Lumea Inelară

CAPITOLUL 2 Un echipaj pestriţ

Louis Wu cunoştea persoane care închideau ochii atunci când foloseau o cabină de transfer. Schimbarea bruscă de peisaj le provoca ameţeală. În concepţia lui, asta era o prostie, dar unii dintre prietenii săi erau chiar şi mai tâmpiţi decât atât.

Ţinu ochii deschişi în timp ce programă cabina. Ceilalţi dispărură. Cineva strigă:

— Hei, s-a întors!

În dreptul uşii se formă o grămadă. Louis se văzu nevoit să depună eforturi pentru a o putea deschide.

— Sunteţi cu toţii mai tâmpiţi decât Finagle. N-a plecat acasă nimeni dintre voi?

Îşi desfăcu braţele, ca şi cum ar fi vrut să-i cuprindă pe toţi, apoi se aruncă înainte, precum un plug de zăpadă, încercând să-i urnească din loc.

— Faceţi loc, ţopârlanilor! Mai aştept pe cineva.

— Grozav! răcni o voce în urechea sa.

O mână anonimă îi desfăcu degetele şi i le îndoi în jurul unui bol cu băutură. Louis îi îmbrăţişă pe cei şapte-opt oaspeţi din raza sa de acţiune şi zâmbi mulţumit.

Louis Wu. De la distanţă părea un oriental, cu pielea galben-pal şi părul alb, lins. Luxoasa sa robă albastră era drapată cu grijă, astfel încât să nu-i stânjenească mişcările, deşi acest lucru părea imposibil.

De aproape, însă, totul se dovedea a fi fals. Pielea lui nu avea culoarea galben-maronie, ci uşor galben-crom, specifică personajelor din cărţile cu benzi desenate dedicate lui Fu-Machu. Coada îi era prea groasă; nu albise din cauza vârstei, ci fusese vopsită, având o uşoară tentă de albastru, culoarea luminii unui soare pitic. La fel ca ceilalţi locuitori insipizi ai şesurilor, şi Louis Wu purta culorile la modă.

Un simplu locuitor insipid al şesurilor. Puteai să-l ghiceşti dintr-o privire. Trăsăturile nu-i erau nici caucaziene, nici mongoloide, nici negroide, deşi aveau caracteristici din toate aceste rase; o uniformitate care trebuie să fi durat secole pentru a se instala. La o gravitaţie de 9,98 m/s, alura îi era naturală. Louis apucă încă un bol cu băutură şi le zâmbi oaspeţilor săi.

Şi, ca într-o vrajă, se pomeni că se reflectă zâmbind într-o pereche de ochi argintii, aflaţi la câţiva centimetri de ai săi.

O anume Teela Brown se nimerise ochi în ochi şi piept în piept cu el. Femeia avea pielea vopsită în albastru, pudrată cu un nor de particule argintii; coafura ei era sub forma unei flăcări învolburate, iar ochii îi păreau două oglinzi convexe. Avea douăzeci de ani. Louis vorbise cu ea mai devreme. Conversaţia ei era ştearsă, plină de clişee şi de entuziasme ieftine, dar individa arăta bine.

— Trebuie neapărat să te întreb ceva, îi spuse ea cu sufletul la gură. Cum ai reuşit să aduci şi un Trinoc?

— Să nu-mi spui că mai este încă aici.

— O, nu, aerul lui era pe terminate şi a trebuit să plece acasă.

— O mică minciună diplomatică, o informă Louis. Generatorul de aer al unei asemenea făpturi poate funcţiona săptămâni în şir, fără vreo intervenţie. Dacă vrei să ştii, acest Trinoc a fost pe vremuri oaspetele şi prizonierul meu timp de câteva săptămâni. Nava şi echipajul său au fost spulberaţi undeva, pe la marginea spaţiului cunoscut, şi a trebuit să-l duc la Margrane, unde i s-a construit un fel de cutie în care să poată trăi.

Ochii fetei se rotunjiră uimiţi. Louis observă cu plăcere că se aflau la acelaşi nivel cu ai săi; fragila siluetă a Teelei Brown o făcea să pară mai scundă decât era. Apoi ea privi peste umărul lui Louis şi ochii i se rotunjiră şi mai mult. Louis se încruntă şi se întoarse.

Nessus, Păpuşarul, ieşea tropăind din cabină.

Louis se gândise la treaba asta pe când plecau din localul lui Kruşenko. Încercase să-l convingă pe Nessus să le divulge ceva mai mult în legătură cu destinaţia lor. Dar Păpuşarului îi era teamă de undele-spion.

— Atunci, haideţi la mine acasă, sugerase Louis.

