Lumea Inelară

CAPITOLUL 18 Teela Brown şi pericolele

Era noapte atunci când ieşiră din irisul Ochiului furtunii. Nu se vedeau stelele. Doar lumina albăstruie a Arcadei reuşea să ajungă până la ei strecurându-se prin câte o crăpătură din stratul de nori.

— M-am răzgândit, zise Kzinul. Nessus, poţi veni lângă noi dacă doreşti!

— Aşa voi face, răspunse Păpuşarul.

— Avem nevoie de ideile tale stranii. Ai făcut dovada unei mari ingeniozităţi. Trebuie să înţelegi însă că n-am să uit crima pe care specia ta a comis-o împotriva speciei mele.

— Nici eu nu doresc să-ţi falsific amintirile, Interlocutorule!

Louis Wu abia luă aminte la triumful pragmatismului asupra onoarei, al inteligenţei asupra xenofobiei. Căuta dâra de vapori a Teelei, acolo unde stratul de nori se întâlnea cu orizontul infinit. Aceasta dispăruse însă cu desăvârşire.

Tânăra era în continuare inconştientă. Imaginea ei pe intercomunicaţie era aceeaşi, şi în cele din urmă Louis strigă:

— Teela!

Fata nu-i răspunse.

— Ne-am înşelat în privinţa ei, zise Nessus. Dar nu înţeleg din ce cauză. De ce a trebuit să ne prăbuşim, dacă norocul ei e atât de puternic?

— Exact asta îi spuneam şi eu lui Louis!

— Dar, continuă Păpuşarul, dacă norocul ei ar fi fost nesemnificativ, cum ar fi reuşit să activeze propulsia de rezervă? Cred că am avut dreptate la început. Teela Brown are noroc în plan fizic.

— Atunci de ce a fost aleasă? De ce a eşuat Mincinosul? Poate cineva să-mi explice?

— Terminaţi odată! interveni Louis.

Ceilalţi nu-l băgară în seamă. Nessus continuă:

— Norocul ei este în mod cert nesigur. Şi totuşi, dacă ar fi trădat-o măcar o singură dată, acum ar fi fost moartă. Dar dacă urma să moară sau să fie vătămată, n-aş mai fi selectat-o. Trebuie să acceptăm coincidenţa. Aminteşte-ţi, Kzinule, că legile probabilităţilor îngăduie coincidenţa.

— Dar ele nu permit şi magia! Nu cred în înmulţirea de dragul şansei!

— Va trebui s-o faci, interveni din nou Louis. De data asta ceilalţi îl auziră.

— Ar fi trebuit să-mi dau seama mai devreme, continuă el. Nu pentru că reuşea să evite dezastrele. Era vorba de acele mici aspecte ale personalităţii ei. Este norocoasă, Interlocutorule, crede-mă!

— Louis, cum poţi accepta un asemenea nonsens?

— Niciodată n-a fost lovită. Niciodată!

— Cum poţi fi atât de sigur?

— Simplu. Ea ştie totul despre plăcere, nimic despre durere. Ţii minte când Florile-Oglindă te-au ars? Ea te-a întrebat dacă mai vezi. Am orbit, i-ai spus tu, dar ea a continuat: Bine, dar poţi vedea? Nu te-a crezut. Apoi… oh, da, imediat după aterizare… A încercat să meargă cu picioarele goale pe o pantă de lavă care abia se solidificase.

— Louis, ştii doar că nu e prea inteligentă!

— La naiba, este inteligentă! Doar că niciodată n-a fost lovită! Când şi-a ars picioarele, a zbughit-o drept în jos pe o pantă cu suprafaţa de câteva ori mai alunecoasă decât gheaţa… şi n-a căzut nici măcar o dată! Dar n-aveţi nevoie de detalii. N-aveţi decât să vă uitaţi cum merge. E pur şi simplu împiedicată. În fiecare clipă lasă impresia că se va prăbuşi. Dar aşa ceva nu se întâmplă niciodată. Nu se loveşte la coate. Nu scapă lucrurile din mână. Nu ştie ce înseamnă să le scape, nu înţelegeţi? Atâta doar, că nu-i graţioasă…

— Acest aspect n-are cum să fie sesizat de nonumani, zise neîncrezător Kzinul. Trebuie să iau spusele tale de bune. Dar cum să cred în norocul fizic?

