Roboţii de pe Aurora

31

Baley se trezi brusc şi adulmecă bănuitor aerul. Se simţea un miros slab şi necunoscut, care dispăru după câteva respiraţii.

Daneel stătea serios lângă pat. Spuse:

— Sper, partenere Elijah, că ai dormit bine.

Baley privi în jur. Draperiile erau tot trase peste ferestre, dar era clar că în Exterior era zi. Giskard aranja nişte haine, de la pantofi până la sacou, total diferite de cele pe care le purtase cu o zi înainte. Răspunse:

— Foarte bine, Daneel. M-a trezit ceva?

— S-a făcut o injecţie cu antisomnină în aerul din încăpere, partenere Elijah. Activează sistemul de trezire. Am folosit o cantitate mai mică decât cea normală, pentru că nu ştiam cum vei reacţiona. Poate că ar fi trebuit să folosim o cantitate şi mai mică.

— Mie mi s-a părut ca o izbitură în spate. Cât e ora?

— E 07.05, după unitatea de măsură de pe Aurora. Fiziologic. Micul dejun va fi gata peste o jumătate de oră.

Spusese toate astea fără urmă de bună dispoziţie, deşi o fiinţă umană ar fi considerat potrivit un zâmbet.

Giskard zise, cu o voce mai inflexibilă şi mai puţin nuanţată decât a lui Daneel:

— Domnule, prietenul Daneel şi cu mine nu putem intra în Personală. Dacă dumneavoastră veţi intra şi ne veţi anunţa dacă vă trebuie ceva, noi vă vom servi imediat.

— Da, bineînţeles.

Baley se ridică, se răsuci şi se dădu jos din pat.

Giskard începu deîndată să strângă patul:

— Vă rog să-mi daţi pijamaua dumneavoastră, domnule.

Baley ezită doar o clipă. Un robot îi cerea asta, nu altceva. Se dezbrăcă şi-i întinse pijamaua lui Giskard, care o luă cu o înclinare uşoară şi demnă a capului.

Baley se privi cu dispreţ. Observă dintr-o dată un corp de vârstă mijlocie, foarte probabil în stare mai proastă decât al lui Fastolfe, care era de aproape trei ori mai bătrân.

Îşi căută din obişnuinţă papucii şi descoperi că nu existau. Pesemne că nici nu-i trebuia. Podeaua se simţea caldă şi moale la mers. Intră în Personală şi ceru indicaţii. De pe cealaltă parte a peretelui amăgitor, Giskard îi explică, serios, cum funcţionează aparatul de ras, pasta de dinţi, îi spuse cum să treacă dispozitivul de spălat pe comandă automată, cum să regleze temperatura duşului.

Totul era mai mare şi mai minuţios decât pe Pământ şi nu existau despărţituri pe partea cealaltă prin care să audă agitaţia şi zgomotele involuntare ale altcuiva, pe care el trebuia să le ignore cu încăpăţânare ca să întreţină iluzia intimităţii.

Era inutil, se gândi Baley posac în timp ce îndeplinea ritualul somptuos, dar era o inutilitate cu care (ştia deja) s-ar fi putut obişnui. Dacă ar sta aici, pe Aurora, o perioadă oarecare, şocul întoarcerii pe Pământ ar fi dureros de puternic, mai ales în privinţa Personalei. Spera ca readaptarea să nu dureze mult, dar mai spera că pământenii care vor coloniza Lumi noi să nu se simtă obligaţi să se agaţe de ideea Personalelor Comune.

Poate că, se gândi Baley, aşa ar trebui definit inutilul: ceva cu care te poţi obişnui repede.

Baley ieşi din Personală după ce-şi satisfăcu anumite funcţii, cu bărbia proaspăt rasă, cu dinţii strălucitori, corpul spălat şi uscat. Întrebă:

— Giskard, unde e deodorantul?

— Nu înţeleg, domnule, răspunse Giskard.

Daneel zise repede:

— Când ai acţionat comanda pentru spumă, partenere Elijah, s-a introdus un efect deodorant. Îmi cer iertare pentru neputinţa prietenului Giskard de a înţelege. El nu are experienţa mea pe Pământ.

Baley îşi înălţă sprâncenele bănuitor şi începu să se îmbrace cu ajutorul lui Giskard. Spuse:

— Văd că tu şi Giskard tot mă mai urmaţi pas cu pas. A existat vreo încercare de înlăturare asupra mea?

— Până acum, nu, partenere Elijah, răspunse Daneel. Cu toate acestea, ar fi înţelept ca prietenul Giskard şi cu mine să te însoţim permanent, dacă se poate.

— De ce, Daneel?

— Din două motive, partenere Elijah. Mai întâi, îţi putem explica orice aspect din cultura sau folclorul de pe Aurora, cu care nu eşti obişnuit. Pe urmă, prietenul Giskard, în special, poate înregistra şi reproduce fiecare cuvânt din orice discuţie pe care o poţi avea. Asta s-ar putea să-ţi folosească. Îţi aminteşti că au fost momente din discuţiile tale cu dr. Fastolfe şi cu domnişoara Gladia când prietenul Giskard şi cu mine eram mai departe sau în altă cameră…

— Aşa că discuţiile n-au fost înregistrate de Giskard?

— De fapt, au fost, partenere Elijah, dar cu mai puţină precizie… şi ar putea exista porţiuni care să nu fie aşa de clare cum am dori. Ar fi bine dacă am sta aproape de tine, atât cât se cuvine.

Baley zise:

— Daneel, crezi că mă voi simţi mai bine dacă mă voi gândi la voi ca la nişte ghizi sau dispozitive de înregistrare, şi nu ca la nişte paznici? De ce să nu recunoaştem că sunteţi absolut inutili ca paznici? De vreme ce nu au fost atentate împotriva mea până acum, de ce să nu tragem concluzia că nu vor fi nici în viitor?