— Dar oaspeţii tăi?

— N-or să umble şi prin biroul meu. Iar acesta este ecranat şi verificat împotriva ascultărilor. La urma urmei, gândeşte-te ce senzaţie veţi face la petrecere! Presupunând că a mai rămas cineva pe acolo.

Impactul fu pe măsura aşteptărilor. Tropăitul copitelor Păpuşarului deveni brusc singurul zgomot din încăpere. În spatele său se materializă Interlocutorul Animalelor. Kzinul studie marea de feţe umane care-i înconjura. Apoi, încet, îşi dezgoli colţii.

Cineva îşi deşertă pe jumătate paharul în palma făcută căuş. Marele gest de întâmpinare. Din zona unui copac-orhidee se auziră murmure nervoase. Oamenii se îndepărtară de cabina de transfer. Se auzeau comentarii: „Eşti treaz, îi văd şi eu. Pilule contra mahmurelii? Să mă uit în buzunare. A dat o petrecere a dracului de reuşită, nu? Cum îi zice lucrului ăluia?”

Nu ştiau cum să-l catalogheze pe Nessus. Cei mai mulţi îl ignorau pe Păpuşar, de teamă ca prin comentariile lor să nu dea dovadă de ignoranţă. Reacţionau şi mai ciudat în privinţa Interlocutorului. Odinioară cel mai temut adversar al omului, Kzinul era acum tratat cu deferenţă, ca un fel de erou.

— Vino după mine, i se adresă Louis Păpuşarului. — Cu puţin noroc, Kzinul avea să-i urmeze şi el. — Scuzaţi, şuiera acesta, croindu-şi drum prin mulţime şi mulţumindu-se să răspundă diverselor întrebări excitate şi/sau deconcertante doar cu o încruntare misterioasă.

Ajunşi în biroul său, Louis încuie uşa şi puse în funcţiune sistemul antiascultare.

— În ordine. Cine vrea să bea ceva?

— Dacă poţi încălzi nişte coniac, cred că aş putea să-l beau, răspunse Kzinul. Ba cred că aş putea să-l beau şi dacă nu l-ai încălzi.

— Nessus?

— Orice fel de suc de fructe ar fi bun. Ai suc fierbinte de morcovi? Louis se strâmbă dezgustat, dar programă barul automat care livră imediat bolul cu lichidul cerut de Păpuşar. În timp ce Nessus se aşeza pe piciorul său posterior pliat, Kzinul se aruncă pe o pernă gonflabilă care ar fi trebuit să explodeze sub greutatea sa. Unul dintre cei mai mari duşmani ai omului arăta acum caraghios, încercând să-şi ţină echilibrul pe o pernă pneumatică mult prea mică pentru gabaritul său.

Războaiele între oameni şi Kzini fuseseră numeroase şi teribile. Dacă ferocele făpturi ar fi câştigat primul război, oamenii ar fi ajuns în postura de sclavi şi animale de carne pentru eternitate. Dar Kzinii avuseseră mult de suferit în aceste războaie. De fiecare dată încercaseră să atace înainte de a fi pregătiţi. Cunoşteau prea puţin noţiunea de răbdare şi aproape deloc pe cele de milă sau de război limitat. Fiecare confruntare îi costase un procent important din populaţie, la care se adăugase şi pedeapsa confiscării câtorva dintre lumile locuite de ei.

De două sute cincizeci de ani, Kzinii nu mai atacaseră spaţiul controlat de oameni. Nu mai aveau cu ce să atace. De două sute cincizeci de ani, oamenii nu mai luaseră cu asalt lumile locuite de Kzini, şi nici un Kzin nu putea înţelege de ce nu o făcuseră. Aveau impresia că oamenii acţionau teribil de ilogic.

Kzinii erau duri şi iuţi la mânie, iar Nessus, un laş declarat, insultase într-un restaurant patru asemenea fiinţe.

— Mai povesteşte-mi, i se adresă Louis Păpuşarului, despre proverbiala voastră prudenţă. Am cam uitat amănuntele.

— Poate că n-am fost chiar cinstit cu tine, Louis. Specia mea mă socoteşte nebun.

— Serios? Minunat!

Louis sorbi din bolul pe care i-l înmânase un necunoscut. Era un amestec de vodcă, suc de căpşuni şi gheaţă pisată.

Coada Kzinului se mişca fără încetare.

— Pentru ce am porni la drum cu un maniac declarat? Tu, Louis, trebuie să fii cel mai nebun dintre toţi, dacă eşti de acord să călătoreşti împreună cu un Kzin.

