Roboţii de pe Aurora

1

Elijah Baley se trezi la umbra copacului şi bodogăni pentru el:

— Ştiam eu. Transpir.

Tăcu o clipă, îşi îndreptă spatele, îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu dosul mâinii, apoi privi crunt la picăturile de apă.

— Nu pot suferi transpiraţia, vorbi de unul singur, de parcă ar fi promulgat o lege cosmică, şi din nou avu pică pe Univers, pentru că făcea un lucru important şi neplăcut în acelaşi timp.

În Oraş, unde temperatura şi umiditatea erau sub control total şi unde n-aveai niciodată nevoie să te porţi astfel încât căldura produsă să fie mai mare decât cea înlocuită. niciodată nu transpirai (desigur cu excepţia cazului în care doreai să transpiri).

Asta da, civilizaţie!

Privi spre câmp, unde se afla o ceată de bărbaţi şi femei, oarecum în grija lui. Erau în majoritate tinerei până la douăzeci de ani, dar şi câţiva mai copţi, ca el. Săpau pământul cu stângăcie şi făceau o seamă de alte lucruri pe care trebuia să le facă roboţii — şi le-ar fi făcut mai bine, dacă nu li s-ar fi dat ordin să stea deoparte şi să aştepte, în timp ce oamenii munceau cu încăpăţânare.

Pe cer erau nori, iar soarele se ascundea, în acea clipă, în spatele unuia dintre ei. Privi la întâmplare în sus. Pe de o parte, asta însemna că dogoarea soarelui (şi transpiraţia) s-ar reduce. Pe de altă parte, avea oare de gând să plouă?

Ăsta era necazul cu Exteriorul. Oscilai întruna între alternative neplăcute.

Faptul că un nor relativ mic putea acoperi complet soarele, întunecând Pământul dintr-o parte în alta, lăsând, totuşi. aproape tot cerul albastru, îl uluia întotdeauna pe Baley.

Rămase sub învelişul de frunze al copacului (un fel de perete şi tavan primitiv, cu scoarţa moale la pipăit) şi privi, din nou, înspre ceată, cu atenţie. O dată pe săptămână, indiferent de vreme, veneau aici.

Primeau şi membri noi. Aceştia erau, categoric, mai mulţi decât cei câţiva inimoşi care porniseră la drum. Conducerea Oraşului, chiar dacă nu-şi dădea prea mult osteneala, era destul de înţelegătoare ca să nu pună piedici.

Înspre orizont, în dreapta lui — la est, cum ai fi zis după poziţia soarelui din amurg — Baley văzu cupolele greoaie, cu multe vârfuri, ale Oraşului, care cuprindeau tot ceea ce făcea ca viaţa să merite trăită. Văzu şi o pată mică deplasându-se, prea departe ca să-şi dea seama ce era. După felul în care se mişca şi după semne prea complicate pentru a fi explicate, Baley fu sigur că era un robot, dar asta nu-l surprinse. Suprafaţa Pământului, în afara Oraşului, era teritoriul roboţilor, nu al oamenilor — cu excepţia celor câţiva care, ca şi el, visau cai verzi pe pereţi.

Privirea i se întoarse automat la visătorii care săpau, trecând de la unul la altul. Îi cunoştea şi ştia numele fiecăruia. Toţi lucrau, toţi învăţau cum să suporte Exteriorul şi…

Se încruntă şi bombăni încet:

— Unde-i Bentley?

Şi un alt glas, răsunând în spatele lui, vioi şi cam gâfâit, spuse:

— Uite-mă, tată.

Baley se răsuci:

— Nu face asta, Ben.

— Ce să nu fac?

— Să te strecori aşa în spatele meu. Mi-e destul de greu să-mi ţin echilibrul în Exterior şi fără să mai am bătaie de cap cu emoţiile.

— N-am vrut să te iau prin surprindere. E greu să faci zgomot când mergi pe iarbă. N-ai încotro… Dar nu crezi că ar trebui să mergi înăuntru, tată? Eşti afară de două ore şi cred că e destul.

— De ce? Pentru că am patruzeci şi cinci de ani şi tu eşti un boboc de nouăsprezece? Crezi că trebuie să ai grijă de ramolitul de taică-tău, nu-i aşa?

— Da, cred că asta e, zise Ben. Şi se vede că eşti un detectiv bun. Mergi drept la ţintă.

Ben zâmbi larg. Avea faţa rotundă şi ochii îi străluceau. Semăna mult cu Jessie, se gândi Baley, cu mama lui. Avea prea puţin din faţa prelungă şi gravă a lui Baley. Şi totuşi Ben gândea ca tatăl lui. Câteodată se încrunta, sobru, demonstrând că era un copil absolut legitim.

— Mă descurc foarte bine, spuse Baley.

— Da, tată. Eşti cel mai bun dintre noi, având în vedere…

— Având în vedere ce?

— Vârsta ta, bineînţeles. Şi nu uit că tu eşti cel care a început asta. Am văzut, totuşi, că te-ai adăpostit sub copac şi mi-am spus… ei bine, poate că bătrânului îi ajunge.

— Ţi-arăt eu ţie „bătrân”, zise Baley.

Robotul pe care-l văzuse în direcţia Oraşului era acum destul de aproape ca să fie observat, dar Baley îl îndepărtă din minte, considerându-l fără importantă. Spuse:

— E bine să te aşezi sub un copac, din când în când, dacă soarele străluceşte prea tare. Trebuie să învăţăm să folosim avantajele Exteriorului, dar şi să ne obişnuim să-l suportăm dezavantajele… Şi uite că soarele iese din spatele norului.

— Da, aşa e… Păi, atunci, nu vrei să mergi înăuntru?

— Pot să rabd. O dată pe săptămână am o după-amiază liberă şi o petrec aici. E dreptul meu. Se potriveşte cu gradul meu C-7.

— Nu e vorba de drept, tată. E vorba că oboseşti prea mult.

— Mă simt bine, zău.

— Sigur. Şi când o să ajungi acasă, o să te duci direct la culcare şi o să stai întins în întuneric.

— Antidotul obişnuit pentru o lumină prea puternică.

— Şi mama e îngrijorată.

