Capitolul 8 ŞOBOLANII

Domnule colonel, până acum jocurile au fost programate cinstit. Cu stelele distribuite fie aleator, fie simetric.

Cinstea e un atribut minunat, Anderson. N-are nimic de a face cu războiul.

Jocul va fi compromis. Clasamentele comparative vor fi lipsite de sens.

Slava Domnului!

Va dura luni de zile, ani, până să proiectam şi să testam noile săli de luptă.

De asta ţi-am cerut-o acum. Ca să începi. Să fii creativ. Să te gândeşti la toate combinaţiile de stele. Imposibile şi incorecte. Să te gândeşti la alte căi de a forţa regulamentul. Anunţuri în ultima clipa. Forţe inegale. După aceea, rulează simulările şl vezi care sunt cele mai dure şl cele mai simple. Dorim o progresie inteligentă. Dorim să-l dezvoltăm.

Când intenţionaţi să-l faceţi comandant? La opt ani?

Bineînţeles că nu. Încă nu i-am strâns armata.

Ah, deci aşa intenţionaţi să aranjaţi lucrurile?

Te-ai apropiat prea mult de joc, maiorule. Uiti că nu-i altceva decât un exerciţiu de antrenament.

E în acelaşi timp poziţie, identitate, scop, nume; tot ceea ce-i modelează pe copiii aceştia vine din joc. Când se va afla că poate fi manipulat, cântărit, aranjat, Şcoala nu va mai exista. Nu exagerez.

Ştiu.

De aceea, sper că Ender Wiggin este într-adevăr cel căutat, pentru că veţi distruge eficienţa metodei noastre de instruire pentru mult timp.

Dacă nu-i Ender, dacă vârful lui de sclipire militară nu coincide cu sosirea flotei noastre la planetele gândacilor, atunci n-o să mai conteze care-i metoda de instruire.

Sper să mă scuzaţi, domnule Graff, dar consider că trebuie să raportez Strategului şi Hegemonului ordinele dumneavoastră şi opinia mea asupra consecinţelor.

De ce nu dragului nostru Amiral?

Toată lumea ştie că-l aveţi în buzunar.

Câtă ostilitate, maior Anderson! Şi crezusem că suntem prieteni.

Suntem. Şi cred că aveţi dreptate în legătură cu Ender. Pur şi simplu nu sunt de acord ca singur, absolut singur, să hotărâţi soarta lumii.

Nici măcar nu cred că am dreptul să decid soarta lui Ender Wiggin.

Deci nu vă deranjează dacă o să raportez?

Ba bineînţeles că mă deranjează, tembelule! Asta e ceva ce trebuie decis de oameni care ştiu ce fac, nu de politicienii ăştia speriaţi, care şi-au obţinut posturile pentru că, întâmplător, au putere politică în ţara din care provin.

Dar înţelegeţi de ce o fac.

Pentru că eşti un nenorocit de birocrat atât de miop, încât crezi că trebuie să te acoperi pentru cazul în care lucrurile ies prost. Ei bine, dacă lucrurile ies prost, toţi o să fim hrana gândacilor! Ai încredere în mine, Anderson, şi nu-mi aduce pe cap toată blestemata aia de Hegemonie! Ceea ce fac e îndeajuns de greu şi fără prezenţa lor.

Nu vi se pare cinstit? Jocurile sunt măsluite împotriva dumneavoastră? Lui Ender i-o puteţi face, dar nu vă place să fiţi într-o situaţie similară, aşa-i?

Ender Wiggin e de zece ori mai inteligent şi mai puternic decât mine. Ceea ce-i fac eu îi va scoate la iveală geniul. Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi fost strivit. Maior Anderson, ştiu că stric jocul, şi ştiu că-l iubeşti mai mult decât pe oricare dintre băieţii care-l joacă. Urăşte-mă dacă vrei, dar nu mă opri!

Îmi rezerv dreptul de-a înştiinţa oricând Hegemonul şi Strategul. Deocamdată… faceţi ce doriţi.

Îţi mulţumesc foarte mult.


— Ender Wiggin, micul prostănac care conduce-n clasament, ce plăcere să te-avem printre noi! Comandantul Armatei Şobolan zăcea întins pe un pat, în pielea goală şi cu pupitrul în braţe. Dacă te-avem pe tine, cum să mai pierdem de acum? Câţiva băieţi din apropiere chicotiră.

Nu puteau exista două armate mai diferite decât Salamandrele şi Şobolanii. Dormitorul era dezordonat şi gălăgios. După experienţa cu Bonzo, Ender crezuse că absenţa disciplinei urma să fie o bine venită uşurare. În loc de aşa ceva, descoperi că se aşteptase la linişte şi ordine, iar dezordinea de aici îl stânjenea.

— Ne descurcăm a-ntâia, Ender Tender. Io-s Rose Năsosu', un evreiaş clasa unu, iar tu nu eşti decât o puţulică de creştin. Să nu uiţi cheştia-asta!

De la formarea FI, Strategul forţelor militare fusese întotdeauna un evreu. Exista o legendă potrivit căreia generalii evrei nu pierdeau războaie. Şi, deocamdată, era adevărat. Îi făcea pe toţi evreii din Şcoala de Luptă să viseze la funcţia de Strateg, conferindu-le prestigiu de la început. În acelaşi timp, trezea şi resentimente. Adesea, Armata Şobolan era poreclită Forţa Cac, parodiind denumirea Forţei de Atac a lui Mazer Rackham. Multora le plăcea să-şi amintească faptul că în timpul celei de-a Doua Invazii, deşi un evreu american era Hegemonul alianţei, un alt evreu israelit ocupase funcţia de Strateg la comanda generală a apărării FI, iar un evreu rus fusese Amiralul flotei, adevăratul erou fusese Mazer Rackham, un neo-zeelandez puţin cunoscut, jumătate Maori, adus de două ori înaintea curţii marţiale, dar a cărui Forţă de Atac alungase, şi, în cele din urmă zdrobise, flota gândacilor în vecinătatea lui Saturn.