— Eu o fac, trebuie s-o faci şi tu.

— Dacă norocul ar fi fost sigur, interveni Nessus, ea n-ar fi încercat niciodată să meargă pe o rocă proaspăt solidificată. Cu toate astea norocul Teelei Brown ne protejează în mod sporadic. Liniştitoare treabă, nu-i aşa? Voi trei aţi fi fost morţi dacă nu v-ar fi protejat norii la traversarea câmpului cu flori ucigaşe…

— Mda! mormăi Louis.

Dar nu putu să nu-şi amintească faptul că norii se destrămaseră suficient pentru a prăji pielea Interlocutorului. Îşi mai aminti că scările din castel o purtaseră pe Teela Brown nouă etaje în sus, în vreme ce ei doi fuseseră nevoiţi să le urce pe jos. Îşi simţi mâna bandajată şi-şi aduse aminte de mâna Kzinului, arsă până la os! În schimb, translatorul Teelei arsese în lăcaşul scuterului…

— Norocul pare s-o protejeze mai degrabă pe ea decât pe noi.

— Şi de ce nu? Pari supărat, Louis…

— Poate că sunt…

Prietenii ei probabil că renunţaseră de mult să-i povestească Teelei necazurilor lor. Teela nu le putea înţelege. A descrie durerea în faţa Teelei Brown era ca şi cum ai încerca să-i descrii unui orb culoarea. Probleme sentimentale? Teela nu fusese niciodată dezamăgită în dragoste. Putea cuceri orice bărbat — acesta îi rămânea alături până când ea se plictisea de el, apoi pleca din proprie iniţiativă.

Întâmplător sau nu, această putere a Teelei o transformase… făcând-o să se deosebească oarecum de un om. Continua să fie femeie, desigur, dar avea talente şi însuşiri cu totul speciale, precum şi slăbiciuni pe măsură… Şi aceasta era fiinţa de care se îndrăgostise Louis Wu. Ciudat!

— Dar şi ea s-a îndrăgostit de mine, murmură el. Straniu, nu sunt genul ei de bărbat. Dacă nu s-ar fi îndrăgostit de mine, atunci…

— Poftim? Louis, vorbeşti cu mine?

— Nu, Nessus, vorbeam cu mine însumi…

Care fusese motivul real ce o împinsese pe Teela să vină alături de el şi de echipajul său pestriţ? Misterul se amplifica. Oare şansa o făcuse pe Teela să se îndrăgostească de bărbatul nepotrivit, determinând-o să se alăture acestei expediţii obositoare şi primejdioase, ajungând până acolo încât să cocheteze în mai multe rânduri cu moartea? Nu prea avea sens.

Imaginea Teelei de pe pupitru îşi ridică privirea. Un chip lipsit de expresie… aiurit… apoi, brusc, invadat de o cumplită teroare. Ochii ei măriţi priveau în jos, în vreme ce ovalul feţei era urâţit de primele accese de nebunie…

— Uşurel! îi zise Louis. Relaxează-te! Acum eşti în siguranţă.

— Dar… încercă Teela să protesteze cu o voce dezarticulată.

— Am ieşit din chestia aia. A rămas în urma noastră. Uită-te în spate. La naiba, am spus să te uiţi în spate!

Fata se întoarse. Timp de câteva clipe interminabile, Louis nu-i văzu decât părul negru lins. Când reveni în poziţia iniţială, părea mai stăpână pe ea.

— Nessus, spune-i! ordonă bărbatul.

— Ai zburat cu o viteză de 4 Mach mai mult de o jumătate de oră, interveni Păpuşarul. Pentru a-ţi aduce scuterul la viteza normală, introdu indexul în fanta marcată cu contur verde…

Deşi era încă speriată, Teela reuşi să-i urmeze ordinele.

