Operațiunea Haos

XXX

Ginny prelua conducerea. Făcu un semn către cei mai apropiați coechipieri.

— Karlslund, Hardy, ajutați-l pe Steve, porunci ea. Doctore, consultă-l! am auzit-o prin haosul în care mă aflam.

Prietenii mă sprijiniră. Am ajuns la un scaun, m-am prăbușit pe el și m-am străduit să respir.

Dezorientarea mea nu dură mult. Amintirea unor alte ținuturi, a unui alt timp, încetă să mi se tot ivească în minte. Fusese îngrozitoare deoarece era stranie și n-o putusem controla. Am auzit în minte spokoino în același timp cu potolește-te și mi-am dat seama că au același înțeles. Mi-a revenit curajul. M-am simțit gândind, plin de formalism și compasiune: „Vă rog să mă iertați, domnule. Reîntruparea m-a dezorientat și pe mine tot atât de mult. Nu m-am oprit să reflectez ce diferențe vor apărea după mai bine de o sută de ani petrecuți pe tărâmuri îndepărtate. Cred că îmi vor fi de ajuns câteva minute pentru studiile preliminare care să-mi dea baza informațională necesară unui modus vivendi tolerabil pentru dumneavoastră. Fiți sigur că regret orice stingheriri și voi încerca să le minimalizez. Aș putea să adaug, cu respectul cuvenit, că, fără îndoială, informațiile pe care le voi afla despre problemele dumneavoastră personale nu vor avea nici o semnificație pentru cineva lipsit de trup.”

Lobacevski! mi-am dat eu seama.

„La dispoziția dumneavoastră, domnule. Ah, da, Steven Anton Matuchek. Veți fi atât de bun să mă scuzați pentru scurtul răstimp de care voi avea nevoie ca să-mi revin?”

Aceasta și incredibila învălmășeală a două conștiințe, care îi urmă, se desfășurau în subconștientul meu. In rest eram iarăși în formă; aproape nefiresc de în formă. L-am îndepărtat pe Ashman cu un „Totu-i în regulă” și am privit scena din fața mea.

Deoarece Svartalf se afla într-o stare de isterie, era periculos să te apropii de dânsul. Ginny umplu un lighean cu apă și-l aruncă peste el. Svartalf urlă, sări jos de pe masă, se repezi într-un colț și începu să mârâie.

— Bietul de tine, îl consolă ea. N-am avut de ales. Apoi găsi un prosop. Vino la mama, să te usuce.

Dar trebui să meargă ea la el. Se lăsă pe vine și începu să-l șteargă.

— Ce l-a apucat? întrebă Charles.

Ginny ridică privirile. În contrast cu părul roșu, fața îi era foarte palidă.

— Bună întrebare, amirale. Ceva s-a întâmplat. L-am șocat fizic, turnând apă peste el. Reflexele naturale de pisică au preluat controlul, iar spiritul care l-a invadat și-a pierdut dominația. Dar este încă acolo. Imediat ce-și va găsi reperele psihosomatice, va încerca să preia controlul și să îndeplinească misiunea pentru care a venit.

— Ce misiune?

— Nu știu. Ar fi mai bine să-l legăm.

M-am ridicat.

— Nu, așteaptă, am spus. Pot eu să aflu.

Toți își îndreptară privirile spre mine.

— Știți, eu, ăă, l-am căpătat pe Lobacevski.

— Cum? protestă Karlslund. Sufletul lui în… Nu se poate! Niciodată sfinții…

L-am dat la o parte, am îngenuncheat lângă Ginny, am luat între mâini capul lui Svartalf și i-am spus:

— Liniștește-te. Nimeni nu vrea să-ți facă rău. Oaspetele meu crede că înțelege ce s-a întâmplat. Pricepi? Numele lui este Nikolai Ivanovici Lobacevski. Tu cine ești?

Mușchii i se încordară, își dezveli colții iar camera fu străbătută de un miorlăit. Svartalf era pe cale să facă o nouă criză.