— Vă alarmaţi prea uşor, interveni Nessus cu vocea sa duioasă, persuasivă, insuportabil de senzuală. Oamenii n-au întâlnit niciodată vreun Păpuşar care să nu fi fost considerat nebun de către restul speciei mele. Nici un străin n-a văzut vreodată lumea noastră şi nici un Păpuşar în toate minţile nu-şi va încredinţa viaţa unor fragile sisteme de siguranţă cum sunt cele ale unor nave sau nu va înfrunta necunoscutele şi posibil mortalele pericole ale unei lumi străine.

— Un Păpuşar nebun, un Kzin în plină formare şi cu mine. Cel de-al patrulea membru al echipajului nostru ar trebui să fie un psihiatru.

— Nu, Louis, nici unul dintre candidaţi nu este psihiatru.

— Da? Şi de ce nu?

— Pentru că alegerile n-au fost făcute la întâmplare.

Păpuşarul sorbea din băutură cu o gură şi vorbea cu cealaltă.

— … În primul rând, e vorba de mine. Călătoria propusă va fi benefică speciei mele, deci în echipă trebuia inclus şi un Păpuşar. Acesta trebuia să fie suficient de nebun pentru a înfrunta pericolele unei lumi străine, şi totuşi suficient de sănătos mental pentru a-şi folosi intelectul în scopul supravieţuirii. Se pare că eu sunt tocmai pe muchie. Am avut motive să includem şi un Kzin. Interlocutorule, ceea ce îţi spun acum este un secret. V-am studiat de multă vreme specia. Auzisem de voi încă înainte de a-i ataca pe oameni.

— Tot e bine că nu v-aţi amestecat şi voi, tună Kzinul.

— N-aş fi aşa de sigur. La început, am ajuns la concluzia că specia voastră era tot atât de nefolositoare pe cât era de periculoasă. Au fost iniţiate studii care aveau menirea de a stabili dacă exista posibilitatea de a fi exterminaţi în siguranţă.

— Am să-ţi înnod gâturile strâns de tot.

— Nu vei recurge la violenţă! Kzinul sări în picioare.

— Are dreptate, îl calmă Louis. Stai jos, Interlocutorule! N-o să obţii nimic omorând un Păpuşar.

Kzinul se aşeză la loc, şi încă o dată perna fu pe punctul de a exploda.

— Proiectul a fost abandonat, continuă Nessus. Am descoperit că războaiele Om-Kzin au limitat suficient de mult dezvoltarea ultimei rase, făcând-o aproape inofensivă. Dar am continuat să vă ţinem sub observaţie. În ultimele secole, aţi atacat lumile oamenilor de şase ori. De şase ori aţi fost învinşi, pierzând aproape două treimi din populaţia masculină în fiecare război. Oare mai e nevoie să subliniez nivelul de inteligenţă dovedit? Nu? În orice caz, niciodată n-aţi fost într-un pericol real de exterminare. Femelele voastre neraţionale au scăpat în cea mai mare parte neatinse, aşa încât, de fiecare dată, generaţia următoare i-a înlocuit pe cei pierduţi. Cu toate acestea, aţi pierdut un imperiu construit timp de mii de ani. În fine, din studiile noastre a reieşit clar că specia Kzinti evolua cu o viteză nebună.

— Evolua?

Nessus mârâi un răspuns în Graiul Hero. Louis tresări. Nu bănuise că asemenea sunete puteau fi emise de coardele vocale ale Păpuşarului.

— Da, îi răspunse Interlocutorul. Am bănuit că asta ai vrut să spui, dar tot nu înţeleg la ce se referă.

— Evoluţia depinde de supravieţuirea celor mai dotaţi. Timp de mai multe sute de ani, cei mai dotaţi indivizi ai speciei voastre au fost cei care au avut înţelepciunea sau stăpânirea de sine să evite lupta cu oamenii. Rezultatele se văd. De aproape două sute de ani-Kzinti, între voi şi oameni a fost pace.

— Dar un război n-ar fi avut nici un rost. Oricum nu l-am fi putut câştiga.

— Asta nu i-a oprit pe strămoşii voştri.

Interlocutorul îşi dădu pe gât porţia de coniac fierbinte. Coada sa roz, neacoperită de blană, asemănătoare cu cea a unui şobolan, şfichiuia aerul în toate părţile.

— Specia voastră a fost decimată, continuă Păpuşarul. Toţi Kzinii de azi sunt descendenţii celor care au evitat moartea în războaiele cu oamenii. Unii dintre ai noştri fac speculaţii asupra faptului că acum ei posedă inteligenţa, empatia sau autocontrolul necesare pentru a suporta rasele străine lor.

