Roboţii de pe Aurora

18

Dacă Fastolfe acţionase repede, Daneel acţionase şi mai repede.

Lui Baley, care uitase de tot de existenţa lui Daneel, totul i se păru un salt confuz, un zgomot neclar, apoi Daneel stătea lângă dr. Fastolfe, într-o parte, ţinând în mână recipientul şi spunând:

— Sper, dr. Fastolfe, că nu v-am făcut vreun rău.

Baley observă uimit că Giskard nu era departe de Fastolfe, de cealaltă parte, şi că fiecare din cei patru roboţi de lângă peretele din capătul sălii înaintaseră până aproape de masă.

Gâfâind uşor, cu părul cam zbârlit, Fastolfe spuse:

— Nu, Daneel. Te-ai descurcat chiar foarte bine.

Ridică glasul:

— Toţi v-aţi descurcat foarte bine, dar ţineţi minte, nu trebuie să permiteţi nimănui să vă întârzie, chiar dacă e vorba de mine.

Râse încet şi se aşeză din nou, îndreptându-şi părul cu mâna.

— Îmi pare rău, zise, că te-am speriat aşa de tare, domnule Baley, dar am simţit că o demonstraţie ar fi mai convingătoare decât toate vorbele.

Baley, care se ferise doar din reflex, îşi descheie gulerul şi spuse, puţin răguşit:

— Mă tem că mă aşteptam la vorbe, dar sunt de acord că demonstraţia a fost convingătoare. Mă bucur că Daneel a fost destul de aproape ca să te dezarmeze.

— Oricare din ei era destul de aproape ca să mă dezarmeze, dar Daneel era cel mai aproape şi a ajuns primul la mine. A ajuns la mine destul de repede ca să fie îngăduitor. Dacă ar fi fost mai departe, poate că ar fi trebuit să-mi răsucească braţul sau chiar să mă doboare.

— Ar fi mers până acolo?

— Domnule Baley, spuse Fastolfe, am dat indicaţii pentru protecţia dumitale şi eu ştiu cum să dau indicaţii. Ei n-ar fi ezitat să te salveze, chiar dacă varianta cealaltă era să-mi facă mie rău. Bineînţeles că s-ar fi străduit să-mi provoace o vătămare minimă, aşa cum a făcut Daneel. Tot ce mi-a vătămat a fost demnitatea mea şi pieptănătura. Şi îmi tremură puţin degetele.

Fastolfe le îndoi cu milă.

Baley respiră adânc, încercând să-şi revină din scurta perioadă de confuzie. Spuse:

— Daneel nu m-ar fi protejat chiar şi fără indicaţiile dumitale speciale?

— Fără îndoială. Ar fi trebuit s-o facă. Totuşi, nu trebuie să crezi că reacţia robotului este un simplu da sau nu, sus sau jos, înăuntru sau afară. Este o greşeală pe care un amator o face adesea. Este vorba despre viteza de reacţie. Indicaţiile mele cu privire la dumneata au fost exprimate în aşa fel, încât potenţialul înglobat în roboţii de la sediul meu, inclusiv Daneel, este anormal de înalt, de fapt atât de înalt cât pot realiza. Deci, reacţia la un pericol evident şi imediat pentru dumneata este extraordinar de rapidă. Ştiam că aşa va fi şi de aceea am încercat să lovesc aşa de repede — ştiind că ţi-aş putea oferi cea mai convingătoare demonstraţie a incapacităţii mele de a-ţi face vreun rău.

— Da, dar nu-ţi sunt tocmai recunoscător pentru ea.

— Oh, am avut încredere deplină în roboţii mei, mai ales în Daneel. Mi-a trecut totuşi prin cap, chiar dacă puţin cam târziu, că, dacă n-aş fi dat imediat drumul recipientului pentru mirodenii, mi-ar fi rupt încheietura, chiar împotriva voinţei lui — sau a echivalentului pentru voinţă la roboţi.

Baley spuse:

— Mi se pare că ţi-ai asumat un risc prostesc.

— Şi mie mi se pare, acum. Dacă dumneata te-ai fi pregătit să arunci cu recipientul în mine, Daneel ţi-ar fi parat imediat lovitura, dar nu chiar cu aceeaşi viteză, pentru că nu a primit indicaţii speciale referitoare la siguranţa mea. Pot spera că ar fi fost destul de rapid ca să mă salveze, dar nu sunt sigur — şi aş prefera să nu testez acest lucru, zâmbi Fastolfe bine dispus.

Baley întrebă:

— Dacă dintr-un vehicul aeropurtat s-ar arunca pe casă vreun dispozitiv cu explozibil?

— Sau dacă de pe un vârf de deal din apropiere ar fi îndreptată spre noi o rază gama… Roboţii mei nu înseamnă protecţie fără limite, dar asemenea tentative teroriste sunt extrem de improbabile aici, pe Aurora. Propun să nu ne îngrijorăm din cauza lor.

— Vreau să nu mă îngrijorez din cauza lor. Într-adevăr, n-am crezut serios că ai reprezenta un pericol pentru mine, dr. Fastolfe, dar trebuia să elimin această posibilitate, dacă e nevoie să mergem mai departe. Acum putem continua.

— Da, putem, spuse Fastolfe. În ciuda acestui divertisment suplimentar şi foarte dramatic, avem totuşi de-a face o problemă: să dovedim că degajarea mentală a lui Jander a fost un accident spontan.

Dar Baley devenise conştient de prezenţa lui Daneel, aşa că acum se întoarse spre el şi îl întrebă jenat:

— Daneel, te întristează dacă discutăm această problemă? Daneel, care pusese recipientul pentru mirodenii pe una din mesele goale mai îndepărtate, spuse:

— Partenere Elijah, aş prefera ca prietenul meu mort Jander să mai funcţioneze, dar deoarece nu o face şi deoarece nu poate fi repus în funcţiune, nu ne rămâne de făcut decât să ne purtăm astfel încât să prevenim asemenea incidente în viitor. Deoarece acum discuţia are acest scop, mai degrabă mă bucură, decât mă întristează.

— Păi, atunci, doar ca să rezolvăm altă problemă, Daneel, crezi că dr. Fastolfe este răspunzător pentru sfârşitul colegului tău robot Jander?… Îmi ierţi întrebarea, dr. Fastolfe?

Fastolfe făcu un gest de aprobare, iar Daneel spuse:

— Dr. Fastolfe a declarat că nu e răspunzător, aşa că, desigur, nu este.

— N-ai nici o îndoială în privinţa asta, Daneel?

— Nici una, partenere Elijah.

Fastolfe părea puţin amuzat:

— Supui un robot unui interogatoriu încrucişat, domnule Baley.

— Ştiu, dar nu prea mă gândesc la Daneel ca la un robot, aşa că l-am întrebat.

— Răspunsurile lui n-ar sta în picioare în faţa nici unui Consiliu de Anchetă. El este constrâns să mă creadă datorită potenţialelor lui pozitronice.

— Eu nu sunt Consiliu de Anchetă, dr. Fastolfe, şi clarific dedesubturile. Să revin unde eram. Fie dumneata ai ars creierul lui Jander, fie s-a petrecut un accident. Mă asiguri că nu pot dovedi accidentul şi asta mă face să rămân doar cu misiunea de a dezminţi orice acţiune din partea dumitale. Cu alte cuvinte, dacă pot dovedi că este imposibil ca dumneata să-l fi ucis pe Jander, accidentul rămâne singura variantă.

— Şi cum poţi face asta?

— E vorba de mijloace, ocazie şi motiv. Dumneata aveai mijloacele de a-l ucide pe Jander — capacitatea teoretică de a-l manevra astfel încât să sfârşească prin degajare mentală. Dar aveai ocazia? Era robotul dumitale, prin faptul că îi proiectaseşi conexiunile cerebrale şi îi supraveghease-şi construirea, dar se afla el, de fapt, în posesia dumitale la data degajării mentale?

— De fapt, nu. Se afla în posesia altcuiva.

— De cât timp?

— De vreo opt luni… sau puţin peste jumătate dintr-un an de-al vostru.

— Aha. E un aspect interesant. La data distrugerii lui, erai cu el sau lângă el? Ai fi putut ajunge la el? Pe scurt, putem demonstra faptul că erai atât de departe de el — sau în afara zonei lui — încât nu se poate presupune că ai fost în stare să comiţi fapta la ora la care se crede că aceasta s-ar fi comis?

Fastolfe spuse:

— Mă tem că acest lucru e imposibil. Este un interval de timp cam mare în care fapta ar fi putut fi comisă. După distrugere, la roboţi nu se petrec schimbări echivalente cu rigiditatea cadaverică sau cu descompunerea la o fiinţă umană. Putem spune doar că, la o anumită oră, se ştia că Jander funcţionează şi că, la o altă oră, se ştia că nu mai funcţionează. Între cele două este o distanţă de aproape opt ore. Pentru această perioadă, nu am alibi.

— Deloc? Ce făceai în acest timp, dr. Fastolfe?

— Mă aflam aici, în locuinţa mea.

— Desigur că roboţii dumitale ştiau că eşti aici şi ar putea depune mărturie.

— Sigur că ştiau, dar nu pot să depună mărturie în nici un sens legal şi în acea zi Fanya era plecată cu treburi de-ale ei.

— Apropo, Fanya îţi împărtăşeşte cunoştinţele despre robotică?

Fastolfe zâmbi strâmb:

— Ştie mai puţin decât dumneata… În afară de asta, nu cunoaşte nici una dintre probleme noastre.

— De ce nu?