„Domnule, dacă-mi permiteți,” îmi trecu prin minte.,Nu ne este ostil. Mi-aș fi dat seama. Este dezorientat de ceea ce i s-a întâmplat și n-are la dispoziție pentru a gândi decât un creier de pisică. Evident, nu este familiarizat cu limba dumneavoastră. Pot să încerc eu să vorbesc cu el?”

Buzele mele începură să vorbească rusește. Svartalf tresări, apoi l-am simțit cum se relaxează puțin. Mă privea și mă asculta atât de atent, de parcă aș fi fost o gaură de șoarece. Când m-am oprit, clătină din cap și mieună.

„Deci nu este nici de naționalitatea mea. Dar se pare că a înțeles intenția noastră.”

„Uite ce e,” m-am gândit eu, „puteți înțelege limba engleză folosindu-vă de cunoștințele mele. Și Svartalf o cunoaște. De ce nu reușește… ocupantul lui Svartalf… să facă același lucru?”

„V-am mai spus, domnule, creierul felin este inadecvat. Nu se aseamănă cu structura celui uman. Pentru a-și păstra rațiunea, sufletul-oaspete trebuie să folosească fiecare celulă corticală disponibilă. Dar poate să-și însușească nestingherit experiențele terestre ale gazdei sale, mulțumită imensei capacități de stocare de care dispune chiar și creierul unui mamifer atât de mic. În consecință, vom putea folosi limbile pe care le știa înainte.”

I-am răspuns: „înțeleg. Nu-l subestimați pe Svartalf. Este un pur-sânge dintr-o veche familie de animale sacre vrăjitorești și mult mai inteligent decât oricare pisică obișnuită. Iar vrăjile care l-au înconjurat toată viața trebuie să fi avut anumite efecte.”

„Excelent. Sprechen sie Deutsch? (Vorbiți nemțește?)

— Mii-ou, încuviință Svartalf cu înverșunare.

„Guten Tag, gnädiger Herr. Ich bin der Mathematiker Nikolai Iwanowitsch Lobatschewski, quondam Oberpfarrer zu der Kasans Universität in Russland. Je suis votre très humble serviteur, monsieur?” (Bună ziua, stimate domn. Sunt matematicianul Nikolai Ivanovici Lobacevski, profesor la Universitatea din Kasan, din Rusia. Prea plecata dumneavoastră slugă, domnule).

— W-r-r-rar-r.

Ghearele zgâriară podeaua.

Ginny rosti, cu venerație și cu ochii holbați:

— Vrea să scrie… Svartalf, ascultă-mă! Nu fi supărat. Nu-ți fie teamă. Lasă-l să facă ce vrea. Nu te împotrivi, ajută-l. Când se termină chestia asta, o să-ți dau mai multă frișca și sardele decât o să poți să mănânci. Îți promit. Fii motan cuminte.

Îl scărpină sub bărbie. Nu mi se părea chiar tratamentul potrivit pentru un savant venit în vizită, dar merse, deoarece până la urmă Svartalf începu să toarcă.

În timp ce ea și Griswold făceau pregătirile, eu m-am concentrat încercând să mă obișnuiesc cu Lobacevski. Ceilalți stăteau în jurul meu, șocați de ceea ce se întâmplase, realizând brusc că viitorul putea aduce numai lucruri necunoscute. O fracțiune din mine trase cu urechea la șușotelile lor.

Charles:

— Cea mai ciudată apariție de sfinți de care am auzit vreodată! Karlslund:

— Amirale, te rog!

Janice:

— Dar de ce? E adevărat. N-ar fi trebuit să se bage în niște trupuri de parcă… de parcă ar fi demoni care le iau în posesie.

Griswold:

— Poate că au fost nevoiți s-o facă. Am neglijat să le punem la dispoziție masa transferabilă pentru trecerea printre intercontinuumuri.

Karlslund:

— Nu sunt draci! Până acum n-au avut nevoie de masă transferabilă.

Barney:

— Ho! Ia hai să ne gândim puțin la asta. Un spirit sau un gând poate să călătorească liber printre universuri. Poate că de aceea sfinții care s-au arătat au fost întotdeauna viziuni, nu corpuri palpabile.

Karlslund:

— Dar se știe precis că unii au fost concreți.

