Lumea Inelară

CAPITOLUL 24 Pumnul-lui-Dumnezeu

Peisajul deveni sterp şi aerul se rarefie. Pumnul-lui-Dumnezeu părea că fuge din faţa lor. Fructele se terminaseră, iar rezerva de carne se împuţina şi ea. Se aflau deasupra pantei care urca până în vârful muntelui, un deşert pe care Louis îl estimase odată ca având o suprafaţă mai mare decât a Pământului.

Vântul şuiera în jurul muchiilor Improbabilului. Acum înaintau pe direcţia contrară sensului de rotaţie faţă de muntele uriaş. Arcada strălucea albastră, conturată cu claritate, iar stelele semănau cu nişte puncte intens strălucitoare.

Interlocutorul privi în sus prin marea fereastră panoramică.

— Louis, poţi localiza de aici nucleul galactic?

— De ce? Doar ştim foarte bine unde ne aflăm!

— Fă-o, oricum!

În cele câteva luni petrecute sub acest cer Louis încercase să identifice câteva stele, ghicise alte câteva constelaţii distorsionate.

— Cred că se află într-acolo. În spatele Arcadei.

— Exact. Nucleul galactic e situat în planul Lumii Inelare.

— Am spus asta.

— Aminteşte-ţi atunci că materialul de fundaţie opreşte neutrinii, Louis. Poate că va face la fel şi cu alte particule subatomice.

Kzinul se străduia să ajungă la o concluzie.

— …Ai dreptate! Lumea Inelară este imună la explozia Nucleului! Când ţi-ai dat seama de asta?

— Abia acum. Am identificat Nucleul cu puţin timp în urmă.

— Ar trebui, totuşi, să se facă simţite unele influenţe. Radiaţii puternice în apropierea Zidurilor de Margine.

— Dar norocul Teelei Brown o va plasa cu siguranţă departe de ele atunci când va ajunge aici frontul de undă.

— Adică peste douăzeci de mii de ani…?! exclamă siderat Louis. Pe surâsul lui Finagle! Cum poate gândi cineva în asemenea termeni?

— Boala şi moartea au fost întotdeauna simptome ale neşansei, Louis. După presupunerile noastre, Teela Brown va trăi veşnic!

— Dar… ai dreptate. Ea nu gândeşte în asemenea termeni. Este norocul ei, cel care ne-a jucat pe degete, aşa cum un păpuşar mânuieşte marionetele sale…

Se împlineau două luni de când Nessus devenise un cadavru la temperatura camerei. Nu intrase în descompunere. Luminiţele de pe trusa sa de prim ajutor rămăseseră aprinse şi uneori se schimbaseră. Ele reprezentau unicul semn al vieţii.

Louis îl privea cu intensitate — două gânduri se corelaseră în mintea lui.

— Păpuşar! şopti el.

— Poftim, Louis?

— Tocmai mă întrebam dacă nu cumva Păpuşarii au ajuns să fie numiţi astfel din cauză că au obiceiul să se joace de-a zeii cu speciile din jurul lor. I-au tratat pe oameni şi pe Kzini ca pe nişte păpuşi, asta nu se poate nega…

— Dar norocul Teelei a făcut şi din Nessus o păpuşă.

— Cu toţii ne-am jucat de-a zeii la diferite nivele. — Louis făcu un semn din cap către Prill, care abia dacă pricepea un cuvânt din trei. — Prill, tu şi cu mine. Cum ţi s-a părut, Kzinule? Ai fost un zeu bun sau rău?

— Nu ştiu. Specia în cauză nu era a mea, deşi i-am studiat temeinic pe oameni. Aminteşte-ţi că am oprit declanşarea unui război, cam acum trei săptămâni…

— Mda! A fost ideea mea.

— Desigur.

— Acum va trebui să intri din nou în pielea zeului. De data asta, pentru Kzini.

— Nu înţeleg.

— Nessus şi ceilalţi Păpuşari s-au jucat de-a încrucişarea dirijată atât în cazul oamenilor, cât şi în cel al Kzinilor. Au condus în mod deliberat evoluţia astfel încât selecţia naturală să favorizeze apariţia unui Kzin paşnic. Corect?

— Corect.

— Ce s-ar întâmpla dacă Patriarhia ar afla asta?

