Roboţii de pe Aurora

80

Baley le urmări plecarea de la distanţă. Deşi Amadiro şi Preşedintele veniseră împreună, acum plecau separat.

Fastolfe se întoarse după ce-i condusese, fără să facă vreo încercare de a-şi ascunde uşurarea imensă.

— Vino, domnule Baley, zise el, vei lua masa de prânz cu mine şi, apoi, cât de curând posibil, vei pleca înapoi spre Pământ. Personalul lui de roboţi acţiona, evident, cu gândul ăsta în minte. Baley încuviinţă şi zise batjocoritor:

— Preşedintele a reuşit să-mi mulţumească, dar parcă îi stătea în gât.

Fastolfe spuse:

— N-ai idee ce onoare ţi s-a făcut. Preşedintele mulţumeşte rar cuiva, în schimb Preşedintelui nu-i mulţumeşte nimeni. Întotdeauna rămâne pe seama istoriei să-i laude pe Preşedinţi şi acesta este în funcţie de peste patruzeci de ani. A devenit capricios şi irascibil, aşa cum devin toţi Preşedinţii în deceniile lor finale. Totuşi, domnule Baley, eu îţi mulţumesc din nou şi, prin mine, Aurora îţi va mulţumi. Vei trăi să-i vezi pe Pământeni deplasându-se în spaţiu, chiar şi în decursul scurtei dumitale vieţi, iar noi vă vom ajuta cu tehnologia noastră. Cum ai reuşit să descurci acest nod al nostru în două zile şi jumătate — mai puţin — nu-mi pot imagina. Eşti o minune… Dar vino, poate vrei să te speli şi să te înviorezi. Eu ştiu că vreau.

Pentru prima oară de la sosirea Preşedintelui, Baley avea timp să se gândească şi la altceva, nu numai la fraza pe care urma s-o spună în clipa următoare.

Totuşi, nu ştia ce era lucrul care îi venise de trei ori în minte, mai întâi când era pe punctul de a adormi, apoi când era aproape inconştient şi în sfârşit în perioada de relaxare de după actul sexual.

„El a fost acolo mai întâi!”

Era tot fără înţeles, şi, totuşi, îşi susţinuse ideea în faţa Preşedintelui şi se descurcase fără acest lucru. Avea, oare, vreun înţeles, dacă făcea parte dintr-un mecanism de care, aparent, nu era nevoie? Era o prostie? Îi zvâcnea în gând, iar el sărbătorea o reuşită fără senzaţia de victorie. Într-un fel, se simţea de parcă n-ar fi sesizat ceva important. Se întreba — îşi va menţine Preşedintele hotărârea? Amadiro pierduse lupta, dar nu părea genul de persoană care să cedeze în vreo împrejurare. Dacă îl credeai şi presupuneai că a vorbit serios, nu se lăsa condus de vanitatea personală, ci de concepţia lui de patriotism Aurorian. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci el nu putea să cedeze. Baley simţi că e nevoie să-l prevină pe Fastolfe:

— Dr. Fastolfe, zise, nu cred că s-a terminat. Dr. Amadiro va continua să lupte pentru a exclude Pământul.

Fastolfe încuviinţă, în timp ce se aducea mâncarea:

— Ştiu că va continua. Mă aştept s-o facă. Oricum, nu mă tem, atâta timp cât problema imobilizării lui Jander este lăsată deoparte. Fără asta, sunt sigur că-l voi putea manevra cu mai multă uşurinţă în Adunarea Legislativă. Nu te teme, domnule Baley, Pământenii se vor putea deplasa. Nici nu trebuie să te temi de vreun pericol personal din partea unui Amadiro răzbunător. Vei pleca de pe această planetă şi vei fi pe drumul de întoarcere spre Pământ înainte de apusul soarelui — iar Daneel te va însoţi, desigur. Mai mult, raportul pe care-l vom trimite cu dumneata îţi va asigura, încă o dată, o avansare frumoasă.

— Sunt nerăbdător să plec, spuse Baley, dar sper că voi avea timp să-mi iau rămas bun. Aş vrea să… s-o mai văd pe Gladia o dată, şi aş vrea să-mi iau rămas bun de la Giskard, care mi-a salvat viaţa aseară.

— Fără îndoială, domnule Baley. Dar, te rog, mănâncă, vrei?

Baley mâncă fără nici o plăcere. Ca şi în cazul confruntării cu Preşedintele şi a victoriei care urmase, şi mâncarea era ciudat de insipidă. N-ar fi trebuit să câştige. Preşedintele ar fi trebuit să-l întrerupă. Dacă era nevoie, Amadiro ar fi trebuit să nege răspicat. Ar fi fost acceptat cuvântul lui împotriva cuvântului — sau raţionamentului — unui Pământean.

Dar Fastolfe jubila. Spuse:

— M-am temut de ce e mai rău, domnule Baley. M-am temut că întâlnirea cu Preşedintele e prematură şi că nimic din ce vei spune n-ar salva situaţia. Totuşi, ai reuşit atât de bine. Eram cuprins de admiraţie, ascultându-te. Mă aşteptam în orice clipă ca Amadiro să ceară să fie crezut cuvântul lui în locul aceluia al unui Pământean care, la urma urmei, s-a aflat într-o permanentă stare de seminebunie, pentru că se găsea pe o planetă străină, în aer liber…

Baley spuse cu răceală:

— Cu tot respectul, dr. Fastolfe, nu m-am aflat într-o permanentă stare de seminebunie. Aseară a fost ceva neobişnuit, dar a fost singura dată când mi-am pierdut stăpânirea de sine. În ceea ce priveşte restul şederii mele pe Aurora, poate că nu m-am simţit bine din când în când, dar am fost întotdeauna în deplinătatea facultăţilor mele mintale. O parte din furia pe care şi-o oprimase cu un efort considerabil în timpul confruntării cu Preşedintele răbufnea acum:

— Numai în timpul furtunii, domnule… desigur, cu excepţia — îşi aminti — câtorva clipe pe nava care se pregătea de aterizare…

Nu-şi dădea seama de felul în care îi venise gândul, nici cu ce viteză. Îi explodase deodată în minte, ca şi cum ar fi fost tot timpul acolo şi n-ar fi fost nevoie decât de spargerea unui balon de săpun ca să iasă la iveală.

