Nebuloasa din Andromeda

Capitolul III. PRIZONIERI AI ÎNTUNERICULUI

Pe coloanele portocalii ale indicatoarelor de carburant anamezonic, marile ace negre se opriseră la zero. Nava nu izbutise să-și abată cursul de la steaua de fier și, cu o viteză ce nu scăzuse încă, se apropia inevitabil de astrul înspăimântător, nevăzut pentru ochiul omenesc.

Tremurând de încordare și de slăbiciune, Erg Noor se instala, cu ajutorul astronavigatorului, lângă mașina de calculat. Deconectate de pilotul robot, motoarele planetare amuțiră.

— Ingrid, ce este o stea de fier? întrebă Key Beer, care stătuse tot timpul nemișcat în spatele astronomului.

— O stea invizibilă din clasa spectrală T, stinsă, dar nu răcită definitiv sau care n-a fost încă din nou încălzită. împrăștie în jurul ei numai lumina de undă lungă a părții termice a spectrului, adică radiații infra-roșii, care ne apar negre. Această stea devine vizibilă doar prin invertorul electronic[43]. Bufnița, care percepe vizual razele termice infraroșii, ar putea s-o vadă.

— Dar de ce este de fier?

— Fiindcă în spectrul ei, ca și în spectrul tuturor aștrilor studiați din aceeași clasă, există mult fier, ceea ce înseamnă că probabil acest metal abundă și în compoziția stelei. De aceea, când astrul este marc, masa și câmpul său de gravitație sunt enorme… Mă tem că neam întâlnit tocmai cu un asemenea corp ceresc…

— Și atunci?

— Nu știu nici eu. Carburantul ne e pe sfârșite, iar noi ne îndreptăm mereu spre astru. Ar trebui să reducem viteza Tantrei până la a mia parte din unitatea absolută, spre a putea obține un unghi de deviere suficient de mare. Dacă nu ne ajunge nici carburantul planetar, nava noastră va continua să se apropie necontenit de steaua de fier, până se va prăbuși.

Ingrid tresări nervos. Beer îi netezi cu o mișcare duioasă brațul gol.

Șeful expediției trecu la masa de comandă, concentrându-se asupra aparatelor. Tăceau cu toții, ținându-și respirația; tăcea și Niza Krit, care se trezise între timp și pricepuse instinctiv gravitatea situației în care se aflau. Nu mai aveau carburant decât cel mult pentru încetinire, dar, pierzând viteza, astronava putea tot mai greu să se smulgă, fără ajutorul motoarelor, din câmpul de atracție al stelei de fier. Desigur, dacă „Tantra” nu s-ar fi apropiat chiar atât de mult și dacă Lyn și-ar fi dat seama la timp… Dar ce mângâiere se mai putea găsi acum în aceste zadarnice „dacă”?

După vreo trei ore, Erg Noor sc hotărâ. Ritmul viguros al motoarelor trigger zgudui nava. „Tantra” își încetini mersul. Trecu o oră, apoi două, trei, patru… Șeful expediției făcu o mișcare imperceptibilă. Simțiră cu toții o senzație groaznică, un fel de leșin. Inspăimântătorul astru cafeniu dispăru de pe ecranul din față, mutându-se pe cel deal doilea. Lanțurile invizibile ale atracției continuau să încătușeze nava și se manifestau în aparate. Erg Noor smuci manetele spre el și motoarele se opriră.

— Am scăpat! șopti ușurat Pel Lyn. Dar șeful expediției își întoarse încet spre el privirea.

— Nu! Mai avem doar rezerva intangibilă de carburanți, păstrată pentru rotirea orbitală și coborâre.

— Ce-i de făcut atunci?

— Să așteptăm. Am reușit să deviez puțin astronava. Totuși trecem mult prea aproape de stea. În clipa de față se desfășoară o luptă crâncenă între forța ei de atracție și viteza în descreștere a „Tantrei”. Aceasta înaintează acum cu viteza unei rachete selenare și, dacă va reuși să se depărteze, ne vom îndrepta spre Soare. Ce-i drept, durata călătoriei noastre se va mări simțitor. Peste vreo treizeci de ani vom lansa apelul nostru și după încă opt, ne va sosi ajutorul…

— Treizeci și opt de ani! șopti Beer, abia auzit, la urechea Ingridei. Aceasta îl trase de mânecă și-i înr toarse spatele.

Erg Noor se lăsă pe rezemătoarea fotoliului cu mâi-nile pe genunchi. Oamenii tăceau, aparatele cântau încet. În acordurile normale ale aparatelor de bord, se amesteca de astă dată o melodie stranie discordantă și care, tocmai de aceea, părea amenințătoare. Era chemarea stelei de fier, resimțită aproape fizic, puterea reală a masei sale negre, ce urmărea nava extenuată.

Obrajii Nizei Krit ardeau, inima îi bătea repede în piept. Așteptarea aceasta inactivă devenea insuportabilă pentru tânăra fată.

…Timpul abia se târa. La postul central de comandă, astronauții treziți din somn apăreau unul după altul; curând se adunară toți cei paisprezece membri ai expediției.

„Tantra” își încetinea zborul într-o progresie mult prea rapidă față de viteza de depărtare[44], pentru a putea scăpa de steaua de fier. Uitând de mâncare și de somn, rămaseră cu toții de veghe. Orele treceau într-o tăcere apăsătoare. Drumul „Tantrei” devenea din ce în ce mai curb. Cînd ea se angaja pe elipsa orbitei fatale, soarta astronavei deveni limpede tuturora.

Un urlet neașteptat îi făcură să tresară. Astronomul Pur Hiss sări de la locul său și începu să dea din mâini.

Fața lui schimonosita era de nerecunoscut; nu mai semăna cu un om din Era Marelui Cerc. Spaima, mila față de sine însuși și setea de răzbunare alungaseră de pe chipul savantului orice urmă de intelectualitate.

— El e de vină, el! zbieră Pur Hiss, arătându-l cu degetul pe Pel Lyn. Imbecilul, viermele ăsta fără creier!… Astronomul se opri, încercând să-și amintească înjurăturile străbunilor, de mult ieșite din uz.

Niza, care stătea lângă el, se trase cu scârbă la o parte. Erg Noor se ridică în picioare.

— Condamnarea unui tovarăș nu ne poate fi de nici un folos. Timpurile când greșelile puteau fi premeditate au trecut de mult. În cazul de față (Noor manipula mașina electronică de calculat), după cum vedeți, probabilitatea unei erori reprezintă treizeci la sută. Ținând seama și de depresiunea inevitabilă care survine spre sfârșitul orelor de gardă, ca și de zguduirea produsă în organism din pricina legănării navei, nu mă îndoiesc că și dumneata, Pur Hiss, ai fi comis aceeași greșeală!

— Dar dumneata? strigă astronomul ceva mai pu{in furios.

— Eu n-aș fi comis-o. Mi s-a mai întâmplat să văd destul de aproape un monstru asemănător în timpul celei de a 36-a expediții astrale… Cea mai mare vină o port eu: crezând că voi conduce personal astronava în regiunea nestudiată, n-am prevăzut chiar totul, limitân-du-mă la simple instrucțiuni!

— Dar cum puteai ști că, fără dumneata, vor nimeri tocmai în regiunea aceasta? interveni Niza.

— Trebuia să știu acest lucru, răspunse ferm Erg Noor. Dar despre aceasta ar avea sens să vorbim numai pe Pământ…

— Pe Pământ! țipă Pur Hiss și până și Pel Lyn se încruntă îngrijorat. Să vorbești astfel când totul este pierdut și nu te așteaptă decât pieirea!?

— Nu, nu pieirea, ci o luptă dârză, răspunse calm Erg Noor, așezându-se pe fotoliul din fața mesei. Luați loc. Avem tot timpul până ce „Tantra” va descrie o revoluție și jumătate…

Cei de față se supuseră în tăcere. Niza schimbă cu biologul uu zâmbet triumfător, în ciuda situației lor desperate.

— Steaua aceasta are incontestabil o planetă, poate chiar și două, dacă ar fi să judecăm după curbele izogravelor urmă Erg Noor, făcâud rapid o schemă remarcabilă prin precizia ei: Planetele astea trebuie să fie de dimensiuni mari și, în consecință, să aibă și atmosferă. N-avem însă deocamdată nevoie să coborâm, deoarece avem provizii mari de oxigen atomic[45] în stare solidă.

Erg Noor tăcu o clipă, adunându și gândurilc, apoi reluă:

— Ne vom roti în jurul planetei, în. felul unui satelit. Dacă atmosfera planetei se va dovedi respirabilă și ne vom fi cheltuit tot aerul, restul de carburant planetar[46] ne va permite să descindem și să trimitem un apel. Peste o jumătate de an vom fi calculat direcția. Atunci vom transmite rezultatele privitoare la Zirda, vom chema o astronavă de salvare și iată-ne scoși din încurcătură.

— Dacă vom reuși… se strâmbă Pur Hiss, căutând să-și stăpânească bucuria.

— Da, dacă vom reuși! repetă Erg Noor. Dar telul este clar, deci trebuie să ne concentrăm toate forțele ca să-l realizăm. Dumneata, Pur Hiss, împreună cu Ingrid veți avea sarcina să observați și să calculați dimensiunile planetelor; Beer și Niza vor calcula, în funcție de masa planetelor, viteza de depărtare, iar cu ajutorul ei — viteza orbitală și radiantul optim[47].

Cercetătorii începură să se pregătească șl pentru o eventuală descindere. Biologul, geologul și medicul puneau la punct pentru lansare o stație-pilot automată.

Mecanicii reglau radiolocatoarele și proiectoarele de coborâre, montau racheta-satelit pentru transmiterea comunicărilor pe Pământ.

După spaima și desperarea prin care trecuseră, lucrau acum cu un spor deosebit, întrerupându-se numai în timpul când astronava începea să se legene intrând în vârtejurile gravitației. Dar acum viteza „Tantrei” era simțitor micșorată, și oscilațiile ei nu mai erau atât de primejdioase pentru organismul uman.

Pur Hiss și Ingrid stabiliră prezența a două planete. Au fost nevoiți să renunțe la încercarea de a se apropia de cea exterioară: uriașă și rece, învăluită într-o atmosferă groasă, probabil otrăvitoare îi amenința cu pieirea. Și dacă era vorba să aleagă felul de moarte, parcă era preferabil să se prefacă în scrum lingă suprafața unei stele de fier decât să piară în bezna unei atmosfere amoniacale, înfiuidându-și nava în ghețuri groase de mii de kilometri. Sistemul solar are și el planete uriașe atât de înfricoșătoare: Jupiter, Saturn, Uranus, Neplun.