Era clar că răbdarea lui Fastolfe se apropia de sfârşit:

— Dragul meu domn Baley, aici n-a fost vorba despre un atac fizic de aproape, cum a fost recentul meu atac simulat asupra dumitale. Ceea ce i s-a întâmplat lui Jander nu cerea prezenta mea fizică. Se întâmplă că, deşi nu se afla departe de locuinţa mea din punct de vedere geografic, Jander nu era departe, dar n-ar fi contat dacă se afla pe cealaltă parte a Aurorei. Oricând aş fi putut ajunge la el pe cale electronică şi, prin ordinele pe care i le-aş fi dat şi reacţiile pe care le-aş fi obţinut, i-aş fi putut provoca degajarea mentală. În ceea ce priveşte timpul, pasul hotărâtor nici n-ar fi avut nevoie de prea mult…

Baley spuse brusc:

— Deci este un proces scurt, unul la care oricine ar putea ajunge din întâmplare, făcând ceva perfect obişnuit?

— Nu! zise Fastolfe. Pentru numele Aurorei, Pământeanule, lasă-mă să vorbesc. Ţi-am mai spus că lucrurile nu stau aşa. Inducerea degajării mentale la Jander ar fi fost un proces îndelungat, complicat şi întortocheat, care ar fi cerut cea mai mare înţelegere şi deşteptăciune, şi n-ar fi putut fi realizat de nimeni accidental, fără un lanţ de coincidenţe incredibile. Sunt mult mai puţine şanse de accidente pe această cale extraordinar de complicată, decât de degajare mentală spontană, dacă explicaţia mea matematică ar fi acceptată.

Totuşi, dacă eu aş fi dorit să induc degajarea mentală, aş fi provocat modificări şi reacţii cu grijă, puţin câte puţin, timp de săptămâni, luni, chiar ani, până ce l-aş fi adus pe Jander în pragul distrugerii. Şi nicicând, în acest timp, n-ar fi arătat că e în pragul catastrofei, aşa cum dumneata te poţi apropia tot mai mult de prăpastie, pe întuneric, şi totuşi să nu simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare, nici chiar pe buza ei. Odată adus pe marginea prăpastiei, o singură observaţie de-a mea l-ar arunca în gol. Acest ultim pas ar dura doar o clipă. Înţelegi?

Baley îşi strânse buzele. N-avea rost să încerce să-şi ascundă dezamăgirea:

— Deci, pe scurt, aveai ocazia.

— Oricine ar fi avut ocazia. Oricine de pe Aurora, cu condiţia ca el sau ea să fi avut priceperea necesară.

— Şi numai dumneata aveai priceperea necesară.

— Mă tem că da.

— Ceea ce ne duce la motiv, dr. Fastolfe.

— Ah.

— Din asta am putea dovedi nevinovăţia. Aceşti roboţii cu aspect uman sunt, toţi, ai dumitale. Se bazează pe teoria dumitale şi ai fost implicat în construirea lor în fiecare clipă, chiar dacă dr. Sarton a supravegheat această construire. Ei există datorită dumitale şi numai datorită dumitale. Ai vorbit despre Daneel ca despre „primul născut” al dumitale. Ei sunt creaţiile dumitale, copiii dumitale, dobândirea nemuririi dumitale.

(Baley simţea că devine tot mai convingător şi se imagină, pentru o clipă, adresându-se unui Consiliu de Anchetă.)

— Pentru numele Pământului — sau al Aurorei, mai degrabă — pentru numele Aurorei, de ce ţi-ai distruge această muncă? De ce ai nimici o viaţă pe care ai făurit-o printr-un miracol al efortului intelectual?

Fastolfe păru amuzat şi trist, în acelaşi timp:

— Păi, domnule Baley, nu ştii chiar nimic. De unde ai scos-o că teoria mea a fost rezultatul unui miracol al efortului intelectual? Ar fi putut fi prelungirea plictisitoare a unei ecuaţii, pe care oricine era în stare s-o facă, dar pe care nimeni nu s-a deranjat s-o termine până la mine.

— Nu cred, zise Baley, căutând să se liniştească. Dacă nimeni în afară de dumneata nu poate înţelege creierul unui robot cu aspect uman destul de bine ca să-l distrugă, cred că e posibil ca nimeni în afara dumitale să nu-l înţeleagă destul de bine ca să-l creeze. Poţi nega asta?

— Nu, nu neg asta, dădu Fastolfe din cap. Şi totuşi, domnule Baley — chipul i se posomorî mai mult ca niciodată de când se întâlniseră — analiza dumitale minuţioasă nu reuşeşte decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile. Am hotărât deja că numai eu am mijloacele şi ocazia. Din întâmplare, am şi un motiv — cel mai bun motiv din lume — şi duşmanii mei ştiu asta. Pentru numele Pământului deci, ca să te citez, sau al Aurorei sau al oricui, avem de gând să dovedim că n-am făcut-o eu?

19

Baley se încruntă furios. Păşi grăbit înspre colţul încăperii, de parcă ar fi căutat adăpost. Apoi se întoarse brusc şi spuse tăios:

— Dr. Fastolfe, mi se pare mie că îţi cam place să mă încurci.

Fastolfe dădu din umeri:

— Nu-mi place. Îţi prezint doar problema aşa cum este. Bietul Jander a murit de moarte robotică din cauza unui simplu accident pozitronic. Deoarece ştiu că n-am avut nici un amestec, ştiu că asta trebuie să fie. Totuşi, nimeni altcineva nu poate fi sigur că sunt nevinovat şi toate dovezile indirecte duc la mine, aşa că trebuie să înfruntăm acest lucru direct atunci când vom hotărî, dacă se poate spune aşa ceva, ce putem face.

Baley zise:

— Păi, hai atunci să cercetăm motivul dumitale. Ceea ce dumitale ţi se pare un motiv nemaipomenit s-ar putea să nu fie deloc aşa ceva.

— Mă îndoiesc. Nu sunt prost, domnule Baley.

— Poate că nici nu eşti în măsură să fii judecătorul dumitale şi al motivelor dumitale. Uneori oamenii nu sunt. Poate că o iei în tragic cine ştie de ce.

— Nu cred.

— Atunci, spune-mi motivul dumitale. Care este? Spune-mi!

— Nu mă lua aşa de repede, domnule Baley. Nu e deloc uşor de explicat… Poţi veni până afară cu mine?

Baley privi iute spre fereastră. Afară?

Soarele coborâse pe cer şi, din cauza asta, camera era mai însorită. Ezită, apoi vorbi mai tare decât trebuia:

— Da, pot!

— Grozav, spuse Fastolfe, adăugând ceva mai prietenos: Dar poate că mai întâi vrei să treci pe la Personală.

Baley se gândi o clipă. Nu simţea nici o nevoie imediată, dar nu ştia ce-l aştepta în Exterior, cât de mult trebuia să rămână acolo, ce posibilităţi avea sau nu acolo. Mai ales, nu ştia obiceiurile de pe Aurora în această privinţă şi nu-şi amintea nimic din filmele-cărţi vizionate pe navă care să-l lumineze în această privinţă. Poate că era mai sigur să aprobe orice sugestie din partea gazdei.

— Mulţumesc, spuse, îmi convine foarte mult.

Fastolfe încuviinţă:

— Daneel, spuse, condu-l pe domnul Baley la Personala Musafirilor.

— Partenere Elijah, vrei să vii cu mine? întrebă Daneel.

Când intrară amândoi în încăperea alăturată, Baley spuse:

— Îmi pare rău, Daneel, că n-ai luat parte la conversaţia dintre mine şi dr. Fastolfe.

— N-ar fi fost corect, partenere Elijah. Când mi-ai pus o întrebare directă, ţi-am răspuns, dar n-am fost invitat să particip la toată discuţia.

— Aş fi formulat invitaţia, Daneel, dacă n-aş fi fost constrâns de faptul că sunt musafir. M-am gândit că n-ar fi bine să iau iniţiativa în această privinţă.

— Înţeleg… Aceasta este Personala Musafirilor, partenere Elijah. Uşa se va deschide la o atingere a mâinii tale pe orice punct al ei, dacă încăperea nu este ocupată.

Baley nu intră. Se opri gânditor, apoi spuse:

— Dacă ai fi fost invitat să vorbeşti, Daneel, ai fi avut ceva de spus? Vreun comentariu pe care ai fi vrut să-l faci? Ţin la părerea ta, prietene. Daneel spuse, cu seriozitatea lui obişnuită:

— Singura remarcă pe care vreau s-o fac este că declaraţia doctorului Fastolfe, cum că ar fi avut un motiv excelent să-l scoată din funcţiune pe Jander, a fost neaşteptată pentru mine. Nu ştiu care ar putea fi motivul. Totuşi, oricare ar declara el că îi este motivul, ai putea să-l întrebi de ce n-a avut acelaşi motiv să-mi provoace mie o degajare mentală. Dacă se poate crede că el a avut un motiv să-l scoată din funcţiune pe Jander, de ce nu mi s-ar potrivi şi mie acelaşi motiv? Aş fi curios să aflu.

Baley îl privi pătrunzător, căutând automat o expresie pe un chip care nu era dotat pentru aşa ceva. Întrebă:

— Te simţi în pericol, Daneel? Simţi că Fastolfe reprezintă un pericol pentru tine?

Daneel spuse:

— În conformitate cu A Treia Lege, trebuie să-mi apăr propria existenţă, dar nu m-aş opune doctorului Fastolfe sau oricărei fiinţe umane, dacă ar fi de părere că existenţa mea trebuie să ia sfârşit. Aceasta este A Doua Lege. Ştiu totuşi că valorez mult, atât ca investiţie de materiale, muncă şi timp, cât şi ca importanţă ştiinţifică. Deci, ar trebui să-mi explice amănunţit motivele pentru care este necesar ca existenţa mea să ia sfârşit. Dr. Fastolfe nu mi-a spus niciodată nimic — niciodată, partenere Elijah — din care să reiasă că ar avea un asemenea gând. Nu cred că-i trece prin minte să pună capăt existenţei mele sau că a avut vreodată de gând să pună capăt existenţei lui Jander. O deviaţie pozitronică accidentală trebuie să-l fi terminat pe Jander şi ar putea, cândva, să mă termine şi pe mine. În Univers există întotdeauna o părticică de hazard.

