Lumea Inelară

CAPITOLUL 20 Carne

Nessus coborâse pentru a explora zonele de dedesubt. Lipsit de intercomunicaţie, Louis încerca să urmărească manevrele Păpuşarului. În cele din urmă renunţă.

Mult mai târziu auzi paşi. De data asta fără clopoţei. Îşi făcu mâinile căuş şi strigă în jos:

— Nessus!

Sunetul se reflectă de pereţi şi se focaliză omogen în vârful conului. Păpuşarul sări în picioare, se urcă pe scuter şi decolă. Mai bine zis, fu aruncat în sus. Fără îndoială că-şi lăsase motorul în funcţiune pentru a se opune forţei de ridicare a câmpului. Acum pur şi simplu oprise motorul.

Nessus ajunsese din nou printre relicvele metalice, când paşii se opriră undeva deasupra lor.

— Ce naiba face? se impacientă Louis.

— Răbdare! Nu te poţi aştepta să fie condiţionată în urma unei singure expuneri la un tasp de intensitate mică.

— Încearcă să-ţi bagi bine în capetele tale turtite şi lipsite de creier următoarea idee: nu-mi pot ţine la nesfârşit echilibrul.

— Trebuie s-o faci! Cum te-aş putea ajuta?

— Apă! răspunse Louis, simţindu-şi limba mai uscată decât o bucată de flanelă făcută sul.

— Ţi-e sete? Cum pot să-ţi aduc apă? Dacă-ţi întorci capul, s-ar putea să-ţi pierzi echilibrul.

— Ştiu. Las-o baltă! — Caraghioasă situaţie: astronautul Louis Wu se temea de înălţime. — … Cum se simte Kzinul? schimbă el discuţia.

— Mă tem pentru el, Louis. Este inconştient de prea multă vreme.

— La naiba!

Paşi.

Pesemne că tipa asta avea o idee fixă cu schimbatul hainelor, se gândi Louis. Acum purta un fel de togă vopsită în verde şi portocaliu. Ca şi celelalte costumaţii, nici aceasta nu sugera nimic despre forma corpului ei.

Femeia îngenunche la marginea platformei de observaţie şi îi privi cu răceală. Louis se încleştă de pluta sa metalică şi aşteptă desfăşurarea evenimentelor.

Brusc, constată că individa îşi schimba atitudinea. Ochii săi deveniră visători, colţurile gurii i se întoarseră în sus.

Nessus vorbi.

Ea păru să stea în cumpănă preţ de câteva secunde, apoi îi dădu un răspuns.

După aceea îl părăsi.

— Ei?

— O să vedem.

— M-am săturat să aştept!

Dintr-o dată, scuterul Păpuşarului porni în sus. În sus şi înainte. Se lovi cu zgomot de marginea platformei ca o navă venită la acostare. Nessus păşi grijuliu pe teren solid.

Femeia veni în întâmpinarea lui. Ceea ce ţinea într-o mână era pesemne o armă. Cu mâna cealaltă atinse capul Păpuşarului, ezită, apoi îşi plimbă degetele pe coama acestuia.

Nessus scoase un sunet de încântare.

După aceea enigmatica fiinţă se răsuci pe călcâie şi începu să urce treptele fără să mai privească înapoi. Părea convinsă că Nessus avea s-o urmeze precum un câine, ceea ce se şi întâmplă.

Bravo, gândi Louis, fii ascultător! Fă-o să capete încredere în tine!

Dar când sunetele paşilor lor se stinseră, blocul de celule deveni un mormânt imens.

Kzinul se afla la o distanţă de aproape zece metri în această Mare a Sargaselor din metal. Patru degete cu perniţe şi un crâmpei de faţă îmblănită se vedeau din spatele unui balon de avarie. Louis n-avea cum să se apropie de el. Era posibil ca Interlocutorul să fi fost deja mort.

Printre oasele înălbite stivuite în partea de jos se zăreau aproximativ o duzină de ţeste. Oase, secole pierdute în uitare, metal ruginit şi tăcere… Louis Wu se cramponă de scuterul său, aşteptând ca forţele să i se epuizeze.

Câteva minute mai târziu, pe când moţăia, ceva se schimbă. Echilibrul se strică uşor…

Viaţa lui depindea de acest echilibru. Această dezorientare de moment îl aruncă într-o panică nebună. Privi în jurul său, neîndrăznind să-şi mişte decât ochii.

Vehiculele de metal erau la locul lor. Dar ceva se mişca…

O maşină îndepărtată se lovi de ceva, emise un scrâşnet metalic şi o lua în sus.