„Tantra” se apropia inevitabil de steaua de fier. După nouăsprezece zile dependente, astronauții reușiră să precizeze dimensiunile planetei interioare: era mai mare decât Pământul. Aflată la o distanță foarte mică de astrul ei, de fier, ea se învârtea în jurul lui cu o viteză nebună: anul era pentru ea cel mult de două sau trei luni terestre. Steaua invizibilă T o încălzea probabil suficient cu razele-i negre: în cazul în care avea o atmosferă, viața era posibilă pe suprafața ei, ceea ce ar fi făcut ca descinderea să fie deosebit de primejdioasă…

O viață străină, dezvoltată în condițiile altor planete, pe alte căi de evoluție, deși păstrând forma generală a corpurilor albuminoide, era extrem de dăunătoare pentru locuitorii pământului. Imunitatea organismelor pe care pământenii o elaboraseră in decurs de milioane de veacuri, luptând împotriva rezidurilor nocive și a bacteriilor patogene era ineficace în alte părți. Și, în aceeași măsură, viața de pe acele planete era primejduită în condițiile terestre.

Activitatea elementară a vieții animale — de a ucide și a devora — se manifestă cu o înfiorătoare cruzime în cazul când ființe din lumi diferite vin în contact. Cele dintâi cercetări întreprinse pe planete locuite, dar fără oameni, fuseseră însoțite de izbucniri de boli nemaipomenite, de epidemii fulgerătoare, de agenți vătămători care se înmulțeau cu o iuțeală monstruoasă. Insă și lumile locuite de ființe omenești gânditoare întreprindeau nenumărate experiențe și pregătiri prealabile înainte de a stabili o legătură interastrală directă. Pe Pământul nostru, depărtat de zonele centrale ale Galaxiei[48], unde abundă viața, n-au ajuns încă oaspeți de pe planetele altor stele, reprezentanți ai altor civilizații. Abia de curând, Consiliul Astronautic încheiase pregătirile pentru primirea prietenilor ce trebuiau să ne sosească de pe stelele mai apropiate fâcând parte din constelațiile Ophiuchus, Lebăda, Ursa Mare și Phoenix.

Îngrijorat de eventualitatea unei întâlniri cu organisme vii, necunoscute, Erg Noor dispuse să se scoată din depozite mijloacele de protecție biologică.

În cele din urmă, „Tantra” își echilibra viteza orbitală cu aceea a planetei interioare a stelei de fier și începu să se rotească în jurul ei. Suprafața tulbure, brună a globului, sau mai de grabă atmosfera lui luminată de reflexele sângerii ale uriașei stele nu era vizibilă decât prin intermediul invertorului electronic. Toți membrii expediției, fără excepție, erau ocupați lângă aparate.

— Temperatura suprafeței straturilor pe partea luminată: trei sute douăzeci de grade Kelvin![49].

— Rotația în jurul axei — aproximativ 20 de zile.

— Radiolocatoarele atesta prezența apei și a uscatului.

— Grosimea atmosferei — 1.700 de kilometri.

— Masa e de 43,2 ori mai mare decât aceea a Pământului.

Comunicările se succedau neîntrerupt, caracteristicile planetei devenind din ce în ce mai precise.

Erg Noor aduna cifrele obținute și datele necesare pentru calcularea regimului orbital. 43,2 mase terestre… planeta era deci mare. Forța de gravitație era capabilă să strivească nava de sol. Oamenii se vor transforma în niște biete insecte încleiate…

Șeful expediției își aduse aminte de relatările înspăi-mfntătoare. Jumătate de domeniul legendei, jumătate reale, cu privire la astronauții care au nimerit pe planete gigante. Navele interastrale de odinioară își găseau adesea pieirea din pricina vitezei lor reduse și a carburantului lor prea slab. își închipui urletul motoarelor și tremurul convulsiv al navei, care nemaiputându-se smulge, se lipea de suprafața planetei. Nava rămânea întreagă, frângându-se doar oasele oamenilor, care încercau să se târască în interiorul ei.

Groaza de nedescris a acestor catastrofe răzbea în strigătele întretăiate ale ultimelor mesaje, în transmisiunile de adio…

O asemenea primejdie nu amenința echipajul,Tantrei” cât timp aceasta urma să se rotească în jurul planetei. Dacă însă vor fi nevoiți să coboare pe suprafața ci, numai oamenii cei mai puternici vor izbuti să ducă povara propriului lor trup în viitorul lor adăpost, în care aveau să stea zeci de ani… Vor reuși oare să supraviețuiască în asemenea condiții, sub o greutate copleșitoare, în noaptea veșnică a soarelui infraroșu, în acea atmosferă compactă? Oricum ar fi, mai exista totuși speranța unei salvări. N-aveau altă alegere.

„Tantra” evolua aproape de marginea atmosferei. Astronauții nu puteau scăpa ocazia de a cerceta o planetă până atunci necunoscută, aflată la o depărtare relativ mică de Pământ. Latura luminată sau, mai bine zis, încălzită a planetei se deosebea de cea umbrită nu numai printr-o temperatură mult mai înaltă, dar și prin enorme acumulări de electricitate, care tulburau chiar și funcționarea puternicelor radiolocatoare, denaturându-le aproape complet indicațiile. Erg Noor hotărâ să întreprindă studierea planetei cu ajutorul stațiilor-bombă. Lansară o stație fizică[50], și automatul îi informă în curând despre existența uimitoare a oxigenului liber în straturile atmosferei neonoazotice[51], ca și despre prezența vaporilor de apă la o temperatură de douăsprezece grade deasupra lui zero. Condițiile acestea erau, în linii mari, asemănătoare cu acelea pământești. Numai presiunea atmosferică era superioară cu patru zecimi și atracția întrecea de peste 2,5 ori pe aceea a globului nostru.

— Aici se poate totuși trăi! — spuse cu un zâmbet palid biologul, transmițând șefului comunicările stației.

— Dacă putem trăi noi, pe această planetă sumbră, cu siguranță că vor fi existând acolo și alte ființe vii. probabil mărunte și dăunătoare.

Pentru cea de a 15-a tură a astronavei, pregătiră o stație bombă cu un puternic teleemițător. Dar cea de-a doua stațiune fizică, lansată în umbră după ce planeta se rotise cu 120°, dispăru mai înainte de a fi transmis vreun semnal.

— O fi nimerit într-un ocean, presupuse geologul Bina Led, mușcîndu-și de necaz buzele.

— Vom fi nevoiți să facem sondaje cu ajutorul radiolocatorului principal, mai înainte de a lansa televizorul robot. N-avem decât două.

Trimițând un fascicul de radiații dirijate, „Tantra” evolua în jurul planetei, sondând contururile continentelor și ale mărilor, neclare din cauza deformării. După un timp se precizară marginile unei câmpii uriașe, care înainta în mijlocul unui ocean sau despărțea două mări, aproape la ecuatorul planetei. Proiectorul navei mătură în zig-zag cu lumina lui o zonă lată de două sute de kilometri. Deodată, pe ecranul radiolocatorului se aprinse uu punct luminos. Un șuierat le biciui nervii încordați, confirmând că n-au în fața lor o halucinație.

— Metal! exclamă geologul. Zăcăminte deschise. Erg Noor clătină din cap:

— Deși n-a durat decât o clipă, am putut distinge contururi precise. Este fie o bucată mare de metal — un meteorit, fie…

— O navă! rostiră în același timp Niza și biologul.

— Închipuiri! mormăi Pur Hiss.

— Sau, poate, realitate, răspunse Erg Noor.

— În orice caz, discuția n-are nici un rost, nu voi sa dezarmeze Pur Hiss. Tot n-avem nici o posibilitate să controlăm. Doar n-o să coborâm…

— Vom verifica acest lucru peste trei ore, când vom ajunge din nou deasupra acestei câmpii. Vă atrag atenția că obiectul metalic se află pe un „teren” pe care și eu l-aș fi ales pentru descindere. Vom lansa postul nostru de televiziune tocmai acolo… Reglați fasciculul radiolocatorului la un avans de șase secunde!

Planul trasat de șeful expediției izbuti, și „Tantra” porni pentru a doua oară să înconjoare timp de trei ore planeta întunecată. Acum, apropiindu-se de câmpia continentală, nava fu întâmpinată de o comunicare a tele-robotului. Oamenii își ațintiră privirile avide asupra ecranului luminat. Raza vizuală se conecta cu un țăcănit ușor și începu să se deplaseze asemenea unui ochi omenesc, dibuind contururile obiectelor aflate în fundul abisului întunecat. Key Beer își închipui limpede cum se răsucește capul mobil al stației, asemenea unui far, ieșit de sub carapacea tare. În zona luminată de raza automatului, se perindau râpe scunde, dealuri, văi șerpuitoare și negre. Deodată, în timp ce raza smulgea din umbră marginile unui platou, pe ecran trecu viziunea unui contur scînteietor în formă de pește, apoi întunericul se așternu din nou.

— O astronavă! izbucni din mai multe piepturi. Niza îi aruncă lui Pur Hiss o privire triumfătoare.

Ecranul sc stinse, deoarece „Tantra” se depărtase iar de postul televizor. Dar biologul Eon Tal apucase să fixeze pelicula clișeului electronic. Cu degetele tremurând de nerăbdare, introduse filmul în proiectorul ecranului emisferic, ai cărui pereți interiori oglindiră o imagine mărită.

Iată botul fuzelat, cu profilul atât de familiar, partea dinapoi mai umflată, creasta înaltă a dispozitivului de echilibrare… Oricât de neverosimilă era această priveliște, oricât de neînchipuit ar fi părut o asemenea întâlnire pe o planetă cufundată în întuneric, era totuși, într-adevăr, o astronavă terestră! Stătea în poziție orizontală, ca la un aterizaj normal, sprijinită pe suporturi puternice, nevătămată, de parcă abia acum ar fi coborât pe planeta stelei de fier.

Descriindu-și cercurile, foarte rapide din cauza apropierii mari de planetă, „Tantra” trimitea semnale care rămâneau fără răspuns. Trecură câteva ore. La postul de comandă se adunaseră din nou toți cei paisprezece membri ai expediției. Erg Noor, care stătuse până acum pe gânduri, se ridică în picioare.