— Nu, partenere Elijah, ar fi imprudent. Dr. Fastolfe simte că eşti privit cu mare neîncredere de duşmanii lui. Ei au încercat să-l convingă pe Preşedinte să nu-i dea aprobarea doctorului Fastolfe să te cheme şi cu siguranţă că vor încerca, în continuare, să-l convingă să fii trimis înapoi pe Pământ, cât mai curând posibil.

— Această opoziţie paşnică nu are nevoie de paznici.

— Nu, domnule, dar dacă opoziţia are motive să se teamă că-l vei disculpa pe dr. Fastolfe, e posibil să se dedea la acte extreme. La urma urmei, nu eşti de pe Aurora, iar interdicţiile împotriva violenţei vor fi mai puţin stricte în cazul tău.

Baley se încăpăţână:

— Faptul că sunt aici de o zi întreagă şi că nu s-a întâmplat nimic ar trebui să le răcorească minţile şi să reducă mult ameninţarea cu violenţa.

— Aşa s-ar părea, zise Daneel, fără să dea semne că a simţit ironia din glasul lui Baley.

— Pe de altă parte, zise Baley, dacă dau impresia că fac vreun progres, atunci pericolul asupra mea creşte imediat.

Daneel făcu o pauză, reflectând, apoi spuse:

— S-ar părea că e o consecinţă logică.

— Şi deci, tu şi Giskard veţi veni cu mine oriunde, nu cumva să reuşesc să-mi fac treaba prea bine.

Daneel făcu din nou o pauză, apoi spuse:

— Modul în care pui problema, partenere Elijah, mă descumpăneşte, dar se pare că ai dreptate.

— În acest caz, făcu Baley, sunt gata pentru micul dejun, deşi îmi piere pofta de mâncare când mi se spune că varianta eşecului este asasinarea mea.

32

Fastolfe îi zâmbi lui Baley peste masă:

— Ai dormit bine, domnule Baley?

Baley analiză fascinat felia de şuncă. Trebuie să fi fost tăiată cu un cuţit. Era roşcată. Avea o fâşie subţire de grăsime pe o parte. Pe scurt, nu fusese fabricată. Rezultatul era că avea gust mai de şuncă, dacă se poate spune aşa.

Mai erau ouă la capac, cu gălbenuşul ca o emisferă turtită în mijloc, înconjurat de albuş, ca nişte margarete pe care Ben i le arătase pe Pământ, în câmp. Teoretic, el ştia cum arată un ou înainte de a fi gătit şi ştia că are un gălbenuş şi un albuş, dar nu le văzuse niciodată separate, gata de mâncat. Chiar şi pe nava cu care venise aici, şi chiar şi pe Solaria, când erau servite la masă, ouăle erau făcute jumări.

Îl privi tăios pe Fastolfe:

— Poftim?

Fastolfe spuse cu răbdare:

— Ai dormit bine?

— Da. Foarte bine. Cred că mai dormeam, dacă n-ar fi fost antisomnina.

— A, da. Nu e chiar ospitalitatea la care are dreptul să se aştepte un musafir, dar m-am gândit că vrei să te scoli devreme.

— Ai perfectă dreptate. Şi nici nu sunt chiar musafir.

Fastolfe mâncă în tăcere câteva clipe. Sorbi din băutura lui fierbinte şi întrebă:

— A venit vreo iluminare peste noapte? Te-ai trezit cumva cu o perspectivă nouă, cu un nou gând?

Baley îl privi bănuitor pe Fastolfe, dar chipul acestuia nu vădea nici o urmă de sarcasm. Ducându-şi cana la buze, spuse:

— Mă tem că nu. Sunt la fel de ineficient acum, ca şi aseară.

Sorbi şi se strâmbă fără să vrea. Fastolfe zise:

— Îmi pare rău. Băutura ţi se pare nesuferită?

Baley mârâi şi gustă iar, plin de grijă.

— E doar cafea, spuse Fastolfe, să ştii. Decofeinizată.

Baley se încruntă:

— Nu are gust de cafea şi… iartă-mă, dr. Fastolfe. Nu vreau să par nebun, dar Daneel şi cu mine tocmai am avut o discuţie scurtă, mai în glumă, mai în serios, despre posibilitatea unor violenţe împotriva mea — mai în glumă din partea mea, desigur, nu din a lui Daneel — şi îmi închipui că una dintre căile prin care s-ar putea ajunge la mine este…

Vocea i se stinse.

Fastolfe înălţă din sprâncene. Se întinse după cafeaua lui Baley cu un murmur de scuză şi o mirosi. Apoi luă cu lingura o cantitate mică şi o gustă. Spuse:

— Absolut normală, domnule Baley. Asta nu e o încercare de otrăvire.

Baley zise:

— Regret că mă port aşa de prosteşte, doar ştiu că a fost pregătită de roboţii dumitale… dar eşti sigur?

Fastolfe zâmbi:

— La roboţi s-a umblat mai demult. Oricum, de data asta n-a umblat nimeni. Cafeaua, deşi foarte cunoscută în diverse Lumi, este de mai multe feluri. Se ştie că fiecare fiinţă umană preferă cafeaua din Lumea lui. Îmi pare rău, domnule Baley, nu am sortimentul de pe Pământ ca să te servesc. Vrei lapte? Acesta e relativ la fel în toate Lumile. Suc de fructe? Sucul de struguri de pe Aurora este considerat superior în toate Lumile. Se zvoneşte că noi l-am lăsa la fermentat, dar bineînţeles că nu e adevărat. Apă?

— O să încerc sucul de struguri.