— Păi, n-are decât să se îngrijoreze. O să-l prindă bine. În afară de asta, de ce e rău să stau aici? Partea cea mai proastă e transpiraţia. Dar trebuie să mă obişnuiesc. Nu pot scăpa de ea. La început nici nu puteam să mă plimb atât de departe de Oraş şi trebuia să mă întorc… Şi tu erai singurul care mă însoţea. Acum, uite ce mulţi suntem şi ce departe pot să merg, fără probleme. Pot să şi lucrez mult. Mai rezist o oră. Uşor… Zău, Ben, mamei tale i-ar face bine să vină şi ea aici.

— Cine? Mămica? Desigur că glumeşti.

— Nu prea glumesc. Atunci când va veni vremea să plec, nu voi putea… pentru că ea nu vrea.

— Şi te vei bucura. Nu te amăgi, tăticule. Asta nu se va întâmpla curând… şi, dacă acum nu eşti prea bătrân, vei fi prea bătrân atunci. O să fie ca un fel de joc pentru tineret.

— Ştii, zise Baley, încleştându-şi pe jumătate pumnul, eşti destul de înţelept când spui „tineret”. Ai plecat vreodată de pe Pământ? Au plecat vreodată de pe Pământ oamenii aceia de pe câmp? Eu am plecat. În urmă cu doi ani. S-a întâmplat înainte de aclimatizarea asta… şi am supravieţuit.

— Ştiu, tăticule, dar a fost pentru scurt timp şi a fost o misiune de serviciu, iar ţie ţi s-a purtat de grijă. Nu-i acelaşi lucru.

— A fost acelaşi lucru, spuse Baley, cu încăpăţânare, ştiind în sufletul său că n-a fost aşa. Şi nu ne va lua prea mult timp să plecăm. Dacă aş putea obţine permisiunea de a pleca pe Aurora, am pu-tea renunţa la acţiunea asta.

— Las-o baltă. N-o să se întâmple aşa uşor.

— Trebuie să încercăm. Cei ce deţin puterea nu ne vor lăsa să plecăm dacă nu primim undă verde de pe Aurora. Este cea mai mare şi cea mai puternică dintre Lumile Spaţiului şi ce spun ei…

— Devine realitate! Am discutat despre asta de peste un milion de ori. Dar nu trebuie să te duci acolo ca să le ceri permisiunea. Există hiper-transmiţătoare. Poţi vorbi cu ei de aici. Am spus-o de nenumărate ori până acum.

— Nu-i acelaşi lucru. Trebuie să luăm legătura unii cu alţii în persoană… şi am spus asta de nenumărate ori până acum.

— În orice caz, spuse Ben, încă nu suntem pregătiţi.

— Nu suntem gata pentru că Pământul nu vrea să ne dea navele. Cei din Spaţiu vor să ni le dea, împreună cu toată asistenţa tehnică necesară.

— Ce noroc! De ce ne-ar face asta cei din Spaţiu? De când au început să simtă afecţiune pentru noi, Pământenii efemeri?

— Dacă le-aş putea vorbi…

Ben râse:

— Haide, tată. Vrei să te duci pe Aurora ca s-o mai vezi pe femeia aceea.

Baley se încruntă şi sprâncenele i se adunară deasupra ochilor adânciţi în orbite:

— Femeie? Pe Iehova, Ben, ce tot spui?

— Zău, tată, să rămână între noi… şi nici o vorbă mamei… ce s-a întâmplat cu femeia aceea de pe Solaria? Sunt destul de mare. Poţi să-mi spui.

— Ce femeie de pe Solaria?

— Cum poţi să mă priveşti în ochi şi să negi că o cunoşti pe femeia pe care toată lumea de pe Pământ a văzut-o în dramatizarea de pe hiper unde? Gladia Delmarre. Femeia aceea!

— Nu s-a întâmplat nimic. Treaba cu hiperundele a fost o prostie. Ţi-am spus-o de o mie de ori. Ea nu era aşa. Eu nu eram aşa. Totul era ticluit şi tu ştii că s-a făcut în ciuda protestelor mele, doar fiindcă s-au gândi cei din conducere că asta ar pune Pământul într-o lumină favorabilă faţă de cei din Spaţiu… Şi bagă de seamă să nu-l spui altceva mamei tale.

— Nici nu mă gândesc. Totuşi, această Gladia s-a dus pe Aurora şi ţii morţiş să mergi şi tu acolo.

— Vrei să spui că într-adevăr crezi că motivul pentru care vreau să merg pe Aurora… O, pe Iehova!

Fiul său îşi înălţă sprâncenele:

— Ce s-a întâmplat?

— Robotul. Este R. Geronimo.

— Cine?

— Unul dintre roboţii-curier de la Departamentul nostru. Şi e aici! Suntem în timpul liber şi mi-am lăsat dinadins receptorul acasă, pentru că nu voiam să mă găsească. Ăsta e dreptul meu în calitate de C-7 şi totuşi au trimis un robot după mine.

— De unde ştii că vine după tine, tată?

— Printr-o deducţie foarte subtilă. Mai întâi: aici nu mai e nimeni altcineva care să aibă vreo legătură cu Departamentul de Poliţie; şi apoi: lucrul ăsta infect vine drept spre mine. De aici trag concluzia că mă vrea pe mine. Ar trebui să trec pe partea cealaltă a copacului şi să stau acolo.

— Nu e zid, tată. Robotul se poate învârti în jurul copacului.

Iar robotul strigă:

— Stăpâne Baley, am un mesaj pentru dumneata. Eşti aşteptat la Cartierul General.

Robotul se opri, aşteptă, apoi spuse din nou:

— Stăpâne Baley, am un mesaj pentru dumneata. Eşti aşteptat la Cartierul General.

— Aud şi înţeleg, zise Baley cu glasul voalat.

Trebuia să spună aşa, altfel robotul ar fi repetat întruna.

Baley se încruntă uşor, în timp ce examina robotul. Era un model nou, ceva mai umanizat decât modelele mai vechi. Fusese despachetat şi dat în folosinţă doar cu a lună în urmă, cu oarecare pompă. Conducerea încerca întruna ceva — orice — care ar fi făcut ca roboţii să fie priviţi cu ochi mai buni. Avea un înveliş care bătea în gri, cu un luciu şters şi destul de elastic la pipăit, (cam ca o piele moale). Expresia feţei, imobilă, nu era la fel de neroadă ca la majoritatea roboţilor. Deşi, la drept vorbind, din punct de vedere al intelectului era aproape la fel de nerod ca toţi ceilalţi.