— Cred că va trebui să deschidem. Poate că frații noștri au nevoie de ajutor, poate că nava lor a fost deteriorată și nu mai poate să se întoarcă pe Pământ. În cazul acesta preluăm anamezonul lor, și iată-ne pe toți salvați. Să lansăm o rachetă de salvare n-are rost. Ea n-o să ne poată furniza carburant și va consuma atâta energie, încât n-o să mai avem cu ce trimite pe Pământ semnalul.

— Dar dacă și nava lor a ajuns aici tot din lipsă de anamezon? întrebă prudent Pel Lyn.

— Atunci trebuie să le fi rămas încărcăturile ionice planetare; nu puteau să fi consumat chiar totul. Uita-ți-vă: nava are o poziție normală, așadar au coborât cu ajutorul motoarelor planetare. Vom lua carburantul ionic, apoi vom decola din nou, și, trecând în poziție orbitală, vom chema și vom aștepta ajutor din partea Pământului. În caz de reușită, nu vor trece decât opt ani. Iar dacă vom reuși să ne procurăm anamezon, am câștigat bătălia.

— Dacă însă carburantul lor planetar nu este ionic, ci fotonic? — își exprimă îndoiala unul dintre ingineri.

— Vom putea folosi la motoarele principale, cu condiția de a adapta la ele cupele reflectoare ale motoarelor auxiliare.

— După câte văd, ai cântărit totul! se dădu bălul inginerul.

— Mai rămâne totuși riscul coborârii pe solul unei planete grele, precum și acela de a râmâne acolo, bombăni Pur Hiss. Această lume a beznei te îngrozește chiar numai închipuindu-ți-o.

— Riscul rămâne, de bună seamă. Dar în situația noastră oricum, el există, și nu prea cred că l-am mări cu ceva. De fapt, planeta pe care s-a așezat astronava nu este chiar atât de rea! Numai de ne-am putea-o salva pe „Tantra”!

Erg Noor se uită pe cadranul egalizatorului de viteze și se apropie repede de tabloul de comandă. O clipă, șeful expediției rămase în fața manetelor și a vernierelor de conducere. Degetele mâinilor lui mari se mișcau, căutând parcă acorduri pe un instrument muzical: spatele i se încovoie tot mai mult, iar fața îi împietri.

Niza Krit se apropie de șeful ei, îi luă cu îndrăzneală mâna dreaptă și-și lipi obrazul neted, fierbinte de emoție, de palma acestei mâini prietene. Erg Noor o privi cu recunoștință, mângâie părul bogat al fetei și se îndreptă din mijloc.

— Pornim spre straturile inferioare ale atmosferei! — spuse el tare conectând semnalul.

Chemarea răsună în toată nava; membrii echipajului se îndreptară în grabă la locurile lor și se legară de scaune, prevăzute cu puternice amortizoare hidraulice.

Erg Noor se lăsă în brațele moi ale fotoliului de coborâre ieșit dintr-o trapă din fața mesei de comandă. Se auzi bubuitul motoarelor planetare, și astronava, vuind puternic, porni în picaj în întâmpinarea stâncilor și a oceanelor planetei necunoscute.

Radiolocatoarele și reflectoarele infraroșii sondau întunericul de sub ei. Pe altimetru, lângă cifra fixată (cincisprezece mii de metri), ardeau lumini roșii. Munți mai înalți de zece kilometri nu erau de așteptat pe o planetă unde atât apa, cât și căldura emanată de soarele negru, lucrau la nivelarea suprafeței, întocmai ca și pe Pământ.

Chiar de la primul zbor de cercetare reușiră să descopere, pe cea mai mare parte a planetei, în loc de munți, doar înălțimi de mică importanță, abia ceva mai mari decât pe Marte. Părea că orogeneza[52] încetase de tot, ori se întrerupsese.

Erg Noor mută limitatorul de altitudine la două mii de metri și conecta puternice proiectoare. Sub astronavă se întindea un uriaș ocean, o adevărată mare a groazei. Talazuri negre ca păcura se înălțau deasupra unor a dineuri misterioase.

Ștergindu-și fruntea asudată de eforturile făcute, biologul căută să prindă reflexul luminos al apei, cu ajutorul unui aparat foarte sensibil care determina albedoul[53] pentru a cunoaște salinitatea sau mineralizarea acestui ocean al tenebrelor.

Luciul negru al apelor făcu loc unei întunecimi mate: începea uscatul. Razele încrucișate ale reflectoarelor croiau un drum îngust printre pereții de beznă. Pe acest drum apăreau pe neașteptate culori, petele gălbui ale nisipului ori suprafața unor grinduri stâncoase de un verde-cenușiu.

Ascultând de mâna experimentată a șefului expediției, „Tantra” zbura deasupra continentului.

În cele din urmă, Erg Noor descoperi câmpia cu pricina. Din cauza micii sale altitudini, nu putea fi numită un platou. Era totuși evident că eventualele fluxuri și furtuni ale oceanului întunecat nu puteau ajunge la nivelul acestei câmpii, înălțată deasupra zonelor mai joase ale uscatului aproximativ cu o sută de metri.

Radiolocatorul din față de Ia babord scoase un șuierat. „Tantra” își îndreptă razele proiectoarelor spre direcția indicată. Acum se vedea deslușit că era vorba de o astronavă de prima clasă. Blindajul care-i acoperea partea din față, executat din iridiu anizotrop[54] strălucea Ia lumină ca nou. În apropiere nu se zărea nici un fel de construcție provizorie, nu ardea nici o lumină; astronava stătea nemișcată, întunecoasă, ne-reacționând în nici un fel la apropierea „Tantrei”. Razele proiectoarelor alergară mai departe și scăpărară brusc, reflectate de un imens disc albastru cu muluri în spirală, și împlântat pieziș pe o muche în solul negru. Timp de o clipă, observatorilor li se păru că dincolo de disc se zăresc niște stânci, iar mai departe un întuneric și mai adânc. Probabil că acolo era o râpă sau o coborâre ducând undeva, în vale…

Un urlet asurzitor zgudui întregul corp al „Tantrei”. Erg Noor voia să coboare cât mai aproape de astronava descoperită, și prevenea echipajul ei, care s-ar fi putut afla în zona primejdioasă, pe o rază de aproximativ o mie de metri de la locul descinderii. Bubuitul cumplit al motoarelor planetare răzbătea până în interiorul navei; pe ecrane apăru un nor format din particule incandescente ale solului. Podeaua începu să se ridice, luând o poziție verticala. Articulațiile hidraulice întoarseră însă lin și fără zgomot fotoliile, spre a le menține paralel la orizont.

Din pântecele navei se desprinseră uriași suporți articulați, care trebuiau să amortizeze șocul produs de contactul cu solul lumii străine. O izbitură, o zguduitură, încă una! „Tantra” își legănă botul, apoi, în clipa în care i se opriră motoarele, rămase și ea nemișcată. Erg Noor ridică mâna spre tabloul de comandă, aflat acum deasupra capului său, și trase de maneta care deconecta suporții. Astronava începu să-și lase botul în jos, încet, prin smucituri scurte și, în cele din urmă, își reluă poziția orizontală. Descinderea fusese terminată. Ca totdeauna în asemenea împrejurări, organismul omenesc fusese supus unei zguduiri atât de puternice, încât toți membrii echipajului, pe jumătate culcați în fotoliile lor, au avut nevoie de oarecare timp ca să-și vină în fire.

Se simțeau striviți de o greutate enormă. Abia dacă puteau să se ridice, ca după o boală grea. Cu toate acestea, neastâmpăratul biolog apucase să ia o probă a aerului.

— E respirabil! îi înștiința el pe ceilalți. Voi face îndată analiza microscopică.

— Inutil! răspunse Erg Noor, desfăcând ambalajul fotoliului de coborâre. Nu putem în nici un caz părăsi nava fără scafandri. S-ar putea să existe aici bacterii și virusuri extrem de primejdioase.

În cabina de ecluzare, lângă ieșire, fuseseră pregătiți din vreme scafandri biologici și „scheletele săltătoare”[55] care trebuiau trase peste scafandri.

După ce rătăciseră timp de șase ani prin genunile interastraie ocupanții navei erau cu toții nerăbdători să simtă odată sub picioare solul, fie el și unul străin. Key Beer, Pur Hiss, Ingrid, doctorul Luma și doi ingineri mecanici trebuiau să rămână în interiorul navei, de gardă la radio, la proiectoare și aparate.

Niza se ținea deoparte, cu casca în mână.

— Ai rămas pe gânduri, Niza? o întrebă șeful expediției, care verifica stația de radio din casca lui. Să vizităm astronava!?

— Cred…, tanăra fată șovăi. Am impresia că este moartă, că se află aici de multă vreme. încă o catastrofă, încă o jertfă a neinduratului Cosmos. înțeleg, e ceva inevitabil, dar nu e totuși mai puțin dureros… mai cu seamă, după cele întimplate pe Zirda, după „Algrab”…

— Poate că pieirea acestei astronave ne va salva viața, remarcă Pur Hiss, îndreptând o lunetă cu focarul scurt spre nava cufundată în întuneric.

Cei opt exploratori pătrunseră în camera de trecere și se opriră în așteptare.

— Introduceți aer! comandă Erg Noor celor rămași în interiorul navei, despărțiți acum de un perete de nepătruns.

Numai după ce presiunea din cameră ajunse la 10 atmosfere, fiind astfel superioară celeia din exterior, vinciurile hidraulice deschiseră ușa etanșă. Presiunea aerului îi aruncă pe oameni afară, fără să permită vreunui element dăunător din lumea cea străină să pătrundă în interiorul acestui fragment al Pământului. Ușa se închise la loc cu o viteză vertiginoasă. Raza proiectorului așternu un drum puternic luminat, pe care exploratorii porniră șonticăind pe picioarele lor cu arcuri, abia târându-și trupurile grele. La capătul căii luminoase se înălța o navă enormă. Un kilometru și jumătate de drum li s-a părut o distanță extraordinar de lungă, atât din cauza nerăbdării lor, cât și din pricina zdruncinăturilor puternice produse de salturile greoaie pe solul inegal, presărat cu pietre mărunte și puternic încălzite de soarele cel negru.

Prin atmosfera densă, saturată de umiditate, stelele se zăreau ca niște pete palide cu contururi nelămurite. În locul strălucitoarei splendori a Cosmosului, cerul de aici nu oferea decât schițări de constelații, ale căror slabe, roșiatice luciri nu puteau înfrunta bezna de la suprafața planetei.