Nobu:

— Eu bănuiesc că un sfânt poate să utilizeze orice masă ca să formeze un trup. De exemplu, aerul plus câteva kilograme de praf, pentru substanțele minerale, ar putea să furnizeze atomii necesari. Nu uitați că, din câte cunoaștem noi, el — sau ea — este un suflet din rai, adică ceva apropiat de Dumnezeu. Cum ar putea să nu primească însușiri remarcabile și eminență spirituală chiar de la sursa puterii și a creației?

Charles:

— Atunci ce-i în neregulă cu ăștia?

— Messieurs, spuse corpul meu, îndreptându-se spre ei. Implor îngăduința dumneavoastră. Încă nu m-am obișnuit pe deplin să gândesc în acest trup diferit. Faceți-mi onoarea să vă amintiți că el este altul decât cel pe care l-am locuit inițial. Nici n-am asimilat încă detaliile problemei care v-a determinat să cereți ajutor. Și în afară de asta, fiind închis într-o formă omenească, nu am posibilități mai mari decât dumneavoastră să descopăr identitatea gentlemanului din pisică. Cred că-i cunosc intențiile, dar, dacă doriți, haideți să așteptăm, să aflăm mai multe înainte de a trage concluzii.

— Uuf, oftă Barney. Cum te simți, Steve?

— Nu prea rău, am răspuns. Din ce în ce mai bine, cu fiecare minut.

Asta era de la sine înțeles. Pe măsură ce făceam cunoștință cu Lobacevski, simțeam coexistând alături de gândurile și emoțiile mele pe acelea ale unei ființe a cărei bunătate și înțelepciune erau de neimaginat.

Desigur, eu nu mă puteam bucura nici de viața sa de apoi, nici de sfințenia sa. Creierul meu de muritor și sufletul de păcătos nu se puteau ridica la așa ceva. În cel mai bun caz simțeam undeva, la marginea percepției, o pace și o bucurie care nu erau statice, ci păreau o aventură excitantă și eternă. Totuși, puteam să savurez prezența lui Lobacevski-omul. Gândiți-vă la cel mai bun și mai vechi prieten al vostru și veți avea o idee vagă despre această senzație.

— Cred că noi suntem gata, spuse Ginny.

Ea și Griswold puseseră pe o bancă o planșetă de spiritism, aranjamentul cel mai potrivit pentru o lăbuță de pisică. Apoi Ginny se așeză pe marginea băncii, balansându-și picioarele, a căror formă o observă și asociatul meu, deși el se mărgini să elaboreze la mine în minte ecuațiile care le descriau. Svartalf se așeză în fața planșetei, iar eu m-am sprijinit în coate de partea opusă, gata să-i pun întrebări.

Acul indicator se mișca într-o tăcere tulburată doar de respirația noastră. Era conectat simpatetic la o cretă aflată sub influența unui farmec pentru cozile de mătură și care desena pe o tablă litere mari ca să le poată vedea fiecare.

Ich bin janos bolyai von ungarn. (Sunt Jânos Bolyai, din Ungaria).

— Bolyai! se minună Falkenberg. Dumnezeule, am uitat de el! Nu-i de mirare că… dar cum…

— Enchante, Monsieur, spuse Lobacevski, cu o plecăciune. Dies ist fur mich eine grosse Ehre. Ihrer Werke sind eine Inspiration fur alles? (Încântat, domnule! E o mare cinste pentru mine. Lucrările dumneavoastră sunt un izvor de inspirație pentru toți).

Și vorbea serios.

Nici Bolyai și nici Svartalf nu doreau să fie mai prejos în curtoazie. Se ridicară pe picioarele din spate, făcură o reverență cu o lăbuță dusă la inimă, urmată de un salut milităresc, apoi prinseră iarăși acul indicator și se dezlănțuiră într-o serie de complimente franțuzești înflorate.

— Oricum, cine-i ăsta? șopti Charles, în spatele meu.

— Nu… nu știu biografia lui, răspunse Falkenberg. Dar, din câte-mi amintesc, el a fost luceafărul noii geometrii.

— O să verific la bibliotecă, se oferi Griswold. Se pare că aceste politețuri vor mai dura.