— Ar izbucni războiul. O puternică flotă Kzinti ar ataca lumile Păpuşarilor după un zbor de doi ani-lumină. Poate că umanitatea ni se va alătura. Cu siguranţă că şi pe voi v-a insultat la fel de mult.

— Desigur. Şi apoi?

— Apoi ierbivorii mi-ar extermina specia până la ultimul pisoiaş. Louis, n-am de gând să povestesc nimănui o iotă despre momelile stelare sau despre planurile de încrucişare ale Păpuşarilor!

— De acord.

— Asta voiai să spui prin a intra din nou în pielea zeului pentru propria mea specie?

— Asta şi încă ceva. E vorba de Marele Şlem. Tot mai vrei să-l furi?

— Poate.

— N-o poţi face. Dar să presupunem că ai reuşi. Ce ar urma?

— Atunci Patriarhia ar dispune de propulsorul cuantic de ordinul doi.

— Şi?

Prill începea să devină conştientă de faptul că se întâmpla ceva crucial. Lăsa impresia că era gata să intervină în cazul unei încăierări.

— Curând, am avea nave capabile să străbată un an-lumină într-un minut şi un sfert. Am domina spaţiul cunoscut şi am înrobi fiecare specie din raza noastră de acţiune.

— Şi apoi?

— Atâta tot. La asta se limitează ambiţiile noastre.

— Te înşeli. Vă veţi continua cuceririle. Cu ajutorul unui propulsor atât de bun vă veţi răspândi în toate direcţiile, devenind din ce în ce mai rarefiaţi, preluând fiecare planetă pe care o descoperiţi. Veţi cuceri mai mult decât aţi putea controla… şi în acest spaţiu extins veţi găsi ceva cu adevărat periculos. Flota Păpuşarilor. Altă Lume Inelară, dar în culmea puterii sale. O altă rasă Slaver care tocmai îşi începe expansiunea. Multicleşti cu mâini, Grogi cu picioare, Kdaltino cu arme…

— Înfricoşător.

— Ai văzut Lumea Inelară. Ai văzut lumile Păpuşarilor. Nu mă îndoiesc că există mai multe de felul ăsta în spaţiul în care aţi putea ajunge cu un asemenea propulsor.

Kzinul rămase tăcut preţ de câteva clipe.

— Ia-o încetişor, adăugă Louis. Gândeşte-te bine la toate implicaţiile. Oricum, n-ai putea fura Marele Şlem. Dacă ai încerca, ne-ai ucide pe toţi.

În ziua următoare Improbabilul traversă o bandă îngustă şi dreaptă, provocată de impactul cu un meteorit. Virară în direcţia contrară sensului de rotaţie, drept spre Pumnul-lui-Dumnezeu.

Muntele devenise imens, fără a se apropia prea mult. Era mai mare decât orice asteroid. Aproximativ conic, avea aspectul unui gargui cu vârful acoperit de zăpadă crescut până la dimensiuni de coşmar. Coşmarul continua, pentru că Pumnul-lui-Dumnezeu continua să se înalţe.

— Nu înţeleg, zise Prill, părând supărată şi nedumerită. Această formaţiune îmi este necunoscută. De ce a fost construită? La Margine există munţi la fel de înalţi, decorativi, dar şi folositori, pentru că menţin aerul înăuntru.

— Asta am presupus şi eu, zise Louis Wu.

În aceeaşi zi observară o mică sticlă pe fundul defileului pe care-l urmaseră.

Mincinosul arăta la fel cum îl lăsaseră: partea din spate se odihnea pe o suprafaţă fără frecare. În gând, Louis amână sărbătorirea. Încă nu ajunseseră acasă.

În cele din urmă, Prill se văzu nevoită să manevreze Improbabilul de asemenea manieră, încât Louis să se poată urca la bordul celeilalte nave de pe rampa de aterizare. Bărbatul descoperi comenzile care deschideau ambele trape ale sasului în acelaşi timp. Totuşi, aerul şuieră în jurul lor pe durata transportului corpului Păpuşarului. Nu puteau reduce presiunea cabinei fără Nessus, iar acesta, după toate aparenţele, era mort.

