Operațiunea Haos

XXVI

Străjuit de uși pe toată lungimea lui, coridorul nu se deosebea prin nimic de orice alt coridor înțesat cu birouri prozaice. Majoritatea erau încuiate, iar luminile de deasupra aprinse la intensitate maximă. Inscripțiile de pe ușile din sticlă erau cam de genul: „l-2 Saktinos, propagandă prin poștă”. Va să zică, o mare parte din teritoriu era controlată de aici. Geamurile câtorva uși străluceau galben. Trecând pe lângă una, am auzit o mașină de scris. Pe fundalul cântecului nesfârșit, zgomotul ei mă făcu să tresar de parcă aș fi auzit clănțănitul maxilarelor unui schelet.

Planurile mele erau neclare. Se putea presupune că Marmiadon, preotul demonstrației de la „Nornwell”, aparținea acestui centru. Probabil că venise aici și-i rugase pe frații săi să-l scape de duhoare. O vrajă elaborată, prea scumpă pentru un om de rând, îl putea curăța mai repede decât mama natură. Oricum, el era singura mea pistă. Altfel aș fi putut răscoli mult și bine fortăreața asta, fără nici un rezultat.

In locul unde coridorul se intersecta cu scările, pe perete era agățat un tabel. Mă așteptasem la așa ceva. Destul de mulți civili și clerici din afară aveau treburi în zonele cu acces permis. Biroul lui Marmiadon fusese înregistrat la numărul 413. Deoarece un inițiat de gradul cinci era destul de important — încă două grade și ar fi putut candida la statutul de adept de gradul întâi — presupuneam că ar fi trebuit să rămână în permanență la sediu, și nu să servească drept simplu predicator sau misionar. Dar apoi mi-am zis că nu știam care era de fapt funcția lui.

Am urcat, în liniște, câte două trepte o dată. La palierul de la etajul trei, înaintarea era oprită de o ușă din fier cu lacăt. Nimic surprinzător, m-am gândit; aici începea tărâmul inițiaților. Ușa nu era atât de înaltă încât să nu poată fi trecută de un om agil ca mine. Privind în lungul coridorului, am văzut că acesta nu se deosebea cu nimic de cele de la etajele inferioare, dar pielea mi s-a făcut de găină simțind influența puternică a energiilor anormale.

Al patrulea etaj nu încerca deloc să semene cu Madison Avenue. Coridorul era din cărămidă, tavanul boltit și luminat de lămpi cu petrol, în formă de Graal, atârnate de lanțuri, astfel încât umbrele erau imense. Cântecul răsuna din perete în perete. Aerul mirosea ciudat, a fum și a mosc înțepător. Probabil că încăperile erau mari, deoarece ușile dominate de arce erau foarte distanțate între ele. Nu purtau numere, dar aveau plăcuțe cu nume și am bănuit că succesiunea este aceeași ca peste tot.

Intre mine și țelul meu se afla o ușă deschisă. Camera era luminată neînchipuit de intens. M-am oprit și am privit cu coada ochiului: rafturi peste rafturi pline cu cărți. Câteva dintre ele păreau foarte vechi, dar majoritatea erau moderne — da, aceea mică și îndesată trebuia să fie Alchimia și metafizica de buzunar și uite acolo Encyclopaedia Arcanorum și dincolo Creierul — mda, savanții au nevoie de biblioteci pentru cercetare, iar aici se desfășurau, fără îndoială, niște cercetări foarte stranii. Ghinionul meu că rămăsese cineva să lucreze atât de târziu.

M-am apropiat și mai mult, și am riscat să arunc încă o privire. În cameră se afla un bărbat. Uriaș, mai masiv decât Barney Sturlason, dar bătrân, bătrân; nemaiavând nici păr, nici barbă, chipul lui ar fi putut aparține mumiei lui Ramses. Era îmbrăcat într-o rasă de adept. Pe masă era deschisă o carte, dar el nu citea. Înfundați adânc în orbite, ochii îi priveau drept înainte, în timp ce mâna i se mișca pe pagină. Mi-am dat seama că era orb. Totuși, cartea aceea nu era scrisă în alfabetul Braille.

Luminile puteau fi cu aprindere automată sau ardeau pentru altcineva.

Am trecut pe lângă ușă.

Biroul lui Marmiadon se găsea la câțiva metri mai încolo. Sub numele și rangul lui, pe plăcuță scria: „Al Patrulea Asistent Clopotar”. Pentru numele lui Dumnezeu, nu putea fi clopotar… sau era? Ușa era încuiată. Ar fi trebuit să deschid încuietoarea sau să-i împing limba cu lama cuțitului. Oricum, era mai bine să aștept până voi rămâne singur. Intre timp, puteam să-mi vâr nasul…

— Cine umblă acolo?