Baley îşi privi cafeaua şovăielnic:

— Cred că ar trebui să încerc să mă obişnuiesc şi cu asta.

— Deloc, spuse Fastolfe. De ce să cauţi neplăcutul, dacă nu e nevoie? Şi deci — zâmbetul îi păru cam forţat când reveni la prima remarcă — noaptea şi somnul nu ţi-au adus nici un gând bun?

— Îmi pare rău, zise Baley.

Apoi, încruntându-se la o amintire vagă:

— Deşi…

— Da?

— Am impresia că exact înainte de a adormi, între somn şi starea de veghe, mi s-a părut că am ceva.

— Zău? Ce?

— Nu ştiu. Gândul m-a făcut să mă trezesc, dar l-am pierdut. Sau m-a trezit vreun zgomot imaginar. Nu-mi aduc aminte. M-am agăţat de gând, dar nu l-am prins. S-a dus. Cred că aşa ceva nu e neobişnuit.

Fastolfe păru gânditor:

— Eşti sigur?

— Nu tocmai. Gândul s-a pierdut atât de repede, încât nici nu sunt prea sigur că l-am avut. Şi chiar dacă l-am avut, poate mi s-a părut că are un rost numai fiindcă eram pe jumătate adormit. Dacă mi l-ar spune cineva acum, în plină zi, poate că n-ar mai avea nici un sens.

— Dar orice ar fi fost şi oricât de fugar, sigur a lăsat o urmă.

— Aşa cred, dr. Fastolfe. În cazul ăsta, va reveni. Sunt sigur.

— Ar trebui să aşteptăm?

— Ce altceva putem face?

— Există Sondajul Psihic.

Baley se rezemă de scaun şi-l privi fix pe Fastolfe, o clipă. Zise:

— Am auzit de el, dar poliţia de pe Pământ nu-l foloseşte.

— Nu suntem pe Pământ, domnule Baley, spuse Fastolfe încet.

— Poate dăuna creierului. N-am dreptate?

— Nu prea, în mâinile cui trebuie.

— Dar nu e imposibil, nici măcar în mâinile cui trebuie, zise Baley. Înţeleg că pe Aurora nu poate fi folosit decât în condiţii foarte stricte. Cei asupra cărora se exercită trebuie să fie vinovaţi de crimă sau…

— Da, domnule Baley, dar asta se referă la Aurorieni. Dumneata nu eşti Aurorian.

— Adică, pentru că sunt Pământean trebuie să fiu tratat ca un neom?

Fastolfe zâmbi şi-şi desfăcu braţele:

— Haide, domnule Baley. A fost doar o idee. Aseară erai destul de disperat ca să sugerezi rezolvarea dilemei noastre prin punerea Gladiei într-o situaţie îngrozitoare şi tragică. Mă întrebam dacă eşti destul de disperat ca să rişti chiar dumneata.

Baley se frecă la ochi şi rămase tăcut câteva clipe. Apoi spuse, cu vocea schimbată:

— Aseară greşeam. Am recunoscut. Cât despre ce discutăm acum, nu sunt deloc sigur că lucrul la care m-am gândit, când eram pe jumătate adormit, ar avea vreo importantă. Se poate să fi fost o amăgire — o prostie fără sens. Poate că n-a fost nimic. Nimic. Consideri că ar fi înţelept ca, pentru o posibilitate atât de mică de reuşită, să risc să-mi distrug creierul, fiindcă îţi închipui că aşa vei găsi soluţia problemei?

Fastolfe încuviinţă:

— Îţi aperi cauza cu elocinţă… iar eu n-am vorbit prea serios.

— Mulţumesc, dr. Fastolfe.

— Dar acum ce vom face?

— Deocamdată, vreau să vorbesc din nou cu Gladia. Sunt anumite lucruri pe care vreau să le clarific.

— Ar fi trebuit să le discuţi aseară.

— Aşa ar fi trebuit, dar aseară am înghiţit mai mult decât puteam să asimilez şi anumite idei mi-au scăpat. Sunt detectiv, nu computer infailibil. Fastolfe zise:

— Nu te condamn. Doar că nu vreau ca Gladia să fie deranjată degeaba. După câte mi-ai spus aseară, presupun că e într-o stare de nefericire profundă.

— Fără îndoială. Dar este şi foarte dornică să afle ce s-a întâmplat — cine, dacă a existat cineva, l-a omorât pe cel pe care ea îl considera soţul ei. Şi asta e de înţeles. Sunt sigur că mă va ajuta. Şi vreau să mai vorbesc cu o persoană.

— Cu cine?

— Cu fiica dumitale, Vasilia.

— Cu Vasilia? De ce? La ce bun?

— E robotician. Aş vrea să vorbesc şi cu alţi roboticieni, în afară de dumneata.

— Eu nu vreau acest lucru, domnule Baley.

Terminaseră de mâncat. Baley se ridică:

— Dr. Fastolfe, din nou trebuie să-ţi aduc aminte că mă aflu aici la solicitarea dumitale, nu am nici o însărcinare oficială să desfăşor munca de poliţist. Nu am nici o legătură cu autorităţile de pe Aurora. Singura şansă pe care o am ca să ajung la capătul acestei încurcături nefericite este să sper că anumiţi oameni mă vor ajuta de bunăvoie şi-mi vor răspunde la întrebări. Dacă mă opreşti, atunci e clar că nu pot merge mai departe decât sunt acum, adică nicăieri. Şi va fi destul de rău pentru dumneata — si, deci, pentru Pământ — aşa că te rog să nu-mi stai în cale. Dacă îmi înlesneşti întâlnirea cu cine doresc eu — sau dacă măcar încerci s-o înlesneşti, intervenind în numele meu — atunci locuitorii de pe Aurora vor considera acest fapt ca pe un semn de conştiinţă a nevinovăţiei din partea dumitale. Pe de altă parte, dacă îmi stinghereşti cercetările, la ce concluzie pot ei ajunge, decât că eşti vinovat şi te temi să nu se afle?