Baley spuse:

— Tu spui aşa, dr. Fastolfe spune aşa şi eu cred aşa, dar greutatea este să-i convingem pe oameni să accepte acest punct de vedere.

Se întoarse posomorât înspre uşa Personalei şi întrebă:

— Intri cu mine, Daneel?

Expresia de pe chipul lui Daneel reuşi să pară amuzată:

— E măgulitor, partenere Elijah, să fii confundat cu un om în asemenea măsură. Bineînţeles că n-am nevoie.

— Bineînţeles. Dar poţi intra, oricum.

— Nu s-ar cuveni să intru. Roboţii nu au obiceiul să intre în Personală. Interiorul unei asemenea încăperi este absolut uman… Pe deasupra, aceasta este o Personală pentru o singură persoană.

— Pentru o singură persoană!

O clipă, Baley fu şocat. Îşi reveni, totuşi. Alte Lumi, alte obiceiuri! Acesta nu-şi amintea să fi fost descris în filmele-cărţi. Spuse:

— Deci la asta te-ai referit când ai spus că uşa se va deschide numai dacă nu este ocupată. Şi dacă este ocupată, aşa cum va fi imediat?

— Atunci nu se va deschide la o atingere din afară, desigur. Şi ţi se va respecta intimitatea. Fireşte, se va deschide la o atingere din interior.

— Şi dacă vreun musafir leşină, are un atac de cord când e înăuntru şi nu poate atinge uşa? Asta nu înseamnă că nimeni nu poate intra ca să-l ajute?

— Există moduri de a deschide uşa în caz de pericol, partenere Elijah, dacă este necesar.

Apoi, adăugă, vădit îngrijorat:

— Crezi că se va întâmpla ceva de felul ăsta?

— Nu, sigur că nu… Sunt doar curios.

— Voi fi chiar lângă uşă, zise Daneel neliniştit. Voi acţiona imediat, partenere Elijah, dacă aud ceva.

— Nu cred că ar trebui s-o faci.

Baley atinse uşa cu dosul mâinii şi aceasta se deschise imediat. Aşteptă câteva clipe să vadă dacă se închide. Nu se închise. Intră, apoi uşa se închise imediat.

Cât timp uşa fusese deschisă, Personala păruse o cameră destinată categoric acestui scop. O chiuvetă, o despărţitură (probabil prevăzută cu un duş), o cadă, un paravan transparent, după toate aparenţele cu un closet în spatele lui. Mai erau câteva dispozitive pe care nu le recunoscu. Presupuse că erau necesare pentru una dintre nevoile personale.

Avu puţin timp să observe toate astea, pentru că într-o clipă dispărură, iar el începu să se întrebe dacă, într-adevăr, existase acolo tot ce văzuse, sau dacă dispozitivele păruseră să existe doar pentru că el se aştepta să le vadă.

Când uşa se închise, camera se întunecă, deoarece nu avea fereastră. Când uşa se închise complet, camera se lumină din nou, dar nu reapăru nimic din ceea ce văzuse el. Era lumina zilei, iar el se afla în Exterior — sau, cel puţin, aşa părea. Deasupra era cerul liber, cu nori plutind pe el, prea ordonat ca să pară reali. Pretutindeni se vedea o întindere de verdeaţă, mişcându-se în acelaşi fel ordonat.

Simţi nodul obişnuit din stomac, pe care-l avea ori de câte ori se pomenea în Exterior — dar nu era în Exterior. Intrase într-o cameră fără fereastră. Trebuia să fie o şmecherie de la iluminat.

Privi drept în faţă şi păşi încet înainte. Ridică mâinile în faţă. Încet. Privind fix.

Mâinile atinseră un perete neted. Pipăi pe toate părţile. Atinse ceea ce păruse chiuvetă în clipa de vizibilitate de la început şi, luându-se după mâini, o văzu — slab, slab, în pofida senzaţiei copleşitoare de lumină.

Găsi robinetul, dar pe el nu curse apă. Pipăi înapoi şi nu găsi nimic să semene cu un robinet obişnuit care ar fi dat drumul la şuvoiul de apă. Găsi, în schimb, o fâşie lungă, cu un aspect ceva mai grosolan, care o detaşa din perete. În timp ce pipăia cu degetele, împinse uşor, pe dibuite, şi imediat verdeaţa, care se întindea mult dincolo de perete, fu străbătută de un şuvoi de apă, căzându-i de sus înspre picioare cu un plescăit puternic.

Sări speriat înapoi, dar apa se opri înainte de a-i ajunge la picioare. Nu încetă să curgă, dar nu ajunse pe podea. Întinse mâna. Nu era apă, ci o lumină ce dădea iluzia de apă. Nu-i udă mâna; nu simţi nimic. Dar ochii se încăpăţânau să vadă. Ei văzură apă.

Se uită după şuvoi în sus şi, în cele din urmă, dădu de ceva ce era apă — un fir subţire ieşind din robinet. Era rece.

Degetele găsiră din nou fâşia şi împinseră pe ici, pe colo, pe pipăite. Temperatura se schimbă imediat, iar el dădu de pata care făcea să curgă apă călduţă.

Nu găsi deloc săpun. Cam în silă, începu să-şi frece mâinile nesăpunite una de alta, sub ceea ce părea să fie un izvor natural, care ar fi trebuit să-l ude din cap până-n picioare, dar nu-l udă. Si, ca şi cum mecanismul ăsta îi putea citi gândurile sau, mai degrabă, de parcă s-ar fi luat după frecatul mâinilor lui, simţi că apa devine ca săpunul, în timp ce izvorul pe care-l vedea, dar nu-l vedea, făcea balonaşe, transformându-se în spumă.

Tot în silă, se aplecă deasupra chiuvetei şi îşi frecă faţa cu apa ca săpunul. Îşi simţi ţepii din barbă, dar ştia că, fără prospect, n-avea cum să transforme dispozitivele din această cameră în aparat de bărbierit.

Termină şi-şi ţinu mâinile sub apă, neajutorat. Cum să oprească săpunul? Nu trebuia să întrebe. Probabil că mâinile lui, dacă nu se mai frecau între ele sau pe faţă, comandau asta. Apa încetă să mai fie ca săpunul şi mâinile îi fură clătite de săpun. Îşi dădu cu apă pe faţă — fără să frece — şi se clăti. Fără să vadă şi cu neîndemânarea cuiva neobişnuit cu procedeul, reuşi să-şi ude bine cămaşa.

Prosoape? Hârtie?

Păşi înapoi, cu ochii închişi, cu capul puţin aplecat ca să nu-şi mai dea cu apă pe haine. Aparent, un pas înapoi era toată cheia, pentru că simţi un curent de aer cald. Stătu cu faţa în dreptul iui, apoi cu mâinile.

Deschise ochii şi văzu că izvorul nu mai curgea. Dădu cu mâinile şi nu mai simţi apă.

Nodul din stomac îi devenise de mult enervare. Admitea că Personalele variau enorm de la o Lume la alta, dar simulacrul ăsta de Exterior mersese prea departe.

Pe Pământ, o Personală era o cameră pentru o obşte uriaşă cu compartimente separate, pentru care fiecare avea o cheie. Pe Solaria, intrai în Personală printr-un culoar îngust legat de o latură a casei, ca şi cum Solarienii considerau că nu face parte din casa lor. Oricum, în ambele Lumi, atât de diferite în alte privinţe, Personalele aveau un scop clar şi rolul fiecărui dispozitiv din ele nu putea fi înţeles greşit. De ce pe Aurora acest simulacru de simplitate rustică, întocmit cu migală, care ascundea de tot fiecare accesoriu dintr-o Personală? De ce?

În orice caz, enervarea nu-i lăsă loc şi pentru alte emoţii, ca să se mai simtă şi jenat din cauza aşa-zisului Exterior. Păşi în direcţia în care îşi amintea că văzuse paravanul transparent. Nu era direcţia bună. Îi găsi doar pipăind peretele şi după ce îşi izbi diferite părţi ale corpului de nişte protuberanţe. În cele din urmă, se pomeni urinând într-un mic bazin, care părea că nu colectează şuvoiul cum se cuvine. Genunchii îi spuneau că ţinteşte corect în ceea ce credea el că este un pisoar şi îşi spuse că, dacă folosea un alt recipient sau îi înţelesese greşit destinaţia, nu era vina lui.

După ce termină, se gândi dacă să mai caute chiuveta, să-şi mai clătească mâinile o dată, dar renunţă. Pur şi simplu nu mai putea suporta căutarea şi acea cădere de apă falsă.

În schimb, găsi, bâjbâind, uşa pe care intrase, dar nu-şi dădu seama că a găsit-o până ce atingerea mâinii lui nu avu ca efect deschiderea acesteia. Lumina se stinse imediat şi îl înconjură strălucirea firească, adevărată, a zilei.

Daneel îl aştepta, împreună cu Fastolfe şi cu Giskard.

Fastolfe spuse:

— Ţi-au trebuit aproape douăzeci de minute. Începusem să ne temem pentru dumneata.

Baley simţi că se aprinde de furie:

— Am avut probleme cu iluziile dumitale prosteşti, spuse, foarte rezervat.

Fastolfe îşi strânse gura pungă şi-şi înălţă sprâncenele într-un „Oo!” mut. Spuse:

— Chiar lângă uşă se află un contact care comandă iluziile. Poate să le estompeze şi să te lase să vezi realitatea — sau poate şterge de tot iluziile, dacă vrei.

— Nu mi s-a spus. Toate Personalele voastre sunt aşa?