— Acum trebuie să revii alături de noi. Datele mele indică faptul că ai urmat o traiectorie curbă. Te afli la babord şi în sensul de rotaţie faţă de noi. Deoarece n-ai un indicator de poziţie, va trebui să te ghidez după ureche. Pentru început, întoarce-te în sensul contrar celui de rotaţie.

— În ce parte e asta?

— Întoarce-te spre stânga până vii cu faţa spre baza Arcadei.

— Nu văd Arcada. Va trebui să mă ridic deasupra norilor.

Fata părea acum mult mai stăpână pe sine.

Dar fusese al naibii de speriată! Louis aproape că nu reuşea să-şi dea seama dacă mai văzuse în viaţa lui vreo persoană la fel de speriată. Cu siguranţă, nu fusese vorba de Teela.

De fapt, o văzuse oare vreodată pe Teela speriată?

Bărbatul privi peste umăr. Sub nori, câmpia rămânea întunecată. În schimb, Ochiul furtunii, rămas la mare distanţă în urma lor, strălucea în lumina albastră a Arcadei, continuând să-i privească extrem de concentrat şi fără vreo urmă de regret.

Louis era adâncit în gânduri, când o voce îi rosti numele.

— Ce este? întrebă el.

— N-ai înnebunit?

— Te interesează dacă sunt nebun?

Se gândise la asta. Îi trecuse prin cap că, după standardele normale, fata făcuse un lucru incredibil de stupid, coborându-şi atât de mult scuterul. În consecinţă, îşi sondase furia, la modul în care şi-ar fi examinat o durere de dinţi. Şi nu găsise nimic.

Standardele normale nu se potriveau Teelei Brown.

Dintele era mort.

— …Cred că nu. Dar, la urma urmei, ce-ai văzut acolo jos?

— Aş fi putut să mor, răspunse Teela, clocotind de furie. Nu mai da aşa din cap, Louis Wu! Aş fi putut să mor, înţelegi? Nu-ţi pasă?

— Dar ţie îţi pasă?

Fata se clătină, de parcă ar fi plesnit-o peste faţă. Apoi el o observă schiţând un gest şi în aceeaşi clipă legătura se întrerupse.

O clipă mai târziu, Teela reveni.

— Era o gaură! urlă ea. Plină de ceaţă! Mulţumit?

— Cât de mare?

— Cum aş fi putut să-mi dau seama? Şi legătura se întrerupse din nou.

Corect. Cum ar fi putut să-i aprecieze mărimea doar la lumina acelor scăpărări de neon?

Îşi riscă viaţa, gândi Louis, şi apoi mă învinuieşte pe mine că nu sunt furios. Un dispozitiv de atragere a atenţiei? De câtă vreme procedează aşa? Orice alt individ ar fi murit de tânăr cu un asemenea mod de viaţă!

Dar nu ea. Nu…

Oare mă tem de Teela Brown?

…sau am luat-o deja razna?

Se mai întâmplase şi altora de vârsta sa. O persoană atât de bătrână ca Louis Wu trebuia să fi văzut de nenumărate ori lucruri aparent imposibile. Pentru un asemenea om linia de demarcaţie între realitate şi fantezie se ştergea treptat. Cel în cauză putea deveni un ultraconservator, respingând imposibilul chiar şi după ce era dovedit ca fiind real… aidoma lui Kragen Perei, care nu credea în propulsorul nereactiv, deoarece viola a doua lege a Mişcării. Sau putea ajunge să creadă orice… ca Zero Hale, care continua să cumpere relicve Slaver falsificate. În ambele cazuri, la capătul drumului aşteptau nebunia şi moartea.

Şi totuşi… Atunci când Teela Brown scapă de o moarte sigură izbind cu capul pupitrul de comandă, la mijloc se află ceva mai mult decât simpla coincidenţă.

Dar de ce s-a prăbuşit Mincinosul?

O sclipire argintie apăru între scuterul lui Louis şi cel al Kzinului, aflat mai departe, în sensul de rotaţie.

— Bine te-ai întors! salută Louis.

— Mulţumesc, îi răspunse Nessus.