— Pe Iehova! şopti înspăimântat.

Apoi, lovind cu pumnul în masă şi făcând farfuriile să zdrăngăne:

— Pe Iehova!

— Ce s-a întâmplat, domnule Baley? întrebă Fastolfe uimit.

Baley se holbă la el şi auzi întrebarea cu întârziere:

— Nimic, dr. Fastolfe. Tocmai mă gândeam la violenţa infernală cu care dr. Amadiro i-a făcut rău lui Jander şi cum s-a străduit, apoi, să arunce vina asupra dumitale, cum a aranjat ca eu să înnebunesc pe jumătate în furtuna din seara trecută şi cum s-a folosit de asta ca să arunce îndoiala asupra declaraţiilor mele. Eram numai… momentan… furios.

— Ei bine, nu e nevoie să fii, domnule Baley. Şi de fapt, este aproape imposibil ca Amadiro să-l fi imobilizat pe Jander. Rămâne doar un accident. Ca să fiu cinstit, s-ar putea ca investigaţia lui Amadiro să fi crescut şansele ca un asemenea accident să aibă loc, dar n-aş susţine asta.

Baley auzi declaraţia cu jumătate de ureche. Ceea ce tocmai îi spusese lui Fastolfe erau pure invenţii, iar ce spunea Fastolfe n-avea importanţă. Nu avea (aşa cum ar fi spus Preşedintele) nici o legătură cu cazul. De fapt, tot ce se întâmplase — tot ce explicase Baley — nu avea nici o legătură cu cazul. Dar nimic nu trebuia schimbat din cauza asta.

Cu excepţia unui lucru — după un timp.

„Pe lehova!” şopti el în liniştea din mintea lui, şi îşi îndreptă brusc atenţia la masă, mâncând cu plăcere şi bucurie.

81

Baley mai străbătu o dată pajiştea dintre locuinţa lui Fastolfe şi cea a Gladiei. O va vedea pe Gladia a patra oară în trei zile, iar acum era pentru ultima oară (inima păru să i se strângă dureros în piept).

Giskard era cu el, dar la distanţă, mai atent ca oricând la împrejurimi. Desigur, o dată ce Preşedintele se afla în posesia completă a dovezilor, ar fi trebuit să existe mai puţină îngrijorare pentru siguranţa lui Baley — când, de fapt, Daneel fusese cel asupra căruia planase pericolul. Probabil că Giskard nu fusese reinstruit în această privinţă. O singură dată se apropie de Baley, şi anume când acesta din urmă întrebase:

— Giskard, unde e Daneel?

Giskard acoperi iute distanţa dintre ei, ca şi cum n-ar fi vrut să vorbească decât încet:

— Daneel e în drum spre cosmodrom, domnule, însoţit de câţiva membri ai personalului, pentru a aranja cu transportul dumneavoastră spre Pământ. Când veţi fi dus la cosmodrom, vă va aştepta acolo şi se va afla pe navă cu dumneavoastră, despărţindu-se de dumneavoastră pe Pământ.

— Asta-i o veste bună. Preţuiesc orice zi petrecută împreună cu Daneel. Şi tu, Giskard? Ne vei însoţi?

— Nu, domnule. Eu am fost instruit să rămân pe Aurora. Totuşi, Daneel vă va fi de folos, chiar şi în lipsa mea.

— Sunt sigur, Giskard, dar îmi va fi dor de tine.

— Mulţumesc, domnule, zise Giskard, şi se retrase la fel de repede cum venise.

Baley privi în urma lui câteva clipe, gânditor… Nu, fiecare lucru la timpul lui. Trebuia s-o vadă pe Gladia.

82

Ea înaintă să-l întâmpine… şi ce mult se schimbase doar în două zile. Nu era veselă, nu dansa, nu era plină de haz; avea privirea serioasă a cuiva care a suferit un şoc şi o pierdere, dar îi dispăruse aura supărării. Acum se observa un fel de seninătate, ca şi cum ar fi devenit conştientă de faptul că viaţa merge înainte, la urma urmei, şi că, uneori, poate, chiar, să fie frumoasă.

Reuşi un zâmbet, cald şi prietenos, în timp ce înainta spre el întinzându-i mâna.

— O, ia-o, ia-o, Elijah, zise ea, când văzu că el şovăie. E ridicol să dai înapoi şi să te prefaci că nu vrei să mă atingi, după noaptea trecută. Vezi, tot îmi amintesc de ea şi n-am început să regret. Dimpotrivă.

Baley reuşi un lucru neobişnuit (pentru el), să zâmbească la rândul lui:

— Şi eu îmi amintesc de ea, Gladia, şi nici eu nu regret. Ba chiar mi-ar plăcea s-o repet, dar am venit să-mi iau rămas bun.

Pe chipul ei trecu o umbră:

— Deci te întorci pe Pământ. Totuşi, raportul pe care l-am obţinut prin reţeaua de roboţi care funcţionează întotdeauna între locuinţa lui Fastolfe şi a mea arată că totul a mers bine. Nu se poate să fi dat greş.

— N-am dat greş. De fapt, dr. Fastolfe a câştigat în totalitate. Nu cred că mai există vreun zvon că el a fost implicat în moartea lui Jander.

— Din cauza celor spuse de tine, Elijah?

— Aşa cred.

— Ştiam eu.

În glas i se simţea o nuanţă de automulţumire.