Fastolfe zise:

— Nu. Personalele de pe Aurora au, de obicei, proprietăţi iluzorii, dar felul iluziei diferă de la individ la individ. Iluzia naturii înverzite îmi face plăcere şi îi schimb, din când în când, detaliile. Ştii, după un timp te plictiseşti de orice. Unii se folosesc de iluzii erotice, dar astea nu sunt pe placul meu. Desigur, nu e nici o problemă când eşti obişnuit cu Personalele. Încăperile sunt standardizate şi ştii unde se află totul. E ca şi cum te-ai deplasa într-un loc cunoscut, pe întuneric… Dar spune-mi, domnule Baley, de ce n-ai ieşit să ceri lămuriri?

Baley spuse:

— Pentru că n-am vrut. Recunosc, eram foarte nervos din cauza iluziilor, dar le-am acceptat. La urma urmei, Daneel a fost cel care m-a condus la Personală şi nu mi-a dat nici o indicaţie, nici o lămurire. Cu siguranţă că mi-ar fi explicat în cele mai mici amănunte, dacă ar fi fost lăsat să se descurce singur, fiindcă ar fi prevăzut că mi se face un rău. Deci, presupun că dumneata l-ai instruit cu grijă să nu mă avertizeze şi, pentru că nu m-am aşteptat să-mi joci feste, trebuie să presupun că ai avut un scop anume procedând astfel.

— Oh?

— De fapt, dumneata m-ai întrebat dacă vreau să ies în Exterior. şi, când am fost de acord, m-ai întrebat imediat dacă nu vreau să merg la Personală. Deci, scopul pentru care m-ai trimis într-o iluzie de Exterior a fost ca să-ţi dai seama dacă pot să-l suport — sau dacă voi fugi, speriat. Dacă l-am suportat, se poate avea încredere în mine în ceea ce priveşte realitatea. Ei bine, l-am suportat. Sunt cam ud, mulţumesc, dar o să mă usuc repede.

Fastolfe spuse:

— Eşti un clarvăzător; domnule Baley. Îmi cer scuze pentru natura testului şi pentru neplăcerea pe care ţi-am provocat-o. Încercam doar să previn posibilitatea unei neplăceri şi mai mari. Mai vrei să ieşi afară cu mine?

— Nu numai că vreau, dr. Fastolfe. Insist.

20

Ieşiră printr-un culoar, urmaţi îndeaproape de Daneel şi de Giskard.

Fastolfe flecări:

— Sper că nu te deranjează că ne însoţesc roboţii. Aurorienii nu pleacă nicăieri fără să aibă măcar un robot ca însoţitor şi, mai ales în cazul dumitale, trebuie să insist ca Daneel şi Giskard să fie întotdeauna lângă dumneata.

Deschise o uşă şi Baley încercă să rămână drept în bătaia soarelui şi a vântului, ca să nu mai vorbim de mirosul ciudat şi exotic al pământului de pe Aurora, care-l învăluia.

Fastolfe păşi într-o parte şi Giskard ieşi primul afară. Robotul privi cu atenţie în jur câteva clipe. Parcă toate simţurile i-ar fi fost ascuţite la maximum. Privi înapoi, iar Daneel i se alătură şi făcu acelaşi lucru.

— Lasă-i o clipă, domnule Baley, şi ne vor spune când cred ei că e sigur să ieşim. Profit de ocazie ca să-ţi cer din nou scuze pentru gluma proastă pe care ţi-am făcut-o în legătură cu Personala. Te asigur că am fi ştiut dacă ai probleme, diversele semnale vitale ale dumitale erau înregistrate. Sunt foarte bucuros, deşi nu foarte surprins, că mi-ai înţeles intenţia.

Zâmbi şi, cu o ezitare aproape neobservată, îşi puse mâna pe umărul stâng al lui Baley, bătându-l cu prietenie.

Baley spuse, îndărătnic:

— Se pare că ai uitat gluma proastă de dinainte — atacul dumitale prefăcut, cu recipientul pentru mirodenii. Dacă mă asiguri că acum vom colabora sincer şi cinstit, voi considera că aceste probleme au avut un scop rezonabil.

— S-a făcut!

— Acum putem ieşi?

Baley privi înspre Daneel şi Giskard, care se îndepărtaseră şi se despărţiseră unul de celălalt, unul în dreapta, altul în stânga, în continuare atenţi.

— Încă nu. Vor înconjura toată locuinţa… Daneel mi-a spus că l-ai invitat în Personală, cu dumneata. Ai vorbit serios?

— Da. Ştiu că n-are nevoie, dar m-am gândit că ar fi lipsit de politeţe să-l exclud. Nu eram sigur de obiceiul de pe Aurora în această privinţă, în ciuda a tot ce am citit despre planetă.

— Cred că ăsta nu e unul dintre lucrurile pe care Aurorienii consideră necesar să le pomenească şi, desigur, nu te poţi aştepta ca nişte cărţi să-i pregătească pe Pământenii care ne vizitează în legătură cu aceste probleme…

— Pentru că sunt atât de puţini Pământeni în vizită?

— Întocmai. Într-adevăr, roboţii nu frecventează Personalele niciodată. Este singurul loc unde fiinţele umane merg fără ei. Cred că din cauza sentimentului că trebuie să scapi de ei din când în când şi în unele locuri. Baley spuse:

— Şi totuşi, când Daneel a fost pe Pământ acum trei ani, cu ocazia morţii lui Sarton, am încercat să nu-l las să intre în Personala Obştească, spunându-i că n-are nevoie. Dar el a insistat să intre.

— Şi bine a făcut. Cu acel prilej, a fost instruit foarte strict să nu arate deloc faptul că nu e om, pentru motive pe care ţi le aminteşti bine. Aici, pe Aurora, totuşi… A, au terminat.

Roboţii se îndreptau spre uşă, iar Daneel le făcu semn să iasă.

Fastolfe întinse o mână ca să-l oprească pe Baley:

— Dacă nu te superi, domnule Baley, voi ieşi primul. Numără încet până la o sută, apoi vino după noi.

21

După ce numără până la o sută, Baley ieşi sigur pe el şi se îndreptă spre Fastolfe. Chipul îi era încordat, fălcile prea încleştate, spatele prea drept.

Privi în jur. Peisajul nu era prea diferit de ceea ce văzuse în Personală. Probabil că Fastolfe îşi folosise drept model propriul fundal. Totul era verde şi undeva un izvor se scurgea pe o pantă. Poate era artificial, dar nu era o iluzie. Apa era adevărată. Când trecu pe lângă ea îi simţi stropii.

Totul părea cumva domesticit. Exteriorul de pe Pământ părea mai sălbatic şi de o frumuseţe mai impunătoare, atât cât văzuse Baley din el.

Fastolfe spuse, dând uşor din mână şi atingându-l pe Baley pe braţ:

— Vino în direcţia asta. Priveşte!

Între doi copaci se zărea un luminiş.

Pentru prima oară, se simţea depărtarea şi la orizont se zărea o locuinţă: cu acoperişul jos, întinsă şi atât de verde, încât aproape că se contopea cu peisajul.

— Aceasta e o zonă rezidenţială, spuse Fastolfe. S-ar putea să nu ţi se pară aşa, pentru că eşti obişnuit cu furnicarele îngrozitoare de pe Pământ, dar noi ne aflăm în oraşul Eos de pe Aurora, care este, de fapt, centrul administrativ al planetei. Aici locuiesc douăzeci de mii de fiinţe umane, ceea ce înseamnă că e cel mai mare oraş, nu numai de pe Aurora, ci din toate Lumile din Spaţiu. În Eos se află oameni cât pe toată Solaria.

Fastolfe vorbise cu mândrie.

— Câţi roboţi, dr. Fastolfe?

— În zona asta? Poate o sută de mii. Pe toată planeta se află, în total, cincizeci de roboţi pentru fiecare fiinţă umană, în medie, nu zece mii de om, ca pe Solaria. Majoritatea roboţilor noştri se află în ferme, în mine, în fabrici, în spaţiu. Dacă se poate spune aşa, suferim de o insuficienţă de roboţi, mai ales de roboţi casnici. Cei mai mulţi Aurorieni se descurcă şi cu doi sau trei roboţi de acest fel, unii doar cu unul. Totuşi, nu vrem să ajungem ca pe Solaria.

— Câte fiinţe umane nu au nici un robot casnic?

— Nici una. Asta nu ar folosi interesului public. Dacă, dintr-un motiv oarecare, o fiinţă umană nu-şi poate permite un robot, lui sau ei i se va oferi unul care, dacă trebuie, va fi întreţinut pe cheltuiala publică.

— Ce se întâmplă dacă populaţia creşte ca număr? Mai adăugaţi roboţi?

Fastolfe scutură din cap:

— Populaţia nu creşte ca număr. Populaţia Aurorei este de două sute de milioane şi aşa a rămas de trei secole. Este numărul dorit. Cu siguranţă că ai citit asta în cărţile pe care le-ai vizionat.

— Da, am citit, recunoscu Baley, dar mi se pare greu de crezut.

— Te asigur că e adevărat. Asta ne dă fiecăruia mult pământ, mult spaţiu, multă intimitate şi o mare cotă din resursele naturale. Nu sunt nici atât de mulţi oameni ca pe Pământ, nici atât de puţini ca pe Solaria.

Îi întinse un braţ lui Baley şi continuară să meargă împreună.

— Ceea ce vezi, spuse Fastolfe, este o Lume îmblânzită. Asta am vrut să vezi, când te-am adus afară, domnule Baley.

— Nu e nici un pericol în ea?

— Întotdeauna e puţin pericol. Avem furtuni, alunecări de teren, cutremure, viscole, avalanşe, un vulcan sau doi… Niciodată nu putem elimina în totalitate moartea accidentală. Mai există şi pasiunile persoanelor furioase sau invidioase, nebuniile celor tineri şi nebunia celor mărginiţi. Aceste lucruri sunt, totuşi, foarte puţin enervante şi nu prea afectează liniştea civilizată care domneşte în lume.