Pentru o clipă. Baley se gândi la R. Daneel Olivaw, robotul Spaţial care fusese în două misi-uni cu ea, una pe Pământ şi una pe Solaria, şi pe care-l văzuse ultima oară când Daneel îi ceruse sfatul în cazul imaginii din oglindă. Daneel era un robot atât de uman, încât Baley îl trata ca pe un, prieten şi îi era dor de el, chiar şi acum. Dacă toţi roboţii ar fi aşa…

Baley spuse:

— Asta a ziua mea liberă, băiete. Nu e nevoie să mă duc la Cartierul General.

R. Geronimo tăcu. Mâinile îi tremurau uşor. Baley observă şi îşi dădu bine seama că asta în-semna un oarecare dezacord în conexiunile pozitronice ale robotului. El trebuia să dea ascultare fiinţelor omeneşti, dar era destul de obişnuit ca două fiinţe omeneşti să pretindă două feluri diferite de supunere.

Robotul alese. Spuse:

— Este ziua dumitale liberă, stăpâne… Eşti aşteptat la Cartierul General.

Ben zise, jenat:

— Dacă te caută, tată…

Baley dădu din umeri:

— Nu te lăsa păcălit, Ben. Dacă ar avea într-adevăr mare nevoie de mine, ar trimite o maşină acoperită şi ar folosi, probabil, drept voluntar, un om, în loc să ordone unui robot să facă drumul… şi să mă enerveze cu mesajul lui.

Ben dădu din cap:

— Nu cred, tată. N-ar şti unde eşti sau cât le-ar trebui să te găsească. Nu cred că ar trimite un om într-o căutare nesigură.

— Da? Păi, hai să vedem cât de puternic este ordinul… R. Geronimo, întoarce-te la Cartierul General şi spune-le că vin la lucru la 09.00.

Apoi, tăios:

— Întoarce-te! E un ordin!

Robotul ezită vizibil, apoi se întoarse, plecă, iar se întoarse, făcu o încercare să revină înspre. Baley şi rămase, în cele din urmă, pe loc, tremurând din tot corpul.

Baley îşi dădu seama ce însemna asta şi îi şopti lui Ben:

— S-ar putea să trebuiască să plec. Pe Iehova!

Pe robot îl incomoda ceea ce roboticienii numeau echipotenţial de opoziţie la al doilea nivel. Supunerea era A Doua Lege, iar R. Geronimo suferea acum din cauza a două ordine de aceeaşi forţă, dar contradictorii. Oamenii obişnuiţi numeau asta blocarea robotului sau, cel mai adesea, robloc, pe scurt.

Robotul se întoarse încet. Primul ordin fusese mai puternic, dar nu cu mult, aşa că vorbi bolborosit:

— Stăpâne, mi s-a spus că ai putea zice asta. În acest caz, trebuia să spun…

Se opri, apoi adăugă, răguşit:

— Trebuia să spun… dacă erai singur.

Baley dădu din cap înspre fiul său, iar Ben nu aşteptă. Ştia când tatăl lui era „tata” şi când era poliţist. Se retrase în grabă.

O clipă, Baley se gândi, nervos, să-şi întărească ordinul şi să provoace un robloc aproape complet, dar asta ar fi produs, cu siguranţă, daune care ar fi cerut analiză pozitronică şi reprogramare. Cheltuielile i-ar fi oprite din salariu şi ar putea ajunge uşor la un an de plată.

Spuse:

— Îmi retrag ordinul. Ce ţi s-a spus să-mi zici?

Vocea lui R. Geronimo se limpezi imediat:

— Mi s-a spus să-ţi transmit că eşti căutat în legătură cu Aurora.

Baley se întoarse către Ben şi strigă:

— Mai lasă-l o jumătate de oră, apoi spune-le că vreau să meargă înăuntru. Acum trebuie să plec.

Şi, mergând cu paşi mari, îi spuse arţăgos robotului:

— De ce nu ţi-au spus să zici asta imediat? Şi de ce nu te programează să foloseşti o maşină, ca să nu trebuiască să merg pe jos? Ştia foarte bine de ce nu se făcea aşa. Orice accident în care ar fi fost implicată o maşină condusă de un robot ar fi provocat altă revoltă împotriva roboţilor.

Nu-şi încetini pasul. Aveau de mers doi kilometri până la zidul Oraşului şi, apoi, trebuia să ajungă la Cartierul General printr-o circulaţie intensă.

Aurora? Ce schimbare se mai pregătea?

2

Lui Baley i-a trebuit o jumătate de oră ca să ajungă la poarta Oraşului şi se simţi penibil, bănuind ce-l aşteaptă. Poate — poate n-o să se întâmple de data asta.

Atinse suprafaţa despărţitoare dintre Exterior şi Oraş, zidul care delimita haosul de civilizaţie. Îşi puse mâna pe punctul de semnalizare şi apăru o deschizătură. Ca de obicei, nu aşteptă ca deschizătura să fie completă, ci se strecură prin ea de îndată ce se lărgi suficient. R. Geronimo îl urmă.

Poliţistul de gardă apăru speriat, cum părea întotdeauna când cineva se întorcea din Exterior. De fiecare dată avea aceeaşi privire neîncrezătoare, aceeaşi poziţie de drepţi, aceeaşi mână iute pe trăgaci, aceeaşi încruntare şovăitoare.

Baley îşi arătă legitimaţia supărat, iar santinela îl salută. Uşa se închise în spatele lui — şi se întâmplă. Baley era în Oraş. Pereţii se închideau în jurul lui, iar Oraşul deveni Universul. Era din nou cufundat în vuietul fără sfârşit, veşnic, în mirosul de oameni şi pe o bandă mai rapidă, îşi ridică braţul mai sus, ca şi cum s-ar fi apărat de vântul tăios, şi tânărul se trezi scos din cursă şi împins pe o bandă cu viteză mai mică, pentru care nu era pregătit. Înnebunit, strigă: „Hei!”, dezechilibrându-se. Ceilalţi se opriră, cântărind situaţia şi schimbară repede direcţia.

— În Expres, băiete, spuse Baley.