Folosise probabil propulsia de urgenţă, dacă reuşise să ajungă atât de repede lângă ei. Interlocutorul îi lansase invitaţia doar în urmă cu zece minute.

Două capete triunghiulare, mici şi transparente, îl priviră pe Louis de pe pupitru:

— Acum mă simt mai în siguranţă. Când Teela va veni lângă noi, peste vreo jumătate de oră, am să mă simt şi mai în siguranţă.

— De ce?

— Şansa Teelei Brown ne protejează şi pe noi, Louis.

— Nu cred asta.

Kzinul îi studia atent pe amândoi de pe pupitru. Numai Teela nu participa la discuţie.

— Aroganţa voastră mă nedumereşte, continuă Louis. Selecţia dirijată în scopul obţinerii unei rase de oameni norocoşi reprezintă un act de o aroganţă diavolească. Ai auzit de diavol?

— Am citit câte ceva despre el.

— Eşti un snob. Dar prostia voastră e mai mare chiar decât aroganţa. Aţi presupus că ceea ce este bun pentru Teela Brown e bun şi pentru noi. De ce ar trebui să fie aşa?

Nessus pufni.

— Asta e de la sine înţeles. Dacă ne aflăm împreună în carcasa aceleiaşi nave, o spărtură reprezintă un ghinion pentru amândoi.

— Evident. Dar să presupunem că treceţi pe lângă un loc în care Teela vrea să se oprească şi să presupunem că tu nu vrei să aterizezi. O avarie la motoare, chiar în acel moment, ar însemna o şansă pentru Teela, dar nu şi pentru tine.

— E un nonsens, Louis. De ce ar fi vrut Teela Brown să meargă pe Lumea Inelară? Nici n-a ştiut de existenţa ei până când nu i-am spus eu!

— Dar ea are noroc. Dacă avea nevoie să vină aici fără să fie conştientă de acest lucru, până la urmă tot ar fi ajuns. În cazul ăsta, norocul ei n-ar fi intermitent, nu-i aşa, Nessus? Ar acţiona tot timpul. O şansă că ai găsit-o. O şansă că n-ai putut găsi pe altcineva mai calificat. Toate legăturile alea telefonice greşite, îţi mai aminteşti?

— Dar…

— O şansă că ne-am prăbuşit. Îţi aminteşti cât v-aţi certat tu şi cu Interlocutorul, referitor la cel care comandă expediţia? Ei bine, acum ştii.

— Dar de ce?

— Habar n-am!

Nervos, Louis îşi trecu degetele prin scalp. Părul îi crescuse destul de mult. Ar fi fost cazul să se tundă din nou, cruţând coada, bineînţeles.

— Te frământă chestiunea asta, nu-i aşa? spuse celălalt. Şi pe mine. Ce ar fi putut-o atrage aici, pe Lumea Inelară? Acest loc este de-a dreptul nesănătos. Nu găseşti decât furtuni ciudate, maşini prost programate, câmpuri de Flori-Oglindă şi băştinaşi imprevizibili care ameninţă vieţile Outsiderilor.

— Corect! exclamă pământeanul. Cel puţin parţial. Pericolul nu există pentru Teela Brown, nu vezi? Orice presupunere pe care o facem referitor la Lumea Inelară trebuie să ţină seama de asta.

Păpuşarul deschise şi închise gura de câteva ori, parcă înghiţind în sec.

— Asta face lucrurile ceva mai dificile, nu? continuă muşcător Louis. Pentru Louis Wu rezolvarea unei probleme constituia o plăcere în sine.

— … Dar ăsta este doar jumătate din răspuns. Dacă presupunem…

Păpuşarul urlă.

Bărbatul fu şocat. Nu se aşteptase ca celălalt să reacţioneze atât de rău. Păpuşarul se tângui pe două tonuri, apoi, aparent fără grabă, îşi vârî capetele la adăpost. Louis nu mai văzu decât coama ciudată care-i acoperea cutia craniană.

Teela era prezentă pe intercomunicaţie.

— Aţi vorbit despre mine… zise ea fără vlagă.

(Era incapabilă să poarte pică, îşi dădu seama Louis. Oare capacitatea de a purta pică reprezenta un factor de supravieţuire?)

