Lumea Inelară

CAPITOLUL 22 Căutătorul

Pe Halrloprillalar o îngrozea Interlocutorul, iar Nessus era destul de precaut ca să-i dea drumul de sub influenţa taspului. Pretindea că este nevoit să-i amplifice doza de tasp de fiecare dată când îl vedea pe Kzin şi că în cele din urmă femeia avea să ajungă să se bucure de apariţia acestuia. Între timp, amândoi evitau compania Kzinului.

În consecinţă, ei aşteptau în altă parte în vreme ce Louis şi Kzinul stăteau întinşi pe burtă pe platforma de observaţie, studiind penumbra blocului celular.

— Dă-i bătaie! îl îndemnă Louis pe tovarăşul său.

Kzinul declanşă ambele fascicule.

Răsună un tunet care se repercută ca un ecou în blocul celular. Un punct incandescent apăru pe perete, la mare înălţime, chiar sub tavan. Acesta începu să se mişte încet, în sensul acelor de ceasornic, lăsând în urmă o dâră roşie strălucitoare.

— Taie bucăţi, îl sfătui Louis pe Interlocutor. Dacă întreaga masă se separă dintr-o dată, vom fi azvârliţi ca nişte muşte de pe un câine care se scutură.

Ascultător, Kzinul schimbă unghiul tăieturii.

Cu toate acestea, clădirea basculă atunci când căzu prima bucată. Louis se agăţă de podea. Prin deschiderea apărută văzu lumina soarelui, oraşul şi oamenii.

Dar nu reuşi să aibă o perspectivă direct în jos până ce o jumătate de duzină de bucăţi n-o luară şi ele pe urmele celei dintâi.

Văzu un altar din lemn şi o machetă confecţionată din metal argintiu, de formă rectangulară de pe care se ridica o cupolă parabolică. Altarul putu fi observat doar o clipă, până când următoarea masă de structură decupată căzu în apropierea lui şi îşi împrăştie resturile în toate direcţiile. După aceea nu mai rămase decât praf şl metal încovoiat. Oamenii o luaseră la fugă cu mult timp înainte.

— Închipuie-ţi, o groază de lume în inima unui oraş abandonat, la mulţi kilometri distanţă de ogoare! se plânse pământeanul lui Nessus. O distantă de o zi. Ce naiba fac ăştia aici?

— O slăvesc pe zeiţa Halrloprillalar. Ei sunt sursa de hrană a lui Prill.

— Aha! Îi aduc ofrande…

— Desigur. Nu înţeleg, însă, ce te deranjează…

— Ar fi putut fi loviţi.

— Poate că unii au şi fost loviţi.

— Şi cred că am văzut-o pe Teela, acolo jos. Doar pentru o clipă.

— Prostii, Louis! Să testăm forţa noastră motoare?

Scuterul Păpuşarului era îngropat într-o gogoaşă gelatinoasă de plastic transparent. Nessus se aşeză lângă pupitrul lăsat liber. Fereastra panoramică le oferea o vedere impresionantă a oraşului: docurile, turnurile plutitoare plate ale Centrului Civic, jungla în expansiune care probabil fusese cândva un parc… Toate la aproape o mie de metri sub ei.

Louis îşi compuse o poză de paradă. Ca model de inspiraţie pentru echipajul său, eroicul comandant stă în mijlocul punţii de comandă. Motoarele tip rachetă deteriorate pot exploda la prima solicitare, dar riscul e necesar. Navele de război Kzinti trebuie oprite înainte de a se apropia de Pământ!

— N-o să meargă, îşi dădu cu părerea bărbatul.

— De ce nu? se miră Păpuşarul. Tensiunile n-ar trebui să depăşească…

— Un castel zburător, pentru numele lui Finagle! Abia acum mi-am dat seama cât de nebunesc e planul nostru. Probabil că ne-am pierdut minţile! Să ne îndreptăm spre casă într-o jumătate de zgârie-nori…

Atunci clădirea vibră şi Louis înţepeni. Nessus pornise propulsia.

Oraşul începu să alunece prin faţa ferestrei, din ce în ce mai rapid. Acceleraţia se micşoră. Nici un moment nu depăşise 0,3 m/s². Viteza maximă părea să fie în jur de 300 km/oră, iar castelul era stabil ca o stâncă.

— Se vede treaba că am centrat aeroscuterul corect, zise Nessus. Podeaua este orizontală, după cum îţi dai seama, iar structura nu arată nici o tendinţă de rotaţie. Şi acum încotro?

Pământeanul nu răspunse.

— Unde mergem Louis? Kzinul şi cu mine n-avem nici un fel de plan. Indică-ne direcţia!

— Spre tribord.

— Foarte bine. Drept spre tribord?