Îl puseră, oricum, în interiorul „spitalului”. Acesta era un sicriu în formă de Păpuşar, chiar pe măsura lui Nessus. Chirurgii Păpuşari şi ceilalţi Ingineri îi construiseră astfel încât să poată asigura tratamentul în orice situaţie imaginabilă. Se gândiseră oare şi la decapitare?

Se gândiseră. Înăuntru se găseau alte două capete, şi încă două cu gâturile ataşate, precum şi numeroase alte organe şi părţi ale corpului ce ar fi fost de ajuns pentru a construi câţiva Păpuşari. Probabil crescuseră din celule prelevate de la Nessus însuşi, deoarece figurile capetelor erau familiare.

Prill se urcă şi ea la bord şi ateriză în cap. Rareori avusese ocazia Louis să vadă o fiinţă atât de uluită. Niciodată nu-i trecuse prin cap să-i povestească despre gravitaţia indusă. Când îl privi, faţa femeii nu exprima nimic, dar atitudinea ei…

În acea tăcere copleşitoare, Louis Wu se trezi deodată ţipând ca un nebun:

— Cafea! Apă caldă!

Bărbatul dădu buzna în cabina pe care o împărţise cu Teela Brown. O clipă mai târziu, scoase capul pe uşă şi strigă:

— Prill!

Prill intră după el.

Din prima clipă ea detestă cafeaua. Era de părere că Louis trebuia să fie nebun ca să înghită amestecul acela amar şi nu se sfii să-i spună acest lucru.

Însă duşul se dovedi un lux de mult pierdut şi mult regretat; fu nevoie ca Louis să-i explice comenzile.

Se arătă înnebunită după discurile de dormit.

Kzinul îşi celebra întoarcerea în felul său propriu. Louis nu cunoştea prea multe despre cabina acestuia. Nu ştia decât că Interlocutorul mânca ca un nebun.

— Carne! exultă felina. Nu mi-a plăcut niciodată să mănânc carnea unui animal ucis de mult.

— Chestia aia pe care o mănânci acum este reconstituită.

— Bineînţeles, dar are gust de animal proaspăt ucis.

În noaptea aceea Prill se retrase într-o cuşetă din camera de recreere. Aprecia discurile de dormit, dar nu pentru somn. În schimb, Louis Wu dormi în imponderabilitate pentru prima dată după trei luni.

Dormi neîntors timp de zece ore şi se sculă flămând ca un tigru. O jumătate din discul soarelui ardea la picioarele sale.

Întorcându-se la bordul Improbabilului, folosi laserul de semnalizare pentru a elibera mânerul de la capătul firului pătratului de umbră. După ce-l detaşă, acesta încă mai avea lipit pe el puţin plastic electrorigidizabil.

Nu încercă să-l aducă la bordul Mincinosului. Firul negru era prea periculos, iar materialul de fundaţie mult prea alunecos. Preferă să se deplaseze în patru labe pe suprafaţa fără fricţiune, trăgând mânerul după el.

Îl descoperi pe Interlocutor privindu-l tăcut din sas.

Louis se căţără pe scara lui Prill, îl împinse pe Kzin şi se duse la pupa. Interlocutorul continua să-l privească.

Cel mai îndepărtat punct din partea din spate a epavei Mincinosului era un canal de mărimea coapsei unui om, care pe vremuri asigurase legătura cu echipamentele de pe aripa navei, atunci când aceasta avea o aripă. Acum el era astupat de o trapă metalică. Louis deschise trapa şi împinse mânerul prin canal, până ce ieşi pe cealaltă parte.

Se înapoie la prova. Din loc în loc, verifica poziţia firului folosind o bucată de cremă Jinxiană, obţinută de la bucătăria automată. După aceea îi marcă poziţia cu vopsea galbenă strălucitoare. Când termină, traseul firului virtual invizibil era marcat cu o linie galbenă punctată ce străbătea nava.

Atunci când firul avea să se întindă, cu siguranţă că avea să traverseze unele părţi interne ale navei. Vopseaua galbenă îi permitea lui Louis să-şi facă o idee asupra traiectoriei pe care urma s-o ia firul şi să se asigure că nu vor fi afectate părţile sistemului de asigurare a condiţiilor de viaţă. Dar vopseaua mai avea o menire — îi avertiza să se ţină la distanţă de fir, în caz contrar existând riscul de a-şi pierde niscaiva degete.