— Am încercat să urmăresc discuţia, dar n-am reuşit. Ce-a păţit Nessus?

— Eu şi gura mea bogată! L-am speriat. Cum o să te mai putem găsi acum?

— Nu poţi să-mi spui unde mă aflu?

— Nessus este singurul dintre noi care deţine un locator. Probabil din aceleaşi raţiuni pentru care noi n-am fost instruiţi cum să activăm propulsia de urgenţă.

— M-am gândit şi eu la asta.

— A vrut să fie sigur că va putea scăpa din ghearele unui Kzin furios. Hai să lăsăm asta! Cât de mult ai înţeles?

— Nu prea mult. Ai tot întrebat de ce am vrut să vin aici. Nu ţineam morţiş s-o fac. Am venit după tine pentru că te iubesc.

Louis se încruntă. Desigur, dacă Teela trebuia să ajungă pe Lumea Inelară, trebuia să i se fi furnizat un motiv pentru a face această călătorie alături de el. Era extrem de măgulitor. Numai că ea îl iubea doar de dragul propriului său noroc. Cândva crezuse că-l iubeşte pentru ceea ce însemna el.

— Trec pe deasupra unui oraş, se auzi deodată vocea fetei. Zăresc câteva lumini, nu prea multe. Probabil că aici a existat o sursă de energie puternică, durabilă. Presupun că Interlocutorul îl poate localiza pe hartă.

— Merită efortul?

— Ţi-am spus că sunt câteva lumini. Poate…

Sunetul dispăru dintr-o dată. Louis studie câteva clipe pupitrul gol, apoi chemă:

— Nessus!

Nu primi nici un răspuns.

Bărbatul activă sirena.

Păpuşarul reveni la viaţă aidoma unei familii de şerpi dornice să scape dintr-o grădină zoologică cuprinsă de flăcări. În alte circumstanţe, ar fi fost caraghios. Cele două gâturi se arcuiră, contorsionându-se ca două semne de întrebare deasupra pupitrului, apoi Nessus întrebă:

— Care-i problema, Louis?

Kzinul răspunse şi el aproape instantaneu apelului. Fără să fie excesiv de nerăbdător, aştepta instrucţiuni şi lămuriri.

— S-a întâmplat ceva cu Teela?

— În ordine, zise Nessus şi dispăru din câmpul vizual.

Furios, Louis acţionă din nou sirena, apoi o opri, aşteptă câteva clipe, după care o acţionă din nou. Nessus reacţionă ca mai înainte. De data asta, pământeanul fu cel care vorbi primul.

— Dacă nu aflăm ce s-a întâmplat cu Teela, te omor!

— Încă mai am taspul, răspunse Păpuşarul. L-am proiectat să acţioneze atât asupra oamenilor, cât şi asupra Kzinilor. I-ai văzut efectul…

— Crezi că mă va opri să te ucid?

— Da, Louis, sunt sigur.

— Pe ce pariem?

Păpuşarul reflectă.

— A o salva pe Teela pare a fi mai puţin periculos decât a accepta acest rămăşag. Am uitat că ea este perechea ta.

După ce privi pe pupitrul său, Nessus adăugă:

— …Nu mai apare pe locator. Nu pot să-ţi spun unde se află.

— Asta înseamnă că scuterul i s-a defectat?

— Da, şi încă destul de serios. Emiţătorul se află în apropierea unei Unităţi de propulsie. Poate că a trecut prin apropierea altei maşinării în funcţiune, de felul celei care ne-a distrus discurile translatoare.

— Hm! Dar ştii măcar unde se afla când s-a întrerupt conversaţia?

— Zece grade în sensul de rotaţie, spre babord. Nu cunosc distanţa, dar o putem estima ţinând seama de viteza scuterului său.

Zburară aşadar zece grade în sensul de rotaţie, spre babord, Armând o linie şovăitoare de pe harta de mână a Kzinului. Timp de două ore nu văzură nici un fel de lumini, astfel încât Louis începu să se întrebe dacă nu cumva se rătăciseră.