Robotul ezită puţin. Roboţii nu aveau voie în Expres, neînsoţiţi. Ordinul lui Baley fusese categoric, aşa că se urcă în tren. Baley îl urmă şi, astfel, încordarea robotului scăzu. Baley străbătu repede mulţimea de pasageri, împingându-l pe R. Geronimo în faţă şi croindu-şi drum spre nivelul superior, mai puţin aglomerat. Se opri lângă un stâlp, călcă apăsat pe unul dintre picioarele robotu-lui, privind cu oarecare severitate la cei de jos.

După cincisprezece kilometri şi jumătate era aproape de Cartierul General al Poliţiei şi coborî. R. Geronimo coborî cu el. Nu i se atinsese nici măcar un fir de păr. Baley îl predă la uşă şi primi o chitanţă. Verifică atent data, ora şi numărul de serie al robotului, apoi îşi puse chitanţa în portofel. Până la sfârşitul zilei trebuia să controleze dacă operaţia fusese înregistrată în computer.

Acum urma să-l întâlnească pe Comisar — şi îl cunoştea prea bine. Orice slăbiciune din partea lui Baley ar fi fost un motiv întemeiat pentru retrogradare. Comisarul era un om dur. Considera succesele lui Baley din trecut drept o ofensă personală.

3

Comisarul era Wilson Roth. Ocupa postul ăsta de doi ani şi jumătate, de când Julius Enderby îşi dăduse demisia o dată ce vâlva stârnită de uciderea unui locuitor din Spaţiu se potolise şi demisia nu mai prezenta nici un risc.

Baley nu se împăcase niciodată cu schimbarea. Cu toate defectele lui, Julius îi fusese şi prieten, şi superior. Roth era doar superior. Nici măcar nu fusese crescut în Oraş. Nu în Oraşul ăsta. Fusese adus din afară.

Roth nu era nici deosebit de înalt, nici nemaipomenit de gras. Avea, totuşi, capul mare, aşezat pe un gât care parcă se îndoia uşor în faţă. Asta îi dădea un aer greoi: corp greoi şi cap greoi. Avea până şi pleoape grele, care-l acopereau ochii pe jumătate. L-ai fi crezut un adormit, dar nu scăpa niciodată nimic. Baley aflase asta imediat după ce Roth preluase postul. Nu-şi făcea deloc iluzii că Roth îl simpatiza. Nu-si făcea iluzii nici că el l-ar fi simpatizat pe Roth.

Roth nu părea supărat — niciodată nu părea — dar cuvintele lui nu trădau nici bucurie. Spuse:

— Baley, de ce eşti atât de greu de găsit?

Baley zise, grijuliu şi cu respect:

— E după-amiaza mea liberă, domnule Comisar.

— Da, dreptul tău de C-7. Ştii ce-i aia Oscilator, nu-i aşa? Ceva care înregistrează mesaje oficiale. Poţi fi rechemat, chiar şi în timpul liber.

— Ştiu asta foarte bine, domnule Comisar, dar nu mai există reglementări referitoare la purtarea unui Oscilator. Putem fi găsiţi şi fără el.

— În Oraş, da, dar tu erai în Exterior — sau greşesc?

— Nu greşiţi, domnule Comisar. Eram în Exterior. Reglementările nu prevăd ca, în acest caz, să port Oscilator.

— Te ascunzi după litera regulamentului, nu?

— Da, domnule Comisar, spuse Baley calm.

Comisarul se ridică, autoritar şi vag ameninţător, şi se aşeză pe birou. Fereastra spre Exterior, pe care o pusese Enderby, era de mult închisă şi vopsită. în încăperea întunecoasă (din acest motiv mai caldă şi mai confortabilă), Comisarul părea a fi cel mai mare.

Spuse; fără să ridice glasul:

— Cred, Baley, că te bazezi pe recunoştinţa Pământului.

— Mă bazez pe faptul că-mi fac munca, domnule Comisar, cât pot de bine şi în concordanţă cu regulamentele.

— Şi pe recunoştinţa Pământului când te supui spiritului acestor regulamente.

Baley nu spuse nimic de data aceasta.

— Se vorbeşte că te-ai descurcat bine acum trei ani, în cazul cu uciderea lui Sarton, zise Comisarul.

— Mulţumesc, domnule Comisar, spuse Baley. Cred că distrugerea Oraşului Spaţial a fost o consecinţă.

— A fost — şi încă aprobată de întregul Pământ. Se spune că te-ai descurcat bine şi acum doi ani pe Solaria si, înainte de a-mi aminti tu, urmarea a fost revizuirea clauzelor din contractele de comerţ cu Lumile din Spaţiu, în avantajul evident al Pământului.

— Cred că aşa se zice, domnule.

— Şi, drept urmare, ai cam devenit erou.

— Nu pretind aşa ceva.

— Ai fost avansat de două ori, după rezolvarea fiecărui caz. A existat până şi o dramă pe hiperunde, inspirată din întâmplările de pe Solaria.

— Care a fost pusă în scenă fără permisiunea mea şi împotriva voinţei mele, domnule Comisar.

— Dar te-a transformat, totuşi, într-un fel de erou. Baley ridică din umeri.

Comisarul, după ce aşteptă câteva secunde un răspuns, continuă:

— Dar n-ai făcut nimic important timp de aproape doi ani.

— E foarte normal ca Pământul să se întrebe ce am făcut pentru el în ultima vreme.

— Exact. Probabil că se şi întreabă. Ştie că eşti iniţiatorul acestei noi ciudăţenii care constă în a te aventura în Exterior ca să frămânţi Pământul, prefăcându-te că eşti robot.

— Este permis.

— Nu tot ce este permis e de admirat. E posibil ca mulţi oameni să te creadă mai degrabă trăsnit, decât erou.

— Poate că asta e şi părerea mea despre mine, spuse Baley.

— Se ştie foarte bine că publicul are memorie scurtă. În cazul tău, partea eroică se voalează repede în umbra celei ciudate, aşa că, dacă faci o greşeală, vei avea necazuri serioase. Reputaţia pe care te bazezi…

— Cu tot respectul, domnule Comisar, nu mă bazez pe ea.

— Reputaţia pe care Departamentul de Poliţie crede că te bazezi nu te va salva şi eu nu te voi putea salva.