Bărbatul părăsi sasul şi aşteptă ca Interlocutorul să-l urmeze. După aceea, închise trapa superioară. În acel moment Kzinul întrebă:

— De asta ne-am întors aici?

— Te lămuresc într-o clipă.

Louis se deplasă spre pupa navei, de-a lungul carcasei Produs General, apucă mânerul firului cu ambele mâini şi-l trase uşor. Firul ţinu.

Repetă mişcarea, acum folosindu-şi toată puterea. Firul nu alunecă. Trapa sasului îl ţinea fix.

— N-avem cum să-l supunem unui test mai puternic. Nu eram sigur că uşa trapei se va închide etanş. Nu eram sigur că firul nu va trece printr-o carcasă Produs General. Nici acum nu sunt prea sigur, dar de asta am venit aici.

— Acum ce vom face?

— Vom deschide trapa sasului.

Executară operaţia.

— …Vom lăsa firul să alunece liber în timp ce-l vom duce înapoi la bordul Improbabilului, fixând acolo mânerul.

Executară şi cea de-a doua operaţie.

Firul care legase pătratele de umbră era întins spre tribord. Se târâse în urma lor pe un traseu de mii de kilometri, deoarece nu exista vreo posibilitate de a-l lua la bord. Poate că celălalt capăt se mai afla încă în ghemul din Oraşul-De-Sub-Cer, un nor de fum care ar fi trebuit să conţină milioane de kilometri de astfel de material.

Acum un capăt al său intra prin sasul dublu al Mincinosului, înconjura prin interior fuselajul, ieşea prin canalul de acces spre aripă şi se întorcea în bulgărele de plastic electrorigidizabil de sub clădirea plutitoare.

— Până acum e bine, zise Louis. Acum am nevoie de Prill. Nu, la naiba! Am uitat. Ea n-are costum etanş.

— Costum etanş? se miră Kzinul.

— O să ducem Improbabilul până pe vârful muntelui. Clădirea nu este etanşă. O să avem nevoie de costume etanşe şi Prill n-are aşa ceva. Va trebui s-o lăsăm aici.

— Un aeroscuter n-are destulă putere ca să tragă Mincinosul pe panta asta până pe vârful muntelui! În plus, motorul este încărcat cu masa suplimentară a clădirii plutitoare.

— Nu, nu, nu! Nu vreau să trag Mincinosul. Nu intenţionez decât să întind firul. Acesta ar trebui să alunece liber prin corpul navei, până când i-aş da ordin lui Prill să închidă sasul.

Kzinul reflectă o vreme, apoi dădu din cap.

— Ar putea funcţiona. Dacă scuterul Păpuşarului n-are suficientă forţă, nu ne rămâne decât să tăiem alte bucăţi din clădire, ca s-o facem mai uşoară. Dar de ce? Ce te aştepţi să găseşti în vârf?

— Ţi-aş putea spune într-un singur cuvânt, dar ai zice că sunt nebun. Dacă mă înşel, îţi jur că nu vei afla niciodată!

Şi gândi: „Va trebui să-i spun lui Prill ce să facă, apoi să umplu canalul de acces la aripă al Mincinosului cu plastic. Asta nu va opri firul să alunece, dar va face nava aproape etanşă.”

Improbabilul nu era o navă spaţială. Forţa ei ascensională era de natură electromagnetică, acţionând asupra fundaţiei Inelului. Iar fundaţia Inelului se ridica odată cu Pumnul-lui-Dumnezeu, pentru că acesta era gol pe dinăuntru. Evident că Improbabilul urma să aibă tendinţa de a se înclina, de a aluneca înapoi, împotrivindu-se acţiunii scuterului Păpuşarului.

Pentru această problemă Kzinul găsise o rezolvare.

Se îmbrăcaseră în costume etanşe încă înainte de a începe propriu-zis călătoria. Louis sugea o supă dintr-un tub şi-şi aduse aminte de gustul cărnii fripte la raza unui laser de iluminare. Interlocutorul sugea sânge reconstituit şi se gândea la propriile sale fantome.