— Drept. Trebuie să ocolim Ochiul furtunii. Apoi cotim cu 45 de grade, sau cam aşa ceva, spre babord.

— Cauţi oraşul în care se află un turn plutitor numit Cerul?

— Da. Îl poţi găsi?

— N-o să fie nici o problemă. Am avut nevoie de trei ore de zbor ca să ajungem aici; ne vom întoarce la turn în treizeci de ore, maximum. Şi apoi, ce vom face?

— Depinde.

Imaginea era atât de veridică! Numai deducţie pură şi imaginaţie, şi totuşi… era atât de veridică! Louis Wu avea tendinţa de a visa cu ochii deschişi, color.

Atât de veridică. Dar era şi reală?

Era înspăimântător cât de repede-i dispăruse încrederea în turnul zburător. Cu toate acestea, clădirea continua să zboare, fără a avea nevoie de priceperea lui.

— Ierbivorul pare mulţumit să-ţi execute comenzile, zise Kzinul. Scuterul zumzăia monoton, la câţiva metri distanţă. Peisajul trecea prin dreptul ferestrei panoramice. Ochiul furtunii se profila într-o parte, urmărindu-i cu privirea sa gri pătrunzătoare.

— Ierbivorul şi-a pierdut minţile, bombăni Louis. Presupun că tu ai mai multă raţiune.

— Nicidecum. Dacă ai un ţel sunt mulţumit să te urmez. Dar dacă acesta va implica şi o luptă, ar trebui să cunosc unele amănunte.

În loc de răspuns, pământeanul emise un soi de mormăit.

— Oricum, ar trebui să cunosc unele amănunte, ca să-mi pot da seama dacă va fi necesar să ne luptăm, insistă Kzinul.

— Pui bine problema! zâmbi celălalt. Interlocutorul aşteptă.

— Mergem după firul pătratului de umbră, zise Louis. Îţi mai aminteşti de firul în care am intrat după ce protecţia împotriva meteoriţilor ne-a avariat nava? Mai târziu, el a început să cadă peste oraş, peste turnul plutitor, buclă după buclă, la nesfârşit. Acum, în acel loc, ar trebui să existe zeci de mii de kilometri, o cantitate mult mai mare decât am avea nevoie pentru ceea ce mi-am pus în cap.

— Ce ai de gând, Louis?

— Să fac rost de acest fir. Sunt şanse ca băştinaşii să ni-l dea, dacă Prill îl cere în mod politicos şi dacă Nessus îşi foloseşte taspul.

— Şi după asta?

— După asta, o să aflaţi cu toţii cât sunt de nebun.

Turnul se deplasa spre tribord, precum un transatlantic al cerului. Navele spaţiale nu fuseseră niciodată atât de spaţioase. Cele care zburau în atmosferă nici nu puteau fi puse în discuţie. Pe scurt, nu exista nimic comparabil în spaţiul cunoscut. În total, călătorii aveau la dispoziţie şase punţi!

Totuşi, erau şi unele lipsuri ce riscau să devină sâcâitoare. Rezerva de hrană de la bord era constituită din carne congelată, fructe perisabile şi produsele oferite de bucătăria scuterului lui Nessus. Hrana Păpuşarilor nu era nutritivă pentru oameni, cel puţin aşa spunea Nessus. Din cauza asta, micul dejun şi cina lui Louis erau reprezentate de carne friptă cu laserul de semnalizare şi fructe roşii cât pumnul.

În plus, nu era apă.

Şi nici cafea.

Prill fusese convinsă să caute câteva sticle conţinând o băutură alcoolică. Ţinuseră o mică ceremonie de botez al navei într-o încăpere de pe „punte”, pe durata căreia Kzinul fusese împins politicos într-un colţ, iar Prill nu îndrăznise să se îndepărteze de uşă. Nimeni nu dorise să accepte numele propus de Louis, Improbabilul, aşa încât au fost patru botezuri în patru limbi diferite.

Băutura era… proastă. Kzinul nu putea s-o suporte, iar Nessus nici măcar nu încercase s-o guste. Dar Prill dăduse gata o sticlă, le astupase pe celelalte şi le pusese bine.

Ceremonia de botez se transformă într-o lecţie de limbă. Louis îşi îmbogăţi vocabularul cu câteva cuvinte elementare din Limbajul Inginerilor Lumii Inelare. Descoperi că Interlocutorul era capabil să înveţe mai repede decât el. Probabil că atât el, cât şi Nessus fuseseră antrenaţi să se descurce cu limbaje umane, moduri de gândire umane, cu restricţii în domeniul limbajului şi auzului. Acesta putea fi încadrat în acelaşi tip.