Fastolfe păru să chibzuiască o clipă asupra propriilor cuvinte, apoi oftă şi spuse:

— Nici n-aş vrea să fie altfel, dar am unele reţineri de ordin intelectual. Noi am adus pe Aurora numai acele plante şi animale pe care le-am considerat folositoare, ornamentale sau şi una, şi alta. Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să eliminăm ce am considerat buruieni, paraziţi sau sub nivelul dorit. Am selecţionat fiinţe umane puternice, sănătoase şi frumoase, în conformitate cu părerile noastre, desigur. Am încercat… Dar zâmbeşti, domnule Baley. Baley nu zâmbise. Gura de-abia i se mişcase.

— Nu, nu, spuse. N-am de ce să zâmbesc.

— Ai, pentru că ştiu tot atât de bine ca şi dumneata că eu însumi nu sunt frumos, după canoanele de pe Aurora. Necazul e că nu putem controla combinaţiile genelor şi influenţele intrauterine. În zilele noastre, sigur, când ectogeneza este din ce în ce mai răspândită — deşi sper că nu va fi niciodată la fel de răspândită ca pe Solaria — eu aş fi fost eliminat în stadiul de făt.

— În acest caz, dr. Fastolfe, Lumile ar fi pierdut un mare teoretician al roboticii.

— Absolut corect, spuse Fastolfe, fără să se fâstâcească, dar Lumile nu vor şti niciodată, aşa-i? În orice caz, am reuşit să stabilim un echilibru ecologic simplu, dar perfect realizabil, o climă temperată, un sol fertil şi resurse distribuite cât mai uniform posibil. Rezultatul este o Lume care produce tot ce ne trebuie şi noi considerăm că astea sunt — dacă-mi dai voie să spun — pretenţiile noastre. Să-ţi spun pentru ce ideal am luptat?

— Te rog, zise Baley.

— Ne-am străduit să obţinem o planetă care, luată în ansamblu, să respecte cele Trei Legi ale Roboticii. Nu face nici un rău fiinţelor umane, nici cu voie, nici fără voie. Se comportă cum vrem noi, atâta timp cât nu-i cerem să facă rău fiinţelor umane. Şi se protejează pe sine, cu excepţia cazurilor când trebuie să ne fie de folos ori să ne salveze cu preţul vătămării proprii. Nicăieri în altă parte, nici măcar pe Pământ sau în altă Lume din Spaţiu, acest lucru nu este atât de real ca aici, pe Aurora.

Baley spuse cu tristeţe:

— Şi Pământenii au tânjit după aşa ceva, dar ne-am înmulţit prea mult între timp şi am făcut prea mult rău planetei noastre pe vremea când eram neştiutori, ca să mai putem îndrepta ceva acum… Dar formele de viaţă originare de pe Aurora? Cu siguranţă că n-aţi venit pe o planetă moartă.

— Ştii că n-am venit, zise Fastolfe, dacă ai vizionat cărţi despre istoria noastră. Când am sosit noi, Aurora avea viaţă animală şi vegetală şi o atmosferă cu azot şi oxigen. Acest lucru era valabil pentru toate cele cincizeci de Lumi din Spaţiu. În fiecare caz, formele de viaţă caracteristice erau rare şi nu foarte diverse. Nu erau nici deosebit de tenace ca să reziste pe propria lor planetă. Am preluat totul, ca să spun aşa, fără luptă şi ceea ce a rămas din formele indigene de viaţă se află în acvariile noastre, în grădinile zoologice şi în câteva zone virgine, întreţinute cu grijă. Nu înţelegem prea bine de ce planetele cu forme de viaţă pe care le-au întâlnit fiinţele umane aveau aceste forme de viaţă atât de slab dezvoltate, de ce numai Pământul este inundat cu specii atât de rezistente, cu vietăţi care trăiesc în fiecare cotlon din mediul înconjurător şi de ce numai pe Pământ s-au dezvoltat fiinţe raţionale.

Baley zise:

— Poate e o coincidenţă, din cauza explorării incomplete. Până acum cunoaştem atât de puţine planete.

— Recunosc, spuse Fastolfe, că e explicaţia cea mai plauzibilă. Poate că undeva se află un echilibru ecologic la fel de complex ca şi cel de pe Pământ. Poate că undeva există fiinţe raţionale şi o civilizaţie tehnologică. Totuşi, viaţa şi raţiunea de pe Pământ s-au răspândit în exterior pe distanţă de parseci, în toate direcţiile. Dacă există viaţă şi raţiune în altă parte, de ce nu s-au extins şi în exterior… şi de ce nu ne-am întâlnit cu ele?

— Din câte ştim, asta s-ar putea întâmpla şi mâine.

— S-ar putea. şi dacă o asemenea întâlnire este iminentă, avem cu atât mai multe motive să nu aşteptăm cu mâinile în sân. Pentru că începem să fim pasivi, domnule Baley. Nici o Lume nouă din Spaţiu n-a fost colonizată în două secole şi jumătate. Lumile noastre sunt prea îmblânzite, prea încântătoare, nu vrem să le părăsim. Vezi, la început Lumea asta a fost colonizată pentru că Pământul devenise atât de neplăcut încât, prin comparaţie, păreau de preferat riscurile şi pericolele unor Lumi noi şi pustii. Când cele cincizeci de Lumi ale noastre din Spaţiu s-au dezvoltat — ultima a fost Solaria — n-a mai existat nici o presiune, nici o nevoie de a pleca în altă parte. Iar Pământul însuşi se retrăsese în cavernele lui subterane, din oţel. Sfârşitul. Finalul.

— Nu cred că vorbeşti serios.

— Dacă rămânem aşa cum suntem? Dacă stăm liniştiţi, comozi şi nepăsători? Ba da, vorbesc serios. Umanitatea trebuie să se extindă cumva, dacă vrea să-şi continue dezvoltarea. O metodă de extindere este în spaţiu, prin explorarea constantă a Lumilor noi. Dacă dăm greş, o altă civilizaţie, care tocmai se extinde, va ajunge la noi, iar noi nu vom putea sta în calea ei.

— Te aştepţi la un război spaţial, ceva în genul „care pe care”.

— Nu. Nu cred că va fi nevoie de aşa ceva. Unei civilizaţii care se extinde în spaţiu nu-i vor trebui cele câteva Lumi ale noastre şi probabil că va fi prea avansată: din punct de vedere intelectual ca să vrea să-şi croiască drum în hegemonia de aici. Oricum, dacă vom fi înconjuraţi de o civilizaţie mai dinamică, mai plină de viaţă, ne vom ofili doar prin comparaţie; vom pieri, dându-ne seama ce am devenit şi ce potenţial am irosit. Desigur, am putea face schimb cu alte expansiuni — o expansiune a înţelegerii ştiinţifice sau a energiei culturale, de exemplu. Mă tem, însă, că toate aceste expansiuni sunt inseparabile. Dacă dai greş în una, dai greş în toate. Noi dăm greş în toate, cu siguranţă. Trăim prea mult. Suntem prea comozi.

Baley spuse:

— Noi, pe Pământ, ne gândim la cei din Spaţiu ca la nişte atotputernici, absolut încrezători în sine. Nu-mi vine să cred că aud aşa ceva de la unul de-al vostru.

— Nu vei auzi asta de la alt locuitor din Spaţiu. Părerile mele sunt demodate. Unii le-ar considera intolerabile, iar eu nu discut prea des astfel de lucruri cu Aurorienii. Vorbesc, în schimb, despre o nouă călătorie pentru alte colonizări, fără să-mi exprim temerile pentru catastrofa care ne aşteaptă dacă abandonăm colonizarea. Cel puţin cu asta am câştigat. Aurora s-a gândit în mod serios — chiar cu entuziasm — la o nouă eră de explorări şi colonizări.

— Spui toate astea, observă Baley, fără urmă de entuziasm. Ce s-a întâmplat?

— Tocmai ne apropiem de motivul pe care l-am avut ca să-l distrug pe Jander Panell.

Fastolfe se opri, dădu din cap şi continuă:

— Aş vrea, domnule Baley, să înţeleg mai bine fiinţele umane. Mi-am petrecut şase decenii ca să studiez complicaţiile creierului pozitronic şi cred că voi mai petrece încă cincisprezece sau douăzeci pentru această problemă. În acest timp, abia am atins problema creierului uman, care este mult mai complicat. Există, oare, Legi ale Umanităţii, aşa cum există Legi ale Roboticii? Câte Legi ale Umanităţii pot exista şi cum pot fi ele exprimate matematic? Nu ştiu. Poate va veni, totuşi, o zi când cineva va elabora Legile Umanităţii şi va putea, apoi, să prevadă caracteristicile generale ale viitorului, să ştie ce e important pentru omenire, în loc să presupună, aşa cum fac eu, să ştie cum să îndrepte lucrurile, în loc să emită doar ipoteze. Visez, uneori, să pun bazele unei ştiinţe matematice, pe care mă gândesc s-o denumesc „psihoistorie”, dar ştiu că nu pot şi mă tem că nimeni nu va putea vreodată.

Se opri.

Baley aşteptă, apoi întrebă cu blândeţe:

— Şi ce motiv ai avut ca să-l distrugi pe Jander Panell, dr. Fastolfe?

Fastolfe părea că nu a auzit întrebarea. În orice caz, nu răspunse. În schimb, spuse:

— Daneel şi Giskard ne fac din nou semn că totul e în ordine. Spune-mi, domnule Baley, ai vrea să mergem mai departe?

— Unde? întrebă Baley prevăzător.

— Înspre o locuinţă din vecinătate. În partea aceea, dincolo de luminiş. Spaţiul deschis te supără?

Baley îşi strânse buzele şi privi în acea direcţie, ca şi cum ar fi vrut să-i aprecieze influenţa:

— Cred că-l pot suporta. Nu prevăd nici un necaz.