În sus?

Nu. Aterizase pe cel mai înalt rând de celule. Întreaga Mare a Sargaselor se scufunda uniform. Una câte una, epavele aterizau pe câte o suprafaţă plană şi rămâneau acolo.

Scuterul lui Louis se lovi violent de beton, se răsuci pe jumătate prins în turbulenţa forţelor electromagnetice şi rămase imobilizat. Louis se rostogoli de pe el.

Imediat încercă să se ridice în picioare, dar nu putu să-şi menţină echilibrul. Nu mai putea sta drept. Mâinile sale se transformaseră în nişte gheare, contorsionate de durere, nefolositoare. Rămase prăbuşit pe o parte, gândindu-se că deja era prea târziu. Probabil că scuterul Kzinului îl prinsese pe acesta dedesubt.

Scuterul Kzinului, uşor de recunoscut, se răsturnase pe o parte, două rânduri de celule mai sus. Interlocutorul era acolo, dar nu fusese prins sub vehicul. Era posibil ca la început să se fi aflat dedesubt, dar baloanele de avarie îşi făcuseră datoria şi-l protejaseră până la capăt.

Louis se târî până la el.

Kzinul era în viaţă şi respira, deşi părea inconştient. Greutatea scuterului nu-i rupsese gâtul, poate din cauză că n-avea aşa ceva. Louis reuşi cu greutate să apuce laserul de semnalizare de la centură şi-i folosi fasciculul verde şi subţire pentru a-l elibera pe celălalt dintre baloane.

Şi acum?

Louis îşi aminti că murea de sete.

Din câte îşi putea da seama, ameţeala îi trecuse. Se ridică pe nişte picioare moi, pentru a ajunge la singura sursă de apă în funcţiune pe care o ştia.

Blocul celular era alcătuit din benzi circulare, fiecare bandă reprezentând acoperişul unui rând de celule. Kzinul aterizase pe cel de-al treilea rând, numărând din centru.

Louis găsi un aeroscuter învelit practic cu rămăşiţele unor baloane de avarie. Mai era încă unul cu un pneu în jos, blocat deasupra puţului central şi echipat cu o şa cu destinaţie umană. Cel de-al treilea…

Scuterul lui Nessus căzuse în apropierea celui al Kzinului. Louis se Îndreptă într-acolo. Picioarele îl dureau atunci când păşea pe trepte. Muşchii erau prea obosiţi pentru a absorbi şocul.

Clătină din cap la vederea pupitrului de comandă. Nimeni n-ar fi putut să fure scuterul Păpuşarului. Comenzile erau incredibil de obscure. Dar, în cele din urmă, bărbatul reuşi să identifice sursa de apă.

Apa era caldă, fără gust, semănând cu apa distilată, dar neînchipuit de delicioasă.

După ce-şi astâmpără setea, încercă să mănânce o tartă din compartimentul bucătăriei. Avea un gust ciudat. Se decise să renunţe. Era posibil să conţină aditivi mortali pentru metabolismul uman. Doar Nessus putea să-l lămurească.

Îi duse apă Kzinului într-una dintre ghetele sale — primul recipient la care se gândi — şi-i turnă picăturile printre maxilare, iar acesta, deşi leşinat, le înghiţi şi surâse. Se hotărî să mai facă un transport, dar îl lăsară puterile înainte de a ajunge lângă scuterul Păpuşarului. Se ghemui pe banda de plastic a construcţiei şi închise ochii.

Salvat. Era salvat.

Ar fi trebuit să adoarmă acolo unde căzuse. Dar ceva îl deranja. Muşchii epuizaţi, crampe în braţe şi spaima de prăbuşire, care nu-l părăsise nici o clipă… şi încă ceva…

Se ridică.

— Nu-i dreptate pe lumea asta! murmură el.

Interlocutorul?

Kzinul dormea făcut covrig, cu urechile lipite de cap şi arma Slaver ţinută strâns lângă abdomen, astfel încât se vedeau numai cele două ţevi. Respiraţia îi era regulată, dar foarte rapidă. Oare se simţea bine? Numai Nessus ar fi ştiut. Până atunci, era mai bine să-l lase să doarmă.

— Nu-i dreptate! murmură din nou Louis, trăgându-şi răsuflarea.