Pentru o clipă, umbra unui zâmbet păru să treacă peste figura dură a lui Baley:

— N-aş vrea, domnule Comisar, să vă periclitaţi situaţia în încercarea nebunească de a mă salva.

Comisarul dădu din umeri şi afişă un zâmbet exact la fel de vag şi de trecător:

— Să n-ai nici o grijă în privinţa asta.

— Atunci, de ce îmi spuneţi toate astea, domnule Comisar?

— Ca să te previn. Înţelegi că nu vreau să te distrug — aşa că te previn o dată. Vei fi implicat într-o problemă foarte delicată, în care poţi lesne greşi, iar eu te previn ca să n-o faci.

Aici, faţa i se destinse într-un zâmbet uşor de interpretat. Baley nu reacţionă la zâmbet. Zise:

— Îmi puteţi spune cât de delicată este problema?

— Nu ştiu.

— E vorba de Aurora?

— R. Geronimo a fost instruit să-ţi spună că ar fi, dacă n-ar fi avut încotro, dar eu nu ştiu nimic despre asta.

— Atunci de unde ştiţi, domnule Comisar, că e o problemă foarte delicată?

— Haide, Baley, doar anchetezi enigme. De ce ar veni un membru al Departamentului Terestru de Justiţie în Oraş, când ţi s-ar fi putut cere foarte bine să te duci la Washington, aşa cum ai făcut acum doi ani, în legătură cu întâmplarea de pe Solaria? Şi de ce persoana de la Justiţie s-ar încrunta şi ar fi nervoasă şi ar deveni nerăbdătoare din cauză că n-ai fost găsit imediat? Hotărârea ta de a nu fi disponibil a fost o greşeală, una de care nu răspund în nici un fel. Poate că nu este fatală în sine, dar cred că ai fost prins pe picior greşit.

— Atunci, se pare că mă întârziaţi mai mult, spuse Baley, încruntându-se.

— Nu chiar. Persoana de la Justiţie tocmai bea nişte răcoritoare — ştii aiurelile pe care şi le îngăduie unii oficiali. După ce termină, va veni la noi. Vestea despre sosirea ta a fost transmisă, aşa că aşteaptă, aşa cum fac şi eu.

Baley aşteptă. Ştia deja că drama transmisă în hiperunde, ce-i fusese impusă împotriva voinţei lui, oricât ar fi îmbunătăţit situaţia Pământului, îl discreditase în Departament. Îl scosese în evidenţă în trei dimensiuni, faţă de apatia bidimensională a organizaţiei, şi îl transformase într-o persoană însemnată.

Ajunsese la funcţii înalte şi la privilegii importante, dar şi asta făcuse ca duşmănia celor din Departament faţă de el să crească. Şi, cu cât s-ar fi ridicat mai sus, cu atât mai uşor s-ar fi zdrobit în cazul unei căderi.

Dacă ar fi făcut o greşeală…

4

Persoana de la Justiţie intră, privi nepăsătoare în jur, merse înspre cealaltă latură a biroului lui Roth şi se aşeză pe locul acestuia. Ca persoană cu o clasificare foarte înaltă, oficialul se purta cum trebuie. Roth se aşeză calm pe alt scaun.

Baley rămase în picioare, străduindu-se să nu pară surprins. Roth ar fi putut să-l prevină, dar n-o făcuse. Era clar că-şi alesese cuvintele anume, ca să nu-l dea de bănuit.

Oficialul era femeie.

N-avea nici un motiv să nu fie. Orice persoană oficială putea fi femeie. Secretarul-General putea fi femeie. Erau femei în poliţie, chiar şi o femeie cu gradul de căpitan.

Doar că, dacă nu erai prevenit, nu te aşteptai la asta în nici un caz. Au fost timpuri în istorie când femeile au ocupat în număr mare posturi administrative. Baley ştia asta; cunoştea foarte bine istoria. Dar acum nu era în acele timpuri.

Era destul de înaltă şi stătea dreaptă pe scaun. Uniforma ei nu era prea diferită de a unui bărbat, cum nu era diferită nici pieptănătura, nici machiajul. Ceea ce-i trăda imediat sexul erau sânii, pe care nu încerca în nici un fel să-i ascundă. Avea vreo patruzeci de ani, trăsăturile feţei regulate şi fine. Se maturizase în chip atrăgător, deocamdată fără fire cărunte în părul negru.

Spuse:

— Eşti detectivul Elijah Baley, gradul C-7.

Era o declaraţie, nu o întrebare.

— Da, doamnă, răspunse totuşi Baley.

— Sunt Subsecretar Lavinia Demacheck. Nu prea semeni cu cel din drama transmisă pe hiperunde în care era vorba despre tine.

Lui Baley i se mai spusese asta. Zise, sec:

— Nu puteau să mă înfăţişeze chiar aşa cum sunt şi să aibă mulţi spectatori, doamnă.

— Nu sunt sigură. Pari mai puternic decât actorul cu chip de copil pe care l-au folosit.

Baley ezită o clipă şi se hotărî să rişte — sau, poate, simţi că nu poate să nu rişte. Spuse grav:

— Aveţi gusturi rafinate, doamnă.

Ea râse, iar Baley răsuflă liniştit.

— Îmi place să cred că am, spuse ea. Acum, de ce m-ai lăsat să aştept?

— N-am fost informat că veniţi, doamnă, şi era timpul meu liber.

— Pe care ţi-l petreci în Exterior, am înţeles.

— Da, doamnă.

— Eşti unul dintre acei oameni ciudaţi, cum aş spune dacă n-as avea gusturi rafinate. În schimb, te întreb dacă eşti unul dintre acei oameni pasionaţi.

— Da, doamnă.

— Te aştepţi să emigrezi cândva şi să găseşti Lumi noi în pustietatea Galaxiei?

— Poate că nu, doamnă. S-ar putea să fiu prea bătrân, dar…

— Câţi ani ai?

— Patruzeci şi cinci, doamnă.

— Ei bine, îi arăţi. Din întâmplare, şi eu am patruzeci şi cinci de ani.

— Nu-i arătaţi, doamnă.

— Arăt mai bătrână sau mai tânără?

Izbucni din nou în râs, apoi spuse:

— Hai să nu ne mai prostim. Vrei să insinuezi că sunt prea bătrână ca să mai încep ceva?