Se despărţiră pentru cină. Din nou Nessus mâncă singur folosind bucătăria scuterului său, Louis şi Prill se delectară cu carne friptă, iar Kzinul, ascuns prin vreun cotlon, îşi devoră porţia de carne crudă.

După aceea, îşi continuară lecţia de limbă. Pământeanul începu s-o urască. Ceilalţi făceau progrese mari, însă el se simţea ca un idiot.

— Dar, Louis, trebuie să învăţăm limba! insistară tovarăşii lui. Viteza noastră de călătorie e redusă şi trebuie să facem rost de hrană. Vom fi obligaţi să luăm legătura cu băştinaşii.

— Ştiu. Dar niciodată nu mi-au plăcut limbile străine.

Căzu întunericul. În ciuda faptului că se aflau la distanţă de Ochiul Furtunii, plafonul de nori era compact şi noaptea semăna cu gura unui Dragon. Louis ceru întreruperea lecţiei. Era obosit, iritat şi cât se poate de nesigur de el. Ceilalţi îl lăsară să se odihnească.

Urmau să depăşească Ochiul furtunii peste aproximativ zece ore.

Louis plutea la limita unui somn obositor, când Prill se întoarse. Îi simţi îmbrăţişarea lascivă şi se trezi.

Apoi femeia se depărtă brusc şi începu să-i vorbească în limba ei, dar folosind un idiom simplificat, pentru ca Louis s-o poată înţelege.

— Tu eşti şeful?

Cu ochii cârpiţi de somn, bărbatul se gândi preţ de câteva momente.

— Da, răspunse el în cele din urmă, simplificând astfel o situaţie complexă.

— Fă-l pe cel cu două capete să-mi dea maşina lui!

— Cum? îşi căută Louis cuvintele. Ce anume?

— Maşina lui care mă face fericită. O vreau! Tu o s-o iei de la el! Louis izbucni în râs, având convingerea că începea s-o înţeleagă.

— Mă vrei? Atunci trebuie să i-o iei! repetă Prill supărată.

Păpuşarul avea un lucru pe care femeia şi-l dorea cu ardoare. În schimb, ea nu avea nici o posibilitate de a face presiuni asupra lui, deoarece el nu era om. Louis era singurul bărbat ce se găsea prin preajmă. Puterea ei urma să-l facă să se supună voinţei sale. Pesemne că metoda asta funcţionase de fiecare dată. Nu era ea oare o zeiţă?

Era posibil ca părul lui s-o fi făcut să-l judece greşit. Probabil presupusese că el aparţinea clasei de jos sau că era doar pe jumătate Inginer, din cauza feţei sale spâne. Asta ar fi presupus faptul că se născuse după Prăbuşirea Oraşelor şi nu avea drogul tinereţii. În viziunea ei Louis ar fi trebuit să se afle în primul flux al tinereţii.

— Ai perfectă dreptate! îi zise Louis în limba lui.

Prill îşi încleştă pumnii, furioasă, deoarece batjocura era clară.

— Uri bărbat de treizeci de ani ar fi o păpuşă în mâinile tale, continuă el. Numai că eu sunt puţin mai bătrân.

Şi râse din nou.

— Unde ţine maşina? susură Prill.

În întuneric femeia alunecă spre el — o umbră senzuală. Scalpul ei strălucea uşor, părul negru i se răsfiră pe umeri. Louis simţi cum i se opreşte respiraţia. Totuşi, în cele din urmă îşi găsi cuvintele:

— Este lipită de scheletul său, sub piele. Într-unul dintre capete.

Prill scoase un sunet ca un sughiţ. Trebuia să fi înţeles: jucăria era implantată în mod chirurgical. Se răsuci scurt pe călcâie şi părăsi încăperea.

Bărbatului îi trecu prin minte s-o urmeze. O dorea mai mult decât era dispus s-o recunoască. Dar îşi aminti că exista riscul ca ea să-i anihileze personalitatea. În plus, scopurile ei nu se potriveau întru totul cu ale sale.

Şuierul vântului crescu în mod treptat. Somnul lui Louis deveni agitat… şi se transformă într-un vis erotic.

Deschise ochii.

Prill îngenunchease, încălecându-l ca pe o sanie, plimbându-şi degetele uşor pe pieptul şi pe abdomenul său. Şoldurile i se mişcau în mod ritmic şi Louis începu să se mişte şi el, drept răspuns. Femeia îl strunea ca pe un instrument muzical.

— Când am să termin, o să-mi fii dator! cârâi ea.

În vocea ei se distingea plăcerea, dar nu plăcerea femeii născută din desfătarea bărbatului. Era simţământul unei puteri ce o înlănţuia.