— Poți să-i grăbești puțin? îmi șopti Ginny la ureche. Noi doi am întârziat deja foarte mult. Iar acel telefon poate să aducă necazuri.

Am transmis rugămintea ei lui Lobacevski, care i-o prezentă lui Bolyai, care scrise

— Aber naturlich. (Dar firește).

Și ne dădu — foarte pe larg — asigurările sale că, fiind ofițer imperial, învățase cum să acționeze cu hotărârea care-i șade bine unui soldat atunci când nevoia o cere; așa cum se prezenta acum situația, în special când două tinere domnițe fermecătoare, aflate la ananghie, se bazau pe onoarea lui; onoare pe care el și-o va menține fără să clipească pe orice câmp de bătălie, așa cum ne asigura că făcuse și în timpul vieții…

Nu am de gând să ironizez un om de geniu. Aflându-se printre noi, el încerca să gândească și să simtă prin creierul, nervii și glandele unui motan. Acestea îi amplificau slăbiciunile omenești și făceau aproape imposibilă exprimarea intelectului și a spiritului său cavaleresc, despre care am aflat pe larg din notele biografice găsite de Griswold în enciclopedii și în tratate de istoria matematicii; le citirăm în timp ce Bolyai se străduia să comunice cât mai galant cu Lobacevski.

Jànos Bolyai s-a născut în Ungaria, în anul 1802. Țara sa era pe atunci doar o provincie a Imperiului Habsburgic. Tatăl lui, un matematician cunoscut, prieten apropiat al lui Gauss, îl învățase, înainte ca el să fi împlinit treisprezece ani, calculul diferențial și mecanica analitică, iar la cincisprezece îl înscrisese la Colegiul Regal de Inginerie din Viena. La douăzeci de ani, Bolyai deveni ofițer inginer, bine cunoscut și ca violonist și ca spadasin periculos de înfruntat într-un duel. În 1823 îi trimise tatălui său un rezumat al lucrării Știința absolută a spațiului. În timp ce Gauss își anticipa, în mare și pe plan filozofic, câteva dintre propriile idei — necunoscute la acea dată de Bolyai — tânărul ungur trata în lucrarea aceea, pentru întâia oară foarte riguros, geometria neeuclidiană, elaborând o primă dovadă certă că spațiul nu trebuie să se supună logic axiomelor de genul celei despre liniile paralele. Din nefericire, lucrarea în cauză nu a fost publicată până în 1833, și chiar și atunci a apărut doar ca anexă la un tratat în două volume al tatălui său. Scris în latină, acesta din urmă purta pomposul titlu: Tentatem juventutem studiosam in dementa matheseos purae introducendi. (Încercare de introducere a tinerilor studioși în elementele matematicilor pure).

Între timp, Lobacevski anunțase și el rezultate similare. Bolyai rămase necunoscut

Faptul păru să-l descurajeze. Se stabili alături de tatăl său, care preda la Colegiul Reformat din Târgu Mureș, și a murit acolo, în 1860. În timpul vieții, a fost martor la exacerbarea naționalismului ungar, la rebeliunea lui Kossuth din 1848, la eșecul acesteia și la opresiunea reacționară care urmă; dar articolele sale nu spun nimic despre opiniile sau acțiunile lui pe plan politic.

A apucat sfârșitul legii marțiale din 1867 și liberalizarea crescândă care a urmat; deși țara sa nu obținu pe deplin statutul de națiune independentă, sub dubla monarhie, decât la șapte ani după moartea lui. M-am întrebat dacă stafia lui rătăcise pe pământ, în așteptarea acelui moment, înainte de a porni spre universuri mai largi.