La o distanţă de 5600 km de Ochiul furtunii, linia trasată pe harta Kzinului se oprea într-un port. Dincolo de el, se întindea un golf de mărimea Oceanului Atlantic. Teela nu putuse zbura mai departe. Acest oraş era ultima lor şansă.

Deodată, dincolo de creasta unui deal cu pante domoale, apărură lumini.

— Stop! şopti Louis, fără să ştie de ce adoptase acest ton. Dar Interlocutorul oprise deja flotila.

Pluteau în aer studiind luminile şi regiunea respectivă.

Regiunea echivala cu oraşul. Oraş de jur împrejur. Jos, în lumina albastră a Arcadei, se zăreau clădiri întunecate în formă de stupi cu ferestre rotunjite, separate de alei curbe, prea strâmte pentru a putea fi numite străzi. În faţă, peisajul era aproape identic, iar mai departe se zăreau construcţii din ce în ce mai înalte, până când totul se transforma într-o pădure de zgârie-nori şi clădiri plutitoare.

— Au construit în mod diferit, şuieră Louis. Arhitectura… nu seamănă cu cea din Zignamuclickclik. Stilurile sunt diferite…

— Zgârie-nori! interveni şi Kzinul, părând nedumerit. Când există atâta spaţiu pe Lumea Inelară, ce rost are să faci construcţii atât de înalte?

— Pentru a dovedi că sunt capabili de aşa ceva. Ba nu, e o prostie!

— Poate că abia mai târziu au ridicat clădirile înalte, în timpul declinului civilizaţiei.

În privinţa luminilor, situaţia era la fel de stranie. Se zăreau vreo duzină de turnuri izolate, iluminate din vârf şi până la pământ, grupate totuşi în ceea ce Louis considera deja ca reprezentând Centrul Civic al oraşului, deoarece toate cele şase clădiri plutitoare se aflau aici.

La etajul al doilea al uneia dintre clădirile în formă de stup, cei trei se adunară în jurul hărţii Interlocutorului. Acesta insistase să-şi aducă înăuntru şi scuterele, din motive de securitate. Lumina provenea de la farurile scuterului Kzinului, reflectată şi îndulcită de pereţii curbi. O masă, având tăblia ciudat sculptată cu forme de farfurii, se făcuse praf când Louis se sprijinise de ea. Praful de pe podea era gros de câţiva centimetri. Zugrăveala se scorojise şi se scuturase, aşezându-se în straturi de un albastru închis de-a lungul bazei zidurilor. Bărbatul simţea cum vârsta oraşului începea să-l apese.

— La vremea când au fost făcute înregistrările din castel, acesta era unul dintre cele mai mari oraşe de pe Lumea Inelară, preciză Kzinul, mişcându-şi gheara dezgolită pe hartă. Oraşul original a fost extrem de sistematizat, formând un semicerc cu baza spre mare. Turnul care a primit denumirea de Cer trebuie să fi fost construit mult mai târziu, când el a început să se întindă de-a lungul coastei.

— Păcat că n-ai copiat şi planul lui, remarcă Louis.

Pe schiţă nu se vedea decât un semicerc haşurat. Interlocutorul îşi strânse harta.

— O asemenea metropolă abandonată ascunde fără îndoială multe secrete, spuse el. Trebuie să fim prudenţi. Dacă civilizaţia poate înflori din nou pe aceste pământuri — pe această structură — atunci acest lucru se va putea întâmpla numai acolo unde au rămas urme ale vechilor tehnologii.

— Şi cum rămâne cu metalele epuizate? obiectă Nessus. Pe Lumea Inelară, este imposibil ca o civilizaţie prăbuşită să redevină puternică. Nu există metale de extras, nu există combustibili fosili… Uneltele n-ar putea fi confecţionate decât din lemn şi os.

— Dar luminile?

— Dispunerea pare a fi aleatoare… Avem de-a face, probabil, cu numeroase surse autonome de energie care se epuizează una după alta. Dar n-ar fi exclus să ai dreptate, acceptă în cele din urmă Nessus. Dacă în aceste locuri a fost reluată confecţionarea uneltelor, trebuie să luăm legătura cu aceşti meşteşugari. Punând condiţiile noastre, însă.