Pe tenebrele înconjurătoare, astronava se desprindea puternic reliefată. Stratul gros de borazon-zirconiu cu care îi eră acoperit blindajul. Se uzase pe alocuri: probabil că ea călătorise mult timp prin Cosmos.

Eon Tal scoase o exclamare care răsună în receptoarele tuturor radiourilor din căști — Arătă cu mâna ușa larg deschisă, căscată ca o pată neagră, și un lift mic lăsat în jos. Pe solul de lângă acest lift și dedesubtul navei creșteau, fără doar și poate, niște plante. Lujerii lor groși susțineau cam la un metru înălțime corole negre, frunze sau flori de formă parabolică și zimțate pe margini. îngrămădirea aceea de roți dințate negre și nemișcate avea un aspect sinistru dar și mai mult te punea pe ginduri ușa larg deschisă și mută. Plantele neatinse și o ușă deschisă — aceasta însemna că oamenii n-au mai folosit de mult aceasta cala, nu mai apără mica lor lume terestră de asaltul lumii străine.

Erg Noor, Eon și Niza pătrunseră în ascensor. Șeful expediției răsuci maneta de pornire. Mecanismul se puse în funcțiune cu un scrâșnet ușor Și-i sui, docil, pe cei trei cercetători în camera de treccre, cu ușa larg deschisă. După ei se urcară și ceilalti Erg Noor transmise „Tantrei” rugămintea să stingă proiectorul. Intr-o clipă, cei câțiva oameni se pierdură în abisul de beznă. Lumea soarelui de fier îi împresura acum de aproape, ca și cum ar fi vrut să soarbă sâmburele acesta plăpând de viață pământească lipit de solul uriașei și noptatecii planete.

Aprinseră felinarele rotative fixate pe căști, ușa interioară era închisă, dar nu încuiată, și cedă lesne. Exploratorii pătrunseră în culoarul din mijloc, orien-tându-se ușor în întuneric. Construcția astronavei se deosebea de a „Tantrei” doar prin detalii de puțină importanță.

— A fost construită cu câtcva zeci de ani în urmă — spuse Erg Noor, apropiindu-se de Niza. Ea se întoarse. Prin silicolul[56] căștii, fața pe jumătate luminată a șefului părea enigmatică: Nu-mi vine a crede, urmă el, dar dacă este…

— „Vela”! exclamă Niza, uitând de microfon, și văzu că toată lumea se întoarse spre ea.

Grupul de recunoaștere pătrunse în încăperea principală a navei în bibiioteca-laborator, apoi In cabina centrală de comandă. Mișcându-se greoi în scheletul său săltător, clâtinându-se și lovindu-se de pereți, șeful expediției ajunse în fața tabloului principal de distribuție. Rețeaua de iluminat era conectată, dar n-avea curent. În întuneric străluceau doar indicatoarele și semnele fosforescente. Erg Noor găsi maneta iluminatului de siguranță și deodată, spre uimirea tuturor, se răspândi o lumină slabă, care lor însă li se păru orbitoare. Probabil că se aprinse și în apropierea ascensorului, deoarece în radiourile din căști se auzi glasul lui Pur Hiss, care se interesă de mersul cercetărilor.

Răspunsul i l-a dat Bina Led, geologul. Șeful rămase nemișcat în pragul cabinei de comandă. Niza îl urmări cu privirea și văzu sus, între ecranele din față, o inscripție dublă — în limba terestră și în codul Marelui Cerc: „Vela”. Ceva mai jos, sub o linie, urmau indicativele galactice ale Pământului și coordonatele sistemului solar.

Astronava dispărută cu optzeci de ani în urmă era descoperită astfel pe o planetă din sistemul unei stele negre, necunoscut mai înainte și socotit mult timp doar un nor obscur…

Cercetarea încăperilor n-a putut lămuri unde dispăruseră oamenii. Rezervoarele de oxigen nu fuseseră epuizate, rezervele de apă și de alimente le-ar fi putut ajunge pentru câțiva ani. Și totuși nicăieri nu se vedea nici o urmă, nici o rămășiță a echipajului „Velei”.

Pe alocuri, pe culoare, în cabina de comandă și în bibliotecă se vedeau pe pereți ciudate pete negre. Pe podeaua bibliotecii era de asemenea o pată, pe care se formase o coajă groasă, ca și cum sar fi uscat aici un lichid vărsat, In sala mașinilor, în fața ușii deschise, ce ducea Ia ultimul compartiment, atirnau fire rupte, iar suporții masivi ai dispozitivelor de răcire, făcuți din bronz fosforos, erau mult îndoiți. Intrucât în restul navei totul era în perfectă stare, aceste deteriorări, care necesitaseră o lovitură foarte puternică, rămâneau de neînțeles. Exploratorii căutară îndelung, dar nu reușiră să găsească nimic care să le poată explica dispariția și incontestabila pieire a echipajului „Velei”.

Intre timp făcură o descoperire extrem de importantă: rezervele de anamezon și de încărcături ionice planetare, găsite pe navă, asigurau „Tantrei” decolarea de pe planeta cea grea și drumul până la Pământ.

Comunicarea, transmisă imediat „Tantrei”, împrăștie spaima ce cuprinsese echipajul de când astronava devenise prizoniera stelei de fier. Necesitatea unor lucrări îndelungate în vederea transmiterii unui mesaj pe Pământ era înlăturată. În schimb îi mai aștepta o muncă intensă, legată de transportul rezervoarelor de anamezon. Sarcina aceasta, complicată în orice condiții, se transforma aici — pe o planetă cu o greutate aproape triplă față de aceea a Pământului — într-o problemă care cerea o mare inventivitate tehnică, un mare efort de gândire. Dar oamenii din epoca Marelui Cerc erau bucuroși să rezolve asemenea probleme.

Dintr-un magnetofon aflat la postul de comandă, biologul scoase banda neterminată a jurnalului de bord. Erg Noor și Eon Tal reușiră să deschidă safe-ul ermetic închis, care conținea documentele expediției. Trebuiau să transporte o povară foarte mare: o mulțime de benzi de filme fotomagnetice, jurnale, observații și calcule astronomice. Dar oamenii de pe „Tantra” ei înșiși exploratori nu puteau părăsi descoperirea prețioasă.

Frânți de oboseală, se întâlniră în biblioteca “Tantrei” cu tovarășii lor, care ardeau de nerăbdare să afle amănunte. Aici în atmosfera familiară, așezați la o masă comodă, puternic luminată, bezna lugubră a lumii din afară ca și astronava moartă, păreau doar o închipuire, un coșmar. Rămăsese numai forța de gravitație a acestei planete înspăimântătoare, o forță permanentă care-i apăsa pe toți în așa măsură, încât orice mișcare le smulgea o strâmbătură de durere. Din lipsă de obișnuință, le era cât se poate de greu să-și coordoneze mișcările cu acelea ale „scheletului” de oțel. Această nepotrivire le provoca zguduiri și șocuri violente. Deși nu făcuseră decât o scurtă incursiune, erau frânți de oboseală. Bina Led suferise, pe cât se pare, o ușoară comoție cerebrală; dar până și ea, rezemată de masă, apăsându-și tâmplele cu mâna, refuză să plece mai înainte de a fi ascultat cea din urmă bandă a jurnalului de bord. Niza se aștepta să afle lucruri cutremurătoare din înregistrarea aceasta, păstrată timp de opt decenii într-o navă moartă, pe suprafața înfiorătoarei planete, își închipuise glasuri răgușite cerând ajutor, țipete de suferință, cuvinte tragice de adio. Tresări auzind din aparat un glas sonor și rece. Pînă și Erg Noor, acest mare specialist în materie de zboruri interastrale, nu cunoștea pe nimeni din echipajul „Velei”. Compus exclusiv din tineri, grupul pornise în expediția-i temerară spre Vega fără a fi trimis Consiliului Astronautic obișnuitele clișee ale membrilor săi.

Clasul necunoscut expunea evenimentele petrecute la șapte luni după transmiterea celui din urmă mesaj către Pământ. Cu un sfert de veac înainte, pe când străbăteau centura de ghețuri cosmice de la hotarul sistemului Vega, „Vela” fusese avariată. Reușiseră să repare spărtura produsă în partea dindărăt a navei și să-și urmeze drumul; accidentul deteriorase însă reglajul de înaltă precizie al câmpului de protecție magnetică al motoarelor. După douăzeci de ani de luptă fură nevoiți să le oprească. Timp de alți cinci ani „Vela” a zburat în virtutea inerției, până când fireasca imprecizie a traiectoriei i-a deviat mersul. Atunci au trimis prima lor comunicare. Se pregăteau s-o trimită pe a doua, când astronava lor a nimerit în câmpul de gravitație al stelei de fier. Pe urmă a pățit același lucru ca și „Tantra”, cu singura diferență că nemaiputând folosi motoarele principale după ce frână, „Vela” nu mai era în stare să-și continuie zborul. Nu reuși să devină satelit al planetei, întrucât și motoarele planetare de accelerație îi fuseseră scoase din funcțiune ca și cele cu anamezon. „Vela” izbuti să coboare cu bine pe un podiș aflat în apropierea unei mări. Echipajul s-a apucat să îndeplinească cele trei sarcini care se ridicau în fața lui: să încerce să repare motoarele, să trimită un apel Pământului și să studieze planeta necunoscută. N-au apucat însă nici să monteze turela de lansat rachete, când oamenii au început să dispară într-un chip misterios. Cei trimiși în căutarea lor nu se mai întorceau nici ei. Au sistat deci cercetările; nici pentru construirea turelei nu mai părăseau nava decât cu toții împreună, iar în pauzele dintre orele de muncă îngrozitor de obositoare, din cauza marii forțe de gravitație, se odihneau îndelung în corabia lor astrală ermetic închisă. Grăbiți sa lanseze racheta, nici n-au întreprins măcar studierea unei cosmonave străine aflată în apropiere de „Vela” și — probabil — eșuată acolo de foarte mult timp…

„Discul acela!” îi trecu prin minte Nizei. Intâlni privirea lui Erg Noor, care, ghicindu-i gândul, dădu afirmativ din cap.