Fastolfe zise, mascându-şi cu greu enervarea:

— Înţeleg asta, domnule Baley. Dar de ce Vasilia? Mai sunt şi alţi roboticieni.

— Vasilia este fiica dumitale. Ea te cunoaşte. Ar putea avea păreri autorizate privind posibilitatea ca dumneata să distrugi un robot. Pentru că e membră a Institutului de Robotică şi se află de partea duşmanilor dumitale politici, orice mărturie favorabilă pe care ar putea-o depune ar fi convingătoare.

— Şi dacă depune mărturie împotriva mea?

— Vom vedea atunci. Vrei să iei legătura cu ea şi s-o rogi să mă primească?

Fastolfe vorbi cu resemnare:

— O să-ţi fac plăcerea, dar te înşeli dacă îţi închipui că o pot convinge uşor să te primească. S-ar putea să fie prea ocupată — sau să creadă că este. Poate fi plecată de pe Aurora. S-ar putea ca, pur şi simplu, să nu dorească să fie amestecată. Am încercat aseară să-ţi explic ce motive are — crede că are — ca să mă duşmănească. Dacă o rog să te primească, s-ar putea să fie silită să refuze, doar pentru că nu mă înghite.

— Vrei să încerci, dr. Fastolfe?

Fastolfe oftă:

— O să încerc, după ce te duci la Gladia. Presupun că vrei s-o vezi direct? Ţi-aş sugera că ar fi suficientă o vedere tridimensională. Imaginea este de calitate destul de bună, aşa că nu trebuie să vorbeşti cu ea în persoană.

— Îmi dau seama, dr. Fastolfe, dar Gladia este Solariană şi are amintiri neplăcute despre vizionarea în tridimensional. Si, oricum, eu sunt de părere că eficienţa este mult mai mare dacă eşti la faţa locului. Situaţia actuală este prea delicată şi problemele sunt prea mari pentru mine ca să renunţ la această eficienţă.

— Ei bine, o voi anunţa pe Gladia.

Plecă, ezită şi se întoarse din nou.

— Dar, domnule Baley…

— Da, dr. Fastolfe?

— Aseară mi-ai spus că situaţia este destul de gravă pentru dumneata ca să nesocoteşti orice neplăcere pe care i-ai putea-o provoca Gladiei. Ai explicat că sunt lucruri mai importante în joc.

— Aşa este, dar poţi fi sigur că n-o deranjez, dacă mă descurc.

— Nu vorbesc de Gladia acum. Te previn, doar, că această părere strict a dumitale ar trebui extinsă şi asupra mea. Nu mă aştept să te îngrijoreze bunăstarea sau mândria mea, dacă ai posibilitatea să vorbeşti cu Vasilia. Nu aştept cu nerăbdare rezultatele, dar dacă vorbeşti, într-adevăr, cu ea, voi suporta orice neplăcere care va decurge de aici şi nu eşti obligat să încerci să mă cruţi. Înţelegi?

— Ca să fiu cinstit, dr. Fastolfe, n-am avut nici o intenţie să te cruţ. Dacă pun neplăcerea sau ruşinea dumitale faţă în fată cu politica voastră şi cu bunăstarea Lumii mele, n-aş ezita nici o clipă să te fac de ruşine.

— Bun! Şi, domnule Baley, trebuie să extindem această atitudine şi asupra dumitale. Bunăstarea dumitale nu are voie să ne stea în drum.

— N-a fost vorba de bunăstarea mea, când te-ai hotărât să mă chemi aici fără să mă întrebi.

— Mă refer la altceva. Dacă după un timp — nu mult, dar un timp oarecare — nu progresezi deloc în aflarea unei soluţii, va trebui să ne gândim la Sondajul Psihic, la urma urmei. Ultima noastră şansă ar fi să aflăm ce cunoaşte mintea dumitale şi dumneata nu ştii că ea ştie.

— Poate nu ştie nimic, dr. Fastolfe.

Fastolfe îl privi pe Baley cu tristeţe:

— De acord. Dar, aşa cum ai spus referitor la posibilitatea ca Vasilia să depună mărturie împotriva mea — vom vedea atunci.

Se întoarse iar şi ieşi din încăpere.

Baley se uită după el, gânditor. Acum i se părea că, dacă ar face vreun progres, ar înfrunta represalii fizice necunoscute — dar, poate, periculoase. Şi dacă n-ar progresa, ar înfrunta Sondajul Psihic, şi ăsta nu putea fi mai bun.

— Pe Iehova! murmură pentru el.

33

Drumul spre casa Gladiei păru mai scurt decât cu o zi înainte. Afară era însorit şi frumos din nou, dar priveliştea părea alta. Soarele arunca raze piezişe din partea opusă, desigur, iar culoarea era puţin diferită. Poate că plantele păreau altele dimineaţa faţă de seara — sau miroseau altfel. Baley îşi amintea că se gândise uneori la asta, pe Pământ.

Daneel şi Giskard îl însoţeau şi de data asta, dar mergeau mai aproape de el şi păreau mai puţin îngrijoraţi.

Baley întrebă alene:

— Aici soarele străluceşte tot timpul?

— Nu, partenere Elijah, răspunse Daneel. Dacă s-ar întâmpla aşa, ar fi un dezastru pentru lumea plantelor şi, prin urmare, pentru umanitate. Prognoza este, de fapt, că soarele va fi acoperit de nori în timpul zilei.

— Ce-a fost asta? întrebă Baley uimit.

Un animal mic, cafeniu deschis, se ghemuise în iarbă. Văzându-i pe ei, fugise cam fără grabă.