Atingerea ei era la fel de fluidă ca un sirop. Prill cunoştea un secret străvechi şi teribil, şi anume că fiecare femeie se năştea cu un fel de tasp a cărui putere devenea nelimitată, dacă învăţa să se folosească cum trebuia de el. S-ar fi folosit de acest tasp şi apoi s-ar fi retras, şi iar s-ar fi folosit şi s-ar fi retras, până când Louis ar fi implorat să-i fie acordat dreptul de a o servi…

Ceva se schimbase în ea. Figura inexpresivă nu trăda nimic, dar bărbatul îi auzi icnetele de plăcere şi-i simţi o modificare în mişcări. Continuă să se mişte, până când ajunseră în acelaşi timp la final.

Femeia rămase lângă el toată noaptea. Din când în când, se trezeau şi făceau dragoste, apoi adormeau la loc. Dacă în decursul acestor episoade Prill simţi dezamăgirea, nu o arătă sau Louis nu o putu sesiza. Ştia doar că încetase să-l mai folosească ca pe un instrument muzical. Acum cântau într-un duet.

Ceva se întâmplase cu ea. Louis bănuia cam despre ce era vorba.

Zorile se iviră cenuşii, mirosind a furtună. Vântul urla în jurul bătrânei clădiri. Ploaia spăla fereastra panoramică de pe puntea de comandă şi intra prin ferestrele sparte de sus. Improbabilul ajunsese foarte aproape de Ochiul furtunii.

Louis se îmbrăcă şi părăsi puntea de comandă. Îl găsi pe Nessus pe culoar.

— Ei, tu! urlă el. Păpuşarul înlemni.

— Ce s-a întâmplat, Louis?

— Ce i-ai făcut lui Prill noaptea trecută?

— Mai degrabă, ar trebui să-mi fii recunoscător! Individa încerca să te controleze, să te condiţioneze pentru a se putea folosi apoi de tine. Am auzit toată discuţia…

— Ai folosit taspul asupra ei.

— l-am oferit o doză de trei secunde de intensitate medie în timp ce eraţi angajaţi în activitatea voastră de reproducere. Acum ea este cea condiţionată.

— Monstrule! Eşti un monstru egoist!

— Nu te apropia mai mult, Louis!

— Prill este un om cu voinţă proprie.

— Şi cum rămâne cu propria ta voinţă?

— Nu mă pândea nici un fel de pericol! Nu mă poate controla!

— Cumva te deranjează şi altceva, Louis? Nu-ţi face probleme: nu sunteţi primul cuplu uman pe care i-am văzut reproducându-se. A trebuit să ştiu totul despre specia voastră. Nu te apropia mai mult, Louis!

— Nu aveai dreptul!

În mod sigur, pământeanul nu intenţionase câtuşi de puţin să-i facă vreun rău Păpuşarului. Îşi încleştase furios pumnii, dar nu avusese de gând să se folosească de ei. Furios, înaintă…

Si, în aceeaşi clipă, fu în extaz.

Se trezi în mijlocul celei mai mari bucurii pe care o simţise vreodată, fiind totodată conştient de faptul că Nessus folosea taspul asupra sa. Fără să-şi lase timp să mai analizeze consecinţele, îşi luă avânt.

Îşi folosi toată forţa pentru a se smulge de sub acţiunea taspului. Nu era mare lucru, dar se folosi de ea pentru a-l lovi pe Păpuşar în laringe, sub maxilarul stâng.

Consecinţele se dovediră a fi hidoase. Nessus făcu „hâc”, se poticni, dându-se îndărăt, şi opri acţiunea taspului…

Greutatea tuturor regretelor moştenite de oameni se prăbuşi pe umerii lui Louis Wu. Bărbatul se întoarse cu spatele şi se îndepărtă. Dorea să plângă, dar, mai mult decât atât, nu voia ca Păpuşarul să-i vadă faţa.

Hoinări la întâmplare fără a recepta nimic altceva decât vidul din interiorul său. Numai coincidenţa îl aduse în dreptul scării principale.

Fusese pe deplin conştient de ceea ce se întâmpla cu Prill. Aflat în echilibru deasupra unui hău de treizeci de metri, arsese de nerăbdare să-l vadă pe Nessus folosindu-şi taspul asupra ei. Văzuse electrozi implantaţi în craniu şi ştia ce efecte provocau aceştia.

Condiţionare! Ca şi cum ar fi fost vorba de un animal de laborator! Iar Prill îşi dădea seama de acest lucru. Noaptea trecută reprezentase ultima ei încercare temerară de a se elibera de sub puterea taspului.

Acum Louis simţea pe propria-i piele cu ce anume se luptase femeia.

— N-ar fi trebuit să fac una ca asta, îşi zise Louis. O să mă străduiesc să şterg totul cu buretele.

