căsuțe se deschiseră simultan și două Iuminite se intersectară pe drumul întunecat. O mână de oameni, bărbați și femei, făcură celor din calatori o primire prietenoasă, exprimându-și mirarea cu privire la felul de locomoție ales de ei, atât de primitiv și nepotrivit, mai ales pe timp de noapte.

O mare desfătare le oferi o cabină strâmtă, unde se încrucișau înmiresmate șuvițe de apă, saturate de gaze fire de electricitate și unde pielea era ciupită plăcut de descarcări.

Împrospătați, drumeții se întâlniră la masă.

— Dragă Veter, am nimerit la tovarăși de meserie — spuse Veda, turnând în pahare subțiri o băutură atât de rece, încât sticla se aburi îndată.

— „Zece tonusuri”, iată ce avem noi aici, și Dar își întinse mâna spre paharul său.

— Învingător al taurului, ai început să te sălbăticești în stepa asta, protestă Veda. Iți comunic noutăți interesante, iar dumneata numai la mâncare te gândești!

— Se fac și aici săpături? se îndoi Dar Veter.

— Da, însă nu arheologice, ci paleontologice. Sînt, studiate fosilele din perioada permiană, de acum două Mii de milioane de ani. Cînd mă gândesc că toată istoria noastră numără doar câteva biete milenii…

— Aceste resturi sunt studiate pe loc, fără să fie dezgropate? Cum așa?

— Da, pe loc, dar încă n-am aflat cum procedează. În convorbirea lor se amestecă unul dintre comeseni, un ins slab, cu fața galbenă.

— Echipa noastră urmează să preia schimbul. Tocmai am terminat operațiile preliminare și vom începe radiografia…

— Cu raze dure, ghici Dar Veter.

— Dacă nu sunteți prea obosiți, v-aș sfătui să mergeți să vă uitați. Mîine vom deplasa platforma mai departe, ceea ce nu prezintă pentru dumneavoastră nici un interes.

Veda și Dar Veter primiră bucuroși invitația. Gazdele lor primitoare se ridicară de la masă și-i conduseră într-o casă învecinată. Acolo, găsiră haine de protecție, atârnate în nișe, deasupra cărora se aflau cadrane indicatoare.

— Ionizarea produsă de tuburile noastre e foarte puternică, explică, parcă scuzându-se, o femeie înaltă, ușor adusă de spate, în timp ce-o ajuta pe Veda să îmbrace o salopetă dintr-o țesătură deasă, să-și tragă po cap o cască transparentă și să-și fixeze în spate gentile cu acumulatoare.

În lumina polarizată, cel mai mic dâmb se detașa pe terenul accidentat al stepei cu o precizie nefirească. Un vuiet surd ca un oftat răsună deasupra unui câmp pătrat, delimitat cu niște șipci subțiri. Pământul se umflă, se brazdă de crăpături și se surpă, formând o pâlnie în centrul căreia apăru un cilindru strălucitor, cu vârful ascuțit. O creastă elicoidală se împletea în jurul suprafeței lustruite a cilindrului; la extremitatea lui se învârtea o complicată freză electrică dintr-un metal albăstrui. Cilindrul basculă peste marginea pâlniei, se întoarse descoperindu-și paletele dindărăt, vânturate de o mișcare rapidă și prinse din nou a se înfunda la câțiva metri mai departe, cu botul înfipt în sol aproape vertical.

Dar Veter observă un cuplu de cabluri — unul izolat, celălalt lipsit de protecție — care urmau cilindrul. Trăgându-l de mânecă, Veda îi arătă însoțitorului ei un punct aflat dincolo de stinghiile de magneziu. Un alt cilindru, similar celui dintâi, se ivi din sol, se răsturnă și dispăru din nou, scufundându-se în pământ.

Omul cu fața galbenă le făcu semn să se grăbească.

— L-am recunoscut — spuse în șoaptă Veda, căutind să prindă din urmă echipa ce se depărtase puțin. Este Liao Lan, paleontologul care a descifrat enigma popularii continentului asiatic în era paleozoică.

— E chinez de origină? întreba Dar Veter, gândindn-se la ochii negri și pieziși ai savantului. Spre rușinea mea, trebuie să mărturisesc că nu-i cunosc lucrările.

— Constat că nu prea ești tare în palentologia terestră, observă Veda. Cred că mai bine o cunoști pe cea a unor lumi astrale.

Prin mintea lui Dar Veter se perindară într-o clipă nenumăratele forme ale vieții: milioanele de schelete ciudate, închise în raclele diferitelor planete, vestigii ale trecutului, ascunse în stratificările fiecărei lumi locuite, mărturii înregistrate chiar de natură, păstrate de ea, până la apariția unei ființe, gânditoare, capabilă să rețină ba chiar să reconstituie cele uitate…

Ajunseră pe o mică platformă, fixată în vârful unui semicerc ajurat. În centrul planșeului se afla un mare ecran mat. Cei opt oameni se așezară în tăcere pe băncuțe joase, în jurul ecranului.