— E posibil să fi fost deja localizaţi datorită transmisiilor noastre prin intercomunicaţie.

— Nu, Interlocutorule! Emisiile intercomunicaţiilor noastre sunt pe circuit închis.

În vreme ce asculta doar cu o singură ureche discuţia tovarăşilor săi, Louis gândea: „S-ar putea ca ea să fie rănită. S-ar putea să zacă pe undeva, incapabilă să se mişte, aşteptându-ne să-i venim în ajutor.” Totuşi, nu reuşea să se convingă că acest lucru era adevărat.

S-ar putea ca Teela să fi dat peste vreo veche maşinărie a Lumii Inelare, peste vreo armă sofisticată, dacă exista prin zonă aşa ceva. Era posibil, dar improbabil ca această maşinărie să-i fi făcut praf doar intercomunicaţia şi radiobaliza, lăsându-i intact sistemul motor.

Atunci, de ce nu simţea acel sentiment de urgenţă? Rămânea rece ca un calculator, în vreme ce femeia sa înfrunta pericole necunoscute…

Femeia lui… desigur, dar totodată era şi altceva în plus, ceva diferit.

Ce prostie din partea lui Nessus să-şi închipuie că nişte oameni născuţi ca urmare a unei încrucişări dirijate-pentru-şansă ar trebui să gândească la fel ca oamenii obişnuiţi! Oare un Păpuşar norocos ar gândi tot aşa, să zicem, ca şi Păpuşarul Chiron cel sănătos la minte?

Poate că frica era imprimată în genele Păpuşarilor.

Dar, în cazul fiinţelor umane, frica trebuia învăţată.

Chiar atunci Nessus spunea:

— Trebuie să presupunem o defecţiune momentană a şansei Teelei. Conform acestui raţionament, amica noastră nu este vătămată.

— Cum?

Louis era tulburat. După toate aparenţele, Păpuşarul gândise la fel ca el.

— O defecţiune a scuterului i-ar fi provocat probabil moartea. Dacă n-a fost omorâtă instantaneu, atunci trebuie să fi fost salvată de îndată ce norocul ei şi-a reluat acţiunea.

— E ridicol! Doar nu te aştepţi ca o forţă psihică să fie capabilă să urmeze asemenea reguli de comportament!

— Logica este impecabilă, Louis! Părerea mea este că Teela n-are nevoie de ajutor imediat. Dacă este în viaţă, poate aştepta, iar noi putem aştepta până dimineaţă pentru a studia terenul.

— Şi apoi? Cum o s-o găsim?

— Dacă norocul ei acţionează, se află în mâini sigure. O să căutăm aceste mâini. Dacă ele nu există, vom afla asta mâine. Sperăm că ne va semnaliza prezenţa în vreun fel. Are mai multe posibilităţi de a o face…

— Dar toate implică folosirea luminii, interveni Kzinul.

— Şi ce dacă?

— M-am gândit la aspectul ăsta. Este posibil ca farurile ei să funcţioneze încă. În acest caz, le va lăsa aprinse. Spuneai că este inteligentă, Louis.

— Este.

— Şi că nu-şi pune probleme de siguranţă personală. Nu-i va păsa cine o va găsi, atâta vreme cât noi o vom găsi. Dacă farurile sunt defecte, ar putea folosi laserul pentru semnalizare… sau ar putea aprinde un foc.

— Vrei să spui că nu vom izbuti s-o găsim la lumina zilei? întrebă pământeanul.

— Mai întâi va trebui să explorăm oraşul la lumina zilei, insistă Nessus. Dacă descoperim niscaiva locuitori, cu atât mai bine! Dacă nu, putem începe s-o căutăm pe Teela la căderea nopţii.

— Ai fi în stare s-o laşi să zacă pe undeva mai bine de treizeci de ore? Bestie cu sânge rece!…La naiba, ciorchinele ăla de lumini pe care l-am văzut ar putea proveni de la ea! Nu lumini stradale, ci clădiri incendiate!