Chiar şi într-o asemenea disperare neagră, expresia era caraghioasă. Nu puteai şterge cu buretele o asemenea experienţă.

Din nou, coincidenţa îl făcu să coboare treptele în loc să le urce, sau poate că subconştientul îşi amintise ceva ce el uitase.

Vântul urla în jurul său, împroşcându-l cu stropi de ploaie din fiecare direcţie în momentul în care atinse platforma de observaţie. Ceva din afara acesteia îi atrase atenţia. Începea să-şi aline durerea apărută odată cu dispariţia efectului de tasp.

Cândva, Louis Wu îşi jurase să trăiască veşnic.

Acum, mult mai târziu, cunoştea obligaţiile implicate de o astfel de hotărâre.

— Trebuie s-o vindec, vorbi el cu voce tare. Dar cum? Nu există simptome de retragere fizică… totuşi, asta nu-i va fi de mare ajutor, dacă ea va lua hotărârea să păşească printr-o fereastră spartă. Cum mă pot vindeca eu însumi?

Căci o parte minusculă din el încă striga de dorul taspului şi niciodată acest strigăt nu avea să se mai oprească.

Obişnuinţa drogului nu reprezenta altceva decât un produs al memoriei. Nu trebuia decât s-o imobilizeze undeva pe Prill, punându-i la îndemână o rezervă de drog al tinereţii, şi în timp memoria avea să se înceţoşeze…

— La naiba! Avem nevoie de ea!

Femeia ştia foarte multe lucruri despre camera maşinilor de pe Improbabil şi, ca atare, nu putea fi înlocuită. Trebuia să-i silească pe Nessus să nu mai folosească taspul şi, în paralel, s-o ţină o vreme sub observaţie. La început probabil că avea să fie cumplit de deprimată…

Brusc, mintea lui Louis sesiză ceea ce ochii săi vedeau de o bună bucată de vreme.

Vehiculul se afla dedesubtul platformei de observaţie, la o distanţă de aproximativ şapte metri. În formă de săgeată, cu deschideri înguste pentru hublouri, acesta sălta fără putere în bătaia vânturilor înconjurătoare, prins într-o capcană electromagnetică pe care nimeni nu-şi amintise s-o decupleze.

Louis privi o singură dată cu atenţie, pentru a fi sigur că ceea ce vedea în spatele ecranelor de vânt era o faţă. Apoi se năpusti pe trepte, în sus, strigând după Prill. Nu cunoştea cuvintele necesare, dar o apucă de umăr, o împinse în josul scării şi-i arătă despre ce era vorba. Ea încuviinţă din cap, după care alergă să acţioneze comenzile capcanei. Săgeata se lipi de marginea platformei. Primul ocupant se târî afară folosindu-şi ambele braţe pentru sprijin, deoarece vântul sufla ca un uragan.

Era Teela Brown. Louis nu părea prea surprins.

Al doilea ocupant al vehiculului era un arhetip atât de ostentativ, încât bărbatul izbucni în hohote de râs. Tânăra arboră o expresie distantă, semn că era surprinsă şi jignită.

Pătrunseră în Ochiul furtunii. Vântul se năpustea prin puţul scării care ducea la platforma de observaţie, şuiera pe coridoarele primului etaj şi ieşea prin ferestrele sparte de la niveluri superioare.

Încăperile fuseseră invadate de stropi de ploaie.

Teela, însoţitorul ei şi echipajul Improbabilului se adunaseră în dormitorul lui Louis, pe puntea de comandă. Însoţitorul brunet al Teelei discuta grav cu Prill într-un colţ, ceea ce n-o împiedica pe aceasta să-l supravegheze cu un ochi atent atât pe Kzin, cât şi fereastra panoramică. Ceilalţi o înconjuraseră pe Teela care începuse să-şi spună povestea.

Echipamentele poliţiei distruseseră cea mai mare parte a dispozitivelor scuterului său. Locatorul, intercomunicaţia, pliul sonic şi bucătăria se făcuseră praf într-o clipită.

Teela supravieţuise deoarece pliul sonic avea prin construcţie o caracteristică de undă staţionară. Ea simţise curentul de aer şi acţionase imediat retrocâmpul, înainte ca vântul cu viteza de 2 Mach să-i smulgă capul de pe umeri. În câteva secunde coborâse sub viteza maximă admisă pe teritoriul oraşului. Capcana fusese pe cale să-i distrugă vehiculul, dar îşi încetase acţiunea. În momentul în care curentul de aer pătrunsese prin efectul stabilizator creat de pliul sonic, viteza lui era tolerabilă.