— Ştiam eu că vei reuşi, când le-am spus să te cheme pe tine pentru acest caz. Dar atunci de ce eşti trimis acasă?

— Tocmai pentru că a fost rezolvat cazul. Dacă mai stau aici mult, voi fi doar un străin enervant.

Ea îl privi o clipă, neîncrezătoare, apoi spuse:

— Nu-mi dau seama ce vrei să spui. Pentru mine sună ca o expresie de pe Pământ. Dar nu contează. Ai reuşit să afli cine l-a ucis pe Jander? Asta e lucrul important.

Baley privi în jur. Giskard stătea într-o nişă, unul dintre roboţii Gladiei, în alta.

Gladia înţelese privirea imediat. Zise:

— Haide, Elijah, trebuie să înveţi să nu te temi de roboţi. Nu te temi de scaun, nu-i aşa, sau de perdelele astea?

Baley dădu din cap:

— Ei bine, Gladia, îmi pare rău… îmi pare foarte rău… dar a trebuit să le spun că Jander a fost soţul tău.

Ea făcu ochii mari, iar el spuse repede:

— A trebuit s-o fac. Era important pentru caz, dar îţi promit că nu-ţi va afecta situaţia pe Aurora.

Cât putu de scurt, îi povesti despre confruntare şi încheie:

— Aşa că, vezi, nimeni nu l-a omorât pe Jander. Imobilizarea a fost rezultatul unei modificări întâmplătoare în conexiunile lui pozitronice, deşi se poate ca probabilitatea acestei modificări să fi fost sporită de ceea ce se întâmpla.

— Iar eu n-am ştiut nimic, se jelui ea. N-am ştiut niciodată. Am încurajat planul nebunesc al lui Amadiro. Şi el este răspunzător ca şi cum l-ar fi lovit intenţionat cu un baros.

— Gladia, spuse Baley cu seriozitate, nu e drept. N-a avut nici o intenţie de a-i face rău lui Jander. În ochii lui, ceea ce făcea era pentru binele Aurorei. Pentru asta, e pedepsit. Este înfrânt, planurile lui sunt desfiinţate, iar Institutul de Robotică va fi condus de dr. Fastolfe. Tu însăţi n-ai fi putut găsi o pedeapsă mai potrivită, oricât ai fi încercat.

— Mă voi gândi la asta, zise ea. Dar ce fac cu Santirix Gremionis, acest lacheu tânăr şi chipeş, a cărui sarcină a fost să mă ademenească? Nu-i de mirare că părea plin de speranţă, în ciuda refuzurilor mele repetate. Ei bine, el va mai veni aici iar eu voi avea plăcerea să…

Baley dădu din cap cu violenţă:

— Gladia, nu. Am vorbit cu el şi te asigur că habar n-avea despre ce se petrecea. Era la fel de înşelat ca şi tine. De fapt, ai înţeles pe dos. Nu era insistent pentru că era important să te ademenească. Îi era folositor lui Amadiro pentru că era insistent — şi acea insistenţă era din consideraţie pentru tine. Din dragoste, dacă aici, pe Aurora, acest cuvânt are acelaşi înţeles ca pe Pământ.

— Pe Aurora înseamnă balet. Jander era robot, iar tu eşti Pământean. Cu Aurorienii este altfel.

— Mi-ai explicat. Dar, Gladia, tu ai învăţat de la Jander să primeşti; de la mine ai învăţat — fără să vreau — să dăruieşti. Dacă te bucuri să înveţi, n-ar fi corect şi cinstit ca şi tu să-i înveţi pe alţii, la rândul tău? Gremionis este suficient de atras de tine ca să vrea să înveţe. El sfidează, deja, regulile de pe Aurora insistând, în ciuda refuzului tău. Va sfida şi mai mult. Îl poţi învăţa să dăruiască şi să primească, şi tu vei învăţa acelaşi lucru împreună cu el:

Gladia îl privi iscoditor:

— Elijah, încerci să scapi de mine?

Baley dădu din cap, încuviinţând:

— Da, Gladia, încerc. În clipa asta vreau fericirea ta, mai mult decât am dorit vreodată ceva, pentru mine sau pentru Pământ. Nu-ţi pot oferi fericirea, dar Gremionis poate. Voi fi la fel de fericit, aproape la fel de fericit, de parcă aş fi eu cel care face darul. Gladia, o să te surprindă cât de repede va renunţa la balet, când îi vei arăta cum să facă. Şi se va duce vestea cumva, astfel încât îţi vor cădea alţii la picioare… lar Gremionis poate să înveţe şi alte femei. Gladia, poate că tu vei revoluţiona actul sexual de pe Aurora, până la urmă. Ai trei secole la dispoziţie.

Gladia îl privi fix, apoi izbucni în râs:

— Glumeşti. Faci înadins pe prostul. Nu m-aş fi aşteptat din partea ta, Elijah. Ai întotdeauna o faţă atât de lungă şi de serioasă. Pe Iehova!

(Şi, o dată cu ultimul cuvânt, încercă să-i imite glasul baritonal şi serios.)

Baley zise:

— Poate că glumesc puţin, dar, în esenţă, vorbesc serios. Promite-mi că-i vei acorda o şansă lui Gremionis.

Ea veni mai aproape de el şi, fără să ezite, el o îmbrăţişă. Ea îi puse un deget pe buze, iar el i-l sărută.

— N-ai vrea mai degrabă să mă păstrezi pentru tine, Elijah? întrebă ea încet.