Cu siguranţă că nu vor mai avea nevoie de bucătărie, aşa că decupară respectiva bucată din clădire, apoi instalaţia de aer condiţionat şi echipamentele de supraveghere. Generatoarele care le distruseseră scuterele o luară pe acelaşi drum numai după ce verificară cu atenţie dacă erau separate de motoarele de sustentaţie. Decupară şi pereţii, păstrând totuşi câţiva pentru umbră, deoarece căldura devenise o problemă în lumina directă a soarelui.

Din zi în zi se apropiau tot mai mult de craterul din vârful Pumnului-lui-Dumnezeu, un crater care în mod sigur înghiţise mulţi asteroizi. Buza acestuia n-avea aspectul specific unui crater de impact, de genul celor pe care le văzuse Louis până acum. Coloane aducând cu nişte vârfuri de săgeţi din obsidian formau în jurul lui un fel de inel dinţat. Vârfuri de săgeţi, ele însele de mărimea unor munţi… Exista o deschidere între două asemenea vârfuri… ar fi fost posibil să se strecoare pe acolo…

— Presupun că vrei să intri în crater, zise Kzinul.

— Corect.

— În cazul ăsta e bine că ai remarcat trecătoarea. Panta de deasupra e prea abruptă pentru motorul nostru. O să ajungem acolo în curând.

Interlocutorul conducea nava improvizată modificând puterea motorului scuterului lui Nessus. Fusese nevoie de asta deoarece decupaseră şi mecanismul de stabilizare într-o încercare finală de a reduce greutatea clădirii. Louis ajunsese să se obişnuiască cu aspectul ciudat al Kzinului: cele cinci baloane transparente concentrice ale costumului său etanş, casca semănând cu un glob de sticlă, prevăzută cu o mulţime de comenzi pentru limbă care-i ascundea pe jumătate faţa, rucsacul enorm.

— Răspunde, Prill! vorbi el în intercomunicaţie. Răspunde, Halrloprillalar! Eşti acolo?

— Da.

— Fii gata! Ajungem în douăzeci de minute!

— Bine. A durat destul.

Arcada părea că arde deasupra lor. Ajunşi la 1600 km deasupra Inelului, puteau vedea cum Arcada se transforma treptat în Zidurile de Margine şi peisajul plat dintre ele. Se simţeau ca primii oameni ce zburaseră în spaţiu în urmă cu o mie de ani, care, privind în jos, constataseră cu uimire că vedeau un Pământ ce — pe Iehova şi ciocanul său puternic! — era într-adevăr rotund.

— N-aveam de unde să ştim, murmură pământeanul.

Kzinul îşi ridică privirea spre el, dar Louis nu-i luă în seamă căutătura urâtă.

— Ne-ar fi scutit de atâtea necazuri! Am fi putut să ne întoarcem imediat ce am descoperit firul. La naiba, am fi putut trage Mincinosul până pe vârful muntelui cu scuterele noastre! Dar atunci Teela nu l-ar mai fi întâlnit pe Căutător.

— Iarăşi norocul Teelei Brown?

— Fireşte! — Bărbatul îşi scutură capul. — Presupun că am gândit cu voce tare…

— Am auzit tot.

— Ar fi trebuit s-o ştim…

Deschiderea dintre cele două vârfuri era acum foarte aproape. Louis simţea nevoia să vorbească.

— Inginerii n-ar fi construit niciodată un munte atât de uriaş tocmai aici. Existau deja peste un miliard şi jumătate de kilometri de munţi înalţi de peste 1500 km, dacă socoteşti ambele Ziduri de Margine.

— Dar Pumnul-lui-Dumnezeu e real, Louis!

— Nu, nu, nu. E doar o coajă. Priveşte în jos, ce vezi?

— Material de fundaţie.

— Prima dată când l-am văzut am crezut că e o gheaţă murdară. Zăpadă murdară în vacuum deplin! Să lăsăm însă acest aspect. Îţi aminteşti de noaptea în care ai studiat acea gigantică hartă a Lumii Inelare? N-ai putut găsi Pumnul-lui-Dumnezeu. De ce?

Kzinul nu răspunse.

— Pentru că nu era acolo atunci când a fost făcută harta, continuă bărbatul. Prill, mă auzi?

— Sunt aici. Unde aş fi putut să plec?