Dacă Mazer Rackham a putut să salveze lumea, atunci nu conta câtuşi de puţin dacă erai sau nu evreu, ziceau oamenii.

Dar de fapt conta, şi Rose Năsosu' o ştia. Obişnuia să glumească pe seama propriei sale persoane, pentru a diminua comentariile batjocoritoare ale antisemiţilor — aproape toţi cei pe care îi învingea deveneau, cel puţin o vreme, antisemiţi — dar în acelaşi timp se asigura că toţi îi cunoşteau naţionalitatea. Armata lui era pe locul al doilea, aspirând la primul.

— Te-am luat, creştine, deoarece nu vreau ca lumea să creadă că eu câştig numai pentru că am soldaţi extraordinari. Vreau să se vadă că până şi cu un găinaţ ca tine, tot pot învinge. Aici avem numai trei reguli. Să faci ce-ţi zic eu şi să nu te pişi în pat.

Ender încuviinţă. Ştia că Rose aştepta să-l întrebe care era a treia regulă. De aceea îl întrebă.

Au fost trei reguli. Aici nu prea avem timp de mate. Mesajul era clar. Victoria e mai importantă decât orice.

— Antrenamentele tale cu picii din ciclul întâi s-au terminat, Wiggin. Ter-mi-nat! Acum eşti într-o armată de băieţi mari. Te-am pus în plutonul Blândului Dink. De-acum încolo, în ceea ce te priveşte, Blândul Dink e Dumnezeu.

— Atunci, tu cine eşti?

— Şeful de personal care l-a angajat pe Dumnezeu, rânji Rose. În plus, nu mai ai voie să te atingi de pupitru până nu îngheţi doi soldaţi inamici în aceeaşi bătălie. Ordinul ăsta e de autoapărare. Am auzit că eşti bun la programare. N-am chef să-ţi bagi nasul prin pupitrul meu.

Toţi izbucniră în râs. După câteva clipe, Ender pricepu motivul. Rose îşi programase pupitrul să afişeze o pereche de organe genitale masculine gigantice, care se bălăbăneau. „Ăsta-i exact genul de comandant căruia m-ar fi dat Bonzo”, gândi Ender. „Cum poate câştiga bătălii un băiat care-şi ocupă timpul în felul ăsta?”

Îl găsi pe Blândul Dink în sala de jocuri, nu jucând, ci privind.

— Mi te-a arătat cineva, zise Ender. Eu sunt Ender Wiggin.

— Ştiu.

— Fac parte din plutonul tău.

— Ştiu.

— N-am prea multă experienţă.

Dink îl examină atent.

— Uite ce-i, Wiggin, ştiu toate astea. De ce crezi că i-am cerut lui Rose să mi te aducă?

Deci nu fusese azvârlit, fusese solicitat, fusese ales. Blândul îl dorise.

— De ce?

— Ţi-am urmărit antrenamentele cu ciclul întâi. Cred că eşti promiţător. Bonzo e prost şi voiam să capeţi o instrucţie mai bună decât ţi-o putea oferi Petra. Ea se pricepe numai la tir.

— Trebuia să învăţ să trag…

— Continui să te mişti de parcă ţi-ar fi frică să nu te scapi în pantaloni.

— Atunci, învaţă-mă tu!

— N-ai decât să ţii ochii deschişi.

— N-o să renunţ la antrenamentele mele din timpul liber.

— Nici nu vreau s-o faci.

— Rose aşa mi-a ordonat.

— Nu te poate opri. Aşa cum nu te poate opri să-ţi foloseşti pupitrul.

— Crezusem că un comandant poate ordona orice.

— Şi eu pot ordona Lunii să dispară, dar nu se va întâmpla. Uite ce-i, Ender, comandanţii au exact atâta autoritate cât îi laşi tu să aibă. Cu cât îi asculţi mai mult, cu atât au mai multă putere asupra ta.

— Şi cum îi pot opri să-mi facă rău? întrebă Ender, amintindu-şi loviturile lui Bonzo.

— Crezusem că de asta iei cursuri de auto-apărare.

— M-ai urmărit peste tot?

Dink nu-i răspunse.

— Nu vreau să-l supăr pe Rose. Vreau să particip la bătălii. M-am săturat să tot privesc.

— Procentajul de eficienţă o să-ţi scadă.

De data aceasta, Ender fu cel care tăcu.

— Ascultă, Ender, atâta vreme cât faci parte din plutonul meu, participi la toate bătăliile.

În curând, Ender avea să afle ce însemna asta. Dink îşi instruia plutonul separat de restul Şobolanilor; nu se consulta niciodată cu Rose şi doar rareori toate plutoanele exersau împreună. Aveai impresia că Rose comanda o armată, iar Dink o alta, mult mai mică, aflată întâmplător în aceeaşi sală, în acelaşi timp.

Dink începu prima şedinţă cerându-i lui Ender să demonstreze poziţia sa de atac cu picioarele înainte. Ceilalţi băieţi nu erau încântaţi.

— Cum putem ataca, întinşi pe spate? întrebară ei.

Spre surprinderea lui Ender, Dink nu-i corectă, nu le spuse: „Nu atacaţi întinşi pe spate, ci cădeţi în jos spre adversari.”