El răspunse la fel de încet (neputând să nu ţină seama de roboţii din încăpere):

— Ba da, aş vrea, Gladia. Mi-e ruşine să spun că, în clipa asta, aş fi mulţumit dacă Pământul s-ar rupe în bucăţi şi te-aş avea pe tine — dar nu te pot avea. Peste câteva ore voi pleca de pe Aurora şi nu ţi se va permite să vii cu mine. Şi nici nu cred că mi se va mai permite, vreodată, să mă întorc pe Aurora, nici nu e posibil ca tu să vizitezi, vreodată, Pământul. Nu te voi mai vedea niciodată, Gladia, dar nici nu te voi uita vreodată. În câteva decenii voi muri şi, când se va întâmpla, tu ai să fii la fel de tânără ca acum, aşa că trebuie să ne despărţim curând, orice ne-am imagina că se întâmplă.

Ea îşi rezemă capul de pieptul lui:

— O, Elijah, de două ori ai venit în viaţa mea, de fiecare dată numai pentru câteva ore. De două ori ai făcut atâtea pentru mine şi apoi ţi-ai luat rămas bun. Prima oară n-am putut decât să-ţi ating chipul, dar ce mult a contat. A doua oară, am făcut ceva mai mult şi ce mult a contat din nou. Nu te voi uita niciodată, Elijah, chiar dacă voi trăi mai multe secole decât voi putea număra.

— Atunci să nu fie genul de amintire care nu te lasă să fii fericită, zise Baley. Acceptă-l pe Gremionis şi fă-l pe el fericit… şi lasă-l şi pe el să te facă fericită. Şi, ţine minte, nimic nu te poate împiedica să-mi trimiţi scrisori. Hiperpoşta dintre Aurora şi Pământ funcţionează.

— Îţi voi scrie, Elijah. Îmi vei scrie şi tu?

— Da, Gladia.

Apoi se lăsă tăcerea şi, cu tristeţe, se despărţiră. Ea rămase în mijlocul camerei, iar când el merse către uşă şi se întoarse, ea era tot acolo, zâmbind şters. Buzele lui mimară: La revedere. Şi pentru că nu se auzea nimic — n-ar fi putut scoate vreun sunet — adăugă: dragostea mea.

Şi buzele ei se mişcară: La revedere, dragostea mea cea mare. Iar el se întoarse şi ieşi, ştiind că n-o va mai vedea niciodată, că n-o va mai atinge niciodată.

83

Trecu o vreme până ce Baley fu în stare să se gândească la datoria pe care, încă, o mai avea. Străbătuse în tăcere aproape jumătate din drumul de întoarcere către locuinţa lui Fastolfe, când se opri şi ridică un braţ. Giskard cel atent veni imediat lângă el.

Baley zise:

— Cu cât timp înainte trebuie să plec la cosmodrom, Giskard?

— Cu trei ore şi zece minute, domnule.

Baley se gândi o clipă:

— Aş vrea să merg până la copacul acela şi să mă aşez cu spatele rezemat de trunchi, să stau un timp singur. Cu tine, desigur, dar departe de alte fiinţe umane.

— În aer liber, domnule?

Vocea robotului era incapabilă să exprime surprinderea sau şocul, dar Baley avu impresia că, dacă Giskard ar fi fost om, aceste cuvinte ar fi exprimat aceste sentimente.

— Da, spuse Baley. Trebuie să mă gândesc şi, după noaptea trecută, o zi liniştită ca asta — însorită, fără nori, blândă — nu prea pare periculoasă. Voi merge înăuntru dacă devin agorafobic. Îţi promit. Deci, vii cu mine?

— Da, domnule.

— Bun.

Baley merse în faţă. Ajunseră la copac şi Baley îi atinse trunchiul cu atenţie, apoi îşi privi degetul, care rămăsese perfect curat. Dându-şi seama că nu se murdăreşte dacă se reazemă de trunchi, inspectă solul şi se aşeză cu grijă, lipindu-şi spatele de copac. Nu era la fel de confortabil ca spătarul unui scaun, dar exista un sentiment de linişte (destul de ciudat), pe care poate că nu l-ar fi avut într-o cameră. Giskard rămase în picioare, iar Baley spuse:

— Nu te aşezi şi tu?

— Stau la fel de bine în picioare, domnule.

— Ştiu asta, Giskard, dar pot gândi mai bine dacă nu trebuie să mă uit în sus, la tine.

— Nu v-aş putea păzi cu aceeaşi eficienţă de o posibilă vătămare dacă m-aş aşeza, domnule.

— Ştiu asta, Giskard, dar în clipa de faţă nu există nici un pericol demn de luat în seamă. Misiunea mea s-a încheiat, cazul e rezolvat, situaţia doctorului Fastolfe este sigură. Poţi risca să te aşezi, iar eu îţi ordon să te aşezi.

Giskard se aşeză imediat, cu faţa la Baley, dar privirea continuă să-i rătăcească în toate părţile, atentă.

Baley privi cerul printre frunzele copacului, verde şi albastru, ascultă murmurul insectelor şi chemarea unei păsări, observă iarba culcată în apropiere, ceea ce ar fi putut însemna că pe acolo trecuse un animal mic, şi din nou se gândi cât de ciudat de liniştit era totul şi ce diferită era această linişte de gălăgia din Oraş. Era o linişte lină, lentă, îndepărtată. Pentru prima oară Baley avu idee ce înseamnă să preferi Exteriorul Oraşului. Îşi dădu seama că e recunoscător experienţei de pe Aurora, mai ales furtunii — pentru că acum ştia că va fi în stare să plece de pe Pământ şi să facă faţă condiţiilor din oricare Lume nouă colonizată, el şi Ben… şi poate Jessie.

Spuse:

— Aseară, în întunericul furtunii, m-am gândit că aş putea vedea satelitul Aurorei, dacă n-ar fi fost înnorat. Are un satelit, dacă mi-aduc bine aminte din ce am citit.

— De fapt, doi, domnule. Cel mai mare e Tithonus, dar e atât de mic, încât se vede ca o stea moderat strălucitoare. Cel mai mic nu se vede deloc cu ochiul liber şi este numit pur şi simplu Tithonus II când se vorbeşte despre el.