— Şi, ca atare, ai decis să-ţi rişti viaţa călătorind împreună cu un Kzin…

— Exact, răspunse Păpuşarul fără a-şi putea stăpâni un tremur violent. Motivele mele sunt puternice. Am primit asigurarea că dacă pot să demonstrez utilitatea curajului meu prin aducerea unor servicii întregii specii, mi se va permite să mă reproduc.

— Cu greu se poate imagina un motiv mai puternic, remarcă Louis.

— Mai există un motiv pentru includerea unui Kzin în echipaj. Vom da piept cu nişte medii străine, ascunzând pericole neştiute. Cine mă va proteja? Cine ar fi mai calificat decât un Kzin?

— Să protejez un Păpuşar?

— Ţi se pare că sună iraţional?

— Cam aşa ceva, răspunse Interlocutorul. Mai mult, ţine chiar de simţul umorului. Atunci de ce ar mai fi nevoie de Louis Wu?

— Pentru că noi am colaborat foarte bine cu oamenii. În mod natural, ne-am gândit să alegem cel puţin un om. Louis Gridley Wu s-a dovedit a fi tipul supravieţuitorului, cu toată neglijenţa şi nechibzuinţa de care dă dovadă.

— Într-adevăr, neglijent şi nechibzuit. M-a provocat la luptă corp la corp.

— Ai fi acceptat provocarea dacă Hroth n-ar fi fost de faţă? L-ai fi rănit?

— Ca să fiu apoi trimis acasă, dezonorat pentru provocarea unui incident major în relaţiile dintre specii? Nu despre asta este vorba, sau mi se pare mie?

— Poate că da. Louis este în viaţă. Acum eşti conştient că nu-l poţi domina prin teamă. Crezi în rezultate?

Louis păstră o tăcere discretă. Dacă Păpuşarul dorea să-i acorde creditul unei fiinţe cu o inteligenţă rece, cu atât mai bine pentru el.

— Până acum ai vorbit de motivele tale, reluă Interlocutorul. Prezintă-mi-le şi pe ale mele. Ce am eu de câştigat din participarea la această călătorie?

Reveniseră astfel la problemele importante.

Pentru Păpuşari, hiperpropulsorul de transfer de tip II era covorul fermecat. El putea transporta o navă la o distanţă de un an-lumină într-un minut şi un sfert, în timp ce navele convenţionale ar fi acoperit aceeaşi distanţă în trei zile. Numai că navele convenţionale aveau şi spaţiu pentru încărcătură.

— Am montat propulsia într-o carcasă Produs General Patru, cea mai mare construită de compania noastră. În momentul în care tehnicienii şi inginerii şi-au terminat treaba, aproape întregul volum interior era umplut cu echipamentele necesare propulsiei. În timpul călătoriei vom sta cam înghesuiţi.

— Un vehicul experimental, remarcă Kzinul. Cât de serios a fost testat?

— A făcut o călătorie spre nucleul galaxiei şi înapoi.

Numai că acesta fusese singurul său zbor. Păpuşarii nu puteau să testeze nava singuri şi nici nu avuseseră posibilitatea de a găsi alte rase care să facă acest lucru pentru ei, de vreme ce se aflau în mijlocul unei migraţii. Nava nu urma să transporte aproape deloc încărcătură, deşi măsura aproape un kilometru şi jumătate în diametru. Mai mult, nu putea reduce viteza fără a reintra în spaţiul normal.

— Noi nu avem nevoie de o asemenea navă, le spuse Nessus. În schimb, voi aveţi. Intenţionăm s-o oferim echipajului, împreună cu copiile planurilor necesare duplicării ei, şi nu mă îndoiesc că veţi putea îmbunătăţi singuri proiectul.

— Asta îmi va aduce un nume, remarcă Kzinul. Un nume! Trebuie să văd nava în acţiune.

— Fireşte, pe durata călătoriei noastre.

— Patriarhul îmi va oferi un nume pentru o asemenea navă. Sunt sigur că o va face. Oare ce nume ar trebui să aleg? Poate că…

Kzinul sfârşi mârâind pe o notă înaltă.

Păpuşarul îi replică în aceeaşi limbă.

Louis simţea că îl cuprinde iritarea. Nu cunoştea dialectul Hero. Se gândi să-i lase singuri, apoi avu o idee mai bună. Scoase din buzunar holograma Păpuşarului şi-i făcu vânt de-a latul încăperii, trimiţând-o în poala păroasă a Kzinului.

Acesta o ridică delicat cu degetele sale negre.

— Pare a fi o stea cu un inel în jurul ei, observă el. Ce reprezintă?

