Nebuloasa din Andromeda

Capitolul II. EPSILON TUCAN

Se auzi un clinchet ușor, ca de sticlă, și pe tablou se aprinseră luminițe portocalii și albastre. Pe peretele transparent începură a juca reflexe multicolore. Dar Veter, directorul stațiunilor exterioare ale Marelui Cerc, urmări mai departe lumina Căii Spirale. Arcul ei uriaș se boltea în înălțime, desenând în geana mării o dungă gălbuie mată. Fără să-și ia ochii de la ea, Dar Veter întinse mâna și mută maneta pe punctul R: raționamentul nu era încă terminat. Astăzi, în viața acestui om se producea o marc schimbare. Dimineața, din zona locuită a emisferei australe sosise succesorul său, Mwen Mas, ales de Consiliul Astronautic. împreună cu Mas, avea să facă ultima-i transmisiune pe Cerc, iar apoi… tocmai acest „apoi” nu fusese încă lămurit. Timp de șase ani executase munca lui, care cerea o nemaipomenită încordare și pentru care se alegeau oameni excepțional de înzestrați, posedând o memorie remarcabilă și cunoștințe vaste, enciclopedice. Cînd însă, cu o frecvență amenințătoare, au început să se repete accesele de indiferență totală față de viață — una dintre cele mai grele boli omenești — Evda Nal, o celebră psihiatră, l-a supus unui examen amănunțit. Vechiul remediu care dăduse până atunci rezultate atât de bune — tratamentul prin acorduri triste, în „camera visurilor albastre”, străbătută de unde calmante — nu i-a fost de nici un folos. Nu-i mai rămânea decât să schimbe felul de actitilato și să se trateze prin muncă fizică, într-un loc unde mușchii să-i fie puși la contribuție, zi de zi și oră do oră. Buna lui prietenă, Veda Kong, specialistă în istoric antică, îi propusese în ajun să lucreze la săpăturile ci. La aceste șantiere de săpături arheologice mașinile nu puteau efectua în întregime munca: etapa finală cerea brațe omenești. Nu duceau lipsă de voluntari, dar Veda îi promisese o călătorie îndelungată prin virogi care uneau stepele antice, unde urma să trăiască nemijlocit în sinul naturii…

Veda Kong… Veda însă iubea pe Erg Noor, membru iu Consiliul Astronautic, șeful celei de-a 37-a expediții astrale. Erg Noor trebuia să fi dat un semn de viață încă de pe planeta Zirda.

Dar dacă nu s-a primit nici o comunicare (iar calculele tuturor zborurilor siderale sunt excepțional de exacte), nu se cădea să se gândească la posibilitatea de a cuceri dragostea Vedei! Vectorul[37] prieteniei — iată ce-l putea lega de ea, în cazul cel mai bun. Și totuși, era hotărit să meargă să lucreze în echipa ei.

Dar Veter trase o manetă, apăsă un buton și camera fu inundată de lumină. O fereastră de cristal, ce alcătuia peretele, dezvăluia vastele clădiri înălțate deasupra pământului și a mării, dezvăluia vastele lor întinderi. Deplasând altă manetă, Dar Veter mută peretele deasupra lui. Acum încăperea se deschidea spre cerul înstelat, iar rama de metal o despărțea de luminile drumurilor, de clădirile și farurile litoralului.

Atenția lui Dar Veter fu atrasă de cadranul ceasului sideral, împărțit prin trei cercuri concentrice. Transmiterea informațiilor în Marele Orc se efectuau după timpul cosmic la fiecare a suta mia parte de secunda galactică sau, socotind după timpul terestru, o dată la opt zile, de patruzeci și cinci de ori pe an. O rotație a Galaxiei în jurul axei reprezenta douăzeci și patru de ore de timp galactic.

Emisiunea viitoare, cea din urmă pentru Dar Veter, trebuia să aibă loc la ora nouă dimineața, după ora Observatorului din Tibet, așadar la două noaptea aici, la Observatorul mediteranean al Consiliului. Mai avea deci ceva mai mult de două ore.

Aparatul de pe masă începu din nou să sune și să clipească. Prin perete se văzu un om în haine deschise, cu luciu mătăsos. Era adjunctul lui Dar Veter.

— Gata pentru emisie și recepție! spuse el scurt, fără vreo manifestare exterioară a respectului, deși în priviri îi puteai citi o mare admirație fată de șeful său.

Dar Veter tăcu un timp. Tăcu și adjunctul, păstrându-și atitudinea degajată și plină de demnitate.

— În sala cubică? întrebă în cele din urmă Dar Veter. Primind un răspuns afirmativ, se informă unde se află Mwen Mas.

— Lîngă aparatul împrospătării de dimineață. Se reface după oboseala drumului. De altfel, mi se pare cam emoționat…

— În locul lui aș fi și eu emoționat! — spuse gânditor Dar Veter. Așa eram și eu acum șase ani…

Deși se căznea să rămâuă nepăsător, adjunctul 6e îmbujora la față. Tînăr și înflăcărat, era plin de simpatie pentru șeful său, poate și pentru ca își dădea seama că, odată și odată, va trăi și el bucuriile și durerile unei munci importante și ale unei răspunderi mari. Directorul stațiunilor exterioare nu-și trăda prin nimic emoțiile: la vârsta lui, un asemenea lucru era socotit indecent.

— Cînd o veni Mwen Mas, să-l aduci îndată la mine.

Adjunctul plecă. Veter se apropie de colțul încăperii în care peretele translucid era înnegrit de sus până jos, și deschise cu un gest larg două canaturi placate cu lemn de culoare. Undeva, în fundul unui ecran ce semăna cu o oglindă, se aprinse o lumină.

Cu ajutorul unei borne speciale, directorul stațiilor exterioare conecta „vectorul prieteniei” ce stabilea nemijlocit contactul între oamenii legați printr-o adâncă afecțiune permițându-le să comunice în orice clipă. Vectorul prieteniei lega între ele câteva dintre punctele unde se afla în permanență omul — locuința lui, locul de muncă, colțul preferat de odihnă…

Ecranul se lumină și, în fundul său, se distinseră contururile cunoscute ale tablourilor înalte cu nenumăratele coloane de numiri ale filmelor electronice, scrise într-un cod special care înlocuiau arhaicele fotocopii ale cărților. De când întreaga omenire adoptase un alfabet unic — denumit linear din pricina faptului că nu cuprindea nici un semn grafic complex — filmarea câr-tilor, chiar și a celor vechi, devenise o operație și mai simplă, și mai accesibilă automatelor. Dungi albastre, verzi și roșii închipuiau semnele filmotecilor centrale, unde se păstrau rezultatele cercetărilor științifice care de multă vreme nu se mai editau decât în zece exemplare. Era suficient să formezi o serie de cifre convenționale, pentru ca filmoteca să transmită automat textul complet al cărții filmate. Ceea ce se vedea acum pe ecran era biblioteca personală a Vedei. Un țăcănit ușor, și imaginea se stinse, aprinzându-se din nou într-o altă odaie — pustie și aceasta. Un al doilea țăcănit mută imaginea într-o sală cu pupitre slab luminate. Femeia așezată în fața celui mai apropiat înălță capul, și Dar Veter recunoscu chipul cel drag, îngust, cu ochii mari, cenușii. Gura ei, cu contururi îndrăzneț desenate, zâmbea, descoperind un șir de dinți albi; obrajii rotunjiți de zâmbet, năsucul ușor ridicat, cu vârful cârnuț, ca la copii, îi făceau întreaga față mai dulce, mai prietenoasă în lumina acestui zâmbet…

— Veda, nu mai sunt decât două ore și mai trebuie să ne schimbăm hainele; dar aș dori să vii ceva mai devreme la observator.

Femeia de pe ecran înălță mâinile spre părul ei des, de un blond platinat.

— Mă supun, dragă Veter, râse ea ușor. Plec acasă. Tonul ei vesel nu-l amăgi pe Dar Veter.

— Curajoasa mea Veda, liniștește-te! Orice om care a vorbit prin Marele Cerc a trebuit odată și odată să-și facă debutul…

— Nu te mai strădui să mă liniștești, răspunse Veda Kong, ridicîndu-și cu îndărătnicie fruntea. Vin curând.

Ecranul se stinse. Veter închise la loc cele două canaturi și se întoarse ca să-l întâmpine pe succesorul său. Mwen Mas intră în încăpere, călcând larg. Trăsăturile feței și culoarea cafeniu-închisă a pielei lui netede și lucioase îi dezvăluiau originea: se trăgea din strămoși negri. O pelerină albă cădea în falduri grele de pe umerii săi de atlet. Mwcn Mas strânse mâinile lui Dar Veter în ale sale, subțiri, dar puternice. Cei doi directori ai stațiunilor exterioare, fostul și viitorul, erau foarte înalți. Veter, care se trăgea din ruși, părea mai larg însă în umeri, mai masiv decât africanul zvelt.