— Mulţumesc. Şi-ţi mulţumesc, Giskard, pentru că m-ai salvat ieri seară.

Privi la robot:

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.

— Nu e nevoie să-mi mulţumiţi. Respectam, doar, preceptele Primei Legi. N-aveam de ales.

— Oricum, poate îţi datorez chiar viaţa şi e important să ştii că înţeleg asta… Şi acum, Giskard, ce va trebui să fac?

— În ce problemă, domnule?

— Misiunea mea s-a încheiat. Punctul de vedere al doctorului Fastolfe nu mai este în pericol. Viitorul Pământului pare a fi asigurat. S-ar părea că nu mai am nimic de făcut şi, totuşi, mai e problema cu Jander.

— Nu înţeleg, domnule.

— Ei bine, s-ar părea că a murit din cauza unei deviaţii accidentale a potenţialului pozitronic din creierul lui, dar Fastolfe recunoaşte că şansa unui astfel de accident este infinit de mică. Chiar şi cu acţiunea lui Amadiro, şansele, deşi ceva mai mari, tot infinit de mici rămân. Cel puţin aşa crede Fastolfe. Deşi mie mi se pare că Jander a murit din cauza unui roboticid intenţionat. Şi totuşi, nu îndrăznesc să ridic problema asta acum. Nu vreau să tulbur lucrurile după ce s-a ajuns la o concluzie atât de mulţumitoare. Nu vreau să-l pun, din nou, pe Fastolfe în pericol. Nu vreau s-o fac nefericită pe Gladia. Nu ştiu ce să fac. Nu pot vorbi cu o fiinţă umană despre asta, aşa că vorbesc cu tine, Giskard.

— Da, domnule.

— Pot oricând să-ţi ordon să ştergi ce-am spus şi să nu-ţi mai aminteşti.

— Da, domnule.

— După părerea ta, ce ar trebui să fac?

Giskard spuse:

— Dacă există un roboticid, domnule, trebuie să fie cineva în stare să-l înfăptuiască. Numai dr. Fastolfe e în stare, şi el spune că n-a făcut-o.

— Da, cred că de aici am început. Dr. Fastolfe şi cu mine suntem foarte siguri că n-a făcut-o el.

— Atunci cum ar fi putut avea loc un roboticid, domnule?

— Să presupunem că altcineva ştia tot atâtea lucruri despre roboţi ca şi dr. Fastolfe.

Baley îşi îndoi genunchii şi-i înlănţui cu braţele. Nu-l privea pe Giskard şi părea dus pe gânduri.

— Cine ar putea fi, domnule? întrebă Giskard.

Şi, în sfârşit, Baley ajunse la punctul hotărâtor. Spuse:

— Tu, Giskard.

84

Dacă Giskard ar fi fost om, s-ar fi holbat, pur şi simplu, tăcut şi uluit, ori s-ar fi înfuriat, ori s-ar fi tras înapoi, îngrozit, ori ar fi avut vreo alte zece reacţii. Pentru că era robot, nu arătă nici un semn de emoţie, ci, pur şi simplu, întrebă:

— De ce spuneţi asta, domnule?

Baley zise:

— Sunt foarte sigur, Giskard, că tu ştii exact cum am ajuns la această concluzie, dar fă-mi plăcerea ca, în acest loc liniştit şi în puţinul timp dinaintea plecării, să explic totul pentru mine. Aş vrea să mă aud vorbind despre asta. Şi aş vrea să mă corectezi unde n-am dreptate.

— Neapărat, domnule.

— Cred că greşeala mea de la început a fost să-mi închipui că eşti un robot mai puţin complicat şi mai primitiv decât Daneel, pentru că semeni mai puţin cu un om. O fiinţă umană va presupune întotdeauna că un robot, cu cât seamănă mai mult cu un om, cu atât este mai avansat, complicat şi inteligent. La drept vorbind, un robot ca tine se proiectează uşor, iar unul ca Daneel este o problemă grea pentru oameni ca Amadiro şi poate fi rezolvată numai de un geniu al roboticii, precum Fastolfe. Totuşi, dificultatea de a-l proiecta pe Daneel stă, bănuiesc, în reproducerea tuturor trăsăturilor umane, ca expresia feţei, intonaţia glasului, gesturi şi mişcări extraordinar de complicate, dar care n-au, de fapt, nici o legătură cu complexitatea minţii. Am dreptate?

— Absolut, domnule.

— Aşa că automat te-am subestimat, ca toată lumea. Totuşi, te-ai trădat chiar înainte de a ateriza pe Aurora. Poate ţi-aduci aminte că în timpul aterizării am fost copleşit de un acces de agorafobie şi, o clipă, am fost chiar mai neajutorat decât aseară în furtună.

— Ştiu, domnule.

— Atunci Daneel era în cabină cu mine, în timp ce tu erai afară, lângă uşă. Eu cădeam într-un fel de stare catatonică, în tăcere, iar el probabil că nu se uita la mine şi nu ştia nimic. Deşi erai afară, totuşi, tu ai năvălit în cabină şi ai oprit vizorul pe care-l ţineam în mână. Tu ai ajuns la mine primul, înaintea lui Daneel, deşi reflexele lui sunt la fel de rapide ca ale tale, sunt sigur — cum a demonstrat când l-a împiedicat pe dr. Fastolfe să mă lovească.

— Desigur că dr. Fastolfe nu vă lovea.

— Nu mă lovea. Demonstra, doar, reflexele lui Daneel. Şi totuşi, cum am spus, în cabină tu ai ajuns primul la mine. Nu eram în situaţia să pot observa asta, dar am fost antrenat să observ, iar spaima agorafobiei nu mă scoate cu totul din circuit, aşa cum am demonstrat şi aseară. Am observat, într-adevăr, că ai ajuns la mine primul, deşi am avut tendinţa să uit. Bineînţeles, asta e doar o soluţie logică.