— În regulă. Închide trapele sasului. Repet, închide uşile sasului acum. Vezi să nu te tai în fir.

— Ai mei au inventat acest fir, Louis!

Vocea lui Prill era înecată în zgomot de fond. Urmă un minut de tăcere, apoi:

— Ambele trape sunt închise.

Improbabilul trecea printre cei doi colţi ai muntelui. În mod normal, Louis ar fi trebuit să fie şi mai încordat, deoarece subconştientul lui se aşteptase să găsească un fel de canion printre aceste vârfuri.

— Louis, ce crezi că vei găsi în craterul Pumnului-lui-Dumnezeu?

— Stele.

Kzinul era şi el încordat.

— Nu-ţi bate joc de mine, în numele…

Şi, dintr-o dată, se treziră dincolo. Nu exista nici o trecătoare. Nu era decât coaja spartă a fundaţiei Inelului, subţiată de forţe teribile, iar în vârful ei craterul scobit în Pumnul-lui-Dumnezeu.

Se prăbuşeau. Iar craterul era plin de stele.

Louis Wu avea o imaginaţie extraordinară. În mintea sa succesiunea evenimentelor era perfect clară.

Vedea sistemul Lumii Inelare — steril, golit de marile colectoare, conţinând doar o stea din categoria G2, un lanţ de pătrate de umbră şi Inelul.

Văzu apoi un corp străin trecând aproape, prea aproape. Îi urmări căderea hiperbolică din spaţiul interstelar şi-i observă traiectoria întreruptă în imediata vecinătate a părţii exterioare a Lumii Inelare. În viziunea sa acest corp avea dimensiunile Lunii.

În primele secunde trebuia să fi fost alcătuit doar din plasmă ionizată. Un meteorit se poate răci prin ablaţiune, prin evaporarea straturilor sale exterioare. Dar aici vaporii nu se puteau extinde; de aceea şi corpul îşi croise drum cu forţa printr-un buzunar deformat din fundaţia Inelului.

Peisajul se ridicase concomitent, iar ecologia sa grijuliu planificată şi sistemul de precipitaţii se făcuseră zob, afectând o regiune mai mare decât suprafaţa Pământului. Tot acest deşert… şi Pumnul-lui-Dumnezeu însuşi, ridicat la peste 1500 km, înainte ca incredibila elasticitate a materialului de fundaţie să cedeze şi bila de foc să treacă prin el.

Pumnul-lui-Dumnezeu? Da, la naiba! Privindu-l dintr-o celulă a unei închisori de pe Lumea Inelară, Louis Wu îşi imaginase evenimentul în mintea sa cu extremă claritate. Trebuia să fi fost vizibil de la ambele Ziduri de Margine: o bilă infernală de foc de mărimea Lunii trecând prin fundaţie aidoma pumnului unui om puternic printr-o cutie de carton.

Băştinaşii puteau fi recunoscători că fundaţia se deformase atât de mult. Gaura era suficient de mare pentru a permite scurgerea întregului aer din interiorul Lumii Inelare. Se afla, însă, cu 1500 km prea sus.

Craterul era plin de stele.

Şi nu mai era gravitaţie, nu mai exista nimic care să ajute acţiunea motoarelor de sustentaţie. Louis nu se gândise chiar atât de departe.

— Apucă-te de ceva, urlă el, şi ţine-te bine! Dacă ieşi prin fereastră, n-am cum să te mai salvez.

— Evident că nu, răspunse Kzinul.

Interlocutorul se încolăcise în jurul unei bare metalice. Louis găsi o alta.

— Nu-i aşa că am avut dreptate? Stele…

— Da, Louis, dar cum ai ştiut?

Acum se simţea puţină gravitaţie, o uşoară împingere a Improbabilului. Scheletul de clădire se răsucise atât de mult încât fereastra panoramică ajunsese să lumineze în sus.

— Ţine! zise mândru Louis, întinzându-se pentru a apuca partea potrivită a barei. E din ce în ce mai bine. Sper că Prill s-a legat de ceva, va avea o călătorie foarte zdruncinată. Până în vârful muntelui, agăţată la capătul a 15 mii de kilometri de fir de pătrate de umbră. Până pe marginea craterului, apoi…

Priviră partea exterioară a acestei lumi stranii. O suprafaţă sculptată şi aproape infinită. În mijloc, o perforaţie meteorică conică, extraordinară, strălucind în adâncuri. În vreme ce Improbabilul oscila ca o bilă de plumb sub Inel, soarele străluci o clipă în fundul craterului.