— Un iepure, domnule, zise Giskard.

Baley se linişti. Îi văzuse şi pe câmpurile de pe Pământ.

De data asta, Gladia nu-i aştepta la uşă, dar era clar că îi aştepta. Când un robot îi pofti înăuntru, ea nu se ridică, ci spuse, cam iritată şi obosită:

— Dr. Fastolfe mi-a zis că trebuie să mă vezi din nou. Ce mai e?

Purta o rochie strânsă pe corp şi se vedea că nu mai are nimic pe dedesubt: Părul îi era dat pe spate, lins, iar chipul îi era palid. Arăta mai obosită decât cu o zi înainte şi era evident că dormise puţin. Daneel, amintindu-si ce se întâmplase în prima zi, nu intră în cameră. Totuşi, Giskard intră, privi atent în jur, apoi se retrase într-o nişă din perete. Un robot al Gladiei stătea în altă nişă.

Baley zise:

— Îmi pare nespus de rău, Gladia, că trebuie să te deranjez încă o dată.

— Aseară am uitat să-ţi spun, vorbi Gladia, că, după ce Jander va fi ars, va fi, bineînţeles, reciclat pentru refolosire în fabricile de roboţi. Cred că va fi amuzant să ştiu că, de fiecare dată când voi vedea un robot nou construit, mă voi putea gândi că e alcătuit din mulţi atomi ai lui Jander.

— Şi noi suntem reciclaţi când murim, zise Baley, şi cine ştie ce atomi şi ai cui sunt în tine sau în mine în clipa asta, ori în ai cui vor fi ai noştri cândva.

— Ai foarte multă dreptate, Elijah. Şi îmi aduci aminte cât de uşor este să filozofezi asupra necazurilor altora.

— Aşa e, Gladia, dar n-am venit să filozofez.

— Atunci, fă lucrul pentru care ai venit.

— Trebuie să pun întrebări.

— N-au fost destule ieri? De atunci ţi-ai petrecut timpul gândindu-te la altele noi?

— În parte, da, Gladia. Ieri ai spus că şi după ce erai cu Jander — ca soţ şi soţie — au existat bărbaţi care ţi s-au oferit şi că tu i-ai refuzat. Despre asta trebuie să te întreb.

— De ce?

Baley ignoră întrebarea.

— Povesteşte-mi, zise, câţi bărbaţi ţi s-au oferit în timpul cât erai măritată cu Jander?

— Nu mi-am notat, Elijah. Trei sau patru.

— A fost vreunul dintre ei insistent? S-a oferit cineva mai mult decât o dată?

Gladia, care îi evitase privirea, i se uită drept în faţă şi întrebă:

— Ai vorbit cu alţii despre asta?

Baley dădu din cap:

— N-am vorbit decât cu tine despre acest lucru. Oricum, din întrebarea ta îmi dau seama că a existat cel puţin unul care a fost insistent.

— Unul. Santirix Gremionis, oftă ea. Aurorienii au nume atât de neobişnuite şi el era neobişnuit — pentru un Aurorian. N-am mai întâlnit niciodată unul aşa de stăruitor ca el. Întotdeauna era politicos, întotdeauna îmi întâmpina refuzul cu un zâmbet şi cu o plecăciune demnă, şi apoi, ca şi cum n-ar fi fost nimic, încerca din nou în săptămâna următoare sau chiar în următoarele zile. Simpla repetare era o mică lipsă de respect. Un Aurorian cuviincios acceptă un refuz permanent în afară de cazul în care posibila parteneră îi dă de înţeles, destul de clar, că s-a răzgândit.

— Mai spune-mi… Cei care ţi se ofereau ştiau de relaţia ta cu Jander?

— Ăsta nu era un lucru pe care să-l pomenesc în conversaţiile ocazionale.

— Bine, atunci să-l luăm anume pe acest Gremionis. El ştia că Jander e soţul tău?

— Nu i-am spus-o niciodată.

— Nu îndepărta subiectul de discuţie, Gladia. Nu e vorba dacă i-ai spus-o. Spre deosebire de alţii, el s-a oferit în mod repetat. Apropo, de câte ori ai spune? De trei ori? De patru? De câte ori?

— N-am numărat, zise Gladia obosită. Se poate să fi fost de vreo douăsprezece ori sau mai mult. Dacă n-ar fi fost o persoană plăcută în alte privinţe, ar fi trebuit să-mi pun roboţii să-i împiedice intrarea în locuinţa mea.

— A, dar n-ai făcut-o. Şi cere timp să faci multiple oferte. El a venit să te vadă. Te-a întâlnit. A avut timp să observe prezenta lui Jander şi cum te purtai cu acesta. Nu putea să-şi dea seama de relaţie?

Gladia negă din cap:

— Nu cred. Jander nu se amesteca niciodată când eu eram cu o fiinţă umană.

— Aşa erau indicaţiile tale? Cred că aşa trebuie să fi fost.

— Erau. Şi, înainte ca tu să sugerezi că îmi era ruşine din cauza relaţiei, era doar o încercare de a evita complicaţiile supărătoare. Am un oarecare instinct al intimităţii când e vorba de sex, pe care Aurorienii nu-l au.

— Mai gândeşte-te. Putea să-şi dea seama? Iată-l, un bărbat îndrăgostit…

— Îndrăgostit!

Sunetul pe care-l scosese ea semăna cu un sforăit:

— Ce ştiu Aurorienii despre dragoste?

— Un bărbat care se consideră îndrăgostit. Tu nu eşti impresionată. Nu e posibil ca el, cu sensibilitatea şi suspiciunea unui îndrăgostit dezamăgit, să fi ghicit? Gândeşte-te! A făcut vreodată o aluzie indirectă la Jander? Ceva care să-ţi provoace o bănuială cât de mică…

— Nu! Nu! Nu s-a mai auzit ca un Aurorian să vorbească de rău preferinţele sexuale sau obiceiurile altuia.