Baley se opri, parcă ar fi aşteptat ca Giskard să-l aprobe, dar robotul nu zise nimic.

(În ultimii ani, de asta îşi aducea aminte Baley, când se gândea la şederea lui pe Aurora. Nu de furtună. Nici măcar de Gladia. Mai degrabă de liniştea de sub copac, cu frunzele verzi pe cerul albastru, de briza blândă, de sunetele slabe pe care le scoteau vieţuitoarele şi de Giskard în faţa lui, cu ochii strălucind şters.)

Baley spuse:

— S-ar părea că tu mi-ai putut detecta starea şi, chiar prin uşa închisă, ţi-ai dat seama că aveam un acces. Sau, ca s-o spun pe scurt şi poate simplist, tu poţi citi gândurile.

— Da, domnule, zise Giskard liniştit.

— Şi le poţi şi influenţa. Cred că ai observat că mi-am dat seama de asta şi mi-ai întunecat gândul, ca să-l uit sau ca să nu-i prind sensul, dacă rememorez, întâmplător, scena. Totuşi, n-ai făcut-o destul de bine, poate pentru că puterile tale sunt limitate.

Giskard spuse:

— Domnule, Prima Lege este precumpănitoare. Trebuia să vă salvez, chiar dacă mi-am dat seama că mă trădez. Şi a trebuit să vă întunec gândul cât mai puţin, ca să nu vă fac vreun rău.

Baley dădu din cap:

— Văd că ai problemele tale. L-ai întunecat prea puţin — aşa că mi-am amintit atunci când mintea mi-a fost suficient de relaxată şi putea gândi prin asocieri libere. Chiar înainte de a-mi pierde cunoştinţa în furtună. Ştiam că vei fi primul care mă va găsi, aşa cum făcuseşi pe navă. Poate m-ai găsit după radiaţiile cu infraroşii, dar orice mamifer sau pasăre emitea aceleaşi radiaţii; şi asta ar fi putut da naştere la confuzii, numai că tu detectai şi activitatea creierului, chiar dacă eram inconştient, şi asta te-a ajutat să mă găseşti.

— Cu siguranţă că a ajutat, zise Giskard.

— Chiar dacă îmi aminteam, înainte de a adormi sau de a-mi pierde cunoştinţa, uitam din nou când eram pe deplin conştient. Noaptea trecută mi-am amintit, totuşi, pentru a treia oară, şi nu eram singur. Gladia a fost cu mine şi mi-a repetat ce am spus, adică „El a ajuns acolo mai întâi.” Şi nici atunci nu-mi aminteam înţelesul; până ce o remarcă întâmplătoare a doctorului Fastolfe m-a dus la un gând care şi-a croit drum în întuneric. Atunci, o dată ce am reuşit să pricep, mi-am amintit alte lucruri. Astfel, când mă întrebam dacă, într-adevăr, aterizam pe Aurora, m-ai asigurat că destinaţia e Aurora înainte ca eu să întreb ceva. Presupun că nu dai voie nimănui să afle de capacitatea ta de a citi gândurile.

— Aşa este, domnule.

— De ce?

— Citirea gândurilor îmi oferă o capacitate unică de a respecta Prima Lege, aşa că îi apreciez existenţa. Pot preveni vătămarea fiinţelor umane mult mai eficient. Am impresia, totuşi, că nici dr. Fastolfe, nici o altă fiinţă umană, n-ar tolera mult timp un robot care citeşte gândurile, aşa că am ţinut secretă această însuşire. Doctorului Fastolfe îi place să povestească legenda robotului care citea gândurile şi care a fost distrus de Susan Calvin, iar eu n-aş vrea ca el să repete fapta doctorului Calvin.

— Da, şi mie mi-a povestit legenda. Cred că ştie că citeşti gândurile, altfel n-ar insista atât cu legenda. Şi cred că, în ceea ce te priveşte, e periculos că o face. Bineînţeles că asta m-a ajutat să-mi vâr ideea în cap.

— Fac ce pot ca să neutralizez pericolul, fără să-i influenţez prea mult gândirea doctorului Fastolfe. El pune, invariabil, accent pe caracterul legendar şi imposibil al poveştii, când o spune.

— Da, şi de asta-mi amintesc. Dar dacă dr. Fastolfe nu ştie că tu citeşti gândurile, înseamnă că n-ai fost proiectat de la început cu puterile astea. Domnişoara Vasilia a fost deosebit de fascinată de tine în tinereţe, când a început s-o intereseze robotica. Mi-a povestit că a făcut experienţe programându-te pe tine, sub controlul de la distanţă al doctorului Fastolfe. S-ar putea ca o dată, din întâmplare, să-ţi fi făcut ceva care ţi-a dat această putere? Aşa e?

— Aşa e, domnule.

— Şi ştii despre ce e vorba.

— Da, domnule.

— Eşti singurul robot existent care citeşte gândurile?

— Până acum, da, domnule. Vor fi şi alţii.

— Dacă te-aş întreba ce ţi-a făcut dr. Vasilia ca să-ţi confere o asemenea putere — sau dacă dr. Fastolfe ţi-a făcut ceva — ai spune, în virtutea celei de-a Doua Legi?

— Nu, domnule, pentru că eu consider că v-ar dăuna să ştiţi, iar refuzul de a vă răspunde, din cauza Primei Legi, ar avea întâietate. Totuşi, nu s-ar pune problema, pentru că eu aş şti că cineva urmează să pună întrebarea şi să dea ordinul, iar eu aş înlătura acest impuls din minte înainte ca aşa ceva să se întâmple.