Dar Teela era departe de a fi calmă. Trecuse prea aproape de moarte în Ochiul furtunii. Acest al doilea atac survenise prea rapid. În consecinţă, îşi condusese scuterul în jos, căutând prin întuneric un loc de aterizare. Găsise o piaţetă înconjurată de magazine. Era luminată: uşile ovale ale acestora străluceau în nuanţe de portocaliu. Scuterul aterizase izbindu-se cu putere de sol, dar atunci nu-i păsa de asta. Era jos.

Tocmai descălecase când scuterul se înălţase din nou. Mişcarea o aruncase peste cap. Se ridicase în patru labe, scuturându-şi pletele şi încercând să-şi limpezească mintea. Când privise în sus, scuterul nu mai era decât o mică siluetă în formă de clopot.

Teela începu să plângă.

— Probabil că ai încălcat o interdicţie de parcare, îşi dădu Louis cu părerea.

— Nu-mi păsa ce se întâmplase. Mă simţeam… Fata nu-şi găsi cuvintele, dar încercă totuşi să-şi continue descrierea: Doream să spun cuiva că m-am pierdut. Dar nu era nimeni în apropiere. Prin urmare, m-am aşezat pe una din treptele de piatră şi am început să plâng. Am plâns ore întregi. Mi-era frică să plec de acolo pentru că ştiam că veţi veni după mine. Atunci a apărut el.

Teela făcu un semn cu capul către escorta ei, apoi povesti mai departe:

— A fost surprins să mă găsească acolo. M-a întrebat ceva, însă nu l-am înţeles. Dar a încercat să mă liniştească. Am fost fericită că se afla acolo, chiar dacă nu mă putea ajuta în vreun fel.

Louis dădu din cap în tăcere. Teela s-ar fi încrezut în oricine. În mod inevitabil ar fi cerut ajutor primului străin care ar fi trecut pe acolo. Şi ar fi fost în perfectă siguranţă procedând astfel.

Însoţitorul ei era neobişnuit.

Era un adevărat erou. Puteai spune asta dintr-o privire, fără să-l fi văzut luptându-se cu dragonii. Nu era nevoie decât să te uiţi la muşchii lui, la statura lui, la sabia din metal negru… Avea trăsături dure, aducând cu cele ale efigiei din castelul numit Cerul. În plus, i se adresa lui Prill într-un mod extrem de curtenitor, aparent fără a sesiza că aparţinea altui sex. Oare se comporta aşa pentru că Prill era femeia altui bărbat?

Era proaspăt ras. Sau, mai probabil, era pe jumătate Inginer. Avea părul lung, blond cenuşiu şi nu prea curat, cu o tăietură nobilă. În jurul taliei purta un fel de fustanelă, confecţionată din pielea unui animal.

— Mi-a dat să mănânc, continuă Teela. M-a îngrijit. Patru bărbaţi au încercat să ne jefuiască ieri şi el i-a pus pe fugă doar cu sabia! Dar lucrul cel mai important este că a învăţat destul de multă interplanetară în doar câteva zile.

— Serios?

— Are destulă experienţă în domeniul limbilor străine.

— Asta a fost cea mai nedreaptă remarcă!

— Poftim?

— Las-o baltă! Continuă!

— E bătrân, Louis. A luat o doză masivă de ceva similar acceleratorului metabolic, cu multă vreme în urmă. Spune că a cumpărat-o de la un vrăjitor rău. Este atât de bătrân, încât bunicii săi îşi amintesc Prăbuşirea Oraşelor. Şi ştii cum îşi petrece viaţa? — Zâmbetul ei deveni răutăcios. — … Este angajat într-un fel de aventură. Cu mult timp în urmă a făcut un jurământ că va merge până la baza Arcadei. Pentru asta se zbate de sute de ani.

— La baza Arcadei?

Tânăra încuviinţă din cap. Zâmbea, părând că apreciază gluma, dar privirea ei trăda şi altceva. Louis mai descifrase iubire în ochii Teelei, dar niciodată tandreţe.

— Şi eşti mândră de el din cauza asta?! Prostuţă mică, nu ştii că nu există nici o Arcadă?

— Ba da.

— Şi atunci de ce nu-i spui?

— Dacă-i spui tu, am să te urăsc. A irosit prea mult timp căutând-o. Şi face numai fapte bune. Cunoaşte câteva meşteşuguri simple şi le răspândeşte de-a lungul Inelului în călătoria sa.

— Câtă informaţie poate purta cu el? Nu pare a fi prea inteligent.

— Nu este.

Din tonul Teelei reieşea asta.

— Dar dacă voi călători cu el, îi voi putea învăţa pe băştinaşi infinit mai multe lucruri.

— Ştiam că o să vină şi asta! murmură Louis, resimţind o durere surdă.

Oare ea ştia că-l rănise? Probabil că acum puţin îi păsa de el.