Despre Lobacevski aflarăm mai multe. Se născuse în 1793, în Nijni-Novgorod. Mama sa rămase văduvă când el avea șapte ani. Se mutară la Kazan; copiii crescură într-o sărăcie orgolioasă, dar adesea deznădăjduită. Când avea opt ani, Nikolai obținu o bursă la gimnaziu. Intră la Universitatea din localitate la paisprezece ani și-și luă diploma la optsprezece, la douăzeci și unu de ani fu numit asistent, apoi, la douăzeci și trei, profesor plin. Imediat după aceea i se dădură în subordine biblioteca și muzeul. O însărcinare foarte dificilă — amândouă instituțiile fuseseră neglijate, se aflau în dezordine, iar fondurile alocate erau atât de mici, încât trebui să facă de unul singur aproape toată munca de salahor — dar de-a lungul anilor, amândouă deveniră o mândrie a Rusiei. În plus, în timpul domniei țarului Alexandru, lui Lobacevski i se ceru să întocmească dosare despre studenții agitatori. El se pricepu să-i satisfacă pe guvernanți fără să devină un informator; studenții îl adorau.

În 1827 ajunse rector, conducător al Universității. Reuși s-o reconstruiască sub toate aspectele, inclusiv în sensul strict al cuvântului, studiind arhitectura ca să poată proiecta chiar el structurile. În 1830, când se dezlănțui holera, izbuti să protejeze comunitatea academică, înregistrând doar o mortalitate foarte mică, prin impunerea unor reguli de igienă opuse măsurilor medievale care se aplicau în tot restul Kazanului. Altădată, un incendiu devastă jumătate din oraș. Cea mai nouă clădire, Observatorul, fu mistuită de flăcări. Dar el reuși să salveze instrumentele și cărțile, iar doi ani mai târziu reconstrui ce se distrusese.

Începuse să țină prelegeri despre geometria neeuclidiană încă din 1826. Ar fi putut-o face și în Kansas la fel de bine ca și în Kazan. Veștile despre aceste prelegeri se răspândiră în vestul Europei cu o încetineală care ar fi adus în pragul disperării un om mai puțin răbdător și modest. In cele din urmă însă au ajuns acolo. Când Gauss află despre ele, fu atât de impresionat încât, în 1842, susținu cu tărie alegerea lui Lobacevski ca membru al Societății Regale din Gottingen. Poate că acesta a fost motivul — xenofobie sau simplă gelozie înveninată — care a determinat regimul țarist să-l demită, în 1846, din fruntea universității. I-au îngăduit să-și mențină catedra, dar nimic mai mult. Cu inima rănită, el s-a refugiat în studiul matematicii. Vederea a început să-i slăbească. Fiul său a murit. El a studiat mai departe, dictând Pangeometria, care i-a încununat întreaga viață. În 1856, la scurt timp după ce a terminat cartea, acea viață a luat sfârșit.

Bineînțeles că era un sfânt!

„Nu, Steven Pavlovici, n-ar trebui să mă ridici pe un piedestal. M-am poticnit și am păcătuit mai mult decât oricare altul, sunt sigur de asta. Dar milostenia lui Dumnezeu nu are margini. Fusesem… e aici ceva cu neputință de explicat. Hai să spunem că mi s-a îngăduit să progresez.”

Tabla se umpluse. Janice o șterse cu buretele, iar creta scârțâi mai departe. Pentru cei care știau franceza — aleasă de rus și de ungur deoarece e mai elegantă decât germana — deveni din ce în ce mai limpede ce se întâmplase. Dar numai eu beneficiam de nivelul de înțelegere al lui Lobacevski, pe care mă străduiam să-l exprim cât mai adecvat în engleză. Timpul se scurgea în defavoarea noastră.

„Într-adevăr,” îmi răspunse Lobacevski. „Deși găsesc manierele contemporane cam bruște (pardonnez-moi, je vous en prie), graba a devenit necesară, deoarece și eu cred că ora este târzie, iar pericolul — îngrozitor.”

În consecință, după ce am primit și răspunsul la ultima întrebare, i-am adunat pe toți lângă mine. Cu excepția lui Ginny, superbă indiferent de împrejurări, și a lui Svartalf, care stătea la picioarele ei având în priviri un suflet omenesc, ceilalți nu arătau prea grozav: erau obosiți, transpirați, tracasați, cu gulerele descheiate, cu părul ciufulit; și aproape toți țineau între degete câte o țigară. Înfățișarea mea era, probabil, și mai jalnică, așa cum stăteam acolo, cocoțat pe o bancă. Vocea îmi era aspră, iar la unul dintre obraji căpătasem un tic. Faptul că trupul îmi fusese ocupat de un spirit binecuvântat nu mă ajuta prea mult, speriat și imperfect cum eram.

