Operațiunea Haos

XXXI

Aveam ceva echipament, în special trusa lui Ginny. Luasem cu noi și principalul certificat de naștere al Valeriei, pe care ni-l adusese Ashman. Cel mai important motiv pentru care îl recrutasem pe Ashman fusese faptul că ne putea da sfaturi prețioase în legătură cu folosirea certificatului. Ginny îl pusese pentru moment în propria ei poșetă, prinsă cu o clamă în talie…

Nimeni, inclusiv geometrii noștri, nu știa cu exactitate ce va merge și ce nu va merge în iad în materie de vrăji. Lobacevski putu să ne spună doar că simbolurile religioase cele mai importante nu vor avea acolo puterea pe care o au aici. Virtuțile lor provin din orientarea către ceruri, iar caracteristica fundamentală a iadului este că acolo nu sălășluiește iubirea. Totuși puteam să folosim câte ceva de la păgânism. Unele caracteristici ale acestuia, precum onoarea și justiția, nu aveau nici o însemnătate acolo unde ne duceam, dar altele, ca puterea și ispășirea, da; deși trecuseră secole de când acei zei păgâni nu mai aveau credincioși, mana nu dispăruse cu totul din simbolurile lor.

Ginny obișnuia să poarte o insignă cu bufniță, care arăta că e vrăjitoare autorizată. Griswold găsi o plăcuță miniaturală de jad aztecă, gravată cu un șarpe cu pene care rânjea grotesc, și care putea fi atașată la lanterna Polaroid de sub cămașa mea. Puțin jenat de privirile pastorului Karlslund, Barney scoase un pandantiv cu un ciocan argintiu, copie a unui simbol viking. Aparținea soției sale, însă de când începuseră necazurile îl purta el drept talisman. Acum puse lanțul la gâtul lui Svartalf.

N-avea sens să luăm cu noi arme de foc. Eu și Ginny suntem tintași destul de buni în spațiul euclidian al acestui univers. Dar când traiectoria trece prin distorsiuni de neprevăzut, care afectează până și gravitația, atunci mai bine o lași baltă. Am luat însă niște săbii. A ei era o lamă Solingen, modernă, utilizată în ceremoniile rituale, dar foarte bine ascuțită. A mea era mai grea și mai veche, și o luasem pentru potențialul ei magic, rămas de pe vremea când fusese întrebuințată drept hanger, și-l însoțise pe Decatur în călătoriile sale.

Aerul ar fi putut constitui o problemă. Era notorie poluarea din infern. În depozit existau aparate de respirat pentru investigații subacvatice. Atunci când ai de-a face cu ondine, și alte asemenea creaturi amăgitoare, trebuie să mergi însoțit de un magician sau o vrăjitoare, iar animalul sacru s-ar putea să nu fie un animal marin, în afară de cazul în care ai norocul să dai peste unul dintre puținii specialiști în domeniu. Prin urmare, existau și tuburi mici de oxigen și măști ajustabile, pentru o mare varietate de animale. Am găsit un set potrivit pentru Svartalf, iar eu mi-am mai pus în spate încă unul, de dimensiuni mici — dacă va fi nevoie pentru Val.

Cu asta, lista fu completă. Dacă am fi avut timp, poate că ne-am fi echipat mai bine. Am fi putut călători pe un dragon, nu pe două cozi de mătură, și am fi luat cu noi încă o fiară aptă să care câteva tone de material necesar pentru orice situație luată în calcul de o echipă de analiști strategici. Totuși, armata, care folosise această metodă, dăduse greș. Noi dispuneam de cunoștințe inedite și de o călăuză unică. Probabil că acestea aveau să ne fie utile.

În timp ce câțiva membri ai grupului ne ajutau să ne echipăm, Barney și Nobu făceau ultimele pregătiri pentru trimiterea noastră în iad. Sau aproape ultimele. Chiar înainte de plecare i-am rugat să mai facă încă ceva, cât de repede puteau. În centrul Nexus-ului desenat pe podea, a cărui formă n-o să v-o dezvălui, așezaseră un pentagon regulat restrictiv, delimitat de lumânări sfințite. Deasupra atârna, prin intermediul unui lanț și al unui scripete, un clopot imens, gata să fie coborât. Acesta era pregătit drept masă de schimb pentru orice putea veni din universul infernului; ceva viu, gazos sau aducător de altfel de necazuri.

— După ce vom pleca, am spus, mai puneți aici câteva sute de kilograme de material, dacă zona nu este prea periculoasă ca să intrați în ea.

— Ce? zise Barney uimit Dar asta i-ar îngădui oricui — unui urmăritor — să facă fără nici o dificultate tranziția încoace.

— Dacă va ajunge aici, n-o să poată să părăsească diagrama, i-am amintit. Noi însă vom putea, și o vom face foarte repede. Pregătește niște vrăji care să nu-l lase să se întoarcă acasă. Problema este că nu știu ce vom găsi. Poate fi un lucru, ăă, cu valoare științifică, iar omenirea are nevoie de mai multe date despre iad. Sau poate că nu vom aduce nimic. Dar să nu excludem din capul locului această posibilitate.

— Okay. Gândești foarte logic pentru un zăpăcit. Barney își șterse ochii. Drace, cred că sunt alergic la ceva de pe aici.

Nu numai Janice plânse când ne luarăm la revedere. Iar în mine am simțit un gând grav:

„Nu mai pot face nimic pentru voi, Steven Pavlovici, Virginia Williamovna, Janos Farkasovici, și nici pentru motan, care cu siguranță are un suflet propriu. Acum trebuie să devin un simplu observator și să înregistrez totul doar de dragul curiozității mele. Nu vă voi împovăra cu suferința pe care mi-o provoacă acest lucru. Nu veți mai fi conștienți de prezența mea. Fie să călătoriți cu binecuvântarea Domnului.”

L-am simțit îndepărtându-se de partea conștientă a minții mele, ca un vis care dispare atunci când te trezești și încerci să ți-l aduci aminte. Foarte repede deveni doar ceva frumos ce mi se întâmplase timp de câteva ore. Dar nu, nu pe deplin. Bănuiesc că liniștea pe care mi-am păstrat-o în continuare s-a datorat prezenței sale insesizabile. Nu putea să mă ajute altfel, fiind ceea ce era.

Ridicându-ne măturile, am intrat, de mână cu Ginny, în Nexus. Svartalf mergea în fața noastră. In mijlocul figurii, înainte să ne punem măștile, ne sărutarăm. Prietenii noștri rostiră vraja. Sala se întunecă din nou. Energiile se adunară. Tunetele și cutremurul începură să bubuie. Mi-am luat camarazii în brațe, ca să nu fim despărțiți. Prin larma din ce în ce mai puternică mi-am auzit vrăjitoarea citind pergamentul pe care se afla numele Victrix și rugându-se să fim îndreptați spre ea prin spațiu-timpul diabolic.

Sala, lumea, stelele și universurile începură să se rotească în jurul ochiului de furtună în care ne aflam. Se rotiră din ce în ce mai repede, până când deveniră o ceață, ca o elice la viteză maximă. Se auzea doar un vuiet, ca de valuri imense. Eram trași în maelstrom. Ultima imagine a lumii se micșora cu o viteză cumplită; iar când ajunserăm în infinit, pieri cu desăvârșire. Apoi veniră asupra noastră asemenea zvârcoliri și orori, încât nimic, cu excepția Valeriei Victrix, nu ne-ar fi putut determina să le străbatem.