— …În jos şi afară. În acel moment noi vom fi legaţi de Mincinos, iar acesta se va afla pe drumul spre spaţiul liber cu o viteză de 1200 km/secundă. E destulă vreme pentru ca firul să ne aducă alături, iar dacă acest lucru nu se întâmplă, avem propulsorul din scuterul lui Nessus…

— Mă întrebi cum am ştiut? Ţi-am spus asta. Nu ţi-am vorbit despre relief?

— Nu.

— Acesta a constituit dovada hotărâtoare. Toate zonele dezgolite până la materialul de fundaţie şi prăbuşirea civilizaţiei petrecută cu doar 1500 de ani în urmă! Asta s-a întâmplat fiindcă cele două perforaţii meteorice au perturbat sistemul de curenţi atmosferici. Nu ţi-ai dat seama că cea mai mare parte a călătoriei noastre s-a desfăşurat între aceste două perforaţii?

— Un raţionament extrem de indirect, Louis.

— Dar a funcţionat.

— Ai dreptate! Şi astfel voi trăi suficient ca să mai admir un asfinţit de soare, murmură Kzinul.

Louis simţi un fel de şoc electric.

— Şi tu obişnuieşti să faci asta? bâigui el.

— Da. Uneori privesc asfinţiturile. Hai să vorbim însă despre Marele Şlem.

— …Ce-ai zis?

— Dacă aş reuşi să fur de la tine Marele Şlem, specia mea ar domina spaţiul cunoscut, până când altă specie mai puternică ar interfera cu sfera noastră de influenţă. Am uita tot ce am învăţat atât de greu despre cooperarea cu speciile străine.

— Adevărat, răspunse Louis din întuneric.

Tracţiunea realizată de fir era acum continuă. Mincinosul probabil că era pe drum urcând pantele de 10 grade ale muntelui.

— Ar fi fost posibil să nu ajungem atât de departe, de vreme ce norocul mai multor indivizi ca Teela Brown protejează Pământul, continuă Interlocutorul. Şi totuşi onoarea mă împinge să fac această încercare. Cum aş putea să îndepărtez specia căreia îi aparţin de onorabila cale a războiului? Zeii mei m-ar repudia.

— Te-am prevenit în legătură cu joaca de-a zeii! Lasă răni…

— Din fericire, nu se pune problema. Mi-ai spus că aş distruge Marele Şlem dacă aş încerca să-l fur. Riscul e prea mare. Încă mai avem nevoie de hiperpropulsorul Păpuşarilor pentru a scăpa de frontul de undă al exploziei Nucleului.

— Destul de adevărat, conveni Louis. Dar dacă aş fi minţit?

— N-aş spera să pot depăşi o fiinţă cu inteligenţa ta. Soarele străluci din nou în craterul giganticului munte.

— Gândeşte-te, totuşi, cât de puţin am călătorit, vorbi din nou pământeanul. Am parcurs 240 de mii de kilometri în cinci zile, iar la înapoiere am făcut aceeaşi distanţă în două luni. O şeptime din cel mai scurt drum de-a curmezişul Lumii Inelare! Iar Teela şi Căutătorul vor să-i dea ocol!

— Nu-s în toate minţile…

— Nici n-am văzut Zidul de Margine. În schimb, ei or să-l vadă. Mă întreb câte alte lucruri am ratat? Dacă navele Lumii Inelare au ajuns până pe Pământ, poate că au luat la bord şi unele exemplare de balene, înainte ca noi să le exterminăm. Nici până la ocean n-am ajuns… Gândeşte-te la oamenii pe care-i vor întâlni… O cultură poate apuca pe căi nebănuite de evoluţie. Şi tot acest spaţiu… Lumea Inelară e atât de mare…

— Nu ne putem întoarce, Louis!

— Fireşte că nu.

— Nu vom reveni până când nu vom împărtăşi cunoştinţele civilizaţiilor noastre, cunoştinţele pe care le-am acumulat. Şi până când nu vom face rost de o navă intactă.