— Lucrurile sunt pe drumul cel bun, am spus. Am făcut o greșeală. Dumnezeu nu dă personal ordine îngerilor și sfinților Săi, cel puțin nu de dragul nostru. După cum ți-ai rostit invocația, se pare că ai înțeles acest lucru, părinte. Dar, conștient sau nu, noi ceilalți am presupus că am fi mult mai importanți decât suntem în realitate. Lobacevski mă corectă: „Nu, fiecare este important în fața Lui. Dar trebuie să existe libertate, chiar și pentru ce-i rău. Și, în plus, mai există considerente de… ei bine, bănuiesc că nu e potrivit termenul de Realpolitik. Nu știu dacă are vreun sinonim terestru. În termeni simpli, nici Dumnezeu, nici Necuratul nu vor să provoace un Armageddon timpuriu. De două mii de ani au evitat fiecare incursiunile în teritoriul celuilalt, rai sau infern. Nu se dorește schimbarea acestei politici.” Totuși, am continuat, rugăciunea noastră a fost auzită. Lobacevski este un sfânt cu drepturi depline. N-a rezistat să nu vină aici și nu i s-a interzis acest lucru. Dar nu-i este îngăduit să ne ajute în iad. Dacă merge cu noi, trebuie să joace numai rolul unui simplu observator, înăuntrul unei forme muritoare. Îi pare rău, dar asta e situația. Dacă vom fi întemnițați acolo, el nu ne poate ajuta sufletele să scape. Fiecare spirit trebuie să-și croiască singur drumul spre… Dar nu contează. Rezultatul a fost intrarea lui în acest continuum, avându-mă pe mine drept țintă. Cu Bolyai, situația este alta. Și el ne-a auzit ruga, care era destul de vagă încât să se fi putut foarte bine referi la dânsul. Dar el nu a atins rangul sfințeniei. Spune că a fost în Purgatoriu. Mulți dintre noi cred că aceasta este o stare în care nu îndeplinești condițiile necesare pentru a-L cunoaște direct pe Dumnezeu, dar de la care poți să evoluezi. În orice caz, chiar dacă nu se afla în rai, nu era un damnat. În consecință, asupra lui nu acționează vreo interdicție de-a lua parte activă la luptă. Are astfel prilejul să facă o faptă bună. A evaluat conținutul rugii noastre, chiar și amănuntele pe care nu le-am rostit, și m-a ales tot pe mine. Lobacevski, care este mult mai puternic, în virtutea sanctității lui, și care nu cunoștea intențiile celuilalt, a ajuns cu o frântură de secundă mai înainte.

M-am întrerupt ca să cerșesc o țigară. Ce-mi doream cu adevărat era un galon de cidru tare. Îmi simțeam gâtul parcă pârjolit de arșița verii.

— Evident, aceste cazuri sunt guvernate de anumite legi, am continuat. Nu mă întrebați de ce, sunt sigur că, dacă le-am cunoaște, motivele ni s-ar părea întemeiate; bănuiesc că, în parte, au și scopul de a-i proteja pe muritori de șocuri inutile și de stres. Doar o singură identitate în plus i se îngăduie fiecărui client. Bolyai nu are înzestrările unui sfânt, ca să creeze, din ceea ce ar fi avut la îndemână, un corp real temporar, așa cum ați sugerat dumneavoastră mai înainte, doctore Nobu. De fapt, chiar dacă i-am fi pregătit materialul necesar pentru așa ceva, n-ar fi fost în stare să-l folosească. Nu se poate manifesta decât într-un corp viu. Altă regulă: sufletul care s-a întors în lumea noastră nu poate să treacă dintr-o persoană în alta. Trebuie să stea unde se află până când rezolvăm problema. Bolyai a trebuit să ia foarte repede o decizie. Eu aveam deja un ocupant. Bunele sale maniere nu îi îngăduiau să… ăă… să intre într-o femeie. N-ar fi putut să ne fie de mare ajutor nici dacă intra într-unui dintre cei care nu vor veni cu noi. Deși rugăciunea noastră nu a specificat acest lucru, el a înțeles, din niște subtilități de exprimare, că expediția va avea un al treilea membru, care era de gen masculin. S-a repezit într-acolo. Întotdeauna a avut un caracter impulsiv. A descoperit prea târziu că aterizase în Svartalf.