Văzuse cum proceda Ender, însă nu înţelesese ce implică poziţia aceea. În scurt timp, băiatul îşi dădu seama că deşi Dink era extrem de capabil, persistenţa lui în a păstra orientarea gravitaţională de pe coridor, în loc să-şi imagineze poarta duşmană ca fiind „jos”, îi limita gândirea.

Exersară atacul unei stele ocupate de inamici. Înainte de a încerca metoda lui Ender, cu picioarele înainte, o făcuseră întotdeauna în poziţie verticală, cu întregul corp expus ca ţintă. Chiar şi aşa însă, ajunseră la stea şi apoi atacară adversarul dintr-o singură direcţie.

— Pe deasupra! strigă Dink şi ei executară.

Dink nu se mulţumi cu atât, ci repetă asaltul, ordonând:

— Din nou, cu capu-n jos!

Însă datorită permanentei lor referiri la o gravitate care nu exista, băieţii se mişcau cu stângăcie pe dedesubtul stelei, parcă suferind de ameţeală.

Detestau atacul cu picioarele înainte. Dink insista să-l folosească şi ca urmare îl detestară pe Ender.

— Trebuie să-nvăţăm de la un ciclu-ntâi cum să luptăm? mormăi unul dintre ei, asigurându-se că Ender îl putea auzi.

— Da, replică Dink. Continuară să exerseze.

Şi învăţară. La antrenamente începură să-şi dea seama cât de greu era să loveşti un inamic care te ataca venind cu tălpile spre tine. De îndată ce se convinseră de acest lucru, practicară manevra cu mai mult entuziasm.

În seara aceea fu prima dată când Ender veni la o şedinţă de antrenament după o întreagă după-amiaza de instrucţie. Era obosit.

— Acum că eşti într-o armată adevărată, îi zise Alai, nu mai trebuie să lucrezi cu noi.

— De la voi pot învăţa lucruri pe care nu le ştie nimeni.

— Blândul Dink e cel mai bun. Am auzit că eşti în plutonul lui.

— Atunci, hai la treabă! Să vă arăt ce-am învăţat azi de la el.

Împreună cu alţi douăzeci de băieţi, repetară toate exerciţiile care-l istoviseră cu câteva ore înainte. Veni însă cu idei noi, făcându-i să încerce manevrele cu un picior îngheţat, cu ambele picioare îngheţate, sau utilizând soldaţi îngheţaţi drept cârme cu care să-şi modifice direcţia.

Pe la jumătatea şedinţei, Ender îi observă pe Dink şi Petra împreună, stând în uşă şi privind. Mai târziu, când se uită iarăşi, dispăruseră.

„Deci mă urmăresc şi se ştie ce facem.” Nu avea habar dacă Dink îi era prieten; credea că Petra îi era, însă nu putea fi sigur de nimic. Poate că se înfuriaseră pentru că el făcea ceea ce era apanajul comandanţilor şi şefilor de plutoane — instruirea şi antrenamentul soldaţilor. Poate se simţeau ofensaţi că un soldat era atât de apropiat de cei din ciclul întâi. Îl stânjenea să fie observat de alţii mai mari decât el.


— Credeam că ţi-am zis să nu foloseşti pupitrul! Rose Năsosu' apăruse lângă patul lui Ender.

Băiatul nu ridică privirea.

— Îmi fac tema la trigonometrie pentru mâine.

Rose lovi cu genunchiul pupitrul.

— Am zis să nu-l foloseşti!

Ender aşeza pupitrul pe pat şi se sculă.

— Am nevoie de trigonometrie mai mult decât am nevoie de tine.

Năsosu' era cu cel puţin patruzeci de centimetri mai înalt decât Ender. Însă băiatul nu-şi făcea griji. N-avea să se ajungă la violenţă fizică. Şi, chiar dacă se ajungea, credea că putea face faţă. Rose era leneş şi nu se pricepea la lupta corp la corp.

— Ai coborât în clasament, pişpirică, spuse Rose.

— Mă aşteptam. Am fost în frunte numai datorită modului idiot în care mă utilizau Salamandrele.

— Idiot? Strategiile lui Bonzo au câştigat câteva jocuri-cheie.

— Strategiile lui Bonzo n-ar fi câştigat nici măcar o bătaie cu perne. Îi încălcam ordinele, ori de câte ori trăgeam.

Rose nu ştiuse. Se înfurie.

— Deci, Bonzo m-a minţit în legătură cu tine. Nu eşti numai mic şi incompetent, ci şi indisciplinat!

— Însă de unul singur am transformat o înfrângere în egalitate.

— O să vedem ce mai faci de unul singur data viitoare, rosti Rose şi plecă.

Un coleg de pluton al lui Ender clătină din cap:

— Eşti idiot ca un coiot.

Băiatul privi spre Dink, care desena pe pupitrul său. Dink ridică ochii şi-i întoarse privirea lui Ender.

Nici un semn. Absolut nimic. „Bine”, se gândi Ender, „mă pot descurca şi singur.”

Bătălia avu loc peste două zile. Era prima dată că Ender lupta în cadrul unui pluton şi se simţea nervos. Plutonul lui Dink se înşirui de-a lungul peretelui din dreapta coridorului şi Ender fu extrem de atent să nu se rezeme, să nu-şi lase greutatea pe nici un picior. Să rămână în echilibru.

— Wiggin! strigă Rose Năsosu'.

Ender simţi cum îl cuprinde groaza din gât şi până în stomac, un fior care-l străbătu ca un curent electric. Rose îl văzu.

— Tremuri? Vezi să nu te scapi în pantaloni, băieţel!