— Ai dreptate! zise Kzinul ridicându-se. Trebuie să verificăm.

— Eu sunt Cel-Prea-Ascuns pentru această flotă şi afirm că valoarea Teelei nu justifică riscul zborului noaptea deasupra unui oraş străin.

Interlocutorul se urcase deja pe scuterul său.

— Ne aflăm pe un teritoriu potenţial ostil, deci acum eu comand! mârâi el. Vom merge s-o căutăm pe Teela Brown, întrucât face parte din echipa noastră.

Şi Kzinul decolă, strecurându-şi aeroscuterul printr-o imensă fereastră ovală, dincolo de care se găseau fragmentele unei verande, apoi suburbiile unui oraş fără nume.

Celelalte scutere se aflau la nivelul parterului. Louis coborî scările în viteză, dar cu atenţie, deoarece o parte dintre ele se prăbuşiseră, iar mecanismul care le comanda se transformase de mult în rugină.

Nessus îl privi peste balustradă.

— Eu rămân aici, Louis! Consider că acţiunea voastră reprezintă o revoltă!

Bărbatul nu-i răspunse. Îşi ridică scuterul, se strecură la rândul lui prin deschiderea ovală şi se avântă în noapte.

Afară aerul era îngheţat. Lumina Arcadei scălda oraşul în umbre albastre. Louis zări licărul scuterului Kzinului şi-l urmă către secţiunea sclipitoare a suburbiei, spre strălucitorul Centru Civic.

În toate direcţiile se întindea oraşul — sute de kilometri pătraţi de oraş. Nici măcar parcuri nu existau. Câtă vreme spaţiul nu constituia o problemă pe Lumea Inelară, rămânea un mister motivul pentru care clădirile erau atât de înghesuite. Chiar şi pe Pământ, oamenii ştiau să-şi preţuiască ambientul.

— Rămânem la altitudine mică, îl anunţă Kzinul prin intercomunicaţie. Dacă nu vom remarca decât obişnuitele lumini stradale, ne vom întoarce la Nessus. Nu trebuie să excludem posibilitatea ca Teela să fi fost doborâtă…

— În ordine, îi răspunse Louis. Dar în gând continuă: „la te uită, îngrijorat de problema securităţii în faţa unui inamic pur ipotetic!” În raport cu Teela Brown, până şi un Kzin părea la fel de prudent ca un Păpuşar.

Oare unde se afla ea acum? Era sănătoasă, rănită sau moartă?

Căutaseră semne ale unei civilizaţii avansate pe Lumea Inelară cu mult înainte ca Mincinosul să se fi prăbuşit. Îi găsiseră pe reprezentanţii ei, în sfârşit? Fără îndoială, această posibilitate era cea care-l oprise pe Nessus s-o părăsească cu desăvârşire pe Teela. Ameninţarea lui Louis nu însemnase nimic, după cum probabil îşi dăduse foarte bine seama şi Păpuşarul.

Iar dacă-i descoperiseră pe locuitorii civilizaţi ai Inelului în postură de inamici, ei bine, asta cu greu se putea numi surpriză…

Scuterul său devia spre stânga. Pământeanul încercă să-i corecteze cursul.

— Louis, auzi vocea Kzinului, marcată parcă de un intens efort fizic, se pare că există interferenţe…

Urmă o pauză, apoi răsună ordinul pe tradiţionalul ton autoritar:

— Louis, întoarce-te! Acum!

Vocea Kzinului păru că-i acţionează direct asupra subconştientului. Bărbatul acţionă imediat comenzile.

Scuterul nu-şi schimbă traiectoria.

Louis se lăsă cu toată greutatea pe manşă. Nici o schimbare. Scuterul continua să se îndrepte spre luminile Centrului Civic.

— Ceva ne-a luat sub control! ţipă el şi imediat teroarea îl invadă.

Nu mai erau decât nişte păpuşi! Uriaş, întunecat, conştient, Păpuşarul Şef le răsucise braţele şi picioarele, mişcându-le după un scenariu necunoscut. Şi Louis Wu avu revelaţia numelui Păpuşarului Şef.

Norocul Teelei Brown.