— Are legătură cu destinaţia noastră, îi răspunse Păpuşarul. În momentul de faţă nu vă pot spune mai mult.

— Ce criptic! Oricum, când este plecarea?

— După estimările noastre, în câteva zile. Agenţii mei caută un individ apt de a deveni al patrulea membru.

— Aşadar, depindem de bunul lor plac. Louis, mergem înapoi la oaspeţii tăi?

Louis se ridică întinzându-se.

— Sigur, hai să le oferim nişte senzaţii tari. Interlocutorule, înainte de a ne întoarce, am o mică sugestie. Nu o privi ca pe o ofensă adusă demnităţii tale. Este doar o idee…

După un timp, petrecăreţii formaseră mai multe bisericuţe: cei din faţa holoecranelor, cei de la mesele de bridge şi poker, amanţii în perechi sau în grupuri mai mari, povestitorii, plictisiţii. Afară, pe gazon, sub un înceţoşat soare de dimineaţă, se afla un grup mixt format din plictisiţi şi xenofili, grup care-i includea şi pe Nessus şi pe Interlocutor. Se mai aflau acolo Louis Wu, Teela Brown şi un barman automat epuizat.

Gazonul era îngrijit conform unei străvechi reţete britanice: semănat şi tuns vreme de cinci sute de ani. Aceşti cinci sute de ani se sfârşiseră cu un crah bursier, în urma căruia Louis Wu rămăsese cu ceva bani, iar o anumită familie venerabilă, nu. Iarba era verde şi strălucitoare, evident naturală — nimeni nu-i modificase ADN-ul în căutarea unor îmbunătăţiri îndoielnice. La poalele unei pante line se afla un teren de tenis unde siluete minuscule alergau, săreau şi-şi roteau cu multă energie rachetele supradimensionate.

— Exerciţiul fizic este minunat! remarcă Louis. L-aş putea admira o zi întreagă.

Râsul Teelei îl surprinse. Se gândi indispus la milioanele de anecdote pe care le auzise, la cele vechi, foarte vechi, pe care nu le mai spunea nimeni. Din milioanele de anecdote pe care Louis le ştia pe dinafară, 99% puteau fi socotite depăşite. Trecutul şi prezentul nu se armonizau niciodată.

Barmanul plutea lângă Teela într-o poziţie înclinată. Capul lui Louis se odihnea în poala fetei; nevoia sa de a ajunge la tastatura maşinii fără a se ridica era răspunzătoare pentru poziţia automatului. Introduse o comandă pentru două cafele, primi bolurile cu lichid de îndată ce acestea coborâră din fantele lor şi-i întinse unul Teelei.

— Arăţi ca o fată pe care am cunoscut-o odată, îi zise el. Ai auzit de Paula Cerenkov?

— Caricaturista? Cea născută la Boston?

— Îhî. Acum trăieşte pe „Am Făcut-O”.

— Este străbunica mea. Am vizitat-o odată.

— Cândva am avut parte de serioase zvâcnituri de inimă din cauza ei. Iar tu îi semeni mult.

Vibraţiile provocate de râsul Teelei se transformară în senzaţii plăcute în vertebrele lui Louis.

— Promit să nu-ţi provoc zvâcnituri de inimă, dacă-mi explici ce-s alea.

Louis reflectă la cele auzite. Expresia folosită îi aparţinea — fusese creată pentru a exprima ceea ce se petrecuse cu el în acea perioadă. N-o folosise prea des, dar niciodată nu fusese nevoit s-o explice. Ceilalţi pricepeau de fiecare dată ce dorea să spună.

O dimineaţă calmă. Dacă s-ar fi dus acum la culcare, ar fi dormit cel puţin douăsprezece ore. Efectele reziduale ale drogurilor împotriva oboselii îl extenuaseră. Poala Teelei era un loc minunat de odihnă pentru capul său. Jumătate din oaspeţi erau femei; în decursul anilor multe dintre ele îi fuseseră soţii sau amante. La începutul petrecerii, îşi sărbătorise aniversarea în particular împreună cu trei femei care, odinioară, fuseseră foarte importante pentru el, şi viceversa.

Trei sau patru? Nu, trei. Acum i se părea că devenise imun la zvâcniturile de inimă. Două sute de ani lăsaseră multe cicatrici în sufletul său. Şi iată că îşi odihnea capul în poala unei străine care arăta exact ca Paula Cerenkov.