Îl împinse către câmpul de forţă care ascundea vederii sala de luptă. O să vedem cât de bine te descurci acum, Ender. Când se deschide uşa, sări şi porneşti drept spre poarta adversarului.

Sinucidere! Autodistrugere inutilă, lipsită de sens! Însă acum trebuia să urmeze ordine, aceasta era bătălie, nu şcoală. Pentru o clipă, clocoti în sine, apoi se calmă.

— Excelent, domnule, zise el. Direcţia în care voi trage este a corpului lor principal.

— N-o să ai timp să tragi, puţulică! chicoti Rose.

Peretele dispăru. Ender sări în sus, se prinse de mânerele din tavan şi se catapultă prin uşă, în jos, spre poarta inamică.

Adversarii erau Armata Centipedă, care de abia începuseră să iasă prin poarta lor, când Ender străbătuse deja jumătate din sală. Mulţi reuşiră să se adăpostească îndărătul stelelor, însă Ender îşi ghemuise picioarele sub el şi, ţinând pistolul între ele, trăgea îngheţându-i pe mulţi în timp ce ieşeau.

Îi loviră picioarele, dar mai avu la îndemână trei secunde preţioase înainte ca să-i poată atinge corpul, scoţându-l din acţiune. Mâna cu arma rămase îndreptată asupra grosului Centipezilor. Trase încontinuu, până-l îngheţară.

După încă o secundă, se izbi de câmpul de forţă al uşii inamice şi ricoşă, rotindu-se. Intră într-un grup de soldaţi duşmani dinapoia unei stele; aceştia îl împinseră şi se roti şi mai rapid. Ricoşă lipsit de control prin tot restul bătăliei, deşi frecarea treptată cu aerul îl încetini. N-avea habar câţi soldaţi îngheţase înainte de-a fi scos din luptă, totuşi îşi putea da seama că Şobolanii câştigaseră, ca de obicei.

La sfârşitul bătăliei, Rose nu-i vorbi. Ender cotinua să conducă în clasamentul eficienţei, deoarece îngheţase trei, scosese din luptă doi, şi rănise şapte. Nu se mai pomeni nimic despre răzvrătire şi despre interzicerea utilizării pupitrului. Năsosu' rămase în partea lui de dormitor, lăsându-l în pace.

Blândul Dink începu să exerseze intrările rapide în sală — atacul lui Ender asupra adversarului care de abia ieşea prin poartă fusese devastator.

— Dacă un soldat poate provoca atâtea pierderi, gândiţi-vă ce poate face un pluton!

Dink îi ceru maiorului Anderson să deschidă o uşă în mijlocul unui perete şi la antrenamente, pe lângă uşa de la nivelul podelei, ca să poată exersa lansările în condiţii de luptă. Ştirea se răspândi. De acum nimeni nu-şi mai putea permite să rămână cinci, zece sau cincisprezece secunde în coridor pentru a aprecia situaţia. Jocul se modificase.

Alte bătălii. De data aceasta, Ender îndeplini rolul cuvenit în cadrul unui pluton. Făcu greşeli. Pierdu acţiuni secundare. Coborî pe locul doi în clasamentul eficienţei, apoi pe patru. După aceea, începu să greşească mai rar şi să se integreze în pluton; urcă pe poziţia a treia, a doua şi redeveni lider.


* * *

Într-o după-amiaza, Ender rămase după instrucţie în sala de luptă. Observase că Dink obişnuia să întârzie la cină şi bănuia că se antrena suplimentar. Lui nu-i era foame şi dorea să vadă ce făcea Dink în secret.

Însă băiatul nu făcu nimic. Rămase lângă uşă, privindu-i.

Dink se întoarse cu spatele la el, îşi scoase costumul şi se împinse uşor cu tălpile în podea. Pluti încet spre mijlocul sălii, tot mai lent, cu trupul relaxându-se aproape complet, aşa încât braţele şi palmele îi păreau mişcate de curenţii foarte slabi din sală.

După viteza şi tensiunea instrucţiei, după epuizarea fizică şi nervoasă, era odihnitor pur şi simplu să-l vezi plutind. O făcu timp de zece minute, până ajunse la un alt perete. Acolo se împinse puternic cu picioarele, reveni la costum şi-l îmbrăcă.

— Vino, i se adresă lui Ender.

Merseră în dormitor. Era pustiu, deoarece toţi băieţii plecaseră la masă. Cei doi se îmbrăcară în uniformele obişnuite. Ender veni apoi lângă patul lui Dink şi aşteptă până acesta termină de îmbrăcat.

— De ce-ai rămas? îl întrebă şeful său de pluton.

— Nu mi-era foame.

— Bun, acum ştii de ce nu sunt un comandant.

Ender se întrebase adeseori.

— De fapt, m-au promovat de două ori şi am refuzat.

„Refuzat”?

— Mi-au luat dulapul, patul şi pupitrul, mi-au dat o cabină de comandant şi o armată. Eu am rămas în cabină fără să fac nimic, până au cedat şi m-au pus înapoi, în armata altuia.

— De ce?

— Pentru că n-o să-i las să mă manipuleze. Nu pot crede că încă n-ai văzut ce-i dincolo de tot rahatul ăsta. Deşi, poate că eşti prea mic. Nu celelalte armate sunt adevăraţii adversari, ci profesorii! Ei ne pun să ne luptăm între noi, să ne urâm. Jocul e totul. Câştigaţi, câştigaţi, câştigaţi! Şi pentru ce? Ne omoram între noi, înnebuniţi, încercând să ne învingem. Şi în tot timpul ăsta, ticăloşii ne privesc, ne studiază, des-coperindu-ne punctele slabe, hotărând dacă suntem sau nu, destul de buni. Destul de buni pentru ce? Când m-au adus aici, aveam şase ani. Ce dracu' ştiam? Ei au decis că eram bun pentru program, dar niciodată nu m-a întrebat nimeni dacă programul era bun pentru mine.