Din cei paisprezece membri ai echipajului de pe „Vela” mai rămăseseră în viață opt. Brusc, jurnalul de bord se întrerupse timp de trei zile, după care comunicările au fost reluate, de rândul acesta de o voce înaltă de femeie tânără:

„Astăzi, în ziua a douăsprezecea din luna a șaptea, anul trei sute douăzeci și trei din Era Marelui Cerc, noi, toți cei rămași în viață, am terminat pregătirea rachetei-emițător. Mîine, la ora aceasta…”

Key Beer aruncă instinctiv o privire pe gradația în ore de pe panglica desfășurată în fața lor — era ora cinci dimineața după timpul „Velei” — cine știe cât după cel al planetei…

„Vom lansa pe o traiectorie bine calculată… — glasul se frânse, apoi se auzi din nou, de rândul acesta mai asurzit, mai slab, ca și cum femeia care vorbea și-ar fi intors capul de la emițător. Stabilesc contactul. Încă o dată…”

Aparatul tăcu, deși panglica continua să se desfășoare. Ascultătorii schimbau între ei priviri emoționate.

— S-a întâmplat ceva! făcu Ingrid Ditra.

Din magnetofon se auziră cuvinte, precipitate, rostite de un glas înăbușit: „Au scăpat doi… Laik n-a reușit să sară până… Ascensorul… N-au putut să închidă ușa, numai a doua! Mecanicul Sah Kton s-a târât spre motoare… Vom lovi cu planetarele… Ei sunt… doar furie și groază…”

Banda s-a mai desfășurat un timp fără zgomot, apoi aceeași voce a urmat:

„Mi se pare că Kton n-a mai apucat… Ara rămas singură, dar știu ce să fac. Înainte de a începe”… glasul ei suna acum mai puternic și mai convingător: „Fraților, dacă găsiți „Vela” vă previn: să nu părăsiți nava niciodată!

Femeia care vorbea a oftat adânc, apoi a mai spus, încet, parcă și-ar fi vorbit singură: „Trebuie să aflu ce este cu Kton, când mă întorc, o să explic mai bine…”

Un zgomot ușor, apoi banda a continuat să se desfășoare încă timp de douăzeci de minute până la terminarea bobinei. În zadar însă mai așteptară continuarea: necunoscuta nu mai explică nimic, întrucât, de sigur, nu s-a mai întors…

Erg Noor opri aparatul și se adresă tovarășilor săi:

— Surorile și frații noștri care au murit în aceste locuri vin să ne salveze! Nu simțiți oare mâna omului puternic al Pământului? Am găsit pe nava lor anamezon, iar adineauri am fost avertizați de primejdia de moarte care ne paște aici. Nu știu despre ce-i vorba, dar probabil este o viață străină de noi. Dacă ar fi fost la mijloc niște forțe cosmice neînsuflețite, ele nu numai că ar fi ucis oamenii, dar ar fi deteriorat nava! O dată preveniți, acum ar fi rușinos dacă nu ne-am descurca. Datoria noastră este să ducem Pământului descoperirile făcute de „Vela” și de noi, pentru ca strădaniile celor răpuși în lunga lor luptă cu Cosmosul să nu fi fost zadarnice…

— Cum crezi că am putea să ne aprovizionăm cu carburant fără să părăsim nava? întrebă Key Beer.

— De ce fără a părăsi nava? Știi doar că asta-i cu neputință și că vom fi nevoiți să ieșim și să lucrăm afară. Sîntem, însă, preveniți și vom lua măsurile necesare…

— Bănuiesc — spuse biologul Eon Tal… Un baraj în jurul locului de muncă.

— Nu numai acolo, ci și pe întregul parcurs dintre cele două nave! adăugă Pur Hiss.

— Desigur! Din moment ce nu știm încă ce primejdie ne pândește, vom stabili un baraj dublu, cu radiații și curent electric. Vom întinde fire, vom crea de-a lungul întregului drum un culoar de lumină. îndărătul „Velei” se află racheta abandonată, a cărei energie ne va ajunge pentru toată durata lucrărilor.

Capul Binei Led se lovi cu zgomot de masă. Infrângându-și greutatea copleșitoare, medicul și astronomul secund se traseră mai aproape de tovarășa lor leșinată.

— Nu-i nimic! — spuse doctorița Luma Laswy. Are numai o ușoară comoție și este surmenată. Ajutați-mă s-o transport până la un pat.

Pînă și operația aceasta, în aparență simplă, n-ar fi putut să fie executată destul de repede dacă mecanicul Taron n-ar fi avut ideea să se servească de un cărucior electric automat. Cu ajutorul lui fură transportați toți cei opt cercetași; era timpul să se odihnească, altminteri surmenajul organismului neadaptat la condițiile noi de viață s-ar fi transformat în boală. În aceste momente critice, fiecare membru al expediției era de neînlocuit.

Curând, două vehicule automate cuplate, folosite pentru transport și diferite lucrări rutiere, începură să niveleze calea dintre cele două corăbii astrale. De o parte și de alta a drumului fură întinse cabluri groase. Lîngă cosmonave se înâlțară mici turnuri de observație, înzestrate cu groase cupole din silicobor[57]; în ele stăteau observatori care din când în când trimiteau câte un fascicul de radiații dure, ucigătoare, din camerele de pulsație instalate acolo. În timpul lucrărilor, lumina puternică a reflectoarelor nu se stingea o clipă. Deschiseră trapa principală din carena „Velei”, demontară pereții despărțitori și pregătiră pentru a fi coborâte pe cărucioare electrice patru containere cu anamezon și treizeci de cilindri cu încărcături ionice. Problema încărcării lor pe „Tantra” era cu mult mai complicată. Nu puteau deschide această astronavă în același fel, lăsând să pătrundă în ea viață străină, de sigur ucigătoare. De aceea au pregătit trapa și, îndepărtând pereții interiori au adus de pe,Vela” tuburile de rezervă cu aer lichefiat. Conform planului stabilit, din clipa deschiderii trapei și până la terminarea încărcării containerelor, casa ascensorului urma să fie necontenit măturată de un puternic jet de aer comprimat. Pe lângă aceasta, nava trebuia să fie protejată de o radiație în cascadă.

Oamenii se obișnuiau treptat să muncească îmbrăcați în „scheletele” lor de oțel, după cum s-au mai învățat și cu forța de gravitație aproape triplă: durerile intolerabile pe care le simțiseră în toate mădularele la început se mai atenuau.

Trecură câteva zile terestre. Misteriosul „nimeni” nu mai apărea. Temperatura aerului înconjurător începuse să scadă brusc. Se stârni un vânt uraganic, care se întarea cu fiecare oră. Erau urmările faptului că soarele cel negru era pe cale să apună; rotația planetei ducea pe emisfera „nocturnă” continentul pe care se aflau astronavele. Curenții de convecție[58], restituirea căldurii de către ocean și grosul înveliș atmosferic frânau răcirea temperaturii; totuși pe la mijlocul „nopții” planetare, gerul deveni intens. Lucrările continuară cu ajutorul încălzitoarelor din scafandri. Reușiseră tocmai să coboare de pe „Vela” și să aducă până la „Tantra” primul container, când, fără de veste, în zori se stârni un nou uragan, cu mult mai puternic decât cel dinainte! Temperatura se urcă repede peste zero, palele dense de vânt cărau imense mase de precipitații, fulgere fără de număr brăzdau cerul, suflarea monstruoasă a vântului zguduia astronava. Oamenii își intensificară eforturile, căutând să fixeze containerul sub carena „Tantrei”. Urletele înfiorătoare ale uraganului sporeau mereu, pe podiș se învolburau vârtejuri primejdioase în formă de coloană, asemenea unor tornade[59] terestre. În fâșia de lumină crescu deodată o trombă uriașă de zăpadă și pulbere, cu creștetul în formă de pâlnie, izbindu-se de cerul greu, sumbru, mâncat de pecingine. Sub asaltul acelei trombe, firele de înaltă tensiune se rupseseră, iar la capetele lor răsucite scăpărau fulgerele albastre ale scurt-circuitelor; raza gălbuie a proiectorului de lângă „Vela” se stinse ca suflată de vânt.

Erg Noor dădu dispoziții ca toată lumea să sisteze lucrările și să se adăpostească în interiorul navei.

— Dar acolo a rămas observatorul! — strigă geologul Bina Led, indicând luminița abia vizibilă a turnului de silicobor.

— Știu. A rămas Niza. Mă duc și eu îndată acolo — răspunse șeful expediției.

— Curentul e însă întrerupt, așa că „necunoscutul” are acum câmp liber de acțiune, obiectă grav Bina.

— Dacă uraganul ne încurcă pe noi, fără doar și poate că-l stânjenește în mișcări și pe „necunoscut”. Sînt convins că nu există nici o primejdie atât timp cât furtuna e dezlănțuită.

Cît despre mine, cu greutatea pe care o am acum, nici vântul nu mă poate lua, dacă am să mă tarăsc lipit de sol. De altfel, de mult am poftă să surprind pe acel „necunoscut”.

— Îmi dai voie să te însoțesc? sări biologul.

— Bine, vino, dar numai dumneata, căci cred că te va interesa.

Cei doi oameni sau tarât mult timp de-a bușilea, agățându-se de proeminențele solului și de crăpăturile din stâncă, căutând să nu nimerească tocmai In calea virtejurilor. Uraganul se căznea să-i smulgă, să-i răstoarne și să-i rostogolească. Nu reuși acest lucru decât o singură dată, dar atunci Erg Noor îl prinse pe Eon dus de-a dura, se trânti pe el și se agăță cu mâinile-i îmbrăcate în mănuși cu gheare, de marginea unui pietroi.

Niza deschise trapa turnulețului și cei doi se strecurară pe rând prin ea. înăuntru era căldură și liniște; turnulețul fusese trainic construit și bine întărit, deoarece prevăzuseră eventualitatea furtunilor.

Tînăra astronavigatoare cu părul de aramă era în același timp și bucuroasă și supărată de venirea tovarășilor săi. Mărturisi cinstit că perspectiva de a rămânea singură o zi și o noapte față în față cu taifunul pe o planetă străină nu-i surâdea de loc.

Erg Noor transmise pe „Tantra” că au ajuns cu bine, și proiectorul navei se stinse. Acum, hăul de beznă nu mai era străpuns decât de luminița din interiorul turnulețului. Solul era zguduit din temelii de amenințătoarele trăsnete, trombe și rafale ale furtunii. Niza stătea așezată pe un scaun turnant, sprijinită cu spatele de un reostat[60]. Șeful expediției și biologul se așezară la picioarele ei, pe ieșitura circulară de la baza turnului. Voluminoși în scafandrii lor, ocupau aproape tot locul disponibil.

— Propun să dormim, se auzi în căști glasul lui Erg Noor. Pînă la răsăritul negru mai sunt cel puțin douăsprezece ore. Abia atunci uraganul se va potoli și are să fie mai cald.