— Am rămas în piaţă aproape o zi, înainte ca să-mi dau seama că veţi veni după scuterul meu, şi nu după mine. El mi-a vorbit despre Hal… mă rog,… despre zeiţa aceea, despre turnul plutitor şi despre vehiculele prinse în capcană. Prin urmare, am mers acolo. Am stat în preajma altarului, aşteptând să vă observ scuterele. Apoi clădirea a început să se desfacă în bucăţi. După aceea, Căutătorul…

— Căutătorul?

— Ăsta-i numele pe care şi l-a ales singur. Când cineva îl întreabă de ce, el îl lămureşte că se află în drum spre baza Arcadei şi îl poate povesti despre aventurile pe care le-a avut în cale… Înţelegi?

— Mda.

— Aşadar, Căutătorul a început să verifice motoarele tuturor vechilor vehicule. Mi-a spus că piloţii obişnuiau să-şi oprească motoarele atunci când erau prinşi de poliţie, astfel încât ele să nu se ardă.

Louis, Kzinul şi Nessus schimbară între ei priviri ce exprimau uimirea. Jumătate dintre maşinile alea vechi ar fi putut fi încă utilizabile!

— Am găsit un vehicul care funcţiona, continuă Teela. Vă urmăream, dar exista riscul să vă pierdem în întuneric. Din fericire, câmpul-capcană ne-a prins pentru depăşire de viteză.

— Din fericire, fireşte! mormăi Louis. Cred că am auzit zgomotul sonic noaptea trecută, dar nu sunt sigur…

Căutătorul se oprise din vorbit. Se sprijinea confortabil cu spatele de zid, privindu-l pe Interlocutor, cu un zâmbet pe jumătate ascuns.

Kzinul îi susţinu privirea. Pământeanul avu impresia că amândoi se întrebau ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi încins o bătaie straşnică.

Dar Prill îşi întoarse ochii spre fereastra panoramică şi înlemni. Când urletul vântului se mai domoli, începu să tremure.

Poate mai văzuse formaţiuni ca Ochiul furtunii. Cratere mici, provocate de asteroizi, rapid reparate, întotdeauna întâmplându-se departe, în altă parte, dar de fiecare dată fotografiate pentru mass-media de pe Lumea Inelară. Întotdeauna un Ochi al furtunii reprezentase un motiv de teamă. Atmosfera respirabilă scurgându-se în spaţiul interstelar… Un uragan culcat pe o parte, având la partea sa finală o scurgere similară cu cea a unei băi… Iar dacă ai fi fost prins în curentul de aspiraţie…

Vântul urla şi mai tare.

— Sper că această clădire e suficient de masivă, vorbi Teela cu o nuanţă de îngrijorare în glas.

Louis era uimit. Cât de mult se schimbase! Dar Ochiul furtunii o ameninţase în mod direct, atunci când…

— Am nevoie de ajutorul tău, îi zise ea. Ştii, îl vreau pe Căutător.

— Înţeleg…

— Şi el mă vrea pe mine, dar are un ciudat simţ al onoarei. Am încercat să-i povestesc despre tine, atunci când l-am silit să urmărească clădirea plutitoare. A devenit foarte neliniştit şi a încetat să se mai culce cu mine. Crede că-ţi aparţin.

— Asta-i o formă de sclavie?

— Sclavie pentru femei, presupun… O să-i spui că nu eşti stăpânul meu, nu-i aşa?

Bărbatul simţi un nod în gât.

— Am putea economisi multe explicaţii dacă i te-aş vinde, pur şi simplu. Dacă asta e ceea ce vrei…

— Corect. Vreau să călătoresc în jurul Lumii Inelare împreună cu el. Îl iubesc, Louis!

— Desigur. Aţi fost făcuţi unul pentru celălalt. Era scris să vă întâlniţi. Cele o sută de miliarde de cupluri care au simţit exact la fel…

Fata începuse să-l privească cu îndoială.

— Nu cumva eşti… sarcastic, Louis?

— În urmă cu o lună, n-ai fi putut deosebi sarcasmul de un tranzistor pe sticlă. Nu, lucrul cel mai ciudat este că nu sunt sarcastic. Cele o sută de miliarde de cupluri nu contează, pentru că ele nu făceau parte din acest experiment nebun al Păpuşarilor.

Dintr-o dată, cu toţii îşi concentrară atenţia asupra lui. Chiar şi Căutătorul îl privi, intrigat de faptul că toţi se uitau la Louis. Dar Louis avea ochi doar pentru Teela Brown.

— Ne-am prăbuşit pe Lumea Inelară, continuă el cu blândeţe, deoarece ea este mediul tău ideal. Aveai nevoie să înveţi lucruri pe care nu le-ai putut deprinde pe Pământ sau oriunde în spaţiul cunoscut. Poate că există şi alte motive. Un accelerator metabolic mai bun, de exemplu, şi mai mult spaţiu vital. Dar motivul principal pentru care te afli aici este să înveţi.