M-am întors ca ars. Adeptul stătea pe hol, în fața ușii bibliotecii. Se sprijinea într-un toiag pastoral; dar vocea îi vibra atât de crunt, încât nu credeam să aibă nevoie de sprijin. Mă cuprinse panica. Uitasem cât de puternic trebuie să fie un mag.

— Cine ești, străine? tună vocea de bas.

Am încercat să-mi umezesc buzele uscate.

— Domnule… luminăția voastră…

Ridică toiagul și-l îndreptă spre mine. Pe el era gravat un simbol ioanin: o cârjă episcopală și peste ea litera grecească Tau. Știam că acela nu era un simplu ciomag, ci o baghetă magică.

— O amenințare plutește în jurul tău, strigă adeptul. Te-am simțit prin întunericul ochilor mei. Spune, cine ești?

Mi-am atins cuțitul din buzunar și pielea de vârcolac de sub cămașă. Lucruri minore; dar când degetele mele veniră în contact cu ele, acestea se prefăcură în talismane. Îmi treziră voința și rațiunea. M-am gândit câteva clipe.

Avusesem până acum mai mult noroc decât aș fi sperat; nu mă oprise nimeni. Îmi propusesem să mă folosesc de orice situație favorabilă. Ei bine, acum era momentul. Afurisitul ăsta de bătrân, deși înfricoșător, era totuși un simplu muritor. Oricare i-ar fi fost puterile, n-avea să mă vadă așa cum îl vedeam eu.

Oricum, a trebuit să-mi dreg glasul o dată sau de două ori, și tot mi s-a părut că vorbele mele au o tonalitate ciudată:

— Rog… Rog pe luminăția voastră să mă ierte. M-ați luat prin surprindere. Ar putea luminăția voastră să-mi spună… unde se află inițiatul Marmiadon?

Adeptul își lăsă toiagul în jos. Altfel, nu mai făcu nici o mișcare. Ochii morți îi erau ațintiți asupra mea. Un lucru chiar mai rău decât dacă m-ar fi privit cu adevărat.

— Ce treabă ai cu el?

— Îmi pare rău, luminăția voastră. Ceva secret și urgent. După cum luminăția voastră a recunoscut, sunt un, ăăă, un mesager neobișnuit. Pot să vă spun că trebuie să iau legătura cu inițiatul Marmiadon în legătură cu, ăăă, necazurile de la compania „Nornwell”. Se pare că este ceva mult mai important decât s-a crezut

— Asta știu, mi-am dat seama chiar din momentul în care s-a întors. L-am chemat… Am aflat… destule. Este piatra care poate declanșa o avalanșă.

Am avut sentimentul bizar că nu mi se adresa mie ci altcuiva. Oare de ce-l îngrijora și pe el această problemă? Nu îndrăzneam să stau să chibzuiesc.

— Luminăția voastră va înțelege atunci de ce mă grăbesc și nu pot să-mi calc jurământul de a păstra secretul chiar și față de dumneavoastră. Dacă mi-ați putea spune unde-i chilia lui Marmiadon…

— Cel ce-a dat greș nu doarme cu frații lui. Pentru că a fost înfrânt, asupra lui a căzut mânia Purtătorului Luminii și ispășește în singurătate. Nu ai voie să-l cauți până nu va fi purificat. Îmi porunci deodată: Răspunde-mi! De unde vii, cine te-a trimis, cum se face că prezența ta țipă a pericol?

— N… nici eu nu știu, am bălmăjit.

— Nu ești de-al nostru…

— Ascultați, dacă luminăția voastră… ar… dacă ați vrea… Poate că a fost o neînțelegere. Ăăă… superiorul meu mi-a ordonat să iau legătura cu Marmiadon. Cei de la intrare mi-au spus că l-aș putea găsi aici și mi-au împrumutat o cheie pentru ușa de fier…

Acea umilă propoziție fu cea mai glorioasă minciună gogonată pe care aș fi putut spera s-o spun vreodată. Gândiți-vă la implicațiile ei. Lăsați-le să se ramifice. Extrapolați, extrapolați, minunați-vă.

— Dar cred că s-au înșelat.

— Da. Firește că preoților din tagma de jos nu li s-a spus. Oricum…

Magul căzu pe gânduri.

— Dacă luminăția voastră mi-ar spune unde să mă duc, pe cine să întreb, n-aș mai deranja-o.

Se hotărî.

— Secretariatul de noapte al starețului, camera 107. Întreabă de inițiatul Șase-Hesathouba. Dintre cei care sunt de serviciu la această oră, doar lui i-au fost relatate suficiente detalii despre cazul Matuchek ca să te poată ajuta.

Cazul Matuchek?

Am îngăimat niște mulțumiri și am plecat aproape în fugă, simțind intens, până am ajuns la scări, acea privire oarbă. Înainte de a sări din nou peste poartă m-am oprit și am început să tremur.