Ceilalți doi încuviințară. Striviți de întreita lor greutate, ghemuiți în scafandrii ale căror carcase rigide le comprimau trupul, oamenii dormeau în turnulețul cel strimt, cutremurat de furtună. Căci mare este puterea de adaptare a organismului omenesc și mari sunt forțele și rezistența pe care le ascunde!

Din când în când, Niza se trezea, transmitea tovarășului de serviciu de pe,Tantra” informații liniștitoare și adormea din nou. Uraganul scăzuse simțitor, solul nu se mai zguduia ca mai înainte. Acum putea să apară acel „necunoscut”. Observatorii din turn luară PA — pilulele atenției, ca să-și mai remonteze puțin sistemul nervos obosit.

— Enigma astronavei străine mă preocupă mereu, mărturisi Niza. Aș vrea să știu atât de mult cine erau „ei”, de unde veneau și cum de au nimerit aici…

— Și eu sunt curios, răspunse Erg Noor. încă de mult s-au transmis prin Marele Cerc relatări despre stele de fier și despre planetele lor niște adevărate capcane. În cele mai populate regiuni ale Galaxiei, unde zborurile interstelare au fost săvârșite de milenii, există planete care sunt adevărate cimitire de cosmonave. Cîte corăbii astrale, mai ales dintre acelea străvechi, n-au pierit fiind atrase de asemenea corpuri cerești, câte istorii zguduitoare n-au circulat despre soarta lor! Toate acestea țin astăzi aproape de domeniul legendei țesută despre apriga cucerire a Cosmosului. S-ar putea să existe aici astronave și mai vechi, deși, în zona noastră puțin populată, chiar întâlnirea a trei nave ar constitui un eveniment cu totul excepțional. În vecinătatea Soarelui, însă, nu se cunoștea până acum existența unui asemenea astru. Acesta este cel dintâi.

— Intenționezi să întreprinzi o cercetare a astronavei-disc? — întrebă Eon Tal.

— Negreșit! Un savant nu și-ar putea ierta pierderea unui asemenea prilej. Astronavele discoidale nu sunt cunoscute în regiunile populate, vecine cu noi. Așadar aceasta trebuie să fi venit de departe, trebuie să fi rătăcit poate prin Galaxie câteva mii de ani după pieirea echipajului ei sau după ce suferise o avarie ce n-a putut fi reparată. Poate că multe dintre transmisiunile Marelui Cerc vor fi mai pe înțelesul nostru după primirea materialelor pe care le vom găsi pe această corabie siderală. De fapt, nu este un simplu disc, ci o spirală discoidală, căci pe suprafața ei nervurile sunt foarte proeminente. îndată ce vom fi terminat cu transporturile de pe „Vela”, ne vom ocupa de astronava străină. Deocamdată, însă, nu putem detașa în acest scop nici un om.

— Dar am studiat „Vela” doar în câteva ceasuri…

— Am examinat discul prin stereo telescop. Este închis și nicăieri nu se vede vreun orificiu. Nu-i lucru ușor să pătrunzi în interiorul unei nave cosmice, apărată împotriva unor forțe cu mult mai puternice decât toate stihiile Pământului. încearcă numai să te introduci în „Tantra” închisă, să-i străpungi blindajul de metal cu structura cristalină modificată sau învelișul ei de borazon! E o sarcină mai grea decât asedierea unei cetăți. Dar această întreprindere extrem de dificila se complică atunci când e vorba de o navă cu desăvârșire străină și construită pe principii cu totul necunoscute. Desigur însă că vom încerca să-i dezlegăm enigma…

— Dar când vom studia cele găsite pe „Vela”? — întrebă Niza. Cred că trebuie să conțină informații extrem de interesante despre minunatele lumi pomenite în mesaj.

Prin telefon se auzi râsul blând al lui Erg Noor: — Eu, care din copilărie visez Vega, slnt mai nerăbdător decât toți. Vom avea însă timp destul pe drumul întoarcerii. Mai întâi trebuie să scăpăm din aceste tenebre, din acest iad, cum se spunea pe vremuri. Astronauții „Velei” n-au mai descins în alte părți, altminteri am fi găsit în colecțiile navei o mulțime de obiecte de pe acele planete. Iți amintești: deși am căutat cu grijă, n-am găsit decât măsurători, înregistrări și filme, probe de aere și baloane cu pulbere explozivă…

Erg Noor tăcu și ascultă atent. Nici microfoanele sensibile nu mai prindeau zgomotul viatului: furtuna

Încetase, dar de afara, prin sol, se auzea un foșnet ciudat.

Șeful expedifiei făcu un semn cu mîna, și Niza, ințelegându-l fără cuvinte, stinse lumina. În turnul încălzit de radiațiile infraroșii, întunericul părea să aibă densitatea unui lichid negru, ca și cum această întocmire ieșită din mâinile omului ar fi fost așezată pe fundul unui ocean. Prin cupola străvezie de silicobor, se văzură aprinzându-se luminițe cafenii. Se aprindeau, formând o clipă câte o steluță mică cu razele de un roșu închis sau verde, se stingeau, apoi apăreau din nou. Steluțele se înșirau în lanțuri, care se îndoiau, se răsuceau în inele și opturi, alunecau fără zgomot pe suprafața clopotului, netedă și dură ca diamantul. Oamenii din turn simțiră înțepături ciudate în ochi și o durere acută, care-i fulgeră de-a lungul nervilor principali ai trupului, de parcă razele scurte ale steluțelor cafenii s-ar fi înfipt ca niște ace în centrii lor nervoși.

— Niza — spuse în șoaptă Erg Noor, mută regulatorul la maximum de incandescență apoi aprinde lumina diutr-o dată.

Turnul fu intens luminat de o fulgerare albastră. Oamenii orbiți nu văzură nimic sau, mai bine zis, aproape nimic. Niza și Eon apucară să observe — sau poate că li s-a părut numai că întunericul din partea dreaptă a turnului nu dispăruse dintr-o dată, ci mai zăbovise o clipă, ca un fel de cheag lățit, cu numeroase tentacule. Dar totul nu durase decât o clipă. Acel ceva pe care au crezut că-l văd își adună cu o iuțeală vertiginoasă tentaculele și sări înapoi, o dată cu peretele de întuneric, alungat de lumină. Erg Noor nu văzu nimic, dar n-avea motiv să nu se încreadă în reflexele rapide ale tinerilor săi prieteni.

Niza emise o presupunere:

— Să fi fost un miraj? Cheaguri de întuneric condensate în jurul unor acumulări de energie, ceva analog fulgerelor noastre sferoidale? și nicidecum niște forme de viață? Din moment ce aici totul este negru, fulgerele s-ar putea să fie și ele la fel…

— Ipoteza dumitale este poetică, dar nu cred să fie justă — obiectă Erg Noor. În primul rtnd, acel „ceva” necunoscut ne-a atacat, umbla după carnea noastră vie. E foarte probabil că echipajul „Velei” a fost nimicit de această făptură ori de altele asemenea ei. Iar dacă avem de-a face cu o ființă organizată și stabilă, care poate să se miște după voie, să acumuleze și să degaje energie, atunci, desigur, nu poate fi vorba de miraj. Trebuie să fie un produs al materiei vii, care încearcă să ne devoreze!

Biologul se arătă de acord cu argumentele șefului:

— Această planetă ni se pare întunecată deoarece ochii noștri sunt insensibili la razele infraroșii din zona termică a spectrului. În schimb, cred, celelalte raze, cele galbene și albastre, au o acțiune foarte puternică asupra viețuitoarelor de aici. într-adevăr, trebuie să reacționeze cu o iuțeală atât de vertiginoasă, încât tovarășii dispăruți de pe „Vela” n-au putut observa nimic atunci când luminau locul din care se producea atacul… Iar atunci când observau, era prea târziu, și muribunzii nu mai puteau povesti nimic…

— Vom repeta îndată experiența, oricât de neplăcută ne-ar fi apropierea acestei ființe.

Niza stinse lumina, și cei trei observatori rămaseră din nou în bezna adâncă, așteptând venirea acelei făpturi a tenebrelor.

— Cu ce-o fi înarmat? De ce apropierea Iui se simte prin clopot și prin scafandru? — se întreba biologul. O fi vreo formă specială de energie?

— Există foarte puține forme ale energiei, și, în orice caz, aceasta trebuie să fie una electromagnetică. Dar, desigur, există o mulțime de aspecte sub care se manifestă această energie. Ființa de aici are o armă care impresionează sistemul nostru nervos. Vă puteți închipui ce trebuie să însemne pentru un corp neapărat contactul cu un asemenea tentacul.

Erg Noor tăcu înfiorat, iar Niza Krit se cutremura toată zărind șiragurile de luminițe cafenii care se apropiau repede de ei, din trei părți.

— Ființa asta nu-i singură — spuse încet Eon, cred că n-ar trebui să le lăsăm să se atingă de cupola turelei.

— Ai dreptate. Să ne întoarcem toți cu spatele la lumină și să ne uităm numai în direcția aleasă de fiecare. Niza, aprinde!

De rândul acesta, fiecare dintre cei trei exploratori reușiră să prindă câte un amănunt precis și astfel să-și formeze o imagine generală despre aceste viețuitoare care semănau cu niște gigantice meduze turtite; pluteau la o mică înălțime deasupra solului, pe care-l măturau cu niște franjuri dese și mișcătoare. Unele tentacule erau mai scurte în comparație cu dimensiunile monstrului, atingând cel mult un metru lungime. În colțurile ascuțite ale trupului romboidal șerpuiau câte două membre mult mai lungi. La rădăcina lor, biologul observă mari bășici fosforescente, care păreau că împrăștie de-a lungul întregului braț sclipiri stelare.

— Observatori, de ce aprindeți și stingeți lumina? se auzi deodată în căști glasul limpede al Ingridei. Aveți nevoie de ajutor? Furtuna s-a terminat și acum începem lucrul. Venim îndată la voi.

— În nici un caz! — o întrerupse sever șeful. Ne amenință o mare primejdie. Chemați-i pe toți!

Erg Noor comunică celorlalți observațiile făcute din turn. După un scurt sfat, astronauții hotărâră să scoată pe un cărucior partea mobilă a unuia dintre motoarele planetare. Șuvoaiele de foc lungi de câte trei sute de metri porniră să măture câmpia pietroasă, înlăturând toate cele văzute și nevăzute din calea lor. În mai puțin de o jumătate de oră, oamenii putură să întindă netulburat cablurile rupte. Sistemul de apărare era restabilit. Era evident că încărcarea anamezonului trebuia efectuată mai înainte de a se începe noaptea planetară. Reușiră să facă acest lucru cu prețul unor sforțări supraomenești. Istoviți de această inuucă, închiseră toate trapele și se adăpostiră Îndărătul blindajului de nestrăpuns al astronavei. Prin microfoane le parveneau din afară urletele uraganului; dar tocmai din cauza aceasta, lumea lor mica, luminată puternic și inaccesibilă forțelor întunericului, părea și mai confortabilă.