— Să învăţ ce?

— Ce este durerea. Frica. Pierderea celorlalţi. Ai devenit o altă femeie, de când te afli aici. Cu câtva timp în urmă erai un fel de… abstracţie. Ţi-ai scrântit vreodată degetul?

— Ce cuvânt ciudat! Nu cred.

— Ţi-ai ars vreodată tălpile?

Teela îi aruncă o scurtă privire. Îşi amintise.

— Mincinosul s-a prăbuşit pentru ca tu să ajungi aici. Am călătorit câteva sute de mii de kilometri pentru a i te oferi Căutătorului. Scuterul tău te-a adus precis deasupra lui şi a intrat în capcana poliţiei exact în acest punct, deoarece Căutătorul este bărbatul cu care ţi-era sortit să fii împreună.

Teela zâmbi la ultima remarcă, dar Louis nu-i întoarse zâmbetul. Continuă:

— Şansa ta impunea să ai timp suficient pentru a-l cunoaşte. Din acest motiv Kzinul şi cu mine am atârnat cu capul în jos…

— Louis!

— …deasupra unui gol de treizeci de metri, timp de vreo douăzeci de ore. Dar se putea şi mai rău.

— Asta depinde de punctul de vedere, mârâi Kzinul. Louis îl ignoră şi îşi duse raţionamentul şi mai departe:

— Mai întâi te-ai îndrăgostit de mine deoarece respectivul sentiment îţi oferea un motiv să te alături expediţiei spre Lumea Inelară. Nu mă mai iubeşti pentru că nu mai ai nevoie de mine. Eşti aici. Şi eu m-am îndrăgostit de tine din acelaşi motiv, fiindcă norocul Teelei Brown m-a folosit ca pe o marionetă… Dar adevărata marionetă eşti tu. Vei dansa agăţată de sfori tot restul vieţii tale. Numai Finagle ştie dacă eşti capabilă de liber arbitru. Vei avea destule necazuri încercând să-l foloseşti…

Teela se albise la faţă şi încremenise. Faptul că nu plângea era doar rezultatul unui exerciţiu evident de autocontrol. Înainte n-ar fi fost în stare să se stăpânească.

Căutătorul îngenunche privindu-i pe amândoi şi începu să-şi plimbe degetul pe tăişul sabiei sale de metal negru. Chiar şi pentru mintea lui limitată era clar că Teela suferea. Fără îndoială, individul încă mai credea că ea îi aparţinea lui Louis Wu.

Louis se întoarse către Păpuşar. Nu fu surprins să vadă că acesta se ghemuise din nou, vârându-şi capetele sub burtă şi retrăgându-se din faţa universului. Bărbatul îl apucă de încheietura piciorului din spate şi descoperi că-l putea rostogoli uşor pe spate. Nessus nu cântărea mai mult decât el. Păpuşarului nu-i plăcu mişcarea. Încheietura tremură în mâna lui Louis.

— Voi aţi provocat toate astea, continuă pământeanul, cu egoismul vostru monstruos! Acest egoism mă preocupă la fel de mult ca şi greşeala îngrozitoare pe care aţi făcut-o. Cum de este posibil, totuşi, să fiţi atât de puternici, de decişi, dar şi atât de proşti? Ai priceput că tot ce s-a întâmplat aici cu noi a fost doar un efect secundar al norocului Teelei Brown?

Mingea care era Nessus se strânse şi mai tare. Căutătorul privea fascinat întregul spectacol.

— Acum te poţi întoarce în lumea ta ca să le spui celorlalţi că modificarea obiceiurilor de înmulţire ale oamenilor constituie o acţiune riscantă. Spune-le că mai multe exemplare tip Teela Brown ar putea face praf legile probabilităţii. Chiar şi legile fizicii nu reprezintă altceva decât probabilităţi la nivel atomic. Aminteşte-le că Universul este o jucărie prea complicată ca să încerci să te joci cu ea.

Spune-le toate astea după ce vei ajunge acasă. Până atunci, însă, pune capăt imediat acestui circ! Am nevoie de firul pătratului de umbră, iar tu o să faci rost de el! Aproape că am depăşit Ochiul furtunii. Ieşi de acolo, Nessus…

Păpuşarul se dezdoi şi se ridică în picioare.

— Mă faci să mă simt ruşinat, Louis… începu el.

— Îndrăzneşti să-mi spui asta, aici?

Înghiţindu-şi restul cuvintelor, Nessus se întoarse scurt spre fereastra panoramică şi începu să privească furtuna.