Era singur, fără avantajele pe care le oferea sabaticalul. Era responsabil de siguranţa celorlalţi. Totodată, viaţa sa depindea de şiretenia lui Nessus, de capacitatea acestuia de a o păcăli pe femeia nebună şi pe Jumătate cheală care-i ţinea prizonieri. Mare minune dacă ar fi putut adormi. Şi totuşi…

Ochii îl găsiră şi se fixară pe el. Propriul său scuter. Propriul său scuter, trăgând după el baloanele de avarie sparte, şi cel al lui Nessus, în spatele său, şi cel al Kzinului, în spatele acestuia, şi încă un aeroscuter cu şa pentru utilizare umană, dar fără baloane de avarie. Patru aeroscutere.

Înnebunit după apă, în prima clipă nu sesizase importanţa acestui aspect. Acum, însă… Scuterul Teelei. Trebuie să se fi aflat în spatele unuia dintre vehiculele mari. Şi fără baloane de avarie. Fără baloane de avarie.

Trebuia să fi căzut atunci când scuterul se răsturnase.

Sau fusese smulsă din şa când pliul sonic se defectase la depăşirea barierei de 2 Mach…

Ce spunea Nessus? Norocul ei este fără îndoială, nesigur… Şi Interlocutorul: Dacă norocul ar părăsi-o o singură dată, ar trebui să moară…

Era moartă. Trebuia să fie.

Am venit cu tine, pentru că te iubesc.

„Ghinion, zise Louis în sinea lui, mare ghinion pe capul meu!”

Se ghemui pe beton şi adormi.

Mai târziu se trezi brusc şi-l descoperi pe Interlocutor studiindu-l cu intensitate. Masca de blană portocalie îi făcea ochii şi mai proeminenţi.

— Poţi mânca hrana ierbivorului? îl întrebă Kzinul.

— Mi-e teamă să încerc, răspunse Louis.

Ecoul vast simţit în burta sa făcea deodată triviale toate problemele, cu excepţia uneia singure.

— Cred că dintre toţi trei eu sunt singurul care n-am o rezervă de hrană, zise Kzinul.

Privirea aceea pătrunzătoare… Louis simţi că i se ridică părul pe ceafă. Cu o voce fără inflexiuni întrebă:

— Ştii foarte bine că ai o rezervă de hrană. Întrebarea e alta: o vei folosi?

— Evident că nu, Louis. Dacă onoarea îmi cere să mor de foame în prezenţa cărnii, voi muri de foame.

— E în regulă! zise Louis întorcându-se cu spatele la Kzin şi pretinzând că adoarme la loc.

Abia când se trezi, câteva ore mai târziu, îşi dădu seama că dormise. Subconştientul său decisese să aibă deplină încredere în cuvintele Interlocutorului. Dacă Kzinul spusese că va muri de foame, avea să-şi respecte promisiunea.

Băşica îi era plină, simţea un miros oribil în nări, iar muşchii îl dureau cumplit. Puţul rezolvă o problemă, iar scuterul Păpuşarului îi furniză apa pentru a-şi spăla hainele. Apoi Louis se încumetă să parcurgă cele câteva trepte ce-l despărţeau de scuterul său şi de trusa de prim ajutor.

Dar trusa nu era o simplă cutie cu medicamente. La cerere, doza componentele şi indica propriile diagnostice. Era o maşinărie complexă pe care arma paralizantă o făcuse praf.

Lumina scădea.

Celule cu uşi-trapă în plafon şi mici zone transparente împrejurul trapelor. Louis se lungi pe burtă, pentru a privi înăuntru. Un pat, o toaletă cu aspect ciudat şi… lumina ce pătrundea printr-o fereastră panoramică.

— Kzinule! strigă el.

Folosiră dezintegratorul pentru a pătrunde înăuntru. Fereastra era mare şi dreptunghiulară, un lux ciudat pentru celula unei închisori. Sticla fusese făcută bucăţi, în ramă existând numai câteva cioburi ascuţite.

Ferestre ce aveau menirea de a înnebuni prizonierul, arătându-i libertatea?

Fereastra dădea spre port. Afară se înnopta. Umbra liniei de demarcaţie se apropia dinspre sensul de rotaţie, precum o cortină neagră. În faţă se întindea portul, cu facilităţile adiacente: cuburi care trebuie să fi fost depozite, docuri rotitoare, macarale cu un desen elegant în simplitatea lor şi o navă terestră imensă, într-un doc uscat. Toate deveniseră nişte schelete ruginite.

Către stânga se întindeau kilometri nesfârşiţi de ţărm contorsionat. O mică plajă, apoi o linie de docuri, apoi altă plajă… Aşa trebuie să fi fost proiectat ţărmul propriu-zis: o plajă cu apă puţin adâncă, semănând cu Waikiki, apoi o zonă de apă adâncă şi o faleză perfectă pentru un port, apoi încă o plajă cu apă puţin adâncă.