— Atunci de ce nu pleci acasă?

Dink rânji.

— Pentru că nu pot renunţa la joc. Ridică costumul de luptă de pe pat. Pentru că iubesc chestia asta.

— Atunci de ce nu vrei să fii comandant?

— Niciodată, clătină din cap băiatul. Uite ce-au făcut din Rose. A înnebunit. Rose Năsosu'! Doarme aici, cu noi, în loc să stea în cabină. De ce? Pentru că-i este frică să rămână singur. Îi e frică de întuneric.

— Lui Rose?

— L-au făcut comandant şi trebuie să se poarte ca un comandant. Nu ştie ce face. Câştigă, dar asta-l sperie cel mai rău, pentru că nu ştie de ce învinge, atât doar că am şi eu un rol în toată chestia asta. În orice clipă, cineva poate afla că Rosen nu-i un sclipitor general israelian, care poate câştiga în orice situaţie. El nu ştie de ce învinge sau pierde. Nimeni nu ştie.

— Nu-nseamnă că este nebun.

— Ştiu. Eşti aici de un an, crezi că oamenii ăştia sunt normali? Ei bine, nu sunt! Nici noi nu suntem. Am căutat în bibliotecă, am solicitat cărţi prin pupitru. Cărţi vechi, pentru că nu-ţi permit accesul la nimic nou, totuşi am căpătat o idee destul de clară despre ce sunt copiii — iar noi nu suntem copii. Copiii mai pot pierde uneori, fără să-i pese cuiva. Copiii nu sunt în armate, ei nu sunt comandanţi, nu conduc alţi patruzeci de copii; e mai mult decât poate suporta cineva fără să n-o ia niţel razna.

Ender încercă să-şi amintească cum erau colegii lui de şcoală de pe Pământ. Nu se putea gândi însă decât la Stilson.

— Am avut un frate. Un tip normal. Nu-l interesau decât fetele. Şi zborul. Voia să zboare. Obişnuia să joace mingea cu prietenii. Un joc amuzant: aruncai mingea printr-un inel, şi driblai pe coridoare până îţi confiscau mingea ofiţerii de ordine. Ne distram grozav. Când m-au luat, mă învăţa cum să driblez.

Ender se gândi la propriul său frate şi amintirile nu erau drăgăstoase.

Dink îi înţelese expresia feţei.

— Hei, ştiu, nimeni nu trebuie să vorbească despre acasă. Totuşi noi am venit de undeva. Să ştii că nu Şcoala de Luptă te-a creat. Ea nu creează nimic. Pur şi simplu distruge. Şi toţi ne amintim lucruri de acasă. Poate că nu neapărat lucruri bune, dar ni le amintim, şi atunci minţim şi pretindem că… uite ce-i, Ender, de ce nimeni nu vorbeşte niciodată despre acasă? Asta nu-ţi sugerează cât de importantă e problema? Că nimeni nici măcar nu recunoaşte că… oh, la dracu!

— Nu s-a întâmplat nimic rău, îl linişti Ender. Mă gândisem la Valentine. Sora mea…

— N-am vrut să te tulbur.

— Nu-i nimic. Nu mă gândesc prea mult la ea, pentru că întotdeauna păţesc… aşa.

— Exact, noi nu plângem niciodată. Cristoase, nu m-am gândit până acum! Nimeni nu plânge! încercăm cu adevărat să fim adulţi. Aşa, ca taţii noştri. Pariez că taică-tău era ca tine. Pariez că era tăcut şi înghiţea multe, apoi izbucnea şi…

— Eu nu semăn cu tata.

— Deci poate că greşesc. Uită-te însă la Bonzo, fostul tău comandant. El are un sindrom avansat de trufie spaniolă. Nu-şi poate permite să aibă slăbiciuni. Să fii mai bun decât el constituie de-a dreptul o insultă. Să fii mai puternic e ca şi cum i-ai tăia coaiele. De asta te urăşte, pentru că n-ai suferit când a-ncercat să te pedepsească. Pentru asta e-n stare cu adevărat să te ucidă. E nebun! Toţi sunt nebuni.

— Şi tu nu eşti?

— Eu nebun şi eu, băiatu', dar când eu nebun, eu merge, eu pluteşte singur în aer şi nebunia iese din mine, intră-n pereţi şi nu mai iese de-acolo decât la bătălie, când băieţii se loveşte de pereţi şi-o scoate.

Ender zâmbi.

— Şi tu nebun curând, urmă Dink. Hai să mâncăm!

— Eu cred că poţi fi comandant fără să fii nebun. Poate că dacă ştii despre nebunie, o poţi evita.

— N-o să-i las pe ticăloşi să mă-ncalece, Ender. Te-au luat şi pe tine în colimator şi nu intenţionează să te trateze cu bunătate. Uită-te ce ţi-au făcut până acum!

— Nu mi-au făcut nimic altceva decât că m-au promovat.

— Şi-asta-ţi face viaţa mai uşoară?

Ender râse şi scutură din cap.

— Poate că ai dreptate.

— Ei cred că te-au prins. Nu-i lăsa!

— Dar de asta am venit, spuse Ender. Ca să fiu transformat într-o unealtă. Ca să salvez lumea.

— Cum poţi să mai crezi în povestea asta?