— Cîrtițele vor termina îndată, spuse Liao Lan. După cum ați și ghicit, ele străbat rocile, trăgând după ele un cablu neizolat și formând o rețea de linii paralele și perpendiculare. Scheletele fosile se află îngropate in gresia afânată, la o adâncime de paisprezece metri. Mai jos, la șaptesprezece metri, terenul este căptușit cu o rețea metalică, conectata la puternici inductori. Se creează astfel un câmp reflector, care proiectează razele pe ecranul unde apare imaginea oaselor petrificate.

Două mari globuri de metal se rotiră pe soclurile lor masive. Se aprinseră proiectoarele, urletele unei sirene vestiră primejdia. Curentul continuu de un milion de volți degajă o proaspătă adiere ozonată și imprimă bornelor izolatorilor și suspensiunilor o fosforescență albăstrie.

Liao Lan mânuia butoanele pupitrului de comandă cu ușurință. Ecranul cel mare se lumina din ce în ce mai puternic. În adâncul lui pluteau siluete vagi, răspândite ici colo în câmpul vizual. Dar iată că mișcarea se opri și contururile nebuloase ale unei pete mari umplură aproape tot ecranul, devenind din ce în ce mai precise.

Cîteva manipulări încă, și în fața observatorilor se ivi, într-o aureolă cețoasă, scheletul unei făpturi necunoscute. Labele mari, cu gheare se zgârceau sub trupul fiarei, o coadă lungă forma un cerc. Izbitor era mai ales volumul oaselor, cu extremitățile late și răsucite, cu apofize pentru inserția mușchilor uriași. Craniul cu fălcile încleștate, își rânjea incisivii puternici. Văzut de sus, monstrul părea un bolovan de oase cu suprafața măcinată. Liao Lan modifică distanța focală și mări imaginea: acum tot ecranul era ocupat de capul reptilei care se târâse cu două sute de milioane de ani în urmă, pe malurile unui străvechi curs de apă.

Pereții cutiei craniene măsurau cel puțin douăzeci de centimetri. Excrescențe osoase se arcuiau peste orbite, peste cavitățile temporale și peste protuberantele parietalelor. La occiput, în dreptul unui con se căsca gaura unui ochi imens. Lui Liao Lan îi scăpă un oftat admirativ.

Veter nu-și mai lua ochii de la scheletul greoi al acelei ființe de neamuri demult apuse. Mărirea forței musculare provocase îngroșarea oaselor supuse la o povară mai mare, iar greutatea crescândă a scheletului cerea o nouă întărire a mușchilor. Această dependență directă, proprie organismelor primitive, conducea adesea dezvoltarea animalelor la impasuri fără ieșire, până când vreo perfecționare fiziologică importantă le îngăduia să înlăture contradicțiile existente și să se ridice pe o nouă treaptă de evoluție. Părea de necrezut că asemenea făpturi au putut figura printre strămoșii omului, cu trupul său minunat, uluitor de ager și de precis in mișcări.

Veter contempla arcadele groase de deasupra sprâncenelor, ce exprimau ferocitatea stupidă a reptilei perniicue și le compara cu mlădioasa Veda ai cărei ochi limpezi ii luminau chipul sensibil și inteligent… Ce monstruoasă prăpastie în organizarea materiei vii! Trase involuntar cu coada ochiului, cătând să-i distingă Videi trăsăturile, sub casca de protecție. Cînd își întoarse din nou privirile spre ecran, viziunea se schimbase. Observă acum un craniu parabolic și plat al unui batracian, al vreunei salamandre, sortită să zacă o viață întreagă în apa caldă și întunecată a mlaștinii permiene, pindind apropierea prăzii. Un salt, botul enorm hăpăia… și din nou acea zăcere pătrunsă de o răbdare infinită, golită de orice gând. Aceste imagini care sugerau nesfirșit de lunga și de cruda evoluție a vieții îl deprimau pe Dar Veter, îl iritau. își îndreptă spinarea și Liao Lan, ghicindu-i starea de spirit, îi propuse să se intoarcă spre a se odihni în casă. Veda cu nedomolita-i curiozitate, plecă de acolo cu părere de rău, deoarece vazu că savanții conectaseră mașinile electronice pentru, fotografiere și înregistrare sonoră, ca să nu cheltuiască degeaba curentul de mare putere.