Dincolo de ele se zărea oceanul. Părea că se întinde la nesfârşit, până ce dispărea în orizontul infinit. Era ca şi cum ai fi încercat să priveşti peste Atlantic…

Întunericul veni ca o cortină, de la dreapta la stânga. Luminile Centrului Civic prinseră viaţă, în vreme ce oraşul, portul şi oceanul se făcură una cu bezna. În direcţia contrară sensului de rotaţie, lumina aurie a zilei încă strălucea.

În timp ce el admira peisajul, Interlocutorul ocupase patul oval al celulei.

Louis zâmbi. Arăta atât de inofensiv, războinicul Kzin! Dormind pentru a uita de durere, nu-i aşa? În mod normal, arsurile n-ar fi trebuit să-l mai sâcâie atât de tare. Sau încerca să-şi alunge prin somn foamea groaznică. Îl lăsă acolo.

În penumbra ce domnea în închisoare, găsi scuterul lui Nessus. Era atât de hămesit, încât înghiţi o tartină proiectată pentru digestia unui Păpuşar, încercând să-i ignore gustul ciudat. Bezna începea să-l apese aşa că aprinse farurile scuterului Păpuşarului, apoi şi pe celelalte. Când îşi isprăvi treaba, locul era destul de bine luminat, iar toate umbrele se suprapuneau, descriind forme ciudate.

De ce întârzia Nessus atâta?

Nu prea aveai cum să te distrezi în vechea închisoare plutitoare. Puteai să-ţi petreci timpul dormind — dar Louis îşi consumase cota — puteai să-ţi petreci tot atâta timp întrebându-te ce naiba făcea Păpuşarul acolo sus, înainte de a-ţi pune problema dacă nu cumva totul mirosea a trădare…

La urma urmei, Nessus nu era decât un alien. Un Păpuşar Pierson, cu serioase antecedente în manipularea oamenilor. Dacă ar fi putut ajunge la o înţelegere cu un (presupus) Inginer al Lumii Inelare, şi-ar fi abandonat tovarăşii fără să ezite. Un Păpuşar n-ar fi avut nici un motiv să nu procedeze aşa.

În plus, avea cel puţin două motive s-o facă.

Interlocutorul ar fi urmat, cu siguranţă, să mai încerce o dată să pună mâna pe Marele Şlem pentru a asigura Kzinilor deţinerea exclusivă a propulsorului cuantic de gradul al doilea. În lupta care ar fi rezultat, Păpuşarul ar fi putut fi rănit. Mai sigur era să-l părăsească acum pe Kzin şi de asemenea şi pe Louis Wu, care n-ar fi acceptat o asemenea trădare.

Pe de altă parte, ei ştiau deja prea multe. Acum că Teela era moartă, rămăseseră doar Kzinul şi Louis care cunoşteau experienţele Păpuşarilor în domeniul evoluţiei dirijate. Momeala stelară, Legile Fertilităţii… Dacă Nessus primise permisiunea de a divulga aceste informaţii pentru a studia reacţiile coechipierilor săi, probabil primise şi ordinul de a-i abandona la un moment dat, pe traseu…

Acestea nici măcar nu erau nişte idei noi. Louis fusese tot timpul în alertă încă de când Nessus recunoscuse că Păpuşarii dirijaseră o navă Outsideră spre Procyon cu ajutorul unei momeli stelare. Paranoia sa era oarecum justificată. Dar nu era nimic de făcut.

Pentru a nu-şi mai obosi mintea, Louis sparse uşa altei celule. Mai mult pe bâjbâite se strădui să sfărâme încuietorile cu laserul de semnalizare reglat pe înaltă putere şi fascicul îngust, şi la a patra încercare uşa cedă.

Imediat dinăuntru se revărsă o duhoare cumplită. Louis îşi ţinu răsuflarea şi-şi vârî înăuntru capul şi braţul ce ţinea laserul reglat pe iluminare. Cineva murise acolo după defectarea sistemului de ventilaţie. Cadavrul era întins lângă fereastra panoramică şi avea un ciocan greu în mână. Ciocanul era făcut zob. În schimb, fereastra rămăsese intactă.

Celula de alături se dovedi a fi goală. Louis se instală acolo.

Traversase temniţa pentru a ajunge la o celulă cu fereastra spre tribord. Putea să vadă drept în faţă uraganul rotitor. Mărimea sa era respectabilă, dacă ţinea seama de faptul că-i despărţeau de el aproape patru mii de kilometri. Un ochi imens, albastru şi ameninţător.