— Care poveste?

— Ameninţarea gândacilor… Salvarea lumii… Uite ce-i, Ender, dacă gândacii ar dori să ne desfiinţeze, ar fi deja aici. Nu ne mai invadează. I-am bătut şi au fugit.

— Şi filmele…?

— Toate sunt din Prima şi a Doua Invazie. Bunicii tăi nici nu se născuseră când i-a terminat Mazer Rackham. Uită-te cu atenţie. Totu-i o farsă. Nu există nici un conflict, doar ne înnebunesc pe noi.

— De ce?

— Pentru că atâta vreme cât oamenii se tem de gândaci, FI poate rămâne la putere şi atâta vreme cât este la putere, anumite ţări îşi pot păstra autoritatea supremă. Mai uită-te la video, Ender. În curând, oamenii se vor prinde de jocul ăsta şi va izbucni un război civil care va însemna sfârşitul total. Asta e ameninţarea, nu gândacii. Iar când va izbucni, noi doi n-o să mai fim prieteni. Pentru că tu eşti american, ca şi dragii noştri profesori. Iar eu nu sunt.

Merseră în sala de mese şi mâncară, discutând despre alte lucruri. Cu toate acestea, Ender ţinea minte cuvintele lui Dink. Şcoala de Luptă era atât de izolată, jocurile atât de importante în minţile copiilor, încât Ender uitase de lumea din exterior. Onoare spaniolă… Război civil… Politică… Şcoala de Luptă era într-adevăr un loc foarte mic.

Totuşi, Ender nu ajunsese la concluziile lui Dink. Gândacii erau reali. Ameninţarea era reală. FI controla o mulţime de lucruri, însă nu şi reţelele TV şi video. Cel puţin nu acolo unde crescuse Ender. În locul unde trăise Dink, în Ţările de Jos, aflate de trei generaţii sub hegemonie rusească, poate că totul era controlat, însă Ender ştia că minciunile nu puteau dura mult în America. Aşa încât continua să creadă.

Continua să creadă, dar sămânţa îndoielii fusese plantată acum, iar la răstimpuri îi mai încolţea un firicel de rădăcină. Sămânţa aceea schimba totul. Îl făcu pe Ender să asculte mai atent ce vor de fapt oamenii şi nu ceea ce spun. Îl făcu mai înţelept.


* * *

La antrenamentul din seara aceea nu veniră decât jumătate din băieţi.

— Unde-i Bernard? întrebă Ender.

Alai rânji. Shen închise ochii şi adoptă o mască meditativă.

— N-ai auzit? răspunse un băiat. Umblă vorba că oricine se antrenează cu tine n-o să ajungă nimic în nici o armată. Se zice că nici un comandant nu vrea soldaţi stricaţi de instrucţia ta.

Ender încuviinţă din cap.

— Da' după cum o văd eu, urmă băiatul, dac-o să fiu cel mai tare soldat, orice comandant deştept o să mă ia. Nu?

Continuară şedinţa. După vreo jumătate de oră, când exersau evitarea coliziunilor cu soldaţi îngheţaţi, în sală intrară câţiva comandanţi în diferite uniforme. În mod ostentativ, începură să noteze numele băieţilor.

— Hei! strigă Alai. Vedeţi să mă scrieţi corect!

La următorul antrenament veniră şi mai puţini băieţi. Îi povestiră lui Ender diferite cazuri: băieţi din ciclul întâi care fuseseră îmbrânciţi la duş, sau avuseseră accidente în sala de mese şi de jocuri, sau li se şterseseră fişierele de către cei mari care puteau sparge sistemele de protecţie primitive ale pupitrelor.

— În seara asta nu ne mai antrenăm, spuse Ender.

— Pe dracu'! replică Alai.

— Facem o pauză de câteva zile. Nu vreau ca puştii să păţească ceva.

— Dacă te opreşti, fie numai pentru o seară, o să-şi dea seama că au găsit un punct slab. E ca şi cum ai fi dat înapoi din faţa lui Bernard, când se purta ca un porc.

— În plus, interveni Shen, nouă nu ne este teamă şi nici nu ne pasă, aşa că-i obligaţia ta morală să continui. Avem nevoie de antrenamente, şi tu ai tot atâta nevoie.

Ender îşi aminti cuvintele lui Dink. Jocul era un fleac, comparat cu restul lumii. La urma urmei, de ce ar fi trebuit cineva să-şi piardă toate serile pentru jocul ăsta imbecil?

— Oricum, nu reuşim mare lucru, zise Ender şi porni spre ieşire. Alai îl opri.

— Te-au speriat şi pe tine? Te-au bătut la duşuri? Te-au băgat cu capu-n budă? Ţi-a băgat cineva pistolu-n cur?

— Nu.

— Mai eşti prietenul meu? şopti Alai.

— Da, răspunse Ender.

— Atunci şi eu mai sunt prietenul tău şi rămân aici să mă antrenez cu tine.

Băieţii cei mari veniră şi acum, dar mai puţini dintre ei erau comandanţi. Majoritatea erau soldaţi din alte armate. Ender recunoscu uniforma Salamandrelor. Chiar şi câteva uniforme ale Şobolanilor. De data aceasta, nu notară nici un nume. Dimpotrivă, râseră de ei, batjocorindu-i pe puştii din ciclul întâi, care încercau să stăpânească tehnici dificile cu muşchii lor neantrenaţi. Câţiva începuseră să se simtă ruşinaţi.

— Ascultaţi-i, le zise Ender. Ţineţi minte spusele lor. Dacă vreodată doriţi să vă scoateţi din minţi duşmanii, strigaţi-le exact aceleaşi lucruri. Îi vor face să acţioneze negând, să înnebunească. Dar noi nu înnebunim.