— Da, zise Baley. Cu o seară înainte, când ne întorceam de la locuinţa Gladiei la cea a lui Fastolfe, l-am întrebat pe Daneel dacă avusese vreun contact cu Jander în perioada cât acesta se afla la Gladia şi el mi-a spus că nu. Apoi m-am întors să-ţi pun aceeaşi întrebare, dar, nu ştiu cum, n-am făcut-o. Înseamnă că tu mi-ai reprimat ideea.

— Da, domnule.

— Pentru că, dacă te-aş fi întrebat, ar fi trebuit să spui că îl cunoşteai foarte bine pe atunci, dar nu erai pregătit ca eu să aflu asta.

— Nu eram, domnule.

— Dar în această perioadă, cât ai luat legătura cu Jander, ai ştiut că Amadiro îl supunea la testări, pentru că îmi închipui că puteai să-i citeşti gândurile lui Jander sau să-i detectezi potenţialele pozitronice…

— Da, domnule, această capacitate se referă atât la activitatea mentală a roboţilor, cât şi la cea a oamenilor. Roboţii sunt mult mai uşor de înţeles.

— Nu erai de acord cu acţiunile lui Amadiro, pentru că împărtăşeai părerea doctorului Fastolfe în legătură cu colonizarea Galaxiei?

— Da, domnule.

— De ce nu l-ai oprit pe Amadiro? De ce n-ai îndepărtat din mintea lui impulsul de a-l testa pe Jander?

Giskard spuse:

— Domnule, eu nu influenţez uşor gândurile. Hotărârea lui Amadiro era atât de profundă şi de complexă, încât ar fi însemnat prea mult pentru mine să i-o îndepărtez… iar mintea lui este una avansată şi importantă şi n-aş vrea s-o vatăm. Am lăsat mult timp ca lucrurile să continue şi am reflectat ce acţiune ar îndeplini mai bine cerinţele Primei Legi pentru mine. În cele din urmă, m-am hotărât asupra soluţiei corecte pentru a rezolva situaţia. Nu a fost o hotărâre uşoară.

— Te-ai hotărât să-l imobilizezi pe Jander înainte ca Amadiro să poată afla metoda de a proiecta un robot cu adevărat asemănător omului. Ştiai cum s-o faci, deoarece, în timp, ai căpătat înţelegerea perfectă a teoriilor lui Fastolfe din gândurile lui. Nu-i aşa?

— Exact, domnule.

— Aşa că Fastolfe nu era, la urma urmei, singurul expert în stare să-l imobilizeze pe Jander.

— Într-un fel, era, domnule. Singura mea capacitate este doar reflectarea — sau aplicarea — gândirii lui.

— Dar e destul. N-ai înţeles că această imobilizare îl va pune pe Fastolfe în mare pericol? Că el va deveni, în mod firesc, primul suspect? Te-ai gândit să-ţi recunoşti fapta şi să-ţi dezvălui capacităţile, dacă ar fi trebuit să-l salvezi?

Giskard răspunse:

— M-am gândit, într-adevăr, că dr. Fastolfe se va afla într-o situaţie penibilă, dar nu aveam de gând să-mi recunosc vina. Am sperat să mă folosesc de situaţie pentru a vă aduce pe dumneavoastră pe Aurora.

— Să mă aduci pe mine aici. A fost ideea ta?

Baley era stupefiat.

— Da, domnule. Cu permisiunea dumneavoastră, aş vrea să explic.

— Te rog, făcu Baley.

Giskard zise:

— Ştiam de dumneavoastră de la domnişoara Gladia şi de la dr. Fastolfe, nu numai din ceea ce spuneau, ci şi din gândurile lor. Am aflat despre situaţia de pe Pământ. Era clar că Pământenii trăiesc în spatele unor ziduri de care le e greu să scape, dar pentru mine era la fel de clar că şi Aurorienii trăiesc în spatele unor ziduri. Aurorienii trăiesc în spatele unor ziduri alcătuite din roboţi, care-i apără de toate vicisitudinile vieţii şi care, după planul lui Amadiro, ar trebui să construiască societăţi ocrotite care să-i împrejmuiască pe Aurorienii care vor coloniza noile Lumi. Aurorienii mai trăiesc şi în spatele zidurilor alcătuite din propriile lor vieţi îndelungate, care îi silesc să supraaprecieze individualitatea şi-i împiedică să-şi dezvăluie descoperirile ştiinţifice. Ei nu tolerează nici talmeş-balmeşul controversei, ci, prin Preşedintele lor, cer o sistare a tuturor incertitudinilor şi găsirea de soluţii înainte ca problemele să se ivească. Nu pot fi deranjaţi ca să discute îndelung cele mai bune soluţii. Ceea ce vor ei sunt soluţiile paşnice. Zidurile Pământenilor sunt grosolane şi adevărate, aşa că existenţa lor este supărătoare şi evidentă, şi întotdeauna există cineva care tânjeşte să evadeze. Zidurile Aurorienilor sunt imateriale şi nici măcar nu sunt considerate ziduri, aşa că nimeni nu se gândeşte să evadeze. Atunci, mie mi s-a părut că Pământenii, nu Aurorienii — şi nici alţii din Spaţiu — trebuie să fie aceia care să colonizeze Galaxia şi să înfiinţeze ceea ce va deveni, cândva, Imperiul Galactic. Acesta era raţionamentul doctorului Fastolfe, iar eu eram de acord cu el. Oricum, dr. Fastolfe era mulţumit de argumentare, în timp ce eu, din cauza capacităţilor mele, nu puteam fi. Trebuia să examinez direct mintea unui Pământean, cel puţin, ca să-mi verific concluziile, şi dumneavoastră aţi fost Pământeanul pe care m-am gândit să-l aduc pe Aurora. Imobilizarea lui Jander a avut drept scop atât oprirea lui Amadiro, cât şi vizita dumneavoastră. Foarte uşor, am îndemnat-o pe domnişoara Gladia să-i sugereze doctorului Fastolfe venirea dumneavoastră; pe el l-am îndemnat, la fel de uşor, să-i sugereze acest lucru Preşedintelui; şi, tot atât de uşor, l-am făcut pe Preşedinte să fie de acord. De îndată ce aţi sosit, v-am studiat şi am fost foarte mulţumit de ceea ce am aflat.