În sensul de rotaţie se mai afla o clădire plutitoare înaltă şi subţire, cam de mărimea unei nave de pasageri. O clipă Louis îşi închipui că era o navă spaţială, ascunsă aici din întâmplare şi că, pentru a scăpa de pe Inel, nu le rămânea altceva de făcut decât să…

Era o distracţie nostimă.

Louis se forţă să memoreze topografia oraşului. Putea fi un atu important. Era primul loc în care găsiseră semne de civilizaţie încă active.

După aproape o oră îşi permise o scurtă pauză. Se afla aşezat pe patul oval studiind Ochiul şi… dincolo de Ochi, destul de lateral, se zărea un mic triunghi strălucitor gri-maroniu.

— La naiba! mormăi încet Louis.

Triunghiul se distingea foarte clar în haosul alb-gri al orizontului infinit. Asta însemna că acolo era încă zi… deşi el privea direct spre tribord…

Louis se duse să-şi ia binoclul.

Binoclul îi înfăţişă fiecare detaliu la fel de clar şi contrastant ca şi cum ar fi fost vorba de craterele Lunii. Un triunghi neregulat, roşu maroniu la bază, strălucitor ca zăpada murdară în vârf… Pumnul-lui-Dumnezeu. Mult mai mare decât şi-l închipuiseră. Pentru a fi vizibil de la o asemenea distanţă, muntele trebuia să se înalţe mult dincolo de limitele atmosferei.

Scuterele parcurseseră cu aproximaţie o distanţă de 240 de mii de km de la locul prăbuşirii navei. În acest caz, Pumnul-lui-Dumnezeu ar fi trebuit să măsoare cel puţin 1600 km în înălţime. Louis fluieră uimit şi privi din nou prin binoclu.

Stând în întunericul aproape deplin, Louis deveni treptat conştient de zgomotele de deasupra sa. Curios, îşi scoase capul din celulă.

— Bun venit, Louis! mârâi vesel Interlocutorul.

Felina îi făcea semne cu carcasa crudă şi roşie, devorată pe jumătate, a unui animal de dimensiunile unei antilope. Înfulecă o bucată de mărimea unei fripturi întregi, apoi încă una. Avea dinţii construiţi pentru sfâşiere, nu pentru mestecare. Apoi îşi lungi gâtul, pentru a rupe dintr-un fel de pulpă sângerie pe care mai rămăsese copita.

— Am păstrat ceva şi pentru tine, Louis! E moartă de câteva ore, dar nu contează. Ar trebui să te grăbeşti. Ierbivorul preferă să nu ne vadă mâncând. Observă peisajul de la fereastra celulei mele.

— Aşteaptă până când îl va vedea pe cel de la fereastra mea! Ne-am înşelat în legătură cu Pumnul-lui-Dumnezeu, Kzinule! Are cel puţin 1600 km înălţime. Vârful nu-i acoperit de zăpadă, ci…

— Louis, mănâncă!

Bărbatul se simţi salivând.

— Trebuie să găsesc o metodă ca să gătesc lucrul ăsta…

În cele din urmă, îl puse pe Kzin să jupoaie pielea de pe pulpă, apoi prinse copita într-o scară ruptă şi fripse carnea cu laserul pe intensitate mare, deschidere mare.

— Chestia asta nu e proaspătă, zise neîncrezător Kzinul, dar arderea nu reprezintă o soluţie…

— Ce face Nessus? E prizonier sau se află la comandă?

— Parţial la comandă, presupun. Priveşte în sus!

Femeia nu mai era decât o siluetă minusculă pe platforma de observare, cu picioarele atârnându-i în gol, cu faţa şi scalpul scăldate de lumina care venea de jos.

— Vezi? Nu-l scapă din ochi.

Louis decise că friptura era gata. În timp ce mânca, era conştient că Interlocutorul îi urmărea cu nerăbdare mişcările lente ale maxilarelor ce mestecau fiecare îmbucătură. El personal avea senzaţia că mănâncă mai repede decât un lup. Era flămând.

Pentru a-l menaja pe Păpuşar, pământeanul şi Kzinul aruncară oasele prin fereastra spartă. După aceea, se strânseră în jurul scuterului acestuia.

— Fata este parţial condiţionată, îşi începu relatarea Nessus. Avea greutăţi în respiraţie… sau îl deranjaseră mirosurile de carne crudă şi arsă…

— Am aflat destule lucruri de la ea.

— Ţi-a spus de ce ne-a atras în cursă?

— Da, şi multe altele. Am avut noroc. Este astronaut — a fost pe o navă colectoare.

— Ura! strigă Louis.