Lui Shen îi plăcu atât de mult ideea, încât după fiecare atac verbal, puse un grup de patru puşti să repete aceleaşi cuvinte, în cor, de cinci-şase ori la rând. După câteva asemenea refrene, câţiva dintre băieţii mari se lansară de pe pereţi ca să-i ia la bătaie.

Costumele fuseseră proiectate pentru condiţiile înfruntărilor cu arme care nu răneau; ofereau însă puţină protecţie şi împiedicau serios mişcările atunci când se ajungea la luptă corp la corp în imponderabilitate. Oricum, jumătate din cei veniţi la antrenamente erau îngheţaţi şi nu se puteau lupta; totuşi rigiditatea costumelor le conferea o utilitate potenţială. Ender le ordonă rapid să se adune într-unul din colţurile sălii. Cei mari râseră şi mai tare de ei, iar puţinii care rămăseseră lângă pereţi se alăturară acum atacului.

Ender şi Alai deciseră să propulseze un băiat îngheţat în calea unui duşman. Din coliziune, cei doi ricoşară în direcţii opuse. Adversarul răcni de durere şi se prinse cu mâinile de pieptul lovit de casca celuilalt.

Gluma luase sfârşit. Toţi soldaţii mari se lansară ca să intre în luptă. Ender n-avea nici o speranţă că vreunul dintre ai lui avea să scape nevătămat. Însă adversarii veneau neorganizaţi, lipsiţi de orice tactică; nu mai acţionaseră niciodată împreună, în timp ce micul grup de antrenament al lui Ender era alcătuit dintr-o duzină de băieţi care se cunoşteau bine între ei şi ştiau cum să conlucreze.

— Nova! strigă Ender.

Ei râseră. Se adunară în trei grupuri, cu picioarele laolaltă, ghemuiţi pe vine şi ţinându-se de mâini aşa încât formau nişte stele pe fundalul peretelui.

— Îi ocolim şi ne-ndreptăm spre uşă! Acum!

La semnalul lui, cele trei stele explodară, fiecare băiat lansându-se într-o direcţie diferită, dar sub un asemenea unghi încât să poată ricoşa din perete şi să se îndrepte către uşă. Deoarece toţi inamicii erau în mijlocul sălii, unde schimbările de traiectorie erau mult mai dificile, scăpară neinterceptaţi.

Ender se poziţionase în aşa fel încât după lansare să facă joncţiunea cu puştiul îngheţat utilizat drept proiectil. Acum nu mai era îngheţat, şi-l lăsă pe Ender să-l prindă, să-l învârtă şi să-l împingă spre uşă. Din nefericire, reacţia îl trimise pe Ender în direcţia opusă, cu o viteză redusă. Singur din tot grupul său, se îndreptă lent către capătul sălii unde se strânseseră băieţii cei mari. Rotindu-se, putu să-i zărească pe ai săi, aflaţi în siguranţă pe celălalt perete.

Între timp, adversarii, furioşi şi dezorganizaţi, îl observaseră. Ender calculă cât de repede avea să atingă peretele pentru a se relansa. Nu suficient de rapid. Câţiva inamici se îndreptau deja spre el. Uluit, distinse printre ei chipul lui Stilson. Apoi scutură din cap şi-şi dădu seama că se înşelase. Totuşi, situaţia era similară, dar acum ceilalţi n-aveau să stea deoparte, pentru un duel unul-contra-unul. Din câte îşi dădea seama, nu exista nici un şef, iar băieţii erau mult mai voinici decât el.

La cursul de autoapărare, învăţase totuşi câteva lucruri despre deplasarea centrului de greutate, precum şi despre fizica obiectelor în mişcare. În bătăliile lor, n-ajungeau aproape niciodată la confruntări individuale corp la corp — nu se loveau de adversari decât dacă aceştia erau îngheţaţi. De aceea, în puţinele secunde pe care le avea la dispoziţie, Ender încercă să se poziţioneze cât mai bine pentru a-i primi pe adversari.

Din fericire, nici ei nu ştiau mai multe despre bătaia în imponderabilitate, şi puţinii care încercară să-l atace descoperiră că o lovitură cu pumnul era destul de ineficientă, atunci când trupul ţi se deplasează înapoi aproape cu aceeaşi viteză ca a pumnului. În grup existau însă şi unii care voiau să împingă lucrurile mai departe, să rupă mâini sau picioare. Ender înţelese asta repede şi nu mai pierdu nici o clipă.

Prinse de braţ un soldat care voise să-l lovească cu pumnul şi-l azvârli cu toată puterea. În felul acesta, se îndepărtă şi el din calea primului val de atacatori, deşi nu se apropiase de uşă.

— Staţi pe loc! strigă spre prietenii săi care se grupaseră, pregătindu-se în mod evident să-i vină în ajutor. Staţi acolo!

Cineva îl prinse de laba piciorului. Strânsoarea puternică îi oferea lui Ender un sprijin; putu să calce violent pe urechea şi umărul atacatorului, făcându-l să scoată un strigăt şi să-i dea drumul. Dacă l-ar fi eliberat din prima clipă, băiatul ar fi suferit mai puţin şi i-ar fi permis lui Ender să utilizeze manevra ca o lansare. Se agăţase însă prea strâns; urechea i se rupse şi împrăştie picături de sânge prin aer, iar viteza lui Ender se reduse şi mai mult.


„Se-ntâmplă iarăşi, la fel”, gândi Ender. „Provoc iarăşi suferinţă doar pentru a mă salva pe mine. De ce nu mă lasă-n pace, ca să nu fiu nevoit să-i rănesc?”