— În societatea noastră nimeni nu poate să înceapă ceva, fără să se antreneze în Exterior. Antrenamentul dă cele mai bune rezultate la cei tineri. Sper că fiul meu va păşi cândva în altă Lume.

— Zău? Ştii, desigur, că Galaxia aparţine Lumilor din Spaţiu.

— Sunt doar cincizeci, doamnă. în Galaxie există milioane de Lumi locuibile — sau care pot fi făcute locuibile — şi care nu au, probabil, forme de viaţă inteligentă.

— Da, dar nici o navă nu poate pleca de pe Pământ fără acordul celor din Spaţiu.

— Acesta poate fi dat, doamnă.

— Nu-ţi împărtăşesc optimismul, domnule Baley.

— Am vorbit cu locuitori din Spaţiu care…

— Ştiu că ai vorbit, spuse Demacheck. Superiorul meu este Albert Minnim, care te-a trimis pe Solaria acum doi ani.

Îşi îngădui o uşoară arcuire a buzelor:

— În acea dramă transmisă în hiperspaţiu a fost înfăţişat într-un rolişor de un actor care-i semăna bine, după cum îmi amintesc. Nu a fost încântat, după cum, de asemenea, îmi amintesc.

Baley schimbă subiectul:

— L-am întrebat pe Subsecretarul Minnim…

— Să ştii că a fost avansat.

Baley cunoştea perfect importanţa gradelor:

— Noul lui grad, doamnă?

— Vice-secretar.

— Mulţumesc. L-am rugat pe Vice-secretarul Minnim să ceară, pentru mine, permisiunea de a vizita Aurora, în legătură cu acest subiect.

— Când?

— La scurt timp după ce m-am întors de pe Solaria. De atunci mi-am înnoit cererea de două ori.

— Dar n-ai primit răspuns favorabil.

— Nu, doamnă.

— Te miră?

— Sunt dezamăgit, doamnă.

— N-are rost să vorbim despre asta.

Se rezemă puţin de spătar:

— Relaţiile noastre cu cei din Spaţiu sunt foarte sensibile. Probabil îţi închipui că cele două fapte de eroism ale tale au ameliorat situaţia — şi aşa a şi fost. A ajutat şi acea dramă penibilă de pe hiperunde. Totuşi, ameliorarea totală e atât (îşi lipi vârfurile primelor două degete) din atât (îşi desfăcu larg braţele).

Continuă:

— În aceste împrejurări, nu putem risca să te trimitem pe Aurora, cea mai importantă Lume a celor din Spaţiu, şi să te punem să faci un lucru care ar putea provoca o tensiune interstelară.

Baley o privi fix:

— Am fost pe Solaria şi n-am făcut nici un rău. Dimpotrivă…

— Da, ştiu, dar erai acolo la rugămintea celor din Spaţiu, ceea ce însemna o distanţă de câţiva parseci faţă de prezenţa ta acolo la cererea noastră. Nu se poate să nu înţelegi.

Baley tăcea.

Ea pufni, semn că nu era surprinsă, şi spuse:

— Situaţia s-a înrăutăţit de când cererile tale au fost lăsate la Vice-secretar şi foarte just ignorate de acesta. S-a înrăutăţit mai ales în ultima lună.

— Ăsta e motivul acestei şedinţe, doamnă?

— V-aţi pierdut răbdarea, domnule? îl ironiză ea pe tonul de adresare către un superior. Vrei să-mi dai de înţeles că trebuie să trec la subiect?

— Nu, doamnă.

— Sigur că vrei. şi de ce nu? Devin plictisitoare. Să mă apropii de subiect, întrebându-te dacă-l cunoşti pe dr. Han Fastolfe.

Baley zise, atent:

— L-am întâlnit odată, cu aproape trei ani în urmă, în ceea ce se numea pe atunci Oraşul Spaţial.

— Presupun că ţi-a plăcut de el.

— Era prietenos — pentru un locuitor al Spaţiului.

Ea pufni din nou:

— Îmi închipui. Ştii că de doi ani este un şef politic important pe Aurora?

— Am auzit că este în guvern de la… de la un partener pe care l-am avut cândva.

— De la R. Daneel Olivaw, prietenul tău robot din Spaţiu?

— Fostul meu partener, doamnă.

— Când ai rezolvat o mică problemă, referitoare la doi matematicieni de la bordul unei nave din Spaţiu?

Baley încuviinţă:

— Da, doamnă.

— Vezi, suntem informaţi. De doi ani dr. Han Fastolfe este, mai mult sau mai puţin, farul călăuzitor din guvernul de pe Aurora, o persoană importantă în Adunarea Legislativă Universală a lor, şi chiar se vorbeşte despre el ca de un viitor posibil Preşedinte. Înţelegi, aceasta este cea mai importantă funcţie executivă pe care o au cei de pe Aurora.

— Da, doamnă, spuse Baley, şi se întrebă când va ajunge la problema foarte delicată de care vorbise Comisarul.

Demacheck părea că nu se grăbeşte. Spuse:

— Fastolfe este un… moderat. Aşa îşi spune el. Crede că Aurora — şi în general Lumile din Spaţiu — s-au întrecut cu gluma în proiectele lor, aşa cum tu, poate, crezi că noi, pe Pământ, ne-am întrecut cu gluma în ale noastre. Vrea să revină la o robotizare mai redusă, la o mai rapidă fluctuaţie de generaţii şi la o alianţă cu Pământul. Sigur că noi îl susţinem — dar foarte discret. Dacă ne-am arăta prea pe faţă simpatia, ar putea însemna sărutul morţii pentru el.

— Cred că va sprijini cercetarea Pământului şi colonizarea altor Lumi, zise Baley.

— Şi eu cred. Îmi închipui că ti-a spus toate astea.

— Da, doamnă, când ne-am întâlnit.

Demacheck îşi sprijini bărbia de vârful degetelor:

— Crezi că reprezintă părerea oamenilor din Lumile spaţiale?

— Nu ştiu, doamnă.