Umerii imenși ai lui Barney se pleoștiră.

— Deci, proiectul nostru a eșuat?

— Nu. Având la dispoziție ajutorul vrăjitoresc al lui Ginny — care să sporească posibilitățile creierului său de felină — Bolyai crede că va putea opera. Și-a petrecut o mare parte a vieții de apoi studiind geometria infinitului și explorând planuri ale existenței care i se par prea spectrale ca să amintească acum de ele. Dar adoră ideea unei incursiuni în iad.

— Atunci a mers! strigă Ginny. Urrraa!

— Până acum, da.

Hotărârea mea era neschimbată, dar entuziasmul îmi scăzuse. Avertismentul lui Lobacevski mă înnegura:

„Presimt o criză. Necuratul nu-și poate permite să vă lase să izbândiți. Va trimite împotriva voastră cele mai puternice și subtile forțe.”

— Vai! exclamă Karlslund. Vai, vai.

Ginny își întrerupse dansul războinic când eu am spus:

— Doctore Griswold, poate că ar fi mai bine să dați telefonul acela.

Micuțul savant încuviință.

— O să sun din biroul meu. Putem să montăm aici o extensie, cu recepție audiovizuală.

Eram mult prea buimăciți ca să ne mai pese câtuși de puțin de ilegalitatea acestei fapte, deși eu cred că ea era permisă, din moment ce, de fapt, nu spionam.

Trebui să așteptăm câteva minute. Am ținut-o pe Ginny aproape. Ceilalți se agitau fără țintă ori se așezaseră, epuizați. Doar Bolyai era vesel. Îl folosi pe Svartalf ca să studieze cu mare curiozitate laboratorul. Știa mai multă matematică decât ar putea să acumuleze simplii muritori de acum și până la sfârșitul lumii; dar îl interesa să vadă cum evoluasem noi. Căzu în extaz când Janice îi oferi un exemplar din National Geographic.

Telefonul se animă. Văzurăm și noi același lucru cu Griswold. Am inspirat adânc. Într-adevăr, era Cuțit Sclipitor.

— Îmi pare rău că v-am făcut să așteptați, spuse profesorul. Mi-a fost imposibil să vă sun mai devreme. Cu ce pot să vă ajut?

FBI-istul se identifică arătându-și legitimația.

— Încerc să iau legătura cu domnul și doamna Matuchek. Îi cunoașteți, nu-i așa?

— Ei bine, da… Însă nu i-am văzut în ultimul timp…

Griswold era un mincinos grozav de stângaci.

Cuțit Sclipitor abordă o expresie dură.

— Domnule, vă rog ascultați-mă cu atenție. In după-amiaza asta m-am întors dintr-o călătorie la Washington, pe care am făcut-o din pricina lor. Problema în care sunt implicați este extrem de importantă. Am luat legătura cu subordonații mei. Doamna Matuchek a dispărut. Soțul ei și-a petrecut mult timp într-o cameră asigurată împotriva spionilor, luând parte la o conferință. Nu a fost văzut părăsind fabrica la sfârșitul programului de lucru. Am trimis un om să întrebe de el, și acesta nu l-a putut găsi. Oamenii noștri au făcut fotografii ale celor care intrau în fabrică. Unul dintre lucrătorii de la laborator v-a recunoscut printre cei care au luat parte la conferință. Sunteți sigur că familia Matuchek nu se află cu dumneavoastră?

— D-da. Da. Ce doriți de la ei? Vreți să le aduceți vreo acuzație?

— Nu, în afară de cazul că nu se comportă corect. Am un ordin special care le interzice unele acțiuni. Oricine îi instigă la așa ceva este pasibil de arestare.