— Nu neaparat de rău. Un comentariu ironic, poate. Orice semn că bănuia relaţia.

— Nu! Dacă tânărul Gremionis ar fi rostit vreodată un asemenea cuvânt, n-ar mai fi intrat în casa mea şi eu aş fi avut grijă să nu se mai apropie niciodată de mine. Dar el n-ar fi făcut aşa ceva. Era de o politeţe plină de zel faţă de mine.

— Ai spus „tânărul”. Câţi ani are acest Gremionis?

— E cam de vârsta mea. Treizeci şi cinci. Poate chiar un an sau doi mai puţin.

— Un copil, zise Baley cu tristeţe. Chiar mai tânăr decât mine. Dar la vârsta asta… Să presupunem că a bănuit relaţia ta cu Jander şi n-a spus nimic — absolut nimic. N-ar fi putut, cu toate acestea, să fie gelos?

— Gelos?

Lui Baley îi trecu prin minte că pe Aurora sau pe Solaria cuvântul poate să nu însemne mare lucru:

— Mânios că ai putea să preferi pe altul în locul lui.

Gladia zise tăios:

— Ştiu ce înseamnă cuvântul „gelos”. L-am repetat doar din surprindere că eşti în stare să-ţi imaginezi un Aurorian gelos. Pe Aurora, oamenii nu sunt geloşi din cauza sexului. Cu siguranţă că pentru alte lucruri, dar nu din cauza sexului.

Pe faţă i se citi clar un rânjet:

— Chiar dacă era gelos, ce importantă ar avea? Ce putea să facă?

— Nu e posibil să-i fi spus lui Jander că relaţia cu un robot ţi-ar periclita situaţia pe Aurora…

— Asta n-ar fi fost adevărat!

— Jander putea să creadă, dacă i se spunea aşa — să creadă că-ţi dăunează, că-ţi face rău. Ar fi imposibil să fie ăsta motivul pentru degajarea mentală?

— Jander n-ar fi crezut niciodată aşa ceva. Mă făcea fericită în fiecare zi în care era soţul meu şi eu i-am spus asta.

Baley rămase liniştit. Ea nu înţelegea, aşa că trebuia să-i explice, pur şi simplu:

— Sunt sigur că te credea, dar se putea simţi silit să creadă pe altcineva, care-i spunea invers. Dacă ar fi fost prins într-o dilemă insuportabilă cu privire la Prima Lege…

Chipul Gladiei se schimonosi, iar ea ţipă:

— Eşti nebun! Îmi spui povestea veche cu Susan Calvin şi robotul care citea gândurile. Nici un copil mai mare de zece ani n-ar putea crede aşa ceva.

— Nu e posibil ca…

— Nu, nu este. Sunt de pe Solaria şi ştiu destul despre roboţi ca să-mi dau seama că nu e posibil. Ar fi nevoie de un expert nemaipomenit, ca să taie legăturile pentru Prima Lege într-un robot. Dr. Fastolfe ar fi în stare s-o facă, dar cu siguranţă nu Santirix Gremionis. Gremionis e un stilist. Lucrează pe fiinţe umane. Taie părul, desenează îmbrăcăminte. Şi eu fac la fel, dar cel puţin lucrez cu roboţi. Gremionis n-a pus niciodată mâna pe un robot. Nu ştie nimic despre ei, decât să comande unuia să închidă fereastra sau aşa ceva. Vrei să insinuezi că relaţia dintre Jander şi mine… şi mine… — îşi frecă osul pieptului cu un deget ţeapăn, sfârcurile mici ale sânilor ghicindu-i-se sub rochie — a dus la moartea lui Jander?

— N-ai făcut-o cu bună ştiinţă, zise Baley, dorind să se oprească, dar incapabil să lase baltă interogatoriul. Şi dacă Gremionis a aflat de la dr. Fastolfe cum să…

— Gremionis nu-l cunoştea pe dr. Fastolfe şi, oricum, n-ar fi putut înţelege nimic din ce i-ar fi spus dr. Fastolfe.

— Nu poţi şti sigur ce-ar fi înţeles ori ce n-ar fi înţeles Gremionis, cât despre faptul că nu-l cunoştea pe dr. Fastolfe… Gremionis trebuie să fi fost des la tine acasă, dacă te urmărea aşa, şi…

— Şi dr. Fastolfe n-a fost aproape niciodată la mine acasă. Aseară, când a venit cu tine, a fost de-abia a doua oară când mi-a trecut pragul. Îi era teamă că aş pleca dacă ar fi prea apropiat de mine. Odată a recunoscut asta. În acest fel şi-a pierdut fiica, zicea el… ceva ridicol. Înţelegi, Elijah, când trăieşti câteva secole, ai destul timp să pierzi mii de lucruri. Fii re… recunoscător că trăieşti puţin, Elijah.

Plângea nestăpânit.

Baley o privi şi se simţi neajutorat:

— Îmi pare rău, Gladia. Nu mai am întrebări. Să chem un robot? Ai nevoie de ajutor?

Ea dădu din cap şi-i făcu un semn cu mâna:

— Pleacă… pleacă, zise, cu glas sugrumat. Pleacă.

Baley ezită, apoi străbătu camera, aruncându-i Gladiei o ultimă privire nesigură, în timp ce ieşea pe uşă. Giskard îl ajunse din urmă şi Daneel i se alătură când ieşi din casă. El abia dacă observă. Se gândi că începea să fie de acord cu prezenţa lor, aşa cum îşi accepta umbra sau îmbrăcămintea, că începea să se simtă gol fără ei.