— Mă tem că nu. Cei care sunt de partea lui nu sunt prea zeloşi. Cei care sunt împotriva lui formează o mulţime înflăcărată. Numai talentul lui politic şi entuziasmul personal l-au menţinut atât de aproape de putere. Cea mai mare slăbiciune a lui este, bineînţeles, simpatia pentru Pământ. Aceasta este folosită întruna împotriva lui şi-l influenţează pe mulţi care i-ar împărtăşi părerile în orice altă privinţă. Dacă vei fi trimis pe Aurora, orice greşeală pe care ai face-o ar duce la accentuarea sentimentului de ură faţă de Pământ si, deci l-ar anihila pe el, probabil de tot. Pur şi simplu Pământul nu-şi poate asuma riscul.

— Înţeleg, murmură Baley.

— Fastolfe doreşte să rişte. El a fost cel care a aranjat să fii trimis pe Solaria, într-o perioadă în care puterea lui politică era de-abia la început şi când era foarte vulnerabil. Dar el nu are de pierdut decât puterea politică, în timp ce noi trebuie să ne preocupăm de bunăstarea a peste opt miliarde de Pământeni. De aceea, actuala situaţie politică este extrem de delicată.

Se opri şi Baley fu obligat să pună întrebarea, în cele din urmă:

— La ce situaţie vă referiţi, doamnă?

— Se pare, zise Demacheck, că Fastolfe a fost implicat într-un scandal mare şi fără precedent. Dacă va fi lipsit de tact, sunt toate şansele să fie distrus din punct de vedere politic în câteva săptămâni. Dacă este dumnezeieşte de deştept, poate va rezista câteva luni. Mai devreme sau mai târziu poate fi distrus ca putere politică pe Aurora şi asta ar însemna, înţelegi, o adevărată nenorocire pentru Pământ.

— Pot să întreb de ce este acuzat? Corupţie? Trădare?

— Nimic din toate astea. Integritatea lui personală nu este în nici un caz pusă la îndoială, nici măcar de duşmanii lui.

— Atunci, o crimă pasională? Omor?

— Nu chiar omor.

— Nu înţeleg, doamnă.

— Pe Aurora sunt oameni, domnule Baley. Şi sunt şi roboţi; majoritatea cam ca ai noştri, nu cu mult mai avansaţi. Totuşi, există câţiva roboţi cu aspect uman, atât de uman, încât pot fi luaţi drept oameni.

Baley dădu din cap:

— Ştiu foarte bine asta.

— Cred că distrugerea unui robot cu aspect uman nu e chiar omor, în sensul strict al cuvântului.

Baley se aplecă înainte, cu ochii măriţi. Ţipă:

— Pe Iehova, femeie! Ajunge cu joaca. Vrei să spui că dr. Fastolfe l-a ucis pe R. Daneel?

Roth sări în picioare şi păru că vrea să vină înspre Baley, dar Subsecretarul Demacheck îi făcu semn să se retragă. Părea netulburată. Spuse:

— Având în vedere situaţia, îţi iert lipsa de respect, Baley. Nu, R. Daneel nu a fost ucis. Nu e singurul robot cu aspect uman de pe Aurora. Alt robot de felul ăsta, nu R. Daneel, a fost ucis, dacă vrei să foloseşti un termen general. Ca să fiu mai exactă, i-a fost distrusă în totalitate mintea; a fost pus în robloc permanent şi ireversibil.

— Şi se spune că asta a făcut-o dr. Fastolfe? întrebă Baley.

— Aşa spun duşmanii lui. Extremiştii, care vor ca numai cei din Spaţiu să se răspândească în galaxie şi pământenii să dispară din Univers, aşa spun. Dacă aceşti extremişti pot forţa alte alegeri în următoarele câteva săptămâni, vor câştiga cu siguranţă controlul absolut al guvernului, cu rezultate inimaginabile.

— De ce acest robloc este atât de important din punct de vedere politic? Nu înţeleg.

— Nici eu nu sunt sigură, spuse Demacheck. Nu pretind că înţeleg politica de pe Aurora. Presupun că roboţii cu aspect uman au fost implicaţi într-un fel oarecare în planurile extremiştilor şi că distrugerea i-a înfuriat.

Îşi încreţi nasul:

— Consider că politica lor e foarte confuză şi doar te-aş încurca, dacă aş încerca s-o interpretez.

Baley se căzni să se stăpânească sub privirea Subsecretarei. Spuse cu voce scăzută:

— De ce mă aflu aici?

— Din cauza lui Fastolfe. Ai mai fost în Spaţiu ca să rezolvi o crimă şi ai reuşit. Fastolfe vrea să încerci din nou. Trebuie să mergi pe Aurora şi să descoperi cine e vinovat de robloc. El crede că asta e singura lui şansă de a-l alunga pe extremişti.

— Nu sunt robotician. Nu ştiu nimic despre Aurora…

— Nici despre Solaria nu ştiai nimic, totuşi ai reuşit. Vorba e, Baley, că suntem la fel de nerăbdători ca şi Fastolfe să aflăm ce s-a întâmplat în realitate. Nu vrem ca el să fie distrus. Dacă se va întâmpla astfel, Pământul va fi supus duşmăniei acestor extremişti din Spaţiu, cu rezultate mai grave, probabil, decât tot ce au încercat până acum. Nu vrem să se ajungă la aşa ceva.

— Nu pot să-mi asum răspunderea asta, doamnă. Sarcina este…

— Aproape imposibilă. Ştim asta, dar n-avem încotro. Fastolfe insistă — şi în spatele lui stă, deocamdată, guvernul de pe Aurora. Dacă refuzi să mergi sau noi refuzăm să te trimitem, va trebui să facem faţă furiei celor de pe Aurora. Dacă te duci şi reuşeşti, vom fi salvaţi şi vei fi răsplătit în mod corespunzător.

— Şi dacă mă duc… şi dau greş?

— Ne vom da silinţa să fie vina noastră, nu a Pământului.

— Cu alte cuvinte, oficialităţile îşi vor salva pielea.

— O exprimare mai blândă este că vei fi aruncat pradă lupilor, în speranţa că Pământul nu va suferi prea mult. Un singur om este un preţ bun pentru planeta noastră, spuse Demacheck.

— Mi se pare că, de vreme ce e sigur că voi da greş, aş putea, la fel de bine, să nu mă duc.

— Nu face pe prostul, zise Demacheck încet. Aurora te-a cerut şi nu poţi refuza… Şi de ce ai vrea să refuzi? De doi ani încerci să mergi pe Aurora şi te-a înverşunat faptul că n-ai reuşit să obţii permisiunea noastră.