Ingrid și Luina lărgiră ecranul stereoscopic. Filmul fusese bine ales. În bibliotecă, la picioarele spectatorilor adunați acolo, clipociră strălucitoarele unde azurii ale Oceanului Indian. În fața lor, se desfășurau Jocurile lui Poseidon, întreceri mondiale la toate probele sporturilor nautice. În epoca Marelui Cerc, marea le era dragă si accesibilă tuturora, nu ca pe vremuri, când nu puteau profita de ea decât unele popoare, din țările de pe litoral. Sărituri, înot, plonjoane de pe platforme cu motor VI plute eoliene. Mii de trupuri tinere, frumoase, bronzate. Cîntece voioase, chiote și muzica solemnă a întrecerilor finale…

Niza se aplecă spre biologul așezat alături de ea: dus pe gânduri, el se și vedea transportat în depărtări, pe scumpa lor planetă natală, cu natura ei îmblânzită de oameni.

— Ai luat vreodată parte la asemenea întreceri, Eon?

Biologul se uită la ea, de parcă n-ar fi priceput întrebarea.

— Întreceri? Nu, niciodată. Mă gândeam la ceva și nu te-am înțeles imediat.

— Te gândeai, probabil, la asta, nu-i așa? și tânăra fată arătă ecranul. Cît de îucântătoare pare lumea noastră, mai ales după bezna, furtuna și meduzele electrice de-aici!

— Da! De aceea și doresc să pun mâna pe o asemenea jivină. Și tocmai îmi băteam capul să rezolv această problemă.

Niza Krit se întoarse cu spatele la biolog, care râdea mulțumit, și întâlni privirea zâmbitoare a lui Erg Noor.

— Și dumneata tot la asta te gândeai, cum să capturăm oroarea aceasta neagră? — întrebă ea ironic.

— Nu, mă gândeam la posibilitatea de studiere a discului-navă.

Licăririle șirete din ochii șefului aproape că o supărară pe Niza.

— Înțeleg acum de ce în vechime barbarii se îndeletniceau cu războaiele! Credeam că e numai un fel de a se grozăvi al sexului tare, cum era el numit în societatea rău organizată…

— Nu pot spune că ai întru totul dreptate, deși în parte ai priceput vechea noastră psihologie. Eu însă am părerile mele: cu cât mai admirabilă este planeta noastră natală, cu atât mai mult doresc să-mi pun viața în slujba ei. Să plantez grădini, să scot din pământ metale, să produc energie, hrană, să creez muzică, așa încât să pot lăsa în urmă-mi ceva aevea, făurit de mâinile mele, de mintea mea. Eu unul nu cunosc decât Cosmosul, arta astronavigației și doar pe calea aceasta pot servi draga-mi omenire. Dar scopul nu-l reprezintă însuși zborul, ci îmbogățirea științei, descoperirea unor lumi noi pe care o dată și o dată le vom preschimba în planete tot atât de minunate ca și Pământul nostru. Dar dumneata, Niza, de dragul cărui ideal muncești? De ce și pe dumneata te atrage atât de mult misterul astronavei-disc? Crezi că este o simplă curiozitate?

Printr-o sforțare a voinței, tânăra fată învinse greutatea mâinilor ei obosite și le întinse șefului. Acesta le luă în mâinile lui mari și le mângâie cu drag. Obrajii Nizei se îmbujorară, trupu-i obosit se simți plin de forțe noi. Ca și atunci, înainte de coborârea lor primejdioasă, își lipi obrazul de niîna lui Erg Noor, iertându-i și lui, și biologului aparenta lor trădare față de Pământ. Și, ca să le dovedească pe deplin amândurora că este alături de ei, le propuse să pună în aplicare o idee ce-i venise în minte: să adapteze la unul dintre rezervoarele lor de apă un capac cu închidere automată, iar înăuntru să vâre o nadă, o bucată de carne crudă, trufanda care reprezenta hrana conservată a astronauților. Cînd făptura neagră va pătrunde înăuntru și va fi închisă în rezervor, acesta să fie umplut prin robinete pregătite dinainte, cu un gaz terestru inert, iar apoi marginile capacului să fie sudate.

Eon era entuziasmat de inventivitatea „fetișcanei cu parul roșu”.

Cît despre Erg Noor, acesta era absorbit de problema punerii la punct a robotului antropoform și de pregătirea unor puternice foarfeci electrohidraulice, pentru străpungerea spiralodiscului venit de pe cine știe re astru îndepărtat.

Astronauții se mai obișnuiseră cu întunericul înconjurător. Furtunile se potoliseră, locul gerului îl luase caIdura: venise „ziua”, care dura cât nouă zile pâmântești. Mai aveau de lucru pentru patru zile terestre, ca sa desăvârșească transportarea pe „Tantra” a încărcăturilor ionice, a proviziilor și a instrumentelor atât de prețioase. Pe lângă aceasta, Erg Noor socoti necesar sa ia și oarecare obiecte personale care aparținuseră membrilor echipajului dispărut, spre a le aduce, după o riguroasă dezinfectare — familiilor celor defuncți. În Era Marelui Cerc, oamenii nu obișnuiau să se încarce eu prea multe lucruri, astfel încât transferarea lor pe Tantra” n-a prezentat greutăți. În cea de-a cincea zi, curentul a fost întrerupt, și biologul, împreună cu doi voluntari, Key Beer și Ingrid, a închis în turnul de observație de lângă „Vela”. Ființele cele negre au apărut aproape îndată. Biologul își aranjase un ecran infraroșu și putea urmări acum mișcările „meduzelor” ucigătoare. Iată că una dintre ele se apropie de rezervorul-capcană, își strânse tentaculele și, facandu-se ghem, începu să se strecoare înăuntru. Deodată, lângă orificiul deschis al rezervorului, apăru încă un romb negru. Cel care venise primul și-a desfăcut tentaculele: luminițele în formă de stea începură să se prindă și să se stingă cu o viteză uimitoare, transformindu-se în vibratoare dungi de lumină purpurie, care, pe ecranul pentru raze invizibile, se arătau ca niște fulgere verzi. Primul monstru se dădu la o parte; al doilea se strânse într-o clipă și căzu pe fundul rezervorului. Biologul întinse mâna spre buton, dar Key Beer îl reținu. Acum, în rezervor se aflau două meduze înspăimântăloare. Era de mirare cum de reușiseră să-și reducă într-atât volumul lor aparent. O apăsare pe buton, și capacul se închise. îndată cinci sau șase monștri negri se lipiră jur împrejur pe recipientul cel mare, îmbrăcat în exterior cu zirconiu. Biologul aprinse lumina și transmise „Tantrei” rugămintea să fie conectat dispozitivul de apărare. Ca de obicei, arătările cele negre se topiră într-o clipă; două dintre ele rămaseră însă prizoniere sub capacul ermetic închis al rezervorului.

Biologul se apropie de rezervor și puse mâna pe capac. Simți îndată o durere atât de sfâșietoarc, încât scoase un țipăt. Brațul stâng îi a Urna inert, paralizat.

Mecanicul Taron îmbrăcă un scafandru de protecție rezistent Ia temperaturi înalte, pentru a putea curăța rezervorul cu un curent de azot terestru pur și a suda capacul. Tot prin sudură fură închise robinetele; recipientul fu acoperit cu un blindaj și transportat în camera colecțiilor. Victoria îi costase scump: brațul biologului rămăsese paralizat cu toate sforțările medicului. Eon Tal suferea cumplit, dar nici ghind să renunțe la ideea de a participa la expediția spre discul-spirală. Erg Noor, care înțelegea foarte bine curiozitatea lui științifică într-adevăr mistuitoare, nu s-a îndurat să-l lase pe „Tantra”.

Spiralodiscul — oaspe venit din lumi îndepărtate — se afla la o distanță cu mult mai mare de,Vela” decât crezuseră la început. În lumina reflectoarelor — difuză în depărtare nu putuseră inițial să-i aprecieze bine dimensiunile. Eră o construcție cu adevărat colosală, având un diametru aproximativ de 350 de metri. Ca să întindă până la el sistemul de protecție, au fost nevoiți să demonteze de pe „Vela” cablurile. Astronava misterioasă se înălța deasupra oamenilor ca un zid aproape vertical, care se pierdea departe, în apele întunecate ale cerului.Nori ca de smoală învăluiau marginea superioară a discului uriaș. întreaga lui suprafață era acoperită cu o masă de un verde de malachit și care — după cum arătau adâncile crăpături ce-l brăzdau — atingea aproape un metru grosime. Sub stratul acesta se zărea strălucind un metal de un albastru viu. Partea discului întoarsă spre „Vela” era prevăzută cu o creastă în formă de val, răsucită în spirală, având cincisprezece metri în diametru și aproape zece metri în înălțime. Cealaltă parte, cufundată în beznă, părea să fie mai bombată, constituind o calotă sferică lipită de discul gros de douăzeci de metri. Și aici se vedea șerpuind un val înalt de parcă la suprafața navei ar fi ieșit o parte a unei țevi în spirală.

Discul acela colosal se înfundase adânc cu o margine în sol. La poalele zidului metalic vertical, oamenii văzură stânca topită, care cursese înlături ca o smoală groasă.

Exploratorii pierdură mai multe ore căutând o trapă sau vreun orificiu oarecare. Intrarea era însă camuflată sub stratul de malachit ori de metal oxidat, sau, poate, fusese închisă cu atâta măiestrie, încât nu se putea desluși nici cel mai mic indiciu al existenței sale. Nu găsiră nici găuri de-ale aparatelor optice, nici robinete ale sistemului de purjare. Stânca de metal părea turnată dintr-o bucată. Erg Noor, care prevăzuse acest lucru, hotărâ să pătrundă înăuntrul navei cu ajutorul dispozitivului de tăiere electrohidraulic, care biruia orice blindaj al astronavelor terestre. După o scurtă consfătuire, căzură cu toții de acord să deschidă creasta spiralei. Acolo trebuia negreșit să se afle un gol oarecare, fie o conductă, fie o comunicație circulară, prin care puteau ajunge până la încăperile dinăuntru fără riscul de a da peste o serie de despărțituri.