Știam că n-am prea mult timp la dispoziție. Se putea ca adeptul să fie senil, dar nu prea mult. Se mai putea ca el să piardă ceva timp gândindu-se la mine, înainte de a se decide să facă niște investigații care să nu se limiteze doar la o convorbire cu fratele Hesathouba. Dacă doream să aflu ceva concret, trebuia să mă mișc repede.

Totuși, încotro să pornesc prin această clădire imensă și lipsită de logică? Cum? Ce șanse aveam? Poate ar fi trebuit să recunosc că aventura era de-a dreptul donchișotească și să mă duc la mine acasă.

Nu! Atâta timp cât mai rămânea o speranță, eram gata să lupt cu cele mai grozave mori de vânt. Mintea mi se puse în mișcare. Fără îndoială că atât etajele superioare cât și subsolurile catedralei erau rezervate preoților de rang înalt. Dar religiile mistice străvechi desfășuraseră sub pământ cele mai importante ritualuri. Nu aveam oare cele mai mari șanse să-l găsesc pe Marmiadon în cripte?

Am simțit cum încep să rânjesc ironic. Precis că superiorii lui nu încercaseră să-i ușureze supliciul îndepărtându-i, prin vrajă, mirosul. Ăsta era un alt motiv din cauza căruia bănuiam că se află în subteran: ca să nu-i fie simțită duhoarea.

Adică să nu i-o simtă oamenii.

Am refăcut traseul până la parter. Apoi am continuat să cobor. Nu m-am întâlnit cu nimeni. Era trecut de miezul nopții; probabil că acum mai acționau doar vrăjitorii.

Am lăsat în urmă vreo două niveluri folosite în aparență drept spații de depozitare, administrative și altele. La unul dintre ele, am zărit o soră spălând pe jos. Îndatorire? Ispășire? Autoumilire? A fost singura persoană întâlnită. Ea nu mă văzu.

Mai jos am dat peste o altă poartă cu lacăt. De partea cealaltă, scările deveneau mai abrupte, nemaifiind din beton ci din piatră, săpate în stratul de rocă. Pereții erau reci și umezi, iar aerul așijderea. Iluminarea modernă nu mai exista. Singura lumină provenea de la lumânările plasate la distanțe egale, în sfeșnice de fier. Ceara se scurgea într-un jgheab amplasat dedesubt. Umbra mea se agita, distorsionată, în jurul lor. În sfârșit, nu mai auzeam liturghia. Și totuși, scările continuau să coboare, și iar să coboare, până când, după o eternitate, se terminară.

Am pășit într-o peșteră naturală. Făclii albăstrui amplasate din loc în loc reliefau stalactite și stalagmite în întunericul dens și agitat. Flăcările ardeau în Mâini ale Gloriei, acum neanimate, așezate deasupra intrărilor în niște tuneluri. Știam că ierarhia ioanină se folosise de toată influența sa ca să obțină dispense de la poliție pentru a-și procura asemenea dispozitive. Oare erau destinate într-adevăr unor cercetări? Dintr-un tunel am auzit susurul unui râu subteran; din altul venea o lumină difuză, miros de tămâie și o voce tremurătoare. Rugăciune, priveghi, invocare a supranaturalului, sau ce? Nu m-am oprit să cercetez. M-am dezbrăcat repede de haină, cămașă, pantaloni, pantofi, șosete și le-am ascuns în spatele unui bolovan. Cuțitul l-am strecurat sub șortul supraelastic.

M-am transformat folosind lanterna și încercând să nu las senzația cvasisexuală să pună prea mult stăpânire pe mine. In schimb, am încercat să-mi fixez în cortexul cerebral scopul pentru care venisem, să-mi folosesc simțurile animalice și abilitățile pentru a-mi atinge țelurile omenești.

Am simțit o oarecare rezistență la transformare. Am avut nevoie, ca s-o termin, de un timp aproape dublu față de cel obișnuit. Fără îndoială, existau multe antivrăji în acest spațiu.

Probabil că n-aș fi reușit să devin lup dacă n-aș fi avut cromozomii potriviți; în afară de cazul că aș fi fost un taumaturg mult mai puternic.

Oricum, eram iarăși lup.

Iluminarea slabă încetă să mai reprezinte un handicap. Lupii nu depind de ochii lor în aceeași măsură ca oamenii. Urechile, picioarele, limba, fiecare fir de păr de pe corp și, mai presus de toate, nasul, recepționau un flux de informații. Peștera nu mai era acum o groapă prin care bâjbâiam, ci un loc pe care-l înțelegeam.

Și… da, dintr-un tunel venea o adiere vagă, dar inconfundabilă, de duhoare. Abia stăpânindu-mi un lătrat de triumf, am pornit în direcția aceea.