— Voiam să mă duc în mod paşnic, să ajut la colonizarea altor Lumi, nu să…

— Mai poţi încerca să obţii ajutorul lor pentru visul tău de a coloniza alte Lumi, Baley. La urma urmei, să presupunem că într-adevăr reuşeşti. De fapt, e posibil. În cazul ăsta, Fastolfe iţi va fi foarte îndatorat şi va putea face pentru tine mult mai mult decât ar fi putut altfel. Iar noi îţi vom fi suficient de recunoscători pentru ajutor. Nu merită să rişti, chiar dacă foarte mult? Oricât de mici ar fi şansele tale de succes dacă te duci, ele vor fi zero dacă nu te duci. Gândeşte-te la asta, Baley, dar, te rog… nu prea mult.

Baley îşi strânse buzele şi, dându-şi seama, în cele din urmă, că nu avea altă alternativă, spuse:

— Cât timp am să…

Iar Demacheck spuse, cu calm:

— Hai-hai. Nu ti-am explicat că nu avem încotro… şi nici timp? Pleci, îşi privi ceasul sub formă de bandă de la încheietura mâinii, peste mai puţin de şase ore.

5

Cosmodromul se afla în partea de est a Oraşului, la periferie, într-un sector părăsit, la drept vorbind în Exterior. Totul era atenuat de faptul că sălile de aşteptare şi casele de bilete erau, de fapt, în Oraş, iar accesul la navă se făcea cu un vehicul, pe o pistă acoperită. Prin tradiţie, toate decolările se făceau noaptea, astfel încât o mantie de întuneric reducea în continuare efectul Exteriorului.

Cosmodromul nu era foarte aglomerat, dacă se ţinea seama de populaţia numeroasă a Pământului. Pământenii părăseau foarte rar planeta, iar traficul consta în totalitate din activităţi comerciale, organizate de roboţi şi de cei din Spaţiu.

Elijah Baley, aşteptând ca nava să fie pregătită pentru îmbarcare, se simţea deja desprins de Pământ.

Bentley era cu el, iar între ei se aşternuse o linişte posomorâtă. În cele din urmă, Ben spuse:

— N-am crezut că mama o să vrea să vină şi ea.

Baley încuviinţă din cap:

— Nici eu n-am crezut. Îmi aduc aminte cum a fost când am plecat pe Solaria. Acum e la fel.

— Ai reuşit s-o linişteşti?

— Am făcut ce-am putut, Ben. Crede că am să mă zdrobesc în spaţiu sau că, de îndată ce ajung pe Aurora, cei de acolo mă vor omorî.

— De pe Solaria te-ai întors.

— Asta n-o face decât să nu dorească să risc şi a doua oară. Crede că norocul mă va părăsi. Oricum, se va descurca… Stai pe lângă ea, Ben. Stai un timp cu ea şi, orice ar fi, nu vorbi despre colonizarea unei noi planete. Ştii că asta o supără cel mai mult. Crede că odată şi odată o s-o părăseşti. Ştie că n-o să poată pleca şi că n-o să te mai vadă niciodată.

— S-ar putea, zise Ben. S-ar putea ca lucrurile să stea chiar aşa.

— Tu poţi suporta mai uşor, dar ea nu poate, aşa că nu vorbi despre asta cât timp lipsesc. Da?

— Bine… Cred că e puţin supărată pe Gladia.

Baley îl privi cu asprime:

— I-ai spus…

— Nu i-am spus nici un cuvânt. Dar a văzut şi ea chestia aia pe hiperunde şi ştie că Gladia e pe Aurora.

— Şi ce dacă? E o planetă mare. Crezi că Gladia Delmarre o să mă aştepte la cosmodrom? Pe Iehova, Ben, mama ta nu ştia că siropul ăla de pe hiperunde a fost nouăzeci la sută ficţiune?

Ben schimbă subiectul cu efort vizibil:

— Ce curios — stai aici fără nici un bagaj.

— Stau aici cu prea multe. Am hainele de pe mine, nu? Cum ajung la bord, se vor descotorosi de ele. Se duc la tratament chimic, apoi dispar în spaţiu. Pe urmă, îmi vor da haine cu totul noi, după ce voi fi dezinfectat, curăţat şi lustruit pe toate părţile. Am mai trecut prin asta.

Din nou se lăsă liniştea, apoi Ben spuse:

— Ştii, tată… şi se opri brusc.

Încercă iar:

— Ştii, tată… Nici de data asta nu reuşi mai mult.

Baley îl fixă:

— Ce vrei să spui, Ben?

— Tată, mă simt cel mai mare nătărău când îţi spun asta, dar cred că fac bine. Tu nu eşti genul de erou. Niciodată nu m-am gândit că ai fi. Eşti un tip de treabă şi cel mai bun tată din lume, dar nu eşti genul de erou.

Baley mormăi.

— Totuşi, spuse Ben, dacă te gândeşti, tu ai fost cel care a şters Oraşul Spaţial de pe hartă; tu ai atras Aurora de partea noastră; tu ai iniţiat proiectul ăsta de colonizare a altor Lumi. Tată, ai făcut mai mult pentru Pământ, decât toţi cei din guvern laolaltă. Aşa că, de ce nu eşti mai apreciat?

Baley spuse:

— Pentru că nu sunt genul de erou şi pentru că drama aia prostească de pe hiperunde a fost pusă pe seama mea. Mi i-a făcut duşmani pe toţi cei din Departament, a supărat-o pe mama ta şi mi-a creat o reputaţie cu care nu pot să mă descurc.

Receptorul de la încheietura mâinii licări, iar el se ridică:

— Acum trebuie să plec, Ben.

— Ştiu. Dar ceea ce vreau să-ţi spun, tată, este că eu te respect. Şi de data asta, când te vei întoarce, o s-o auzi de la toţi, nu numai de la mine.

Baley se simţi emoţionat. Încuviinţă repede din cap, puse o mână pe umărul fiului său şi murmură:

— Mulţumesc. Ai grijă de tine… şi de mama… cât sunt plecat. Plecă fără să privească înapoi. Îi spusese lui Ben că se duce pe Aurora ca să discute proiectul de colonizare. Dacă ar fi aşa, s-ar putea întoarce triumfător. În realitate…

Se gândi: „Mă voi întoarce dezonorat… dacă mă mai întorc.”