În curând, Veda se întinse pe un larg divan din camera de oaspeți ai căsuței destinate femeilor. Dar Veter se mai plimbă un timp pe terasă, evocând impresiile zilei.

Dimineața nordică spălase cu roua ei ierburile prăfuite. Terminându-și schimbul, imperturbabilul Liao Lan Ie propuse vizitatorilor să-i trimită la aerodrom cu un „elf” — un mic automobil cu acumulatoare. Terenul de aterizare al avioanelor „săltătoare” cu reacție se afla la o sută de kilometri spre sud-est, pe cursul inferior al râului Trora-Iugan. Veda dori să cheme prin radio ehipa ei, dar la săpături nu exista un post de emisiune suficient de puternic. De când strămoșii noștri pricepuseră cât de dăunătoare sunt emanațiile radioactive și instituiseră un regim strict, emisiunile dirijate ne dau instalații cu mult mai complexe, cu deosebire pentru convorbiri la distanțe mari. Pe lângă aceasta, se redusese simțitor și numărul stațiunilor. Liao Lan hotărâ așadar să se stabilească o legătură cu cel mai apropiat turn de observație al crescătorilor de vite. Aceste turnuri comunicau între ele cu ajutorul emisiunilor dirijate și puteau transmite orice la postul central din raionul lor. Tînăra practicantă care trebuia să readucă „elful” la tabăra paleontologilor, îi sfătui pe călători să se oprească în drum la un asemenea turn, de unde puteau vorbi ei înșiși prin televiziofon[63]. Veda și Dar Veter primiră bucuroși această propunere. Vîntul puternic ridica în trâmbe praful ușor și răvășea părul tuns scurt al fetei de la volan. Stăteau înghesuiți pe scaunul mașinii, căci trupul masiv al fostului director al stațiunilor exterioare le cam înghesuise pe cele două tovarășe de drum ale lui. Pe cerul albastru și senin abia se zărea silueta zveltă a turnului de observație. Curând „elful” se opri la picioarele lui. Contraforturi metalice mult depărtate sprijineau un acoperiș din material plastic, sub care staționa un alt „elf”. Din centrul acoperișului pornea casa unui ascensor. O cabină minusculă îi transportă pe toți, unul câte unul, deasupra etajului cu locuințe, în vârful turnului, unde fură salutați de un tânăr ars de soare și aproape gol. Tulburarea care o cuprinse deodată pe însoțitoarea lor o făcu pe Veda să-și dea seama că istețimea fetei avea rădăcini mai adânci…

Mica încăpere rotundă cu pereții de cristal oscila sensibil, turnul ușor răsuna ca o coardă întinsă. Plafonul și planșeul erau zugrăvite într-o culoare închisă. De-a lungul ferestrelor se înșiruiau mese înguste încărcate cu binocluri, cu mașini de calculat și caiete de însemnări. De la această înălțime de nouăzeci de metri, îmbrățișa o mare suprafață a stepei, până Ia tintele de vizibilitate ale celorlalte turnuri. Ele îngăduiau o continuă supraveghere a turnurilor și ținerea în observare a rezervelor de furaje. Labirinturile de strungi, pe la care de două ori pe zi erau trecute turmele vitelor mulgătoare, își desenau în stepă cercurile verzi concentrice. Laptele care, ca și cel al antilopelor africane, nu se acrea niciodată, era colectat și congelat pe loc, în rezervoare subterane putând fi conservat foarte multă vreme. Turmele erau mânate cu ajutorul „elfurilor” de care dispunea fiecare turn. Observatorii aveau posibilitatea să studieze în timpul serviciului lor; de aceea cei mai mulți dintre ei urmau cursurile școlilor.

Tînărul îi cazase pe Veda și pe Dar Veter la etajul cu locuințe, suspendat câțiva metri mai jos, între grinzi încrucișate. Incaperile de aici aveau pereți izolanți, care opreau orice sunet, astfel încât drumeții noștri se pomeniră cufundați într-o tăcere perfectă. Numai legănarea neîncetată mai amintea că odaia se afla la o înălțime primejdioasă.