— M-am îndrăgostit de ea, începu el să povestească. Ne cunoşteam de mulţi ani, ne dăduserăm chiar întâlniri şi într-o noapte am început să vorbim şi bamm… M-am îndrăgostit. Am crezut că şi ea mă iubeşte. În noaptea aceea nu ne-am culcat, vreau să spun nu împreună. Am cerut-o în căsătorie. Ea m-a făcut praf. Spunea că n-are timp pentru aşa ceva. Dar apoi am pus la cale o excursie în Parcul Naţional al Amazonului, un soi de surogat de lună de miere. Săptămâna următoare a fost plină de suişuri şi coborâşuri. Întâi suişurile. Am făcut rost de bilete şi rezervări la hotel. Ai iubit vreodată atât de mult pe cineva, încât să ajungi la concluzia că nu-l meriţi?

— Nu.

— Eram tânăr. Am pierdut câteva zile încercând să mă conving că sunt demn de Paula Cerenkov. Am şi reuşit, până la urmă. După aceea, ea m-a sunat şi a anulat excursia. Nu-mi amintesc motivul, dar trebuie să fi avut unul întemeiat. În săptămâna aceea am luat masa împreună de mai multe ori. Nu s-a schimbat nimic. M-am străduit să nu o influenţez. Probabil că Paula nici nu a observat tentativele mele. Eram terminat. Când sus, când jos, ca un Hopa-Mitică. Mai târziu, ea a coborât securea. Mă plăcea. Ne-am simţit bine împreună, aşa că trebuia să rămânem prieteni. Oricum, însă, nu eram genul ei. Crezusem că mă iubeşte, şi poate că şi ea crezuse la fel, o săptămână întreagă. Nu era crudă — pur şi simplu nu putea înţelege ce se petrece.

— Şi când apar zvâcniturile de inimă?

Louis o privi de jos în sus pe Teela Brown. Ochii ei argintii păreau goi si el îşi dădu seama că fata nu înţelesese nici un singur cuvânt.

În viaţa lui, avusese de-a face cu mulţi extratereştri. Din instinct sau graţie experienţei, ajunsese să-şi dea seama când un concept era prea străin pentru a fi absorbit sau comunicat. Aici era ceva similar, o incompatibilitate fundamentală de translaţie.

Ce falie monstruoasă îl separa pe Louis Wu de o fată de douăzeci de ani? Să fi îmbătrânit oare atât de mult? Şi dacă aşa era, se mai putea considera un individ uman normal?

Teela, cu privirea goală, aştepta iluminarea.

— Nu există dreptate pe lumea asta! blestemă Louis şi se ridică în picioare.

Fărâme de noroi uscat alunecară încet de pe roba sa, adunându-se în manşetă.

Nessus perora de zor pe teme de etică. Se întrerupse singur (la modul propriu, de vreme ce-şi folosea ambele guri, spre deliciul celor prezenţi), pentru a răspunde întrebării lui Louis. Nu, nu erau noutăţi de la agenţii săi.

Interlocutorul, şi el înconjurat de admiratori, era tolănit pe gazon, semănând cu o movilă portocalie. Două femei îl scărpinau între urechi. Neaspectuoasele urechi de Kzin, care se puteau extinde ca nişte parasolare chinezeşti portocalii sau puteau fi pliate pe lângă cap, erau acum larg desfăcute şi Louis putea observa desenul tatuat pe fiecare suprafaţă.

— Ei, i se adresă el, am avut dreptate?

— Ai avut, mormăi Kzinul, fără să se întoarcă.

Louis se amuză în sinea sa. Un Kzin este o fiară fioroasă, nu-i aşa? Dar cine se mai teme de un Kzin pe care-l scarpini între urechi? Asta îi liniştise pe oaspeţii săi şi-l calmase şi pe Kzin. Orice animal mai evoluat decât un şoarece de câmp adoră să fie scărpinat între urechi.

— S-au apucat s-o facă cu schimbul, mormăi Kzinul somnoros. Un mascul s-a apropiat de femela care mă scărpina şi a făcut o observaţie în genul că şi el ar vrea să fie supus unui asemenea tratament. Cei doi au plecat împreună. O altă femelă a înlocuit-o pe cea plecată. Ce interesant trebuie să fie să aparţii unei rase cu două sexe raţionale!

— Uneori, asta complică extrem de mult lucrurile.

— Serios?

Una dintre fetele situate pe partea stângă a Kzinului, cu pielea fardată în negru şi presărată cu stele şi galaxii, cu părul vopsit în nuanţa de alb rece a cozii unei comete, se întrerupse din activitate:

— Teela, ţine-mi locul! ciripi ea veselă. Mi-e foame.

Teela îngenunche amabilă în spatele imensului cap portocaliu. Louis făcu prezentările:

— Teela Brown, Interlocutorul Animalelor. Fie ca voi să fiţi…

Din apropiere izbucni o secvenţă muzicală dezacordată.