Se întoarse repede la locuinţa doctorului Fastolfe, în timp ce gândurile nu-i dădeau pace. Dorinţa de a o întâlni pe Vasilia fusese la început provocată de disperare, de lipsa altui subiect de cercetat, dar acum lucrurile se schimbaseră. Probabil că dăduse peste ceva foarte important.

34

Când Baley se întoarse, figura lipsită de eleganţă a lui Fastolfe era înverşunată:

— Vreun progres? întrebă.

— Am eliminat o parte dintr-o posibilitate… Poate.

— O parte dintr-o posibilitate? Cum elimini cealaltă parte? Sau, mai bine, cum stabileşti o posibilitate?

Baley zise:

— Prima etapă a stabilirii unei posibilităţi este atunci când îmi dau seama că e imposibil să o elimin.

— Şi dacă îţi dai seama că e imposibil de eliminat cealaltă parte a posibilităţii pe care ai menţionat-o atât de misterios?

Baley dădu din umeri:

— Înainte de a pierde timp gândindu-ne la asta, trebuie s-o văd pe fiica dumitale.

Fastolfe păru mâhnit:

— Ei bine, domnule Baley, am făcut aşa cum m-ai rugat şi am încercat să iau legătura cu ea. A fost nevoie s-o trezesc.

— Vrei să spui că se află pe acea parte a planetei unde e noapte? Nu m-am gândit la asta.

Baley era necăjit:

— Mi-e teamă să sunt destul de neghiob ca să-mi închipui că mă aflu tot pe Pământ. În Oraşele subpământene, ziua şi noaptea îşi pierd înţelesul şi timpul tinde să fie uniform.

— Nu e chiar atât de rău. Eos este centrul roboticii de pe Aurora şi vei găsi puţini roboticieni care locuiesc în el. Ea dormea, pur şi simplu, şi dacă a fost trezită nu şi-a schimbat caracterul. N-a vrut să-mi vorbească.

— Cheam-o din nou, insistă Baley.

— Am vorbit cu robotul ei secretar şi a avut loc un schimb neplăcut de mesaje. Mi-a dat de înţeles că nu va vorbi cu mine cu nici un chip. În privinţa dumitale a fost ceva mai îngăduitoare. Robotul a anunţat că ea îţi va acorda cinci minute pe canalul ei particular de vizionare, dacă o chemi… — Fastolfe îşi privi ceasul în formă de bandă de pe perete — peste o jumătate de oră. Nu vrea să te vadă în persoană absolut deloc.

— Condiţiile sunt insuficiente, ca şi timpul. Trebuie s-o văd în persoană atât cât va trebui. I-ai explicat ce important e acest lucru, dr. Fastolfe?

— Am încercat. N-o interesează.

— Eşti tatăl ei. Cu siguranţă…

— Ar lua mai repede o hotărâre pentru un străin ales la întâmplare, decât de dragul meu. Ştiu asta, aşa că m-am folosit de Giskard.

— Giskard?

— O, da. Giskard este unul dintre favoriţii ei. Când învăţa robotica la universitate, şi-a luat libertatea de a regla unele aspecte minore ale programării lui — şi nimic nu creează o relaţie mai apropiată cu un robot decât asta — cu excepţia metodei Gladiei, desigur. Giskard era aproape ca şi Andrew Martin…

— Cine este Andrew Martin?

— Era, nu este, zise Fastolfe. N-ai auzit niciodată de el?

— Niciodată!

— Ciudat! Aceste legende vechi ale noastre se petrec, toate, pe Pământ, totuşi nu sunt cunoscute pe Pământ. Andrew Martin a fost un robot care, treptat, pas cu pas, se presupune că a căpătat aspect uman. Au existat roboţi cu aspect uman înainte de Daneel, dar toţi erau simple jucării, ceva mai mult decât automatele. Oricum, despre capacităţile lui Andrew Martin circulă poveşti uimitoare — semn sigur că e o legendă. A existat o femeie, care făcea parte din legende şi care e cunoscută, de obicei, sub numele de Mica Domnişoară. Relaţia e prea greu de descris acum, dar cred că fiecare fetiţă de pe Aurora a visat să fie Mica Domnişoară şi să-l aibă ca robot pe Andrew Martin. Vasilia a fost — iar Giskard a fost Andrew Martin al ei.

— Ei bine, deci?

— L-am rugat pe robotul ei să-i spună că vei fi însoţit de Giskard. Nu l-a văzut de mulţi ani şi m-am gândit că asta ar putea-o ademeni să fie de acord să te vadă.

— Dar n-a ademenit-o.

— N-a ademenit-o.

— Atunci, trebuie să ne gândim la altceva. Trebuie să existe o cale de a o convinge să mă primească.

Fastolfe zise:

— Poate te gândeşti dumneata la una. Peste câteva minute o vei vedea tridimensional şi vei avea cinci minute să o convingi că ar trebui să te primească în persoană.

— Cinci minute! Ce pot face în cinci minute?

— Nu ştiu. Oricum, e mai bine decât nimic.

35

Cinci minute mai târziu; Baley stătea în faţa ecranului de vizionare în tridimensional, gata s-o cunoască pe Vasilia Fastolfe.

Dr. Fastolfe ieşise, spunând, cu un zâmbet ciudat, că prezenţa sa ar face-o, cu siguranţă, pe fiica lui mai puţin înţelegătoare. Nici Daneel nu era de faţă. Doar Giskard rămase în spatele lui Baley. Giskard spuse:

— Canalul tridimensional al doctorului Vasilia este deschis pentru recepţie. Sunteţi pregătit, domnule?

— Mai pregătit de-atât nici că se poate, zise Baley posac. Refuzase să se aşeze, gândindu-se că în picioare ar putea fi mai impozant. (Cât de impozant putea fi un Pământean?)