Alţi trei băieţi se îndreptau acum către el, iar de data aceasta acţionau împreună. Ca să-i poată face ceva, trebuiau însă să-l prindă. Ender se aşeză astfel încât doi dintre ei îl puteau prinde imediat de picioare, lăsându-i braţele libere să se ocupe de al treilea.

Bineînţeles, înhăţară momeala. Ender înşfăcă piepţii cămăşii celui de-al treilea şi-l izbi cu casca în faţă. Din nou, un răcnet şi o jerbă de sânge. Cei doi care-i apucaseră picioarele începuseră să i le răsucească.

Ender îl propulsă pe cel cu nasul spart într-unul din ei, se ciocniră violent şi piciorul său se eliberă. După aceea fu o chestiune destul de simplă ca, folosind strânsoarea celuilalt drept reazem, să-l lovească puternic în testicule şi apoi să se lanseze în direcţia uşii. Nu reuşise să se împingă prea bine şi viteza era destul de mică, dar nu conta. Nu-l urmări nimeni.

Ajunse la prietenii săi de lângă uşă. Îl prinseră şi-l conduseră spre ieşire. Râdeau şi-l băteau cu palma pe spate.

— Durule! îi spuneau.

— Spaima!

— Terminatorule!

— Pe ziua de azi gata cu antrenamentele, zise Ender.

— Se vor întoarce mâine, spuse Shen.

— N-o să facă nimic, replică Ender. Dacă vin fără costume or să păţească exact ca azi. Dacă vin cu costume, îi putem îngheţa.

— În plus, interveni Alai, n-o să-i lase profesorii.

Ender îşi aminti cuvintele lui Dink şi se întrebă dacă Alai avea dreptate.

— Hei, Ender! strigă unul dintre băieţii mai mari, atunci când ieşiră. Eşti un nimic, nenică! O să fii un nimic!

— Fostul meu comandant, Bonzo, spuse Ender. Cred că nu mă agreează.

În seara aceea, Ender ceru pupitrului noutăţile din şcoală. Patru băieţi se prezentaseră la infirmerie. Unul cu coaste rupte, altul cu un testicul umflat, unul cu urechea sfâşiată şi al patrulea cu nasul spart şi un dinte lipsă. În toate cazurile, motivul rănirii era acelaşi:


COLIZIUNE ACCIDENTALĂ ÎN IMPONDERABILITATE

Dacă profesorii permiteau aşa ceva în raportul oficial, era evident că nu intenţionau să pedepsească pe nimeni pentru încăierare. „Nu vor face nimic? Nu le pasă ce se-ntâmplă în şcoala asta?”

Deoarece revenise în dormitor mai devreme ca de obicei, Ender testă codul jocului cu Ţara-din-poveşti. Nu-l mai jucase de mult. De aceea, atunci când apăru pe ecran nu porni de acolo de unde îl părăsise, ci de lângă leşul Uriaşului. Acum nu-ţi mai puteai da seama ce fusese, decât dacă-l priveai din depărtare. Tipul devenise o colină acoperită de iarbă şi rădăcini. Doar vârful feţei mai era vizibil, oase albe aidoma unei formaţiuni de calcar înălţându-se dintr-un munte erodat.

Ender nu avea chef să se lupte cu copiii-lupi, însă spre surprinderea lui nu erau acolo. Poate că odată ucişi, dispăreau pentru totdeauna. Se întristă puţin.

Coborî spre platforma de stâncă de unde se vedeau pădurile cele frumoase. Din nou sări în gol şi, din nou, un nor îl prinse şi-l purtă în odaia din turn.

Şarpele începu iarăşi să se descolăcească din covoraş, numai că acum Ender nu ezită. Ridică piciorul şi-i zdrobi capul. Şarpele se zbătu şi se zvârcoli, dar îl apăsă cu toată puterea pe pardoseala din piatră. În cele din urmă, rămase nemişcat. Îl luă de jos şi-l scutură, până ce tot covoraşul se deşiră. Apoi, târându-l după el, începu să caute o ieşire.

Primul obiect găsit a fost o oglindă. Iar în luciul ei zări un chip pe care-l recunoscu cu uşurinţă. Era Peter; pe bărbie i se prelingea un firişor de sânge, iar printr-un colţ al gurii ieşea o coadă de şarpe.

Ender scoase un strigăt şi azvârli pupitrul. Puţinii băieţi din dormitor săriră speriaţi, dar Ender îşi ceru scuze şi ei plecară. Privi din nou pupitrul. Personajul lui rămăsese pe loc, uitându-se în oglindă. Căută un obiect cu care s-o spargă, dar nu găsi nimic, iar oglinda nu se putea desprinde din perete. În cele din urmă, aruncă cu şarpele în ea. Se sparse, dezvăluind o gaură. Din ea ieşiră zeci de şerpi mai mici, care-l muşcară cu repeziciune. Încercând să şi-i smulgă de pe el, personajul se prăbuşi şi muri.

Ecranul se întunecă şi apărură cuvintele:


JOC NOU?

Ender deconectă pupitrul.

În ziua următoare câţiva comandanţi veniră la el sau îi trimiseră soldaţi să-i spună să nu-şi facă griji; cei mai mulţi dintre ei considerau că antrenamentele suplimentare erau o idee bună şi nu trebuia s-o abandoneze. Ca să se asigure că nimeni nu avea să-l mai deranjeze trimiteau câţiva soldaţi de-ai lor, care aveau nevoie de antrenamente suplimentare.

„Sunt