Giskard se opri din vorbit şi deveni, din nou, nemişcat ca un robot.

Baley se încruntă:

— Mă gândesc că n-am nici un merit în ceea ce am realizat aici. Probabil că ai avut grijă să descopăr adevărul.

— Nu, domnule. Dimpotrivă. Am pus piedici în drumul dumneavoastră — rezonabile, bineînţeles. M-am împotrivit să-mi descoperiţi capacităţile, chiar dacă am fost silit să mă trădez. Am avut grijă să vă simţiţi părăsit şi disperat, uneori. V-am încurajat să riscaţi ieşirea în aer liber, ca să vă studiez reacţiile. Totuşi v-aţi descurcat şi aţi trecut de toate aceste obstacole şi eu am fost mulţumit. Am descoperit că dumneavoastră tânjeaţi după zidurile Oraşului dumneavoastră, dar recunoşteaţi că trebuie să învăţaţi să vă descurcaţi fără ele. Am descoperit că sufereaţi vizionând Aurora din spaţiu şi când eraţi expus furtunii, dar nimic nu v-a împiedicat să gândiţi şi nici nu v-a abătut din drum. Am descoperit că vă acceptaţi defectele şi viaţa scurtă… şi că nu vă daţi în lături de la o controversă.

Baley zise:

— De unde ştii că sunt reprezentativ pentru Pământeni, în general?

— Ştiu că nu sunteţi. Dar din gândurile dumneavoastră ştiu că sunt mulţi ca dumneavoastră şi noi ne vom baza pe aceia. Voi avea grijă de asta, iar acum, când ştiu bine ce cale trebuie urmată, voi pregăti alţi roboţi ca mine — şi vor avea şi ei grijă de asta.

Baley zise dintr-o dată:

— Vrei să spui că roboţii care citesc gândurile vor veni pe Pământ?

— Nu, nu e vorba de asta. Şi aveţi dreptul să fiţi îngrijorat. Implicarea directă a roboţilor ar însemna construirea aceloraşi ziduri care înconjoară Aurora şi Lumile din Spaţiu până la sufocare. Pământenii vor trebui să colonizeze Galaxia fără nici un robot. Asta ar însemna greutăţi, pericole, rău nemăsurat, întâmplări pe care roboţii s-ar căzni că le înlăture, dacă ar fi prezenţi — dar, până la urmă, fiinţele umane se vor descurca mai bine dacă vor munci singure… Şi poate că într-o zi — într-o zi îndepărtată în viitor — roboţii vor mai fi necesari din nou. Cine ştie?

Baley întrebă, curios:

— Cunoşti viitorul?

— Nu, domnule, dar când studiezi gândurile, ca mine, îţi dai seama că există legi care guvernează comportarea oamenilor, aşa cum cele Trei Legi ale Roboticii guvernează comportarea roboţilor; şi poate că viitorul se va ocupa de acestea într-o zi, într-o oarecare măsură. Legile umane sunt mult mai complicate decât Legile Roboticii şi nu am idee cum ar putea fi organizate. Poate că sunt statistice, aşa că nu pot fi exprimate cu folos decât dacă este vorba despre populaţii imense. Poate că sunt foarte libere, aşa că s-ar putea să nu aibă înţeles dacă aceste populaţii imense nu sunt conştiente de efectul acestor legi.

— Spune-mi, Giskard, la asta se referă dr. Fastolfe când vorbeşte despre viitoarea ştiinţă a „psihoistoriei”?

— Da, domnule. I-am introdus această idee în gând, cu fineţe, ca să înceapă elaborarea ei. Va fi nevoie de ea cândva, dacă existenţa Lumilor din Spaţiu, ca societăţi robotizate, cu durata de viaţă lungă, se apropie de sfârşit şi începe un nou val de expansiune umană, al fiinţelor umane cu durată scurtă de viaţă şi fără roboţi. Şi acum — Giskard se ridică — cred, domnule, că trebuie să plecăm înspre locuinţa doctorului Fastolfe şi să vă pregătim pentru decolare. Tot ce am vorbit aici nu va fi repetat, bineînţeles.

— Este strict confidenţial, te asigur, zise Baley.

— Într-adevăr, spuse Giskard calm. Dar nu trebuie să vă temeţi de răspunderea de a păstra tăcerea. Vă voi permite să vă amintiţi, dar nu veţi simţi niciodată imboldul de a repeta discuţia — nici cel mai mic imbold.

Baley îşi înălţă sprâncenele, în semn de resemnare, şi zise:

— Încă un lucru, Giskard, înainte ca tu să strângi şurubul. Vrei să ai grijă ca Gladia să nu fie sâcâită pe planeta asta, să nu fie tratată cu duşmănie pentru că e Solariană şi a acceptat ca un robot să fie soţul ei şi… şi ca ea să accepte ofertele lui Gremionis?

— Am auzit ultima dumneavoastră discuţie cu domnişoara Gladia, domnule, şi înţeleg. Voi avea grijă. Acum, domnule, pot să-mi iau rămas bun de la dumneavoastră când nu ne vede nimeni?

Giskard îi întinse mâna cu cel mai uman gest pe care Baley îl văzuse vreodată la el. Baley îi apucă mâna. Degetele erau tari şi reci:

— La revedere, prietene Giskard.

Giskard zise:

— La revedere, prietene Elijah, şi ţine minte că, deşi lumea foloseşte această expresie pentru Aurora, de acum înainte Pământul este adevărata Lume a Zorilor.