Griswold se îmbățoșă. Reuși să-și depășească timiditatea și replică, indignat:

— Sincer, domnule, sunt jignit de ceea ce vreți să sugerați. Și în orice caz, ordonanța trebuie să fie înmânată ca să aibă valabilitate. Până atunci, nu au nici o obligație s-o respecte. Nici ei, nici asociații lor.

— Adevărat. Vă deranjează dacă vin la dumneavoastră? S-ar putea ca ei să fie acolo… fără știința dumneavoastră.

— Da, domnule, mă deranjează. Nu puteți veni.

— Fiți rezonabil, doctore Griswold. Printre altele, noi vrem să-i protejăm de ei înșiși.

— Această atitudine este unul dintre motivele majore pentru care nu-mi place Administrația actuală. La revedere, domnule.

— Oh, nu închideți.

Cuțit Sclipitor își păstrase tonul calm, dar nimeni n-ar fi putut interpreta greșit expresia de pe chipul lui.

— Dumneavoastră nu sunteți proprietarul clădirii în care vă aflați.

— Dar se află sub responsabilitatea mea. „Trismegistus” este o fundație particulară. Eu am aici autoritate discreționară și interzic accesul… acoliților dumneavoastră.

— Nu și când vor veni cu un mandat de percheziție, profesore.

— Atunci vă sugerez să obțineți unul.

Griswold întrerupse vraja.

În laborator, ne privirăm unul pe altul.

— Cât timp avem la dispoziție? am întrebat.

Barney ridică din umeri.

— Mai puțin de treizeci de minute. FBI-ul are posibilități nebănuite.

— Putem să ieșim de aici? îl întrebă și Ginny.

— N-aș încerca. Probabil că zona a început să fie supravegheată încă înainte de telefonul lui Cuțit Sclipitor. Presupun că el s-a abținut de la o acțiune directă, fiindcă pur și simplu habar n-are ce facem noi, și a primit ordinul să acționeze cu mare precauție.

Ginny își îndreptă spatele:

— Okay. Atunci ne ducem în infern. Colțurile gurii i se ridicară puțin. Mergem direct în iad. N-o să murim. Doar o să mergem acolo. Nu strângeți două sute de dolari.

— Ce? Barney icni ca și cum ar fi fost lovit în plex. Nu! Ești nebună — federalii au dreptate să creadă asta. Fără pregătiri, fără echipament adecvat…

— Cu ce se găsește aici, putem să improvizăm o mulțime de lucruri, spuse Ginny. Bolyai ne va sfătui; tot așa și Lobacevski, până când vom pleca. Vom câștiga având avantajul surprizei. Forțele demonice nu vor mai avea timpul necesar să se organizeze împotriva atacului nostru. O dată ieșiți de sub jurisdicția americană, mai are Cuțit Sclipitor dreptul legal să ne cheme înapoi? Și nici nu vă poate împiedica să mențineți cordonul nostru de siguranță. Asta ar fi o crimă. De altfel, bănuiesc că el e de partea noastră, și nu-l prea încântă ceea ce trebuie să facă. S-ar putea să vă ofere ajutorul.

Se duse la Barney, îi luă o mână între mâinile ei și-l privi în ochii împietriți.

— Nu ne părăsi, prietene, îl imploră. Avem nevoie de ajutorul tău.

Mă durea să văd chinul prin care trecea prietenul meu. Dar porni pe dată să dea ordine. Echipa noastră își începu treaba. Griswold intră în sală.

— Ați… Oh. Nu puteți să plecați acum.

— Nu putem să nu plecăm, am spus eu.

— Dar n-ați… n-ați luat cina! Veți fi slăbiți și… Of, știu că nu vă pot opri. În laboratorul de cercetări avem un frigider plin, pentru cazurile când se lucrează până târziu. Să văd ce găsesc.

Deci așa plecarăm să luăm cu asalt fortăreața infernului: Ginny cu geanta de umăr a lui Janice, iar eu cu imensa jachetă a lui Barney (cu mânecile suflecate), cu buzunarele umflate cu sandvișuri cu unt de arahide, cutii cu scrumbii afumate pentru Svartalf-Bolyai și patru cutii cu bere.