— Am impresia că astăzi trebuie să se petreacă ceva important, începu Mwen Mas cu acea sinceritate caracteristică pentru oamenii Erei Marelui Cerc.

Dar Veter ridică din umeri.

— O să se petreacă ceva important pentru toți trei. Eu îmi voi preda serviciul, dumneata îl vei prelua, iar Veda Kong va vorbi pentru prima oară cu Universul.

— E într-adevăr frumoasă? spuse Mwen Mas, pe un ton în același timp întrebător și afirmativ.

— Ai să vezi singur. De altfel, transmisiunea de astăzi n-are nimic deosebit. Veda ține o conferință despre istoria noastră pentru KRZ 66”56 + BS 3252.

Mwen Mas făcu în minte un calcul uimitor de rapid:

— Constelația Monoceros, steaua Ross 614 — sistem planetar cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri: nu s-au manifestat însă în nici un fel. îmi plac denumirile și cuvintele antice, adăugă el, și în glasul său se simți o umbră de scuză.

Veter își zise că Consiliul știe să-și aleagă oamenii. Spuse cu gals tare:

— În cazul acesta, o să te înțelegi bine cu Iuniu Ani, care are în grija lui mașinile mnemotehnice. Se intitulează director al lămpilor de memorizat. Expresia aceasta nu vine de la biata lampă din antichitate, ci de la primele aparate electronice, greoaie sub clopotele cu vid, asemănătoare becurilor electrice din acele timpuri.

Mwen Mas râse, atât de sincer și prietenos, încât Dar Veter simți crescând în el sentimentul de simpatie față de acest om.

— Lămpile de memorizat! Rețelele noastre de memorizat, coridoare de lungimi kilometrice alcătuite din miliarde de celule! Dar m-am lăsat prins de discuție, adăugă el, și încă n-am lămurit un lucru important. Cînd a vorbit pentru prima oară Ross 614?

— Acum cincizeci și doi de ani. De atunci au învățat limba Marelui Cerc. De noi nu-i despart decât patru parseci. Conferința Vedei o vor recepționa peste treisprezece ani.

— Ce urmează?

— După conferință, trecem pe recepție. Vom primi informații prin Cerc. de la vechii noștri prieteni.

— Din 61 Lebăda?

— Da, sigur. Sau poate și de la cei din 107 Ophiuchus, ca să folosesc terminologia din vechime, care-ți place atât de mult…

În încăpere intră un om îmbrăcat cu aceleași veșminte argintii ale membrilor Consiliului Astronautic, ca și adjunctul lui Dar Veter. Mic de statură, vioi, cu nasul coroiat, atrăgea simpatiile prin agerimea privirii ochilor săi negri ca murele. Noul venit își mângâie capul rotund și pleșuv.

— Numele meu este Iunii Ant, spuse cu un glas înalt și strident, adresându-se, probabil, lui Mwen Mas.

Africanul îl salută cu respect. Directorii mașinilor mnemotehnice întreceau pe oricine în erudiție. Ei erau cei ce hotărau care anume informație primită merita să fie imortalizată prin înregistrarea la mașinile de memorizat și care să fie dirijată pe linia informației generale sau spre palatele de creație.

— Încă unul dintre brevani, mormăi Iunii Ant strângând mâna lui Mwen Mas.

— Cum ați zis? întrebă acesta.

— E o născocire de a mea, în limba latină. Am botezat astfel pe toți cei care lucrează la stațiunile exterioare, pe piloții flotei siderale, pe tehnicienii uzinelor de motoare astronautice, oameni care n-au o viață prea lungă… Și noi tot din categoria lor facem parte. Nu vom trăi decât cel mult jumătate din durata normală a vieții. Ce să-i faci. În schimb, este atât de interesant! Dar unde-i Veda?

— Spunea că vine mai devreme…, începu Dar Veter, dar cuvintele lui fură acoperite de acord uri muzicale de alertă, care răsunară îndată după țăcănitul sonor al ceasului sideral.

— Apel general, transmis pentru întreg Pământul î Către toate centrele energetice, către toate uzinele, transporturile în rețea și stațiile de radio. Peste o jumătate de oră trebuie să se sisteze distribuirea energiei și să fie acumulată în condensatoare de mare capacitate, pentru a străpunge atmosfera printr-un canal de radiație dirijată. Emisiunea va absorbi 43 % din energia terestră. Recepția, numai pentru menținerea canalului, opt la sută, lămuri Dar Veter.

— Chiar așa mi-am și închipuit acest lucru, spuse Mwen Mas dând din cap.

Deodată, în ochii săi se citi o vie admirație. Veter se întoarse. Neobservată până acum, lângă o coloană luminiscentă și străvezie, stătea în picioare Veda Kong. îmbrăcase pentru conferință toaleta care împodobea cel mai bine o femeie, veșmânt creat în urmă cu mii de ani, în epoca culturii cretane.

Greul coc al părului ei platinat, strâns deasupra cefei, lăsa degajat gâtul robust și zvelt. Umerii netezi erau descoperiți, iar pieptul susținut de un corsaj foarte răscroit dintr-o țesătură azurie. Fusta larga și scurtă, brodată cu flori albastre, pe un fond argintiu, lăsa să sc vadă picioarele goale și bronzate, încălțate cu pantof iori vișinii. Pe gâtul gingaș, nestemate mari, de aceeași culoare — faanti de pe Venus — montate cu voită simplitate pe un lanț de aur, strălucea viu, asortându-se de minune cu obrajii și urechile ei împurpurate de emoție.

Mwen Mas, care o vedea pentru prima oară pe celebra istoriciană, o examina cu admirație fățișă.

Veda își înălță privirea îngrijorată spre Dar Veter.

— Ești bine, răspunse el la întrebarea mută a frumoasei sale prietene.

— Am vorbit de multe ori în public, dar nu în felul acesta, spuse Veda Kong.

— Consiliul, o încuraja Veter, urmează tradiția. Difuzarea informațiilor interplanetare este întotdeauna încredințată unor femei frumoase. Ele dau astfel o imagine despre simțul estetic al pământenilor.

— Consiliul nu s-a înșelat în alegerea lui! exclamă Mwen Mas.

Veda aruncă africanului o privire pătrunzătoare:

— Ești necăsătorit? întrebă ea încet și, primind răspunsul afirmativ al lui Mwen Mas, râse.

— Voiai să stăm de vorbă, se întoarse ea către Dar Veter.

Ieșiră pe o largă terasă circulară, iar Veda își întinse cu plăcere obrazul vântului răcoritor dinspre mare.

Directorul stațiunilor exterioare îi împărtăși intenția pe care o avea să participe la săpături, spunând totodată că șovăie în alegerea dintre a 38-a expediție astrală, exploatările submarine din Antartica și arheologie.

— Nu, doar la expediția astrală să nu te gândești! exclamă Veda, și Dar Veter simți că făcuse o gafă. Prins de propriile sale frământări, atinsese fără să vrea un punct sensibil din sufletul Vedei.

Melodia acordurilor avertizoare îi veni în ajutor:

N-a mai rămas decât o jumătate de oră până la conectarea cu Cercul! Să mergem.

O luă pe Veda Kong de mână. însoțiți de ceilalți, coborâră pe scara mobilă într-o subterană adâncă — o încăpere cubică, săpată în stâncă.

Pretutindeni se vedeau aparate. Panourile mate ale zidurilor negre, brăzdate de fâșii de cristal, păreau de catifea. Luminițe aurii, verzi, albastre și portocalii luminau slab scalele, semnele și cifrele. Vîrfurile ca de smarald ale acelor tremurau pe semicercurile întunecate, de parcă înșiși pereții aceștia largi fremătau într-o încordată așteptare.

Cîteva fotolii, o masă mare de abanos, iar deasupra acesteia un uriaș ecran emisferic, cu reflexe irizate, într-o ramă de aur masiv.

Veter făcu un semn, invitându-l pe Mwen Mas să vină lângă el, iar celorlalți le arătă înaltele fotolii negre. Africanul se apropie ținându-și respirația și călcând ușor, așa cum umblau odinioară strămoșii lui prin savanele pârjolite de soare, furișându-se spre fiarele feroce. De aici, din această inexpugnabilă grotă de piatră se va deschide îndată o fereastră spre întinderile nemărginite ale Cosmosului, și oamenii vor arunca o punte care să le îngăduie să schimbe cu frații lor din alte lumi gânduri și cunoștințe. În clipa de față, omenirea era reprezentată în fața Universului de micul lor grup formali din cinci inși. De mâine, cel căruia i se vor încredința pârghiile acestei legături, va fi el, Mwen Mas. Africanul simți că-l trec fiorii. Poate că abia în clipa aceasta înțelese ce uriașă răspundere luase asupră-i atunci când își dăduse Consiliului consimțământul. Și când îl văzu pe fostul director cum mînuia fără grabă comenzile, privirea lui exprimă un entuziasm asemănător aceluia care strălucea în ochii tânărului adjunct al lui Dar Veter.

Se auzi un dangăt puternic și amenințător, produs parcă de un bloc de aramă. Veter se întoarse repede și mută din loc o manetă lungă. Dangătul amuți, și Veda Kong văzu un panou îngust de pe peretele din dreapta luminându-se pe toată înălțimea încăperii. Peretele parcă ar fi dispărut în infinit, cedându-și locul contururilor fantomatice ale unui vârf de munte piramidal, încununat de un uriaș cerc de piatră. Mai jos de căciula aceasta colosală de lavă solidificată, se vedeau pe alocuri pete orbitoare de zăpadă.

Mwen Mas recunoscu muntele Kenia, al doilea ca înălțime din Africa.

Din nou un bubuit cu timbru de aramă zgudui încăperea subterană, făcându-i pe oamenii aflați acolo să-și încordeze atenția.

Veter luă mâna lui Mwen și o așeză pe o manetă rotundă, care strălucea ca un ochi de granat. Mwen Mas se supuse împingând-o până la refuz. Acum toată puterea Pământului, întreaga energie primită de la 1.760 de puternice electrocentrale fu proiectată spre ecuator, spre muntele acesta înalt de 5.000 de metri. Vîrful său fu încins de o aureolă multicoloră care se concentra și se avântă brusc în văzduh, ca o suliță în zbor vertical, străpungând adâncurile tăriei. Această aureolă avea deasupra ei o coloană subțire aidoma unei trombe și pe care un fel de negură albăstruie, de o intensă luminozitate, urca în spirală.

Radiația dirijată străpungea atmosfera pământului, formând pentru recepția și emisia stațiunilor exterioare un canal permanent ce ținea loc de fir. Acolo, la o înălțime de 36.000 de kilometri deasupra Pământului, era suspendat un satelit diurn[38], o mare stațiune ce se rotea în jurul planetei în decurs de o zi, în planul ecuatorial și astfel rămânea ca fixată deasupra muntelui Kenia din Africa Orientală, punctul ales pentru comunicarea permanentă cu stațiunile exterioare. Un alt satelit se rotea la o înălțime de 57.000 de kilometri, străbătând polii pe meridian și corn uni când cu Observatorul de emisie-recepție din Tibet.

Acolo existau mult mai bune condiții de formare a canalului de transmisiune; în schimb, lipsea posibilitatea unei legături permanente. Cei doi mari sateliți mai erau legați și de câteva stațiuni automate situate în jurul Pământului.

Panoul îngust din dreapta se stinse: canalul energetic ajunsese până la stația de recepție a satelitului. Ecranul irizat, încadrat în aur, se lumină și el. În centrul său, apăru o siluetă mărită în mod bizar. Deveni mai clară și zâmbi cu o gură enormă. Pe ecran crescu ca un uriaș din povești Gur Gan, unul dintre observatorii de pe satelitul diurn. Cu un semn voios din cap, întinse o mână. lungă de trei metri și conecta toată rețeaua stațiunilor exterioare ale planetei noastre. Unite cu ajutorul energiei trimise de Pământ, ele formau acum un singur circuit. Ochii sensibili ai aparatelor de recepție se îndreptau spre toate colțurile Universului. Steaua roșie și puțin luminoasă din constelația Monoceros, de pe ale cărei planete se auzise de curând un apel, putea fi mai bine fixată de pe satelitul „57”; de aceea, Gur Gan stabilise legătura cu acest satelit. Contactul invizibil dintre Pământ și un alt corp ceresc putea fi menținut doar trei sferturi de oră. Nu trebuia pierdută nici o clipă din acest timp atât de prețios.

La un semn al lui Dar Veter, Veda Kong păși pe un disc metalic din fața ecranului, care răspândea o lucire albastră. O cascadă puternică de raze nevăzute, căzând de sus, accentua și mai mult nuanțele tenului ei bronzat. Mașinile electronice care traduceau conferința Vedei în limba Marelui Cerc se puseră fără zgomot în funcțiune. Peste treisprezece ani aparatele de recepție de pe planeta stelei purpurii vor înregistra vibrațiile emise cu ajutorul unor simboluri cunoscute tuturora, iar mașinile electronice de tradus vor transforma acele simboluri în sunetele graiului viu, dacă un astfel de grai există acolo.

„Păcat numai — se gândi Dar Veter — că ființele acestea depărtate nu vor putea auzi glasul sonor și dulce al acestei pământene, nu vor putea prinde modulațiile lui. Cine știe cum or fi construite urechile lor! Multe feluri de auz sunt posibile! Numai văzul — slujit pretutindeni de acea parte a vibrațiilor electromagnetice ce străbat atmosfera — e aproape identic în întregul Univers, și de aceea dânșii o vor putea vedea pe Veda, atât de fermecătoare în emotia ei…”

Fără să-și ia ochii de la urechea micuță a Vedei, pe jumătate acoperită de o șuviță de păr, Dar Veter începu să-i asculte conferința.

În termeni laconici, limpezi și preciși, Veda Kong evocă principalele etape ale istoriei umane. Trecu foarte rapid peste vechile epoci în care omenirea fusese sfâșiată de antagonismele economice și ideologice și care erau grupate sub numele general de ELD: Era Lumii Dezunite. Pe oamenii din epoca Marelui Cerc însă nu-i preocupa acum enumerarea războaielor distrugătoare, a suferințelor cumplite și a unor așa ziși mari dregători, de care erau pline străvechile manuale de istorie rămase din Antichitate, din Secolele de întuneric sau din Era Capitalismului. Cu mult mai importantă era istoria plină de contradicții a dezvoltării forțelor de producție, o dată cu formarea ideilor, artelor, cunoștințelor și cu lupta spirituală pentru crearea Omului și a Umanității, urmărirea apariției noilor concepții despre lume și relații sociale, despre datoria, drepturile și fericirea omului, căci toate acestea au făcut să răsară și să înflorească peste întreaga planetă puternicul copac al societății comuniste.

În ultimul veac al E.L.D., veac numit al Sciziunii, oamenii și-au dat în sfârșit seama că toate nenorocirile li se trag din lipsa de organizare socială, dintr-o orânduire haotică, vestigiu al epocilor de sălbăticie; au înțeles că toată puterea omenirii, întreg viitorul ei este în muncă, în sforțările unite ale milioanelor de oameni izbăviți de asuprire, în știință și în reorganizarea științifică a vieții. Lumea pricepuse acum legile fundamentala ale dezvoltării societății, cursul dialectic contradictoriu al istoriei, ca și necesitatea unei discipline sociale mai severe, cu atât mai necesara cu cit populația planetei sporea necontenit.

Lupta dintre ideile cele vechi și cele noi s-a ascuțit mai cu seamă în secolul Sciziunii, când lumea întreagă s-a împărțit în două tabere: de o parte, statele cele vechi, capitaliste, de partea cealaltă, statele cele noi, socialiste, cu orânduiri economice deosebite. Tocmai atunci au fost descoperite și cele dintâi forme ale energiei atomice și îndărătnicia apărătorilor lumii celei vechi a fost cât pe aci să împingă omenirea întreagă pe calea celei mai cumplite catastrofe.

Dar orânduirea socială cea nouă nu putea să nu iasă victorioasă, deși această victorie a fost cu mult intârziată din cauza marii înapoieri în domeniul formării conștiinței sociale. Transformarea societății umane pe baza concepțiilor comuniste nu se putea înfăptui fără o modificare radicală a economiei, cu dispariția mizeriei, a foamei și a muncii grele, istovitoare. Dar această modificare a economiei cerea o conducere foarte complexă a producției și a repartiției bunurilor și era cu neputință fără o educare temeinică a conștiinței sociale a fiecărui om.

Comunismul nu s-a extins de îndată la toate popoarele și în toate țările. Smulgerea din rădăcină a vrajbei și, mai cu seamă, a minciunii acumulate prin propaganda dușmănoasă în cursul luptei ideologice, purtate în secolul Sciziunii, a necesitat sforțări uriașe. Pe calea dezvoltării noilor relații dintre oameni s-au săvârșit și destule greșeli. Ici-colo, aveau loc dezordini stârnite de adepții înapoiați ai vechiului, care, în ignoranța lor, încercau să găsească în trecut soluții ușoare pentru a rezolva marile dificultăți din calea omenirii.

Dar organizarea cea nouă a vieții s-a extins necontenit și inevitabil peste întregul pământ, și astfel popoarele și rasele cele mai diferite au format până la urmă o singură familie strâns unită și înțeleaptă.

Astfel a început E.U.M. — Era Unirii Mondiale, care cuprinde secolele Uniunii Țărilor, Graiurilor Diferite, Luptei pentru Energie și Graiului Comun.

Dezvoltarea socială se accelera acum tot mai mult. Orice epocă nouă se scurgea mai rapid față de cea precedenta. Puterea omului asupra naturii creștea cu pași gigantici.

Străvechii utopiști, visând la viitorul fericit al omenirii, năzuiau spre o treptată eliberare a ei de necesitatea muncii. Scriitorii precizau că printr-un efort zilnic de două-trei ore consacrat binelui obștesc, vor fi asigurate toate cele necesare vieții omului, care va putea astfel să-și petreacă restul timpului într-o dulce lenevie.

Aceste ficțiuni proveneau din dezgustul pentru truda penibilă și bazată pe constrangerea de odinioară.

Curând însă, oamenii au înțeles că munca le aduce fericirea, pe care o pot găsi și în neîncetata luptă cu natura, și în înfrângerea greutăților, și în rezolvarea problemelor ivite pe măsura dezvoltării științei și a economiei. O activitate după puterea deplină a fiecăruia, dar o activitate de creație, corespunzătoare capacităților și gusturilor înnăscute, o muncă multiformă care să se schimbe din timp în timp — iată de ce avea nevoie omul. Dezvoltarea ciberneticii — știința auto-reglajului, o vastă cultură și instrucțiune, o desăvârșită educație fizică a oricărui individ le-au permis oamenilor să-și schimbe profesiunile, să se perfecționeze în scurtă vreme în orice specialitate nouă și să-și varieze la infinit activitatea, găsind în ea satisfacții din ce în ce mai mari. Știința în plină dezvoltare a îmbrățișat întreaga viață umană și bucuria de a descoperi tainele naturii a devenit accesibilă unor imense mulțimi de oameni. Artei i-a revenit un rol extrem de important în opera de educare socială și de orânduire a vieții, și astfel a început E.M.G. — Era Muncii Generale, cea mai frumoasă din istoria omenirii cu secolele Simplificării Lucrurilor, ale Reorganizării, ale Primului Belșug și ale Cosmosului.

Descoperirea procedeului de condensare a energiei electrice, care a dus la realizarea unor acumulatori de capacitate imensă și a unor motoare mici dar foarte puternice, a constituit cea mai însemnată revoluție în domeniul tehnicii din timpurile noi. Și mai înainte oamenii ajunseseră să lege, cu ajutorul unor semiconductori, cele mai complexe rețele de curenți slabi și să construiască mașini cibernetice, autodirijate. Tehnica a devenit o înaltă măestrie, o artă rafinată de giuvaergiu, și, în același timp, și-a subordonat forțe de proporții cosmice.

Dar necesitatea de a se da fiecăruia totul, a impus o simțitoare simplificare a vieții de toate zilele. Omul a încetat să mai fie sclavul lucrurilor, iar elaborarea unor standarde amănunțite a permis crearea oricăror obiecte și mecanisme pornind de la un număr minim de elemente, după cum numeroasele specii de organisme vii sunt constituite din celule destul de puțin variate; celula din albumine, albuminele din proteine etc. În urma măsurilor luate pentru încetarea fantasticei risipe de alimente din timpurile de demult, miliarde de oameni și-au văzut hrana asigurată.

Toate energiile pe care societatea le irosise în antichitate pentru făurirea unor mașini de război, pentru întreținerea unor armate imense fără nici o muncă utilă de îndeplinit, pentru propaganda politică și strălucirea de paradă, au fost acum îndreptate spre organizarea vieții și dezvoltarea cunoștințelor științifice.

La un semn al Vedei Kong, Dar Veter apăsă pe un buton, și, alături de frumoasa specialistă în istorie, apăru un mare glob terestru.

— Am început, urmă Veda, prin a modifica în mod complet repartiția zonelor locuibile și a celor industriale ale planetei.

Dungile cafenii de pe glob, de-a lungul latitudinii 30° din emisferele boreală și australă, reprezintă un șir neîntrerupt de așezări urbane, concentrate pe litoralul mărilor calde, în zona climei dulci care nu cunoaște iarna. Omenirea nu mai cheltuiește cantități colosale de energie pentru încălzirea locuințelor în lunile de iarnă, pentru fabricarea hainelor călduroase și groase. Populația cea mai compactă s-a concentrat în jurul Mării Mediterane, leagănul culturii omenești. Zona subtropicală s-a lărgit de trei ori, după topirea artificială a ghețurilor polare.

Spre nord de zona aceasta locuită, se întinde o zonă uriașă de câmpii și stepe, în care pasc nesfârșite turme de animale domestice.

Spre sud (în emisfera boreală) și spre nord (în emisfera australă), unde în vechime se aflau zonele deserturilor uscate, dogoritoare, au înflorit adevărate grădini. Aici au fost construite odinioară uriașe termocentrale, acționate de energia Soarelui.

Producția alimentelor vegetale și a lemnului a fost concentrată în zona tropicelor, unde ea este de mii de ori mai avantajoasă decât îu regiunile reci. De multă vreme, în una descoperirii posibilității de a obține pe cale artificială hidrocarburi, zaharuri, din lumina soarelui și oxid de carbon, am încetat să mai cultivăm plante zaharifere. Deocamdată n-am reușit să obținem o producție industrială ieftină a albuminelor nutritive complete; de aceea cultivăm pe uscat plante și ciuperci bogate în albumine, iar în oceane alge pe suprafețe imense. Datorită informațiilor primite prin Marele Cerc, am aflat un mijloc simplu de a produce pe cale artificială grăsimi alimentare, iar vitaminele și hormonii de orice fel le scoatem în cantitate dorită din cărbune. Agricultura lumii noi a scăpat de necesitatea de a furniza toate produsele alimentare, cum era în vechime. Pentru noi, de fapt, nu mai există o limită în producția zaharurilor, a grăsimilor și a vitaminelor. Numai pentru producția albuminelor ne stau la dispoziție uriașe întinderi de uscat și de mare.

Omenirea s-a eliberat pentru totdeauna de teama foametei care bîntuise In lume timp de zeci de milenii.

Una dintre principalele bucurii ale omului o constituie dorul de ducă, dorința de a se deplasa dintr-un loc în altul, moștenită de la strămoșii noștri vânători care rătăceau în căutarea sărăcăcioasei lor hrane. Acum, în jurul întregii planete s-a încolăcit marele Drum Spiral, care unește continentele cu uriașe punți aruncate peste toate strâmtorile — aici Veda își plimbă degetul de-a lungul unui fir argintiu și roti globul. Pe Drumul Spiral circulă neîntrerupt trenuri electrice, iar sute de mii de oameni pot ușor și rapid să se transporte din zona locuită în zona de stepă, de câmpie ori de munte, unde nu există orașe permanente, ci numai tabere vremelnice ale maeștrilor zootehniei și ai recoltelor, ai industriei forestiere și miniere. Automatizarea deplină a tuturor uzinelor și centralelor energetice a înlăturat necesitatea de a se construi în apropierea lor orașe sau colonii mari, acolo ne mai aflându-se decât casele personalului de serviciu, puțin numeros, compus din observatori, mecanici și montatori.

Organizarea planificată a vieții a pus în sfârșit capăt ucigătoarei curse a vitezei, construcției mijloacelor de transport din ce în ce mai rapide. Pe Drumul Spiral trenurile circulă cu două sute de kilometri pe oră. Numai în caz de accident sunt folosite nave exprese, care străbat mii de kilometri pe oră.

Cu câteva sute de ani în urmă, am îmbunătățit considerabil aspectul planetei noastre. încă în secolul Sciziunii fusese descoperită energia intra a tonii că, iar oamenii au învățat să elibereze din ea o infimă părticică, spre a o transforma într-o explozie termică; ucigătoarele proprietăți ale acestei explozii au fost imediat folosite pentru fabricarea armelor militare. Fuseseră făcute mari stocuri de bombe îngrozitoare; mai târziu s-a încercat să se folosească în mod pașnic energia lor. Nu după mult timp însă s-a vădit marea primejdie pe care radiațiile le-ar putea avea asupra vieții, ceea ce a dus la o strictă limitare a vechii energetici nucleare. Aproape în același timp, studiind fizica unor aștri îndepărtați, astronomii au descoperit două căi noi de obținere a energiei intraatomice — Ku și F, cu mult mai eficace, mai puțin primejdioase, deoarece nu lăsau în urmă produse de dezintegrare.

Cele două mijloace sunt folosite și astăzi, dar pentru motoarele astronavelor este utilizată o altă formă a energiei nucleare — anamezonul, pe care l-am cunoscut cercetând marile stele ale Galaxiei, prin intermediul Marelui Cerc.

Toate vechile stocuri de materiale termonucleare — izotopi radioactivi ai uraniului, loriului, hidrogenului, cobaltului, litiului au fost distruse de îndată ce a fost găsit mijlocul de a expulza în afara atmosferei terestre produsele dezintegrării lor. În anii aceia, denumiți secolul Reorganizării, au fost creați sori artificiali, suspendați deasupra zonelor polare. Reducind mult câmpurile de gheață care s-au format la poli în epoca glaciațiunii cvaternare, am transformat clima întregii planete. Nivelul oceanelor s-a ridicat cu șapte metri, iar în circulația atmosferei s-au redus brusc fronturile polare și cercurile alizeelor, care aduceau secetă în pustiurile de la marginea tropicelor. Și uraganele s-au domolit aproape cu desăvârșire, că de altfel, toate celelalte tulburări violente ale vremii.

Stepele calde din sud și-au întins limitele până la paralela 60, iar câmpiile verzi și pădurile din zona temperată au trecut de 70° latitudine.

Continentul antarctic, degajat pe trei sferturi de veșmântul său de gheață, s-a dovedit a fi un adevărat tezaur minier al omenirii. Acolo s-au păstrat neatinse rezerve uriașe de bogății minerale care fuseseră sleite pe toate celelalte continente, în urma nesăbuitei risipe de metale în distrugătoarele războaie din trecut. De asemenea Drumul Spiral și-a putut desăvârși circuitul trecând peste Antarctida.

Chiar mai înainte de această radicală schimbare a climei, fuseseră săpate canale uriașe și străpunse masive muntoase, pentru a echilibra circulația maselor de aer și de apă. Pompele dielectrice cu acțiune permanentă au permis să se alimenteze cu apă până și deserturile alpine din Asia.

Posibilitățile de obținere a produselor alimentare au crescut de mai multe ori, pământurile noi au devenit proprii să fie populate. Mările calde interioare au început să fie folosite pentru cultivarea algelor bogate în albumine.

Vechile, primejdioasele și șubredele nave planetare au dat totuși posibilitatea de a atinge cele mai apropiate planete din sistemul nostru. Un brâu de sateliți artificiali a încins pământul, și de pe ei oamenii au reușit să cunoască îndeaproape Cosmosul. Și iată că, acum patru sute și opt ani, s-a petrecut un eveniment atât de important, încât a deschis în viața omenirii o eră nouă — E.M.C., Era Marelui Cerc.

Mintea omenească se frământase mult în căutarea unui mijloc de a transmite la mari distanțe imagini, sunete, energie. Sute de mii de savanți dintre cei mai talentați au activat într-o organizație specială, care și astăzi se mai numește Academia Radiațiilor Dirijate. Ei au ajuns până la urmă să găsească posibilitatea transmiterii dirijate a energiei la distanțe mari fără intermediul vreunui conductor. Aceasta a devenit cu putință când s-a aflat că poate fi ocolită legea conform căreia fluxul de energie este proporțional cu sinusul unghiului de dispersiune a razelor. Folosirea fascicolelor de radiații paralele a permis o continuă comunicație cu sateliții artificiali, așa dar și cu întregul Cosmos. Ecranul atmosferei ionizate, deși forma un strat de protecție pentru viață, reprezenta un necontenit obstacol în calea emisiunilor și a recepțiilor din spațiu. Pe la sfârșitul Erei Lumii Dezunite, savanții noștri stabiliseră că din Cosmos se revarsă pe pământ torente puternice de radiații radioactive. O dată cu radiația generală a constelațiilor și a galaxiilor inainte ajungeau până la noi, denaturate, pe jumătate absorbite de atmosferă, apeluri și transmisiuni ale Marelui Cerc. Nu le puteam pricepe,

Cu toate că foarte de demult învățasem să captăm aceste misterioase semnale, luându-le drept radiații ale unei materii moarte.

Savantul Kam Amat, indian de origine, a avut ideea să efectueze pe sateliții artificiali experiențe cu niște receptoare de imagini și, în decurs de zeci de ani, cu o nesfârșită răbdare, a studiat toate combinațiile noi cu putință ale gamelor de unde recepționate.

Kam Amat a recepționat o emisiune de pe sistemul planetar al unei stele duble, numită din vremuri îndepărtate Lebăda. Pe ecran a apărut un om care nu ne semăna, dar care, incontestabil, era și el om, și a arătat o inscripție făcută cu ajutorul simbolurilor Marelui Cerc. Această inscripție n-a putut fi descifrată decât peste nouăzeci de ani. Ea împodobește astăzi, transcrisă în limba noastră pământească, monumental lui Kam Amat: „Vă salutăm, frați care ați venit în familia noastră! Despărțiți prin spațiu și timp, iată-ne uniți prin rațiune în Cercul Marii Puteri”.

Limbajul Marelui Cerc, compus din simboluri, planuri și hărți, s-a dovedit a fi accesibil pentru nivelul de dezvoltare al omenirii. Peste două sute de ani, am putut să comunicăm prin intermediul mașinilor de tradus cu sistemele planetare ale celor mai apropiate stele, să recepționăm și să transmitem aspecte complete din viața atât de variată a diferitelor lumi. De curând, am primit răspuns de pe paisprezece planete ale lui Dencb, important centru de viață din Lebăda, o stea de dimensiuni colosale, cu o luminozitate de patru mii opt sute de sori, care se află la o distanță de o sută douăzeci și doi de parseci. Dezvoltarea gândirii celor de acolo a urmat o altă cale decât a noastră, dar și ea a atins un nivel ridicat.

Cît despre lumile străvechi — îngrămădirile globulare ale Galaxiei și vastul cuprins populat din jurul centrului ei — acestea ne trimit semne și priveliști stranii care, deocamdată, n-au fost descifrate. înregistrate de mașinile mnemotehnice, ele sunt transmise la Academia Limitelor Cunoașterii, cum se numește organizația ce lucrează la rezolvarea problemelor abia ridicate în fața științei noastre. Ne străduim să înțelegem o gândire care ne-a depășit cu milioane de ani și este, probabil, extrem de diferită de a noastră, datorită faptului că viața a urmat acolo cu totul alte căi de dezvoltare istorică, de la formele organice inferioare până la ființele superioare, înzestrate cu rațiune.

Veda Kong își mută privirea de pe ecranul spre care privea ca hipnotizată și se uită întrebător la Dar Veter. Acesta zâmbi și-i făcu din cap un semn aprobator. Veda fși înălță cu mândrie fruntea, întinse mâinile înainte și se adresă ființelor nevăzute și necunoscute, care aveau să recepționeze peste treisprezece ani cuvintele și imaginea ei:

— Acesta este istoricul nostru, drumul greu, complicat și lung pe care l-am parcurs spre culmile științei. Vă chemăm să vă contopiți cu noi în cuprinsul Marelui Cerc, pentru a duce în Universul infinit puterea rațiunii, care înfrânge materia inertă, moartă!

Glasul Vedei vibra triumfător, de parcă ar fi absorbit forța tuturor generațiilor de pământeni, care se ridicaseră atât de mult, încât până și Galaxia[39] devenise pentru ei neîncăpătoare și se adresau acum altor insule siderale ale Cosmosului.

Un sunet metalic prelung: Dar Veter a mutat maneta, deconectând curentul emițător. Ecranul se stinse. Pe panoul transparent din dreapta rămase coloana luminoasă a canalului purtător.

Obosită și tăcută, Veda se ghemui în fundul unui mare fotoliu, Veter îl instala la masa de comandă pe Mwen Mas și rămase în picioare în spatele lui. În liniștea adâncă nu se mai auzea decât, din când în când, țăcănitul scurt produs de fixatoarele manetelor. Deodată ecranul înrămat în aur dispăru, și în locul său se căscă o genune fără fund. Veda Kong, care vedea minunea aceasta pentru prima oară, oftă adânc. într-adevăr, chiar și pentru cei care cunoșteau bine secretul complexei interferențe a undelor luminoase, cu ajutorul căreia se putea realiza o asemenea adâncime și lărgime a câmpului vizual, priveliștea părea totdeauna uimitoare.

Crescând clipă de clipă, din depărtări se apropia suprafața întunecată a unei planete străine. Era un sistem extrem de rar al unei stele duble în care doi sori se echilibrau în așa fel încât orbita planetei lor era regulată, ceea ce îngăduia apariția vieții. Cei doi aștri — unul portocaliu și altul roșu — mai mici decât soarele nostru, luminau undele înghețate ale unei mări purpurii.

În marginea unor munți negri cu vârfurile retezate, pe care jucau misterioase reflexe violete, se înălța o clădire uriașă dar joasă, pe al cărei acoperiș se afla o platformă spațioasă. Raza vizuală se lăsa pe ea, străpungând-o parcă — și toată lumea văzu un om cu pielea cenușie și ochi rotunzi ca de cucuvaie, încercuiți cu puf argintiu. Era înalt, dar foarte subțire, cu lungi membre asemenea unor tentacule. Omul își mișcă grotesc capul, ca și când ar fi vrut să împungă. Era, probabil, un salut grăbit. Apoi, îndreptându-și spre ecran ochii impasibili, ca un obiectiv de aparat fotografic — deschise o gură fără buze, acoperită cu o clapă de piele moale, care aducea cu un nas. îndată răsună glasul melodic și dulce al mașinii de tradus.

— Vorbește Zaf Ftet, șeful serviciului de informație externă de pe 61 Lebăda. Transmitem un program pentru steaua galbenă STL 3388 + 04JF… Transmitem pentru…

Veter și Iunii Ant schimbară între ei o privire: Mwen Mas îl strânse pe Dar Veter de mânâ. Era indicativul de apel galactic al Pământului, mai bine zis al sistemului nostru planetar, considerat odinioară de observatorii celorlalte lumi, ca fiind un singur mare satelit care face înconjurul Soarelui în decurs de 59 de ani tereștri. În această perioadă are loc o singură dată opoziția lui Jupiter cu Saturn, care deplasează Soarele într-un chip vizibil pentru astronomii stelelor învecinate. Aceeași greșeală o comiteau și astronomii noștri în privința multor sisteme planetare a căror existență în jurul anumitor aștri fusese descoperită încă din antichitate.

Cu o grabă mai mare decât la începutul emisiunii, Iunii Ant verifică acordarea mașinii de memorizat și datele aparatelor OES care vegheau cu vigilență la buna funcționare a instalațiilor.

Vocea indiferenta a translatorului electronic urmă:

— Am recepționat o emisiune foarte bună din partea stelei… — din nou se auzi un rând de cifre și de sunete sacadate — am recepționat-o întâmplător în afara programului de emisiuni al Marelui Cerc. Cei de acolo n-au descifrat limbajul Cercului și-și cheltuiesc inutil energia emițând în orele de tăcere. Noi le-am răspuns în timpul propriilor lor emisiuni: rezultatele vor fi cunoscute aproximativ peste trei zecimi de secundă…

Vocea amuți. Aparatele semnalizatoare rămaseră mai departe aprinse, în afară de o singură luminiță verde care se stinse.

— Încă nu cunoaștem cauza acestor întreruperi în transmisie, îi explică Vedei Iunii Ant. Ele se datoresc poate trecerii prin faimosul câmp neutru al astronautilor, care ne desparte.

— Trei zecimi de secundă galactică… asta face cam șase sute de ani de așteptare, mormăi Dar Veter. Ce rost au pentru noi toate astea?

— După câte am înțeles, spuse Mwen Mas, steaua cu care am stabilit legătura este Epsilon-Tucan, o constelație a cerului austral. Această stea se află la o depărtare de nouăzeci de parseci, ceea ce ne apropie de limita legăturilor noastre permanente. N-am reușit încă să le împingem mai departe de Deneb.

— Nu recepționăm însă și emisiuni din centrul Galaxiei și de pe îngrămădirile globulare? întrebă Veda Kong.

— Dar în mod neregulat, pe recepție întâmplâtoare sau prin intermediul mașinilor mnemotehnice ale celorlalți membri ai Cercului, care se înlănțuie de-a lungul Galaxiei, răspunse Mwen Mas.

— Comunicatele trimise cu mii și poate cu zeci de mii de ani în urmă, adăugă Iunii Ant, nu se pierd în spațiu și, în cele din urmă, ajung până la noi.

Dar asta înseamnă că despre viața și cunoștințele oamenilor din lumile foarte depărtate judecăm cu o întârziere de douăzeci de mii de ani, cum ar fi, de pildă, pentru zona din centrul Galaxiei?

— Da, indiferent dacă informațiile sunt transmise de mașinile mnemotehnice ale lumilor mai apropiate sau sunt recepționate de stațiunile noastre, lumile îndepărtate ne apar așa cum au fost ele în timpuri foarte vechi. Vedem oameni care de mult au murit și au fost uitați pe planeta lor.

— Cum se poate ca noi, care am dobîndit o putere atât de mare asupra naturii, să rămânem neputincioși în această privință? spuse Veda cu o copilărească revoltă. Nu putem oare atinge lumile îndepărtate altfel decât prin intermediul unui fascicol de unde sau de fotoni[40].

— Ce bine te înțeleg, Veda! exclamă Mwen Mas.

— Cei de la Academia Limitelor Cunoașterii se ocupă actualmente de studiul învingerii spațiului, a timpului, a forței de gravitație, cercetând adâncimile temeliilor siderale, se amestecă în convorbire Dar Veter. N-au ajuns încă, ce-i drept, la stadiul experiențelor și n-au putut…

Deodată se aprinse lumina cea verde, și Veda simți din nou că amețește văzând ecranul care se adâncea în abisul spațiului.

Marginile imaginii, precis conturată, arătau, că aveau de-a face cu o înregistrare a mașinii de memorizat, și nu cu o emisiune recepționată direct.

Pe ecran apăru suprafața unei planete, așa cum a fost desigur văzută de pe stația-satelit exterioară. Un soare imens, de un violet deschis, fantomatic din cauza incandescenței fantastice, scălda în razele lui pătrunzătoare învelișul ultramarin, neguros al atmosferei sale.

— Da! Avem în fața noastră astrul planetei Epsilon-Tucan, o stea cu o temperatură înaltă din clasa C9, și cu o luminozitate de șaptezeci și opt de sori ai noștri, spuse în șoaptă Mwen Mas.

Veter și Iunii Ant dădură afirmativ din cap. Imaginea se schimbă, devenind parcă mai îngustă și coborând aproape de solul lumii aceleia necunoscute.

În față se înălțau cupolele rotunjite ale unor munți ce păreau turnați din aramă. Un minereu necunoscut ori un metal cu structură grunjoasă se învăpăia în razele luminii extraordinar de albe și strălucitoare, răspândită de un soare albastru. Chiar și așa, redată imperfect prin intermediul aparatelor de recepție, priveliștea era de o splendoare solemnă, triumfătoare.

Reflexele razelor înconjurau munții arămii cu o cunună de un trandafiriu argintat, care se oglindea ca o dâră largă în undele line ale mării violete. Apa de culoarea ametistului închis părea grea și luminată dinăuntru de licăriri roșii, aidoma mior roiuri de ochi mărunți și vii. Undele spălau piedestalul masiv al unei statui uriașe, așezate departe de mal, într-o semeață singurătate. Femeia sculptată în piatră sângerie avea capul lăsat pe spate și brațele întinse înainte, ca în extaz, spre adâncul învăpăiat al cerului. Putea să fie o fiică a Pământului; asemănarea-i cu oamenii noștri nu era mai puțin zguduitoare decât frumusețea statuii. În trupul și chipul dăltuit, asemenea unui vis întruchipat al sculptorilor pământeni, fiecare linie îngemăna puterea și spiritualitatea. Piatra lustruită părea să reverse din ca flacăra unei vieți necunoscute și tocmai de aceea misterioasă și fascinantă.

Cei cinci pământeni priveau tăcuți uimitoarea lume nouă. Din pieptul larg al Mwen Mas izbucni un lung suspin; chiar de la prima vedere aruncată asupra statuii, nervii săi se încordară într-o așteptare plină de bucurie.

Pe țărm, turnuri de argint dantelate marcau începutul unei scări largi și late, care se boltea liber pe deasupra unui desiș de copaci zvelți, cu frunziș, de peruzea.

— Parcă le-aud cum răsună! îi șopti Vedei la ureche Dar Veter, arătându-i turnurile. Ea încuviință, plecându-și fruntea.

Aparatul de emisiune al noii planete continua să desfășoare fără zgomot, mereu alte și alte priveliști.

O clipă, prin fața lor trecură ziduri albe cu ieșituri largi, în care se deschidea un portal din piatră albastră, apoi ecranul se deschise Intr-o încăpere înaltă, scăldată într-o lumină puternică. Culoarea mată, sidefie, a pereților, brăzdați de șănțulețe mărunte dădea o preciziune neobișnuită tuturor celor ce se aflau în această sală. Atenția pământenilor fu atrasă de un grup de ființe aflate în picioare în dreptul unui panou lustruit, care părea o fațetă a unui uriaș smarald…

Pielea lor roșu-învâpăiată avea nuanța statuii din largul mării, ceea ce pentru pământeni nu însemna un lucru neobișnuit; cromofotografiile păstrate din antichitate arătau că unele triburi de indieni din America Centrală avuseseră o carnație asemănătoare, poate ceva mai puțin intensă.

În sală erau două femei și doi bărbați, două perechi îmbrăcate diferit. Cei aflați mai aproape de panoul verde purtau o îmbrăcăminte scurtă și aurie, asemănătoare unor combinezoane elegante cu mai multe cheotori. Ceilalți doi erau înfășurați cu pelerine identice, de aceeași nuanță sidefie ca și pereții.

Cei dintâi se mișcau lin și ciupeau un șir de strune întinse pieziș, la marginea din stânga a panoului. Peretele din smarald șlefuit sau din sticlă devenea tot mai transparent. În ritmul mișcărilor descrise de ei treceau ca plutind prin cristal, una după alta, imagini clare. Apăreau și dispăreau atât de repede, încât până și niște observatori atât de bine antrenați ca Iunii Ant și Dar Veter reușeau cu greu să le prindă în întregime sensul.

În această alternanță de munți arămii, de oceane violete și de păduri ca peruzeaua, se ghicea istoricul planetei. Aidoma unor fantome ale trecutului, prin fața ochilor se perindau nenumărate animale și plante, uneori neînteles de monstruoase, alteori minunat de frumoase. Multe dintre ele păreau foarte asemănătoare cu acelea ale căror rămășițe au rămas păstrate în,cronica” formată de straturile scoarței terestre. Scara ascendentă a formelor de viață, a materiei vii în continuă desăvârșire se desfășură astfel mult timp. Calea infinita de lungă a dezvoltării le părea pământenilor și mai îndelungată și mai chinuitoare și mai grea decât propria lor genealogie.

În lumina de vis a aparatului, răsăreau tablouri noi: văpăile unor ruguri uriașe, blocuri mari de piatră grămădită pe câmpii, încăierări cu fiare sălbatice, ritualuri de înmormântare și ceremonii religioase. Mare cât întreg panoul, se ivi silueta unui bărbat, înveșmântat într-o piele tărcată de animal. Sprijinindu-se cu o mână într-o suliță, iar pe cealaltă ridicînd-o spre cer, cu un gest larg, strivea sub picior gâtul unui monstru răpus, cu o coamă aspră pe șira spinării și colți lungi rânjiți. În fund, un șir de femei și bărbați se țineau de mână doi câte doi și păreau să cânte ceva.

Viziunile dispărură și în locul lor, apăru suprafața întunecată a unei pietre lustruite.

Cele două făpturi în straie aurii se retraseră acum spre dreapta, și cealaltă pereche veni înainte. Cu o mișcare rapidă, își lepădară pelerinele, și, pe fondul irizat al pereților, se desprinseră trupurile lor arămii. Bărbatul întinse mâinile spre femeie și aceasta îi răspunse printr-un zâmbet plin de o bucurie atât de mândră și de strălucitoare, încât, fără să vrea, și pămintenii zâmbiră. Acolo, în sala sidefie a unei lumi depărtate, cei doi începură un dans lent. Probabil că nici nu era propriu zis un dans, ci mai curând un fel de atitudini ritmice, menite să înfățișeze perfecțiunea, frumusețea liniilor și mlădierea acelor trupuri. În alternanța ritmică a mișcărilor se ghicea însă o muzică, în același timp grandioasă și tristă, ca o amintire a imensei scări de jertfe anonime și fără de număr, plătite în cursul dezvoltării vieții, spre a ajunge la această minunată ființă gânditoare: omul.

Lui Mwen Mas i se păru că percepe o melodie, un mănunchi de note înalte și pure, susținute de ritmul sonor și sacadat al unor sunete grave. Veda Kong strânse mâna lui Dar Veter, care nici nu observă acest lucru. Iunii Ant privea nemișcat, ținându-și răsuflarea, în timp ce pe fruntea lui înaltă se iviră broboane de sudoare.

Oamenii de pe Tucan semănau atât de mult cu pământenii, încât încetul cu încetul pierdeai impresia că te afli în fața unei alte lumi. Ei dovedeau însă o deplină perfecțiune a trupului, care deocamdată trăia doar în visurile și în operele artiștilor de pe Pământ și nu-și găsise întruchiparea decât într-un număr foarte redus de inși, minunat de frumoși.

„Cu cât mai penibilă și mai lungă este calea oarbei evoluții animale până la ființa gânditoare, cu atât mai raționale, mai perfecte așadar mai frumoase sunt și formele superioare ale vieții” — reflecta Dar Veter. Pământenii au înțeles de mult că frumusețea este expresia unei instinctive structuri logice, a adaptării la un scop bine definit. Cu cât mai variată este destinația, cu atât mai frumoasă este și forma. Probabil că oamenii aceștia roșii sunt mai multilaterali și mai iscusiți decât noi. Poate că civilizația lor este mai curând rezultatul dezvoltării omului însuși, a puterii sale spirituale și fizice, mai puțin a tehnicii. La noi cultura și-a păstrat multă vreme un caracter cu precădere tehnic, și abia o dală cu instaurarea societății comuniste ca a pornit hotărât pe calea perfecționării omului Însuși, nu numai a mașinilor, a caselor, a mâncării și a distracțiilor lui”.

Dansul se sfarși. Tînăra femeie cu piele roșie trecu în mijlocul sălii și raza vizuală a aparatului se concentra numai și numai asupra ei. Ea își înălță spre plafonul sălii fața și brațele aruncate în lături.

Involuntar pământenii îi urmăriră privirea. Sala nu nu avea tavan, sau poate, datorită unei iluzii optice creată cu multă măiestrie, în locul său se vedea un simulacru de cer spuzit de stele mari și luminoase. Constelațiile observate erau dezordonate și străine, neevocând nici o asociație familiară. Fata își scutură mâna stângâ, și o bilă albastră apăru în vârful arătătorului ei. Din bilă izbucni o rază argintie, care părea să țină locul unei baghete. Micul rotocol de lumină de la extremitatea ei se oprea când pe o sica, când pe alta. Și îndată pe panoul de smarald se ivea o imagine imobilă de mari dimensiuni. Raza indicatoare se deplasa încet, și tot atât de încet apăreau pe panou priveliști de pe planete pustii sau populate, cu o viață necunoscută. Apăsătoare, sterpe străluceau întinderi pietroase ori nisipoase, scăldate în lumina unor sori roșii, albaștri, violeți și galbeni. Uneori, razele vreunui astru ciudat, plumburiu, trezeau la viață pe planetele lor cupole plate și spirale încărcate cu electricitate, Inotând ca niște meduze într-o atmosferă densă sau In-într-un ocean portocaliu. În lumea unui soare roșu, creșteau copaci de o înălțime neînchipuită, cu scoarță neagră și alunecoasă, care întindeau spre cer, ca Intr-o desperare fără margini, miliarde de ramuri strlmbe. Alte planete erau în întregime acoperite cu ape întunecate. Pretutindeni pluteau uriașe insule vii, cu animale ori plante, legănând peste oglinda lină nenumărate tentacule păroase…

— În apropierea lor nu există planete cu forme biologice, superioare, spuse deodată Iunii Ant, care nu-și lua ochii de pe harta acelui necunoscut firmament.

— Ba da, replica Dar Veter. Intr-o parte au un sistem stelar plan, una dintre formațiile mai recente ale Galaxiei. Or noi știm că sistemele plane și cele sferice, cele noi și cele vechi, alternează uneori. într-adevăr iată înspre Eridan un sistem populat de făpturi gânditoare și care face parte din Marele Cerc…

— VVR 4955 + MO 3529… și așa mai departe, se amestecă în vorbă Mwen Mas. Dar cum se poate ca ei să nu aibă cunoștință de existența acestui sistem?

— Sistemul acesta a intrat în Marele Cerc cu două-sute șaptezeci și cinci de ani în urmă, după ce a avut loc această emisiune, răspunse Dar Veter.

Cu o mișcare a degetului, fata cu pielea roșie din lumea aceea îndepărtată făcu să cadă bila cea albastră și se întoarse spre spectatori, cu brațele larg aruncate înlături, de parcă ar fi vrut să îmbrățișeze pe cineva invizibil, din fața ei. Cu capul ușor lăsat pe spate și umerii trași înapoi, părea o femeie de pe Pământ, într-un avânt pătimaș. Buzele ei întredeschise se mișcau repetând cuvinte neauzite. Rămase astfel neclintită, într-o atitudine de invocație, trimițând prin bezna înghețată a spațiilor siderale chemarea-i fierbinte, către frații ei, oamenii unor alte lumi.

Din nou frumusețea-i strălucitoare Ii înmărmuri pe observatorii de pe Pământ. Nu vedeau în ea nimic din trăsăturile severe și accentuate pe care le avuseseră pieile-roșii. Fața ei rotundă, nasul delicat, imenșii ochi albaștri, ca și gura-i mică aminteau mai curând de popoarele nordice terestre. Părul negru îi cădea In unde moi și bogate. Fiecare linie a feței, fiecare mlădiere a trupului mărturisea încrederea firească și voioasă, sentimentul unei mari forțe.

— Este oare cu putință ca ei să nu știe nimic despre Marele Cerc? gemu aproape Veda Kong, cucerita de farmecul risipit de minunata ei soră din Cosmos.

— Acum probabil că știu, răspunse Dar Veter, căci ceea ce vedem în clipa de față s-a petrecut cu trei sute de ani în urmă.

— Optzeci și opt de parseci, spuse Mwen Mas cu vocea lui profundă, de bariton. Optzeci și opt… Toți cei pe care i-am văzut acum au murit de mult.

Și, parcă spre a-i confirma spusele, viziunea prodigioasei lumi păli și se stinse; se stinse, de asemenea, și indicatorul verde de legătură. Emisiunea Marelui Cerc luase sfârșit.

O clipă rămaseră cu toții nemișcați. Cel dintâi se dezmetici Dar Veter. Mușcându-și înciudat buza, mută în grabă maneta de granat. Deconectarea coloanei de energie dirijată stârni un vuiet sonor, ca de aramă, care-i preveni pe inginerii centralelor energetice de necesitatea de a îndrepta din nou puternicul torent pe canalele obișnuite. Numai după ce termină cu toate operațiile necesare, directorul stațiunilor exterioare se întoarse spre tovarășii săi.

Iunii Ant, cu sprâncenele ridicate, răsfoia filele pline do însemnări.

— O parte a mnemogramei[41] cu harta stelelor de pe plafon, trebuie să fie imediat expediată Institutului Cerului Austral! spuse el, adresându-se tmărului adjunct al lui Dar Veter. Acesta îi aruncă o privire mirată, de parcă s-ar fi trezit abia acum dintr-un vis extraordinar.

Savantul cel sever își stăpâni un zâmbet. într-adevăr, viziunea de adineauri fusese un vis al unei lumi încân tătoare, lansat în spațiu cu trei veacuri în urmă… Un vis pe care-l vor vedea acum cu ochii lor miliarde de oameni pe Pământ, din orașele Lunei, ale lui Marte și ale lui Venus.

— Ai avut dreptate, Mwen Mas, rosti zâmbind Dar Veter, când preziceai că se va petrece un eveniment neobișnuit. Pentru prima oară în cei opt sute de ani de când există pentru noi Marele Cerc, am văzut ivindu-se din străfundurile universului o planetă locuită de oameni care ne sunt frați nu numai prin spirit, ci și prin trup. Sînt încă plin de bucuria acestei descoperiri! Ce început frumos pentru activitatea dumitale! Anticii ar fi socotit aceasta un fericit augur sau, cum ar spune psihologii noștri, un concurs favorabil de împrejurări pentru siguranța și elanul muncii viitoare.

Își dădu deodată seama că reacția nervoasă îl făcuse să devină prea vorbăreț. În epoca Marelui Cerc, excesele în vorbire erau considerate ca unul dintre defectele umane cele mai rușinoase și mai respingătoare. De aceea, directorul stațiunilor exterioare se opri la jumătatea frazei.

— Da, da! răspunse distrat Mwen Mas.

Iunii Ant prinse în glasul său un accent straniu și deveni atent. Veda Kong atinse ușor cu degetul mâna lui Dar Veter și făcu semn cu capul în direcția africanului.

„Poate că e prea impresionabil”, îi trecu prin gând lui Dar Veter. Se uită țintă la succesorul său.

Acesta, simțind nedumerirea celorlalți, își îndreptă spatele și redeveni specialistul atent și ager de mai înainte. Scara mobilă îi transportă sus, spre ferestrele cele largi, și cerul înstelat apăru din nou, la fel de îndepărtat ca în cele treizeci de milenii ale existenței omului, mai bine zis ale speciei lui numită Homo sapiens: Omul înțelept.

Mwen Mas și Dar Veter trebuiau să rămână la observator.

Veda Kong îi spuse în șoaptă lui Dar Veter că nu va uita niciodată această noapte.

— Mi-am dat seama cât de slab m-am prezentat! conchise ea zâmbind, în ciuda mâhnirii din cuvintele rostite.

Dar Veter pricepu la ce se gândește Veda și dădu negativ din cap:

— Sînt convins că dacă femeia cea roșie te-ar fi văzut pe dumneata, Veda, ar fi fost mândră de sora ei. Pe cuvânt. Pământul nostru nu-i mai prejos de lumea lor! adăugă el, cu fața luminată de iubire.

— Aceasta-i părerea dumitale, scumpe prietene, zâmbi Veda. În treabă-l mai bine pe Mwen Mas…

Își umbri glumeață ochii cu palma și dispăru după o cotitură a zidului.

Începuse să se crape de ziuă când, în sfârșit, Mwen Mas, fu lăsat singur. În văzduhul răcoros și neclintit, plutea o lumină cenușie, iar marea și cerul aveau acum aceeași străvezime de cristal: argintie spre ape, trandafirie spre văzduh.

Africanul râmase mult timp în picioare pe balconul observatorului, scrutând cu privirea contururile pe jumătate cunoscute ale clădirilor.

Pe un platou nu prea înalt, la o oarecare depărtare, se înălța un arc gigantic de aluminiu, brăzdat de nouă fâșii paralele, despărțite prin geamuri opal-gâlbui și alb-argintii din sticlă incaș abilă: era sediul Consiliului As trona utic. În fața lui, era monumentul ridicat celor dintâi oameni care se avântaseră în spațiile cosmice. O coastă abruptă, toată numai nori și vârtejuri era încununată de o astronavă de tip antic — o rachetă în formă de pește, ou botul ascuțit îndreptat spre înălțimile odinioară inaccesibile. Sprijinindu-se unii pe alții, depunând sforțări uriașe, un șir de oameni se cățărau sus, înlănțuind ca o spirală soclul monumentului. Erau aici piloți de rachete, fizicieni, astronomi, biologi, scriitori cu înaripată fantezie… Zorile învăluiau în lumina lor roșietică străvechea astronavă și contururile ușoare, dantelate ale clădirilor. Mwen Mas tot se mai plimba cu pași mari pe balcon. Pînă acum nu trecuse niciodată prin emoțiile pe care le trăise astăzi. Crescut după regulile generale ale Erei Marelui Cerc, își oțelise trupul prin aspre încercări și îndeplinise cu succes toate Isprăvile lui Hercule. Astfel se numeau, în amintirea frumoaselor mituri ale vechii Elade, grelele probe pe care orice tânăr era dator să le săvârșească la sfârșitul perioadei de educare. Acela care trecea cu succes aceste încercări, era socotit demn să urce treapta superioară a instrucțiunii.

Mwen Mas organizase alimentarea cu apă a unei mine din Tibetul apusean, replantase o pădure de araucari[42] pe platoul Nahept în America de Sud, participase la nimicirea rechinilor care apăruseră din nou lângă coastele Australiei. Experiența lui de viață și marile-i capacități îi îngăduiseră să se pregătească pentru o activitate grea și plină de răspundere. Astăzi, chiar de la prima oră a îndeplinirii noilor sale atribuții, avusese loc întâlnirea cu o lume apropiată Pământului și în sufletul lui Mwen Mas se trezi ceva nou. Simți neliniștit cum se căsca în el o prăpastie, pe marginea căreia umblase în toți anii vieții sale, fără a-i bănui existența. Dorința unei noi întâlniri cu planeta stelei epsilon-Tucan, parcă răsărită din cele mai frumoase basme ale omenirii pământene, trăia în el cu o intensitate excepțională. Niciodată nu va putea s-o mai uite pe fata cu pielea roșie, nici brațele ei întinse într-o aprigă chemare, nici gingașele ei buze întredeschise!

Faptul că de această lume minunată îl despărțea colosala distanță de două sute nouăzeci de ani-luminâ, inaccesibilă pentru posibilitățile tehnicii terestre, nu-l potolea de loc, ba, dimpotrivă, îi ațâța dorul fierbinte..

În sufletul lui Mwen Mas luase naștere ceva care trăia acum prin sine, fără a se supune controlului voinței și al rațiunii reci. Africanul nu iubise până acum niciodată: cufundat în studiul său aproape ca un anahoret, nu simțise până atunci nimic care să fi semănat cu dorul și nemaipomenita bucurie aprinsă în sufletul său de această întâlnire pe deasupra uriașelor depărtări ale spațiului și ale timpului.