— … fericiţi împreună. Ce-a fost asta? Nessus, ce…?

Notele izbucniseră din remarcabilele gâturi, în timp ce Păpuşarul se interpunea brutal între fată şi Louis.

— Te numeşti Teela Brown, indicativ IKLUGGTYN?

Fata părea uimită, dar nu speriată.

— Într-adevăr, acesta este numele meu, dar indicativul nu mi-l amintesc. Care e problema?

— Scotocim planeta în căutarea ta de aproape o săptămână. Acum te întâlnesc la o petrecere la care particip numai din întâmplare. Voi avea ceva de discutat cu agenţii mei.

— O, nu! suspină încet Louis.

Teela dădu să se ridice, cu o oarecare stângăcie.

— Nu m-am ascuns nici de tine, nici de vreun alt… extraterestru. Încă o dată, care este problema?

— Staţi aşa! se interpuse Louis între Păpuşar şi fată. Nessus, nu există nici o îndoială că Teela Brown nu este un explorator. Alege pe altcineva!

— Dar, Louis…

— Un moment, se ridică în picioare şi Kzinul. Louis, lasă-l pe ierbivor să-şi aleagă singur echipa!

— Dar uită-te la ea!

— Uită-te la tine, Louis! Ai cel mult doi metri înălţime, eşti destul de subţirel, chiar şi pentru standardele umane. Tu eşti un explorator? Sau Nessus?

— Ce se întâmplă aici? întrebă Teela.

— Louis, propun să ne retragem în biroul tău, interveni Păpuşarul nerăbdător. Teela Brown, vreau să-ţi fac o propunere. Nu eşti obligată s-o accepţi, nici măcar s-o asculţi, dar s-ar putea s-o găseşti interesantă.

Discuţia continuă în biroul lui Louis.

— Ea se încadrează în condiţiile mele, insista Nessus. Trebuie s-o luăm în discuţie.

— Nu poate fi singura de pe Pământ!

— Nu, Louis, nici vorbă! Dar n-am fost în stare să-i contactăm pe ceilalţi.

— Şi pentru ce sunt luată în consideraţie?

Păpuşarul începu să-i explice. Din spusele sale, reieşea că fata nu călătorise niciodată mai departe de Lună şi n-avea nici o intenţie de a merge dincolo de limitele spaţiului cunoscut. Hiperpropulsorul cuantic de ordinul II nu-i stârnea interesul, şi cu atât mai puţin lăcomia. În momentul în care ea începu să caşte plictisită şi să dea semne de nervozitate, Louis interveni din nou.

— Nessus, care sunt aptitudinile pe care Teela le are atât de bine dezvoltate?

— Agenţii mei au căutat descendenţi ai Loteriilor Drepturilor de Naştere.

— Eu renunţ, cu siguranţă că eşti nebun!

— Nu, Louis, ordinele mele vin de la însuşi Cel-Din-Urmă, cel care ne conduce pe toţi. Starea sa mintală nu poate fi pusă în discuţie. Pot să mă explic?

Pentru oameni, controlul populaţiei devenise de multă vreme un lucru uşor de stăpânit. În prezent, sub pielea antebraţului pacientului se introducea un cristal minuscul care avea nevoie de un an pentru a se dizolva şi în această perioadă de timp concepţia unui copil era imposibilă. În secolele precedente, fuseseră folosite metode mai greoaie.

Populaţia Pământului fusese stabilizată, pe la mijlocul secolului douăzeci şi unu, la optsprezece miliarde. Consiliul Fertilităţii, un departament al Naţiunilor Unite, stabilea şi aplica legile de control al natalităţii. Timp de mai mult de cinci sute de ani, acestea rămăseseră neschimbate: doi copii pentru fiecare familie, în funcţie de aprecierea Consiliului. Acesta decidea cine anume putea deveni părinte şi de câte ori. Consiliul putea acorda ca recompensă un număr suplimentar de copii unui cuplu şi tot el putea să interzică complet altuia procrearea, pe baza zestrei genetice a părinţilor potenţiali.

— Incredibil! se minună Kzinul.

— De ce? Pentru că lucrurile începuseră să meargă aiurea, din cauza celor optsprezece miliarde de oameni prinşi în capcana unei tehnologii primitive.

— Dacă Patriarhia ar fi încercat să aplice o asemenea lege Kzinilor, am fi exterminat-o cu siguranţă pentru insolenţa sa.