Un alt tânăr lucra la postul de emisie. Coafura complicată și rochia de culori vii a interlocutoarei Iui de pe ecran arătau că stabilise legătura cu stațiunea centrală, căci oamenii stepei purtau combinezoane scurte si ușoare. Fata de pe ecran intră în comunicație cu statiunea de centură și curând, în televiziofonul turnului apăru figura tristă și silueta mărunțică a principalei ajutoare a Vedei Kong — Miyiko Eigoro. Ochii ei negri și oblici, ca ai lui Liao Lan, exprimară o bucuroasă surpriză, gurița ei se întredeschise de uimire. O clipă mai târziu, însă, pe chipu-i devenit impasibil, nu mai puteau citi decât o atenție profesională. Urcând în vârful turnului, Dar Veter o găsi pe tânăra paleontologă intr-o discuție animată cu primul băiat și ieși pe platforma circulară care încingea camera de cristal. Locul umedei prospețimi matinale îl luase de mult arșița amiezii, care estompase coloritul viu și asperitățile terenului. Stepa se întindea vastă, până-n zări, sub un cer senin si dogorator. Din nou il cuprinse pe Dar Vet un dor nelămurit de tinutul nordic al strămoșilor săi. Rezemat de balustrada platformei mișcătoare, fostul director al stațiunilor exterioare avu, mai tare dect oricind, sentimentul că visurile celor din vechime s-a înfăptuit. Clima cea vitregă a fost împinsă de mina omului departe spre nord, iar căldura dătătoare de viața a sudului s-a revărsat pe aceste plaiuri, odinioară înfrigurate sub acoperamantul norilor reci.

Veda Kong intră in odaia de cristal și anunță că radistul s-a obligat să-i conducă mai departe. Fata cu părul scurt îi mulțumi cu o lungă privire. Prin peretele străveziu se vedeau umerii lați ai lui Dar Veter, încremenit în contemplație.

— Visezi… auzi el din spate. La ce visezi? Te pomenești ca la mine!?

— Nu, Veda, ma gândeam la acest principiu al vechii filosofii indiene: lumea n-a fost creată pentru om care devine cu adevărat mare doar când pricepe valoarea și frumusețea altei vieți, a naturii…

— Dar nu înțeleg: e incomplet…

— Incomplet? Poate… Aș adăuga că numai omului îi este dat să înțeleagă atât frumusețea, cât și defectele vieții. Și numai el poate să dorească și să creeze o viață mai bună!

— De data asta sunt de acord — spuse încet Veda, iar după o tăcere mai îndelungată continuă: Te-ai schimbat, Veter…

— Desigur. După ce-am muncit patru luni de zile cu o simplă cazma, urnind pietroaiele și bîrnele putrede ale gorganelor voastre, am început, vrând-nevrând, să privesc viața mai simplu și să îndrăgesc bucuriile-i obișnuite…

— Nu glumi, Veter, se încruntă Veda, vorbesc serios. Cînd te-am cunoscut pe dumneata, stăpâneai întreaga putere a Pământului, vorbeai cu lumile cele îndepărtate… Acolo, la observatoarele voastre, păreai o ființă supranaturală, un zeu! cum spuneau cei din antichitate. În vreme ce aici, la munca noastră, modestă… Ea tăcu.

— Ce s-a întâmplat cu mine? — se interesă el manios. Mi-am pierdut măreția? Ce-ai fi spus atunci de ma vedeai cum eram mai înainte de-a fi intrat la Institutul de Astrofizica: mașinist al Căii Spirale? E mai putin ilustru, nu-i așa? Ori ca mecanic la mașinile de recoltat fructe în zonele tropicale? Veda izbucni în râs:

— Să-ți dezvălui taina unui suflet de fată. Cînd eram la școala de ciclul trei, eram îndrăgostită de nu mecanic al Căii Spirale. Nu-mi puteam închipui unul mai puternic decât el… Dar uite că vino radistul! Sa plecăm, Veter!

Mai înainte de a-i introduce pe Veda și Dar Veter in cabină, pilotul îi mai întrebă o dată dacă sănătatea le îngăduie să suporte brusca accelerație a avionului saltător. El se ținea cu strictețe de regulament. Primind pentru a doua oară un răspuns afirmativ, pilotul îi instala în fotolii adânci, la botul transparent al avionului, care semăna cu o uriașă picătură de apă. Veda se simțea cât se poate de incomod; din cauza fuselajului ridicat, fotoliile se răsturnaseră pe spate. Un semnal de gong, apoi un resort puternic proiecta avionul aproape vertical. Trupul Vedei se cufundă încet în fotoliu ca într-un lichid dens. Dar Veter își întoarse anevoie capul ca s-o încurajeze cu un zâmbet. Pilotul porni motorul. Un vuiet, o senzație de greutate copleșitoare în tot corpul, și avionul în formă de picătură zbură, descriind un arc, la o înălțime de douăzeci și trei de mii de metri. Părea că trecuseră doar câteva minute, dar călătorii și coborau, cu genunchii tremurători, în fața căsuțelor lor din stepa altaică, în timp ce aviatorul le făcea semn să se depărteze. Veter înțelese că în lipsa unei catapulte, motorul trebuia pus în funcțiune chiar pe sol. Porni deci în goană, trăgând pe Veda după sine, spre Miyiko Eigoro, care venea alergând în întâmpinarea lor. Cele două femei se îmbrățișară ca după o lungă despărțire.