Ecranul începu să strălucească, pe când restul încăperii se întuneca, şi apăru o femeie — mai întâi cu un contur imprecis. Îl privea în faţă, cu mâna dreaptă odihnindu-se pe o masă de laborator încărcată cu seturi de diagrame. (Fără îndoială că şi ea plănuise să fie impozantă.) Pe măsură ce imaginea se accentua în centru, marginile ecranului păreau să se topească şi figura Vasiliei (dacă ea era) se contură mai bine şi deveni tridimensională. Se afla în cameră, absolut reală, doar că decorul camerei în care se afla nu se potrivea cu încăperea în care stătea Baley şi diferenţa era mare.

Era îmbrăcată într-o fustă-pantalon de culoare maro închis, largă, semitransparentă, astfel încât picioarele i se zăreau de la jumătate în jos. Bluza era strâmtă şi fără mâneci, iar braţele îi erau goale până la umăr. Decolteul era adânc iar părul, foarte blond, era creţ. N-avea nimic din urâţenia tatălui ei şi cu siguranţă că n-avea urechile lui mari. Baley ar fi putut, doar, să presupună că avusese o mamă frumoasă şi că fusese norocoasă cu distribuirea genelor. Era scundă, iar Baley observă o asemănare uimitoare cu Gladia la trăsăturile feţei, deşi expresia ei era cu mult mai rece şi părea să aibă caracteristicile unei personalităţi dominante.

Vorbi tăios:

— Dumneata eşti Pământeanul venit să rezolve problema tatălui meu?

— Da, dr. Fastolfe, răspunse Baley la fel de tăios.

— Poţi să-mi spui dr. Vasilia. Nu vreau să fiu confundată cu tatăl meu.

— Dr. Vasilia, trebuie să am ocazia de a vorbi cu dumneata faţă în faţă, o perioadă de timp acceptabilă.

— Sigur că ai vrea. Dar eşti Pământean şi reprezinţi o oarecare sursă de infecţii.

— Am fost tratat medical şi nu prezint nici un pericol. Tatăl dumitale stă cu mine de mai bine de o zi.

— Tatăl meu susţine că e un idealist şi trebuie să facă, din când în când, anumite lucruri care să întreţină amăgirea. Eu nu-l voi imita.

— Înţeleg că nu-i doreşti răul. Îi vei face rău dacă refuzi să mă primeşti.

— Pierzi timp. Nu vreau să te primesc decât astfel, şi a trecut o jumătate din timpul acordat. Dacă doreşti, ne putem opri acum, în cazul în care nu eşti mulţumit.

— Giskard e aici, dr. Vasilia, şi ar vrea să te roage să mă primeşti.

Giskard păşi în câmpul vizual:

— Bună dimineaţa, Mică Domnişoară, zise el încet.

O clipă, Vasilia păru încurcată şi, când vorbi, o făcu pe un ton ceva mai blând:

— Mă bucur să te vizionez, Giskard, şi te primesc oricând vrei, dar nu vreau să-l văd pe acest Pământean, nici măcar la rugămintea ta.

— În acest caz, zise Baley, folosindu-şi cu disperare toate rezervele, trebuie să aduc în faţa publicului cazul lui Santirix Gremionis, fără să te mai întreb.

Vasilia făcu ochii mari şi îşi strânse în pumn mâna de pe masă:

— Cine mai e şi Gremionis ăsta?

— Un tânăr chipeş care te cunoaşte bine. Trebuie să mă ocup de treburile astea fără să aud ce ai de spus?

— Îţi spun chiar acum că…

— Nu, zise Baley tare. Nu-mi vei spune nimic, dacă nu te văd personal.

Ea îşi strâmbă gura:

— Atunci, te voi primi, dar nu voi sta cu dumneata nici o clipă în plus. Te previn. Şi adu-l pe Giskard.

Legătura tridimensională se întrerupse cu un pocnet şi Baley se simţi ameţit la schimbarea bruscă de fundal. Căută un scaun şi se aşeză.

Giskard era cu o mână pe umărul lui, asigurându-se că a ajuns cu bine la scaun:

— Pot să vă ajut cu ceva, domnule? întrebă.

— N-am nimic, spuse Baley. Trebuie doar să-mi trag sufletul.

Dr. Fastolfe stătea în faţa lui:

— Încă o dată, scuzele mele pentru că nu-mi fac datoria de gazdă cum se cuvine. Am ascultat pe o derivaţie prevăzută pentru recepţie şi nu pentru transmitere. Voiam să-mi văd fiica, fie şi fără ca ea să mă vadă…

— Înţeleg, zise Baley, gâfâind uşor. Dacă manierele pretind că e nevoie de scuze pentru ceea ce ai făcut, atunci te iert.

— Dar ce e cu Santirix Gremionis ăsta? Numele nu-mi este cunoscut.

Baley îşi ridică ochii înspre Fastolfe şi spuse:

— Dr. Fastolfe, am auzit acest nume la Gladia, în dimineaţa asta. Ştiu foarte puţin despre el, dar am riscat când i-am spus fiicei dumitale. Condiţiile îmi sunt nefavorabile, dar rezultatele sunt aşa cum le doresc. După cum vezi, pot face deducţii utile, chiar dacă am informaţii puţine, aşa că mai bine m-ai lăsa în pace să continui tot aşa. Te rog ca pe viitor să mă ajuţi în totalitate şi să nu mai pomeneşti de un Sondaj Psihic.

Fastolfe tăcea, iar Baley simţi o satisfacţie cruntă pentru că-şi impusese voinţa — mai întâi asupra fiicei şi, apoi, asupra tatălui.

Nu ştia cât va putea continua să facă aşa.