Giskard, care era destul de aproape ca să audă, veni şi mai aproape. În lumina zilei, ochii lui nu aveau nici o strălucire:

— Domnule, pot să vă reamintesc faptul că în timpul călătoriei încoace aţi avut o mare neplăcere la aterizarea pe planetă?

Baley se întoarse spre el. Orice sentimente ar fi avut faţă de Daneel, oricât i-ar fi putut schimba atitudinea faţă de roboţi căldura unei colaborări trecute, acum era altceva. Găsea că mai primitivul Giskard e deosebit de respingător. Se căzni să înlăture grăuntele de mânie pe care-l simţea şi spuse:

— Pe navă am fost neprevăzător, băiete, pentru că eram peste măsură de curios. Am luat contact cu o imagine pe care n-o mai văzusem şi n-am avut timp de acomodare. Acum e altceva.

— Domnule, acum aveţi vreo neplăcere? Mă puteţi asigura?

— Dacă am sau nu, spuse Baley cu hotărâre (amintindu-şi că robotul era constrâns de Prima Lege şi încercând să fie politicos cu o bucată de metal a cărei unică grijă era, la urma urmei, bunăstarea lui Baley), nu contează. Am o datorie de îndeplinit şi asta nu se poate face dacă mă ascund la adăpost.

— Datoria dumneavoastră? întrebă Giskard, de parcă n-ar fi fost programat să înţeleagă cuvântul.

Baley privi iute înspre Fastolfe, dar acesta rămase pe loc şi nu interveni. Părea să asculte cufundat în gânduri, ca şi cum ar fi apreciat reacţia unui robot de un anumit tip într-o situaţie nouă, comparând-o cu relaţii, variabile, constante şi ecuaţii diferenţiale înţelese doar de el.

Sau aşa crezu Baley. Se simţea enervat că este supus unei observaţii de acest fel şi zise (poate prea tăios, îşi dădu seama):

— Ştii ce înseamnă „datorie”?

— Ceva care trebuie făcut, domnule, spuse Giskard.

— Datoria ta este să asculţi de Legile Roboticii. Fiinţele umane au şi ele legile lor — aşa cum tocmai spunea stăpânul tău, dr. Fastolfe — şi acestea trebuie respectate. Trebuie să fac ceea ce mi s-a indicat să fac. E important.

— Dar să mergeţi în câmp deschis, când nu sunteţi…

— Oricum, trebuie s-o fac. Poate că fiul meu va pleca într-o zi spre altă planetă, una mai puţin confortabilă decât asta, şi s-ar putea să stea în Exterior câte zile va avea de trăit. Dacă voi putea, voi merge cu el.

— Dar de ce să faceţi asta?

— Ţi-am spus. Consider că e datoria mea.

— Domnule, eu nu pot să nu respect Legile. Dumneavoastră puteţi să nu le respectaţi pe ale dumneavoastră? Pentru că trebuie să insist să nu…

— Pot să aleg să nu-mi fac datoria, dar nu aleg asta — iată constrângerea cea mai puternică, Giskard.

Se făcu linişte o clipă, apoi Giskard spuse:

— V-ar dăuna dacă aş reuşi să vă conving să nu ieşiţi în câmp deschis?

— În măsura în care aş simţi că nu-mi fac datoria, da.

— V-ar face mai rău decât orice neplăcere pe care aţi simţi-o afară?

— Mult mai rău.

— Vă mulţumesc pentru explicaţie, domnule, spuse Giskard, iar Baley îşi închipui că pe faţa inexpresivă a robotului se citeşte satisfacţia. (Tendinţa omenească de a personifica nu putea fi reprimată.)

Giskard se dădu înapoi şi acum vorbi dr. Fastolfe:

— A fost interesant, domnule Baley. Giskard avea nevoie de lămuriri, înainte de a şti cum să adapteze posibila reacţie pozitronică la cele Trei Legi sau, mai bine zis, cum trebuie să se adapteze singure aceste reacţii la situaţie. Acum ştie cum să se comporte.

— Am observat că Daneel n-a pus nici o întrebare, spuse Baley.

Fastolfe zise:

— Daneel te cunoaşte. A fost cu dumneata pe Pământ şi pe Solaria… Dar haide, mergem? Să mergem încet. Priveşte atent în jur şi, dacă vei voi să te odihneşti, să aştepţi sau, chiar, să te întorci, te rog să mă anunţi.

— Aşa voi face, dar care e scopul acestei plimbări? De vreme ce te aştepţi la unele neplăceri în ceea ce mă priveşte, nu cred că o sugerezi degeaba.

— Nu, spuse Fastolfe. Cred că vrei să vezi corpul neînsufleţit al lui Jander.

— Ca o chestiune de formă, da, dar nu prea cred că-mi va spune ceva.

— Sunt sigur, dar ai avea şi ocazia să pui întrebări persoanei care îl deţinea pe Jander la data tragediei. Sunt convins că ai vrea să vorbeşti şi cu altcineva, în afară de mine, despre această problemă.

22

Fastolfe înaintă încet, smulgând o frunză dintr-un arbust pe lângă care trecea, îndoind-o şi muşcând din ea. Baley îl privi curios, întrebându-se cum de puteau cei din Spaţiu să ducă la gură ceva netratat, neîncălzit şi chiar nespălat, dacă le era aşa frică de infecţii. Îşi aminti că pe Aurora nu se găsea nici un (chiar nici unul microorganism patogen, dar găsi că e, oricum, un gest respingător. Repulsia, ca atitudine, nu are premise raţionale, se gândi, gata să le ierte celor din Spaţiu comportarea faţă de Pământeni.

Nu! Dădea înapoi! Aici era altceva! Aici era vorba de fiinţe umane!

Giskard înaintă şi o luă la dreapta. Daneel rămase în urmă şi o luă la stânga. Soarele portocaliu al Aurorei (Baley abia îi observă nuanţa portocalie) era în spatele lui, călduţ, fără arşiţa soarelui de pe Pământ în timpul verii (dar ce climă şi ce anotimp erau în această parte a Aurorei acum?).

Iarba, sau orice ar fi fost (semăna cu iarba), era mai înaltă şi mai elastică decât şi-o amintea el de pe Pământ, iar solul era tare, de parcă n-ar fi plouat de mult.

Înaintau spre casa din faţa lor, probabil casa proprietarului temporar al lui Jander.

Baley auzi foşnetul făcut de un animal în iarbă în dreapta, ciripitul unei păsări într-un copac, undeva în spatele lui, zumzăitul insectelor pretutindeni în jur. Aceste animale, îşi spuse, aveau strămoşi ce trăiseră, cândva, pe Pământ. N-aveau de unde şti că bucata asta de pământ pe care trăiau nu era singura din lume pentru totdeauna şi dintotdeauna. Chiar pomii şi iarba se trăgeau din alţi pomi şi din altă iarbă, care crescuseră, cândva, pe Pământ.

Doar fiinţele umane puteau trăi în această Lume, ştiind că nu erau autohtone, ci se trăgeau din Pământeni — şi totuşi, cei din Spaţiu ştiau, într-adevăr, acest lucru, sau pur şi simplu îl ignorau? Va veni poate o vreme când nu vor mai şti deloc? Când nu-şi vor mai aminti din ce Lume au venit sau dacă a existat vreo Lume din care au venit?

— Dr. Fastolfe, zise el brusc, în parte pentru a întrerupe gândurile ce începuseră să-l apese, încă nu mi-ai spus ce motiv ai avut ca să-l distrugi pe Jander.

— Adevărat! Nu ţi-am spus! Acum, de ce crezi dumneata, domnule Baley, că m-am străduit să pun bazele teoretice ale creierelor pozitronice pentru roboţii cu aspect uman?

— Nu ştiu.

— Păi, gândeşte-te. Sarcina este de a proiecta un creier de robot cât mai apropiat de cel uman şi se pare că asta cere o oarecare înţelegere a poeziei…

Se opri, iar zâmbetul schiţat i se întinse pe toată faţa:

— Ştii, pe unii dintre colegii mei îi deranjează întotdeauna când le spun că, dacă o concluzie nu este echilibrată din punct de vedere poetic, nu poate fi adevărată din punct de vedere ştiinţific. Îmi răspund că nu ştiu ce înseamnă asta.

— Mi-e teamă că nici eu nu ştiu, zise Baley.

— Dar eu ştiu ce înseamnă. Nu pot să-ţi explic, dar simt explicaţia fără s-o pot exprima în cuvinte, şi, poate, de aceea am obţinut eu rezultate pe care colegii mei nu le au. Oricum, devin bombastic, ceea ce înseamnă că ar trebui să devin prozaic. Ca să imit un creier uman, când nu ştiu aproape nimic despre funcţionarea lui, mi-ar trebui foarte multă intuiţie — ceva care mi se pare că seamănă cu poezia. Şi aceeaşi intuiţie, care ar avea ca rezultat creierul pozitronic asemănător cu al omului, îmi va oferi, cu siguranţă, o nouă poartă spre cunoaşterea creierului uman în sine. Asta a fost credinţa mea — că prin asemănarea cu omul aş putea face măcar un pas mic înspre psihoistoria de care ţi-am vorbit.

— Înţeleg.

— Şi dacă aş reuşi să elaborez o structură teoretică, implicând un creier pozitronic asemănător cu al omului, aş avea nevoie de un corp asemănător cu al omului, pentru creier. Creierul singur nu există, înţelegi. El interacţionează cu corpul, aşa că un creier cu aspect uman într-un corp fără aspect uman ar deveni, într-o oarecare măsură, el însuşi neomenesc.

— Eşti sigur de asta?

— Foarte. N-ai decât să-l compari pe Daneel cu Giskard.

— Deci Daneel a fost construit ca model experimental, pentru a favoriza înţelegerea creierului uman?