Dar oamenii nu erau Kzini. Timp de cinci sute de ani legile fuseseră respectate. Apoi, în urmă cu două sute de ani, apăruseră unele zvonuri în legătură cu anumite manevre oculte în sânul Consiliului Fertilităţii. Scandalul se încheiase cu operarea unor modificări esenţiale în legile de control al natalităţii.

Orice individ avea acum dreptul să devină părinte o singură dată, indiferent de starea genelor sale. În plus, Drepturile de Naştere de ordinul doi şi trei puteau fi acordate în mod automat pentru un coeficient de inteligenţă foarte ridicat sau pentru posesia anumitor aptitudini psihice foarte utile, precum ochi Plateau sau capacitate de orientare absolută, sau pentru însuşiri atavice, cum ar fi telepatia, longevitatea naturală sau dantura perfectă.

Drepturile de Naştere puteau fi acum cumpărate la un curs de aproape un milion de stelari. De ce nu? Îndemânarea în a face bani era şi ea un atribut al supravieţuirii, testat în decursul timpului. În plus, astfel se reduceau tentativele de mituire.

Tot pentru Drepturi de Naştere se putea lupta şi în arenă, cu singura condiţie ca participanţii să nu-şi fi folosit încă Drepturile de ordinul întâi. Câştigătorul primea Drepturile de ordinul doi şi trei, în vreme ce învinsul îşi pierdea Drepturile de ordinul întâi şi propria viaţă. În final, totul se compensa.

— Am urmărit asemenea lupte în emisiunile voastre distractive, interveni Interlocutorul. Credeam că luptă doar pentru amuzament.

— Nu, era de-adevăratelea, îi răspunse Louis. Teela chicoti:

— Şi Loteriile?

— Au apărut la scurt timp, continuă Nessus. Chiar şi cu acceleratoarele metabolice, pe Pământ erau mai multe decese decât naşteri. În consecinţă, în fiecare an, Consiliul Fertilităţii totaliza numărul de decese şi emigrări, scădea numărul anual de naşteri şi imigrări şi depunea numărul rezultat ca Drepturi de Naştere acordate la Loteria Anului Nou. Putea participa oricine. Cu ceva noroc, puteai avea zece sau douăzeci de copii, dacă ăsta se mai putea numi noroc. Nici măcar criminalilor condamnaţi nu li se putea lua dreptul de a participa la Loterii.

— Eu însumi am avut patru copii, interveni Louis Wu. Ultimul a fost câştigat la Loterie. Îi puteaţi întâlni pe trei dintre ei dacă veneaţi cu douăsprezece ore mai devreme.

— Pare foarte ciudat şi foarte complex. Atunci când populaţia Kzinilor devine prea numeroasă, noi…

— Atacaţi cea mai apropiată colonie umană.

— Nicidecum, Louis. Ne luptăm între noi. Cu cât înghesuiala este mai mare, cu atât există mai multe şanse ca un Kzin să-l ofenseze pe altul. Problema populaţiei se reglează de la sine. Niciodată n-am ajuns la un ordin de magnitudine similar vouă pe nici o planetă.

— Cred că încep să înţeleg, reflectă Teela Brown. Părinţii mei au fost amândoi câştigători ai Loteriilor…

Râse oarecum nervos.

— … Altfel nu m-aş mai fi născut. Gândiţi-vă că bunicul meu…

— Toţi strămoşii tăi, pe o perioadă de cinci generaţii, s-au născut ca rezultat al câştigării la Loterii.

— Nu mai spune! N-am ştiut asta.

— Datele noastre sunt clare în această privinţă, o asigură Nessus.

— Întrebarea nu dispare, interveni Louis Wu. Ce importanţă are?

— Cei-ce-conduc flota noastră au emis speculaţia că locuitorii Pământului se înmulţesc pentru şansă.

— Aiurea!

Teela Brown se aplecă înainte, vizibil interesată. Fără îndoială că nu mai văzuse până atunci un Păpuşar nebun.

— Gândeşte-te la Loterii, Louis! Gândeşte-te la evoluţie! Timp de şapte sute de ani, înmulţirea voastră a fost guvernată de număr: două naşteri de persoană, doi copii pentru un cuplu. Ici şi colo, se putea acorda un al treilea drept sau se refuza chiar şi primul, din motive întemeiate — gene ale diabetului sau ceva asemănător — dar marea majoritate a oamenilor avea câte doi copii. Apoi legea a fost schimbată. În ultimele două secole, între zece şi treisprezece la sută din nou născuţii fiecărei generaţii s-au născut prin câştigarea dreptului respectiv la o Loterie. Cine îi alege pe cei care vor supravieţui şi se vor înmulţi? Pe Pământ, doar şansa. Iar Teela Brown este descendenta a şase generaţii de jucători norocoşi…