O studiere temeinică a spiralodiscului necesita o expediție specială. Mai înainte însă ca aceasta să pornească spre o planetă atât de primejdioasă, trebuia să se demonstreze că în interiorul navei s-au păstrat neatinse aparatele și materialele, ca și obiectele de uz curent ale celor care străbătuseră depărtări atât de fantastice, încât, pe lângă ele, traiectoriile astronavelor terestre păreau doar timide excursii.

De partea cealaltă, spirala ajungea până la sol. Deplasară până acolo un proiector și traseră fire de înaltă tensiune. Lumina albăstruie reflectată de disc se răspândi ca o pâclă peste câmpie, ajungând până la niște obiecte întunecoase și foarte înalte, cu contururi nedefinite, probabil stânci, printre care se căscau porțile largi ale unui întuneric fără fund. Nici reflexele cețoaselor pete stelare, nici razele proiectorului nu permiteau să ghicești, dincolo de aceste porți negre, existența unui sol. Probabil că tocmai acolo se afla coborâșul spre câmpia cea joasă pe care o întrezăriseră în răstimpul descinderii.

Căruciorul automat se apropie cu un uruit surd și descarcă singurul robot universal de care dispunea „Tantra”. Fără să-i pese de întreita-i greutate, acesta se îndreptă în grabă spre disc și se opri în fa fa lui; părea o namilă cu picioarele scurte, cu trunchiul prelung, și capul enorm, înclinat amenințător înainte.

Ascultând de comenzile lui Erg Noor, robotul luă cu cele patru brațe ale sale masivul dispozitiv de tăiere și rămase în așteptare, înfipt pe picioarele-i crăcănate, gata să treacă la execuția primejdioasei acțiuni.

— Robotul va fi condus doar de Key Beer și de mine, spuse la telefon șeful expediției. Scafandrii noștri sunt mai bine protejați. Ceilalți, care au scafandrii biologici, să se îndepărteze…

Deodată, șeful se opri. Prin conștiința lui trecu fulgerător ceva ce-i stârni în inimă o teamă de neînțeles: simți că i se taie picioarele. În locul nobilei lui voințe umane, fără de veste apăru supunerea oarbă a unui animal sleit de puteri. Scăldat în sudoare, Erg Noor înainta fără să vrea spre poarta cea neagră. Strigătul Nizei, râsunînd în telefonul său, îl dezmetici pentru o clipă.

Se opri în loc, dar puterea întunecată care-i stăpinea psihicul îl mână din nou înainte.

Aflați la marginea cercului de lumină, Key Beer și Eon Tal porniră împreună cu șeful expediției, oprindu-se ca și el în drum și luptind din greu împotriva lor înșiși. Acolo, la poarta întunericului, învăluită de neguri, se stârni o mișcare, o formă de neconceput pentru mintea omenească și cu atât mai înspăimântătoare. De rândul acesta, nu mai era cunoscuta făptură cu chip de meduză; in penumbra cenușie se mișca o cruce neagră, cu bratele largi și o umflătură eliptică în centru. Pe trei extremități ale crucii se vedeau lentile care străluceau în lumina proiectorului, estompată de ceață. Baza crucii se pierdea în bezna unei văgăuni.

Erg Noor, care mergea mai repede decât ceilalți, ajunse cam la o sută de pași de obiectul acesta neînțeles, și căzu. Chiar mai înainte ca oamenii încremeniți de spaimă să-și fi putut da seama că în joc este însăși viața șefului lor, crucea neagră se înălță deasupra cablurilor electrice. Se aplecă înainte ca un lujer de plantă, cu intenția vădită să-și ajungă victima peste câmpul de protecție.

Cu un efort suprem, Niza Krit sări spre robot și întoarse manetele de comandă pe care acesta le avea la ceafă. Automatul ridică dispozitivul de tăiere încet și parcă nesigur. Văzând cu deznădejde că nu poate conduce cum trebuie acest mecanism complex, Niza se repezi înainte pentru a-l acoperi cu trupul său pe Erg Noor. Din cele trei extremități ale crucii țâșniră fulgere șerpuitoare. Tînăra fată căzu peste Erg Noor cu brațele aruncate înlături. Din fericire, robotul apucase să întoarcă dispozitivul de tăiere drept spre centrul crucii celei negre. Aceasta se îndoi convulsiv, ca și cum ar fi căzut pe spate, și dispăru în bezna de nepătruns dintre stânci. Erg Noor și cei doi tovarăși ai lui își veniră îndată în fire, ridicînd-o pe Niza; se retraseră dincolo de marginea discului-spirală. Însoțitorii lor, care se dezmeticiră între timp, împingeau spre ei un tun improvizat dintr-un motor planetar. Cu o ferocitate pe care nu și-o cunoscuse până acum, Erg Noor îndreptă șuvoiul distrugător al radiațiilor spre stâncile care formau poarta Întunericului și mătură câmpia cu cea mai mare grijă, căutând să nu scape nici un metru pătrat al solului. Eon Tal, îngenuncheat în fața Nizei, îi vorbea încet, prin telefon, căutând să-i distingă fața, prin silicolul căștii. Tînăra fată ținea ochii închiși și nu se mișca de loc. Nici prin telefon, nici prin scafandru, biologul nu reuși să prindă vreo urmă de respirație.

— Monstrul a omorât-o pe Niza! — strigă cu durere Eon Tal zărindu-l pe Erg Noor care se apropia. Prin viziera îngustă a căștii nu putea vedea ochii șefului.

— Transportați-o imediat pe „Tantra”, în îngrijirea Lumei! porunci el, și glasul îi suna acum mai metalic decât oricînd. Ajută-i și dumneata să elucideze natura afecțiunii. Rămânem aici șase inși pentru desăvârșirea cercetărilor. Geologul să meargă cu voi și să adune toate mostrele de roci întâlnite pe drum. Nu putem zăbovi mai mult pe această planetă. Pentru cercetări am avea nevoie de tancuri cu o protecție superioară; fără ele, primejduim echipajul în mod inutil. Luați al treilea cărucior și grăbiți-vă!

Erg Noor se întoarse și, fără să mai arunce vreo privire îndărăt, se îndreptă spre astronava-disc. „Tunul” fu împins înainte. Inginerul mecanic, care se postă lângă el, aruncă șuvoiul de foc din zece în zece minute, măturând tot semicercul până la marginea discului. Robotul trase dispozitivul de tăiere lângă creasta celei de a doua volute exterioare a spiralei, care îi ajungea la înălțimea pieptului.

Un vuiet puternic străbătu chiar și prin grosimea scafandrilor de înaltă protecție. Pe porțiunea pe care o aleseseră pe stratul de malachit, începură să șerpuiască crăpături mărunte. Bucăți din această masă dură zburau înlături, lovindu-se cu zgomot de trupul metalic al automatului. Deplasându-se lateral, dispozitivul de tăiere desprinse din stratul protector o lespede întreagă si descoperi o suprafață grunjoasă de un albastru plăcut chiar și In lumina proiectorului. După ce robotul decapă[61] un pătrat destul de larg pentru trecerea unui scafandrier, Key îl făcu să practice în metalul albastru o tăietură profundă care totuși nu străpunse întreaga lui grosime. Automatul trase o a doua linie, perpendiculară pe cea dintâi, și începu să miște tăișul înainte și înapoi, mărind tensiunea. Crestătura se adinci cu mai bine de un metru. Cînd și cea de a treia latură a pătratului fusese trasată, tăieturile începură să se caște, lărgindu-se înspre afară.

— Atențiune! înapoi, jos! strigă prin microfon Erg Noor, deconectând robotul și trăgându-se îndărăt.

O bucată groasă de metal se răsfrlnse deodată ca tinicheaua unei cutii de conserve: din orificiul deschis tîșni pe o tangentă la spirală o flacără orbitoare, irizată. Această deviere a văpăii, ca și topirea metalului albastru, care reînchise într-o clipă gura, Ii salvă pe exploratori. Din puternicul robot nu mai rămăsese decât o masă informă, din care ieșeau jalnic două picioare scurte. Erg Noor și Key Beer scăpaseră numai datorită scafandrilor lor. Explozia îi aruncă departe de astronava aceea ciudată, îi împrăștie pe ceilalți, răsturnă,tunul” și rupse cablurile de înaltă tensiune.

Venindu-și în fire după șocul suferit, Ințeleseseră cu toții că au rămas fără apărare. Din fericire, se aflau în câmpul luminat de proiector. Nimeni nu era rănit. Erg Noor hotărâ totuși că le ajunge. Părăsind instrumentele, cablurile și proiectorul devenite inutile, cercetătorii se urcară pe căruciorul care nu suferise deteriorări și se retraseră în grabă spre „Tantra”.

Fericitul concurs de împrejurări carc-l scăpase în clipa deschiderii imprudente a astronavei străine nu fusese nicidecum determinat de spiritul de prevedere al șefului. O a doua încercare s-ar fi putut solda cu rezultate mult mai tragice… iar Niza, astronavigatoarea lui dragă, ce-o fi cu ea?… Erg Noor trăgea nădejd scafandrul ei mai atenuase puțin puterea ucigăto crucii negre. La urma urmei, nici biologul nu fusese omorât de atingerea monstruoasei meduze. Dar putea ca ei, departe de perfecționatele institute medicale de Pământ, să combată acțiunea unei arme necunoscute.

În camera de trecere, Key Beer se apropie de șeful expediției, arătându-i partea din spate a umărului stâng. Erg Noor se întoarse spre oglinzile — mobil indispensabil al cabinelor intermediare — ce serve unui control atent la întoarcerea de pe o planetă străin O pojghiță subțire de pe umărarul făcut din zirconiu titanic se desfăcuse; din ruptură se vedea un fragme de metal azuriu, care pătrunsese dublura izolatoare făra a fi străpuns stratul interior al scafandrului. Abia reușiră să scoată schija aceasta. Cu prețul atâtor primejdii și de fapt cu totul întâmplător, puteau acum să aducă pe Pământ o mostră din enigmaticul metal al spiralodiscului. În sfârșit, eliberat de scafandru, Erg Noor reuși să intre sau mai bine zis să se târască sulb apăsarea îngrozitoare a teribilei planete, înăuntrul navei lui.

Membrii expediției îl așteptau cu o mare nerăbdare. Prin stereovizofoanele lor, urmăriseră desfășurarea catastrofei, așa încât nu mai aveau nevoie să pună întrebări.