— Chiar aşa. Două decenii am lucrat la asta, cu Sarton. Au fost numeroase eşecuri, pe care trebuia să le înlăturăm. Daneel a fost primul succes adevărat şi, bineînţeles, l-am păstrat pentru studii ulterioare şi — zâmbi strâmb, de parcă ar fi recunoscut o prostie — din simpatie. La urma urmei, Daneel poate înţelege noţiunea de datorie umană, în timp ce Giskard, cu toate virtuţile lui, se descurcă mai greu. Ai văzut.

— Şi şederea lui Daneel pe Pământ cu mine, acum trei ani, a fost prima lui misiunea oficială?

— Prima mai importantă, da. Când Sarton a fost omorât, am avut nevoie de un robot care să suporte bolile infecţioase de pe Pământ şi care să semene, totuşi, cu un om, ca să facă faţă prejudecăţilor Pământenilor faţă de roboţi.

— Ce coincidenţă uimitoare ca Daneel să fie la îndemână.

— Zău? Crezi în coincidenţe? Am senzaţia că, ori de câte ori a apărut o realizare revoluţionară, ca robotul cu aspect uman, a apărut şi o misiune care să necesite aplicarea ei. Asemenea misiuni au apărut, probabil, periodic, în toţi acei ani în care Daneel nu exista — şi pentru că nu exista Daneel, s-au folosit alte soluţii şi metode.

— Şi lucrările dumitale au izbutit, dr. Fastolfe? Acum înţelegi mai bine creierul omenesc?

Fastolfe începuse să meargă din ce în ce mai încet, iar Baley îşi potrivise paşii cu ai lui. Acum se opriseră, pe la jumătatea drumului dintre locuinţa lui Fastolfe şi cealaltă. Pentru Baley era cel mai greu deoarece era la fel de departe de adăpost în orice direcţie, dar îşi înăbuşi tulburarea, hotărât să nu-l provoace pe Giskard. Nu voia ca printr-o mişcare, un strigăt, sau chiar prin mimică, să stârnească dorinţa stânjenitoare a lui Giskard de a-l salva. Nu voia să fie săltat şi cărat la adăpost.

Fastolfe nu păru să înţeleagă problema lui Baley. Spuse:

— Nu se pune întrebarea dacă s-au făcut progrese în studiul minţii. Rămân dificultăţi enorme şi poate că acestea vor rămâne mereu, dar s-au făcut progrese. Totuşi…

— Totuşi?

— Totuşi, Aurora nu se mulţumeşte doar cu un studiu pur teoretic al creierului uman. Folosirea roboţilor cu aspect uman a avansat până la un punct cu care eu nu sunt de acord.

— Ca folosirea lor pe Pământ.

— Nu, acela a fost un experiment scurt, cu care am fost de acord şi de care am fost încântat, chiar. Putea Daneel să-i păcălească pe Pământeni? Până la urmă s-a dovedit că putea, deşi, sigur, ochii Pământenilor nu sunt prea pătrunzători când e vorba de roboţi. Daneel nu-i poate păcăli pe Aurorieni, deşi îndrăznesc să spun că viitorii roboţi cu aspect uman ar putea fi îmbunătăţiţi într-atât, încât să poată face şi asta. Oricum, au fost propuse alte sarcini.

— Ca de pildă?

Fastolfe privi gânditor în depărtare:

— Ţi-am spus că Lumea asta a fost îmblânzită. Când mi-am început mişcarea pentru încurajarea unei noi perioade de explorări şi colonizări, nu am căutat conducători la Aurorienii comozi peste măsură, şi nici la alţi locuitori ai Spaţiului. M-am gândit mai degrabă că ar trebui să-i încurajăm pe Pământeni să ia conducerea. Cu Lumea lor oribilă — scuză-mă — şi cu durata de viaţă scurtă, au atât de puţin de pierdut, m-am gândit, încât ar fi bucuroşi de această şansă, mai ales dacă i-am ajuta din punct de vedere tehnologic. Ţi-am vorbit despre ceva asemănător când te-am văzut pe Pământ, acum trei ani. Ţii minte?

Îl privi pe Baley dintr-o parte.

Baley spuse cu indiferenţă:

— Îmi aduc aminte foarte bine. De fapt, mi-ai stârnit o înlănţuire de gânduri, care a avut drept rezultat o mică mişcare pe Pământ chiar în sensul ăsta.

— Adevărat? Îmi închipui că nu va fi uşor. Există claustrofobia voastră, a Pământenilor, aversiunea voastră de a ieşi dintre patru pereţi.

— Luptăm cu ea, dr. Fastolfe. Organizaţia noastră are de gând să plece în spaţiu. Fiul meu este unul dintre conducătorii mişcării şi sper că va veni ziua când va părăsi Pământul în fruntea unei expediţii de colonizare a unei Lumi noi. Dacă primim şi ajutorul tehnologic de care vorbeai… aruncă Baley momeala.

— Adică, dacă vă dăm navele?

— Şi alte utilaje. Da, dr. Fastolfe.

— Sunt probleme. Mulţi Aurorieni nu vor ca Pământenii să plece în spaţiu şi să colonizeze Lumi noi. Se tem de răspândirea rapidă a culturii de pe Pământ, de Oraşele ca nişte stupi, de haos.

Se agită stânjenit şi spuse:

— De ce ne-am oprit aici? Să mergem mai departe.

Înaintă încet şi zise:

— Am susţinut că nu aşa trebuie să fie. Am arătat că Pământenii colonizatori nu vor fi cei de tip clasic. Nu vor fi închişi în Oraşe. Venind într-o Lume nouă, vor fi asemenea întemeietorilor Aurorei când au venit aici. Vor crea un echilibru ecologic flexibil şi vor avea o atitudine mai apropiată de cea a Aurorienilor, decât de a Pământenilor.

— Nu vor dezvolta toate punctele slabe care există în cultura din Spaţiu, dr. Fastolfe?

— Poate că nu. Vor învăţa din greşelile noastre… Dar asta e teorie, pentru că a apărut ceva care face ca subiectul să fie controversat.

— Ce anume?

— Păi, robotul cu aspect uman. Vezi, sunt unii care văd în robotul cu aspect uman un colonizator perfect. Aceştia vor construi noi Lumi.

— Aţi avut întotdeauna roboţi, spuse Baley. Vrei să spui că ideea asta nu s-a mai discutat?

— O, ba da, numai că a fost întotdeauna de nerealizat. De la roboţii obişnuiţi, fără aspect uman, fără controlul nemijlocit al omului, care construiesc o Lume ce s-ar potrivi numai personalităţilor lor neumane, nu te poţi aştepta să supună şi să creeze o Lume potrivită cu mintea şi corpul fiinţelor umane, mai delicate şi mai flexibile.

— Cu siguranţă că Lumea pe care ar crea-o ar fi doar un prim model acceptabil.

— Cu siguranţă că aşa ar fi, domnule Baley. Totuşi, este un semn de declin pe Aurora, sentimentul copleşitor al locuitorilor ei că un prim model acceptabil este inacceptabil de insuficient. Pe de altă parte, un grup de roboţi cu aspect uman, cât mai asemănători cu oamenii la trup şi la minte, vor reuşi să construiască o Lume care, potrivindu-li-se lor, s-ar potrivi inevitabil şi Aurorienilor. Îmi urmăreşti explicaţia?

— În întregime.

— Înţelegi, vor construi o Lume atât de bine, încât, atunci când vor termina şi Aurorienii vor dori, în sfârşit, să plece, fiinţele noastre umane vor păşi de pe Aurora pe o altă Aurora. Nu vor pleca de acasă; pur şi simplu vor avea o altă casă, mai nouă, absolut ca şi cealaltă, în care îşi vor continua declinul. Îmi urmăreşti şi explicaţia asta?

— Îţi înţeleg punctul de vedere, dar deduc de aici că nu ţi-l înţeleg cei de pe Aurora.

— Nu li se permite să-l înţeleagă. Cred că pot să argumentez clar asta, dacă opoziţia nu mă distruge din punct de vedere politic prin această problemă a distrugerii lui Jander. Înţelegi ce motiv mi se atribuie? Se presupune că am început un program de distrugere a roboţilor cu aspect uman, în loc să aprob folosirea lor pentru colonizarea altor planete. Cel puţin aşa spun duşmanii mei.

Acum Baley se opri din mers. Îl privi gânditor pe Fastolfe şi zise:

— Înţelegi, dr. Fastolfe, că Pământul are interesul ca punctul dumitale de vedere să câştige în totalitate.

— Este şi în interesul dumitale propriu, domnule Baley.

— Şi în al meu. Dar dacă mă dau la o parte, deocamdată, tot e important pentru Lumea mea ca oamenii noştri să aibă voie, să fie încurajaţi să exploreze Galaxia; să păstrăm toate obiceiurile cu care suntem obişnuiţi; să nu fim condamnaţi la închisoare veşnică pe Pământ, pentru că acolo nu putem decât pieri.

— Unii dintre voi, spuse Fastolfe, cred că vor insista să rămână la închisoare…

— Sigur. Poate aproape toţi. Oricum, cel puţin câţiva dintre noi — cât mai mulţi posibil — vor scăpa, dacă li se va permite. De aceea, este datoria mea, nu numai ca reprezentant al legii pentru o mare parte a omenirii, ci ca Pământean, pur şi simplu, să te ajut la reabilitarea numelui, fie că eşti vinovat sau nevinovat. Cu toate acestea, pot să mă apuc de treabă cu tragere de inimă numai dacă ştiu că, de fapt, acuzaţiile împotriva dumitale sunt nefondate.

— Desigur! Înţeleg.

— În conformitate cu cele ce mi-ai spus, despre motivul care ţi se atribuie, asigură-mă din nou că nu ai făcut asta.

Fastolfe spuse:

— Domnule Baley, înţeleg perfect că nu ai de ales în această privinţă. Sunt conştient că-ţi pot spune, fără să fiu pedepsit, că sunt vinovat şi că vei fi totuşi silit de situaţia dumitale şi de cea din Lumea dumitale să conlucrezi cu mine ca să ascundem acest fapt. Într-adevăr, chiar dacă aş fi vinovat, m-aş simţi obligat să-ţi spun aşa, ca să poţi ţine seama de acest lucru şi, cunoscând adevărul, să lucrezi mai eficient ca să mă salvezi pe mine — şi pe dumneata. Dar nu pot face asta, pentru că, de fapt, sunt nevinovat. Oricât de mult ar fi aparenţele împotriva mea, eu nu l-am distrus pe Jander. Niciodată nu mi-a trecut prin minte aşa ceva.

— Niciodată?

Fastolfe zâmbi cu tristeţe:

— O, poate m-am gândit, o dată sau de două ori, că ar fi fost mult mai bine pentru Aurora dacă n-aş fi lucrat niciodată la noţiunile ingenioase care au dus la dezvoltarea creierului pozitronic asemănător cu al omului sau că ar fi fost mult mai bine dacă aceste creiere s-ar fi dovedit instabile şi uşor supuse degajării mentale. Dar acestea au fost gânduri fugare. Nici o frântură de secundă nu m-am gândit să-l distrug pe Jander din această cauză.

— Atunci, trebuie să distrugem motivul care ţi se atribuie.

— Bun. Dar cum?

— Putem arăta că nu serveşte nimănui. La ce bun să-l distrugi pe Jander? Pot fi construiţi mai mulţi roboţi cu aspect uman. Mii. Milioane.

— Mă tem că nu-i aşa, domnule Baley. Nu poate fi construit nici unul. Doar eu ştiu cum să-i proiectez şi, atâta timp cât colonizarea cu roboţi este un destin posibil, refuz să construiesc alţii. Jander nu mai e şi a rămas doar Daneel.

— Secretul va fi descoperit de alţii.

Fastolfe îşi împinse bărbia înainte:

— Aş vrea să-l văd pe roboticianul în stare s-o facă. Duşmanii mei au înfiinţat un Institut de Robotică, al cărui unic scop este să elaboreze metode de construire a unui robot cu aspect uman, dar n-o să le meargă. Cu siguranţă n-au reuşit până acum şi ştiu că nu vor reuşi.

Baley se încruntă:

— Dacă dumneata eşti singurul om care cunoaşte secretul roboţilor cu aspect uman, şi dacă duşmanii dumitale umblă disperaţi după el, nu vor încerca să-l obţină de la dumneata?

— Bineînţeles. Ameninţându-mi existenţa politică, punând la cale vreo pedeapsă care-mi vă interzice să lucrez în acest domeniu şi punând, astfel, capăt şi existenţei mele profesionale, ei speră să mă determine să le împărtăşesc secretul. Pot impune chiar Adunării Legislative să mă determine să dezvălui secretul, sub pedeapsa confiscării averii, a ameninţării cu închisoarea — cine ştie? Oricum, m-am hotărât să nu cedez la nimic şi să nu mă las. Dar nu vreau să fie aşa, înţelegi?

— Ei ştiu că eşti hotărât să rezişti?

— Aşa sper. Le-am spus-o destul de clar. Cred că îşi închipuie că glumesc, că nu vorbesc serios. Dar vorbesc foarte serios.

— Dar dacă te vor crede, ar putea face paşi importanţi.

— Ce vrei să spui?

— Să-ţi fure hârtiile. Să te răpească. Să te tortureze.

Fastolfe izbucni în râs, iar Baley se înroşi. Spuse:

— Nu-mi place că seamănă cu o dramă transmisă pe hiperunde, dar te-ai gândit la asta?

Fastolfe zise:

— Domnule Baley… Mai întâi, roboţii mei mă pot apăra. Ar trebui un război pe scară mare ca să mă răpească sau să-mi fure hârtiile. În al doilea rând, chiar dacă ar reuşi în vreun fel, nici unul dintre roboticienii care sunt împotriva mea n-ar putea recunoaşte că singurul mod în care a obţinut secretul creierului pozitronic asemănător cu al omului a fost furtul sau agresarea mea. Reputaţia profesională a lui sau a ei va fi complet distrusă. În al treilea rând, pe Aurora nu s-a auzit de asemenea lucruri. Cea mai mică aluzie la un atentat neprofesional asupra mea ar întoarce imediat Adunarea Legislativă — şi opinia publică — în favoarea mea.

— Chiar aşa? bombăni Baley, înjurând în gând, pentru că trebuia să aibă de-a face cu o cultură ale cărei dedesubturi pur şi simplu nu le înţelegea.

— Da. Crede-mă pe cuvânt. Aş vrea ca ei să încerce aşa ceva, melodramatic. Aş vrea să fie atât de incredibil de proşti ca să procedeze astfel. De fapt, domnule Baley, aş vrea să te pot convinge să te duci la ei, să le câştigi încrederea şi să-i linguşeşti să organizeze un atac asupra locuinţei mele, sau să mă pândească pe un drum pustiu sau altceva asemănător, lucruri obişnuite pe Pământ, îmi închipui.

Baley spuse, încăpăţânat:

— Nu cred că ar fi genul meu.

— Nici eu nu cred, aşa că nu intenţionez deloc să-mi impun voinţa. Şi, crede-mă, e foarte rău, pentru că, dacă nu-i putem convinge să încerce metoda sinucigaşă a folosirii forţei, vor continua să facă un lucru mult mai bun, din punctul lor de vedere. Mă vor distruge cu minciuni.

— Ce minciuni?

— Nu mi se pune în cârcă numai distrugerea robotului. Asta e destul de rău şi ar fi suficient. Se zvoneşte — deocamdată e doar un zvon — că moartea e un experiment de-al meu, unul periculos, şi reuşit. Se zvoneşte că lucrez la un sistem de distrugere rapidă şi eficientă a creierelor asemănătoare cu creierul uman, astfel încât, când duşmanii mei vor crea într-adevăr propriii lor roboţi, eu, împreună cu membrii partidului meu, să-i putem distrugem pe toţi, împiedicând astfel Aurora să colonizeze noi Lumi şi lăsând Galaxia în mâinile Pământenilor.

— Desigur că nu e nimic adevărat în toate astea.

— Desigur că nu. Ţi-am spus că sunt minciuni. Şi încă unele ridicole. O asemenea metodă de distrugere nu este posibilă nici măcar teoretic, iar cei de la Institutul de Robotică nu sunt pe cale să-şi creeze propriii roboţi cu aspect uman. Nu pot fi de acord cu nebunia distrugerii în masă, chiar dacă aş vrea. Nu pot.

— Atunci, nu se prăbuşeşte tot complotul?

— Din păcate, în timp nu se va întâmpla aşa. S-ar putea să fie o prostie, dar cred că va persista destul de mult, până ce opinia publică se va întoarce împotriva mea, schimbând destule voturi în Adunarea Legislativă, atâtea cât să mă distrugă. Până la urmă, se va recunoaşte că totul e o prostie, dar atunci va fi prea târziu. Şi te rog să observi că Pământul e pe post de băiat care este biciuit în locul prinţului. Acuzaţia că lucrez în numele Pământului este gravă şi vor fi mulţi cei care vor prefera să creadă întregul talmeş-balmeş, chiar împotriva bunului lor simţ, din cauza repulsiei faţă de Pământ şi Pământeni.

Baley zise:

— Din câte-mi spui, reiese că repulsia faţă de Pământ se consolidează.

— Exact, domnule Baley, făcu Fastolfe. Situaţia se înrăutăţeşte pentru mine — şi pentru Pământ — zi de zi, şi avem foarte puţin timp. — Dar nu există un mod mai uşor de a zădărnici toate astea?

(Disperat, Baley se hotărî că era timpul să revină la ideea lui Daneel.) Dacă ai dori cu adevărat să testezi o metodă de distrugere a unui robot cu aspect uman, de ce ai căuta unul în altă parte, unul cu care ai putea avea necazuri? Îl aveai pe Daneel, în locuinţa dumitale. Era la îndemână, accesibil. Dacă ar fi ceva adevărat în zvonuri, experimentul nu s-ar fi desfăşurat pe el?

— Nu, nu, zise Fastolfe. N-aş putea face pe nimeni să creadă aşa ceva. Daneel a fost prima mea reuşită, triumful meu. Nu l-aş distruge, în nici un caz. Firesc, m-aş îndrepta spre Jander. Oricine ar înţelege asta şi eu aş fi un prost dacă aş încerca să conving că pentru mine ar avea mai mult sens distrugerea lui Daneel.

Porniră din nou, apropiindu-se de destinaţie. Baley era tăcut.

— Cum te simţi, domnule Baley? întrebă Fastolfe.

Baley răspunse încet:

— Dacă te referi la Exterior, nici măcar nu sunt conştient de el. Dacă te referi la dilema noastră, cred că sunt pe cale să renunţ şi fără să intru singur într-o cameră cu ultrasunete pentru spălarea creierului. Apoi întrebă cu violentă:

— De ce ai trimis după mine, dr. Fastolfe? De ce mi-ai dat treaba asta? Ce ţi-am făcut, de te porţi aşa cu mine?

— De fapt, răspunse Fastolfe, mai întâi că n-a fost ideea mea, iar eu nu pot decât să-mi invoc disperarea.

— Ei bine, a cui a fost ideea?

— Proprietarul acestei locuinţe la care am ajuns acum a fost cel care a sugerat-o la început… iar eu n-am avut altă ideea mai bună.

— Proprietarul acestei locuinţe? El de ce ar fi…

— Ea.

— Ei bine, ea de ce ar fi sugerat aşa ceva?

— Oh! Nu ţi-am explicat că ea te cunoaşte, nu-i aşa, domnule Baley? Iat-o, aşteptându-ne.

Baley privi uimit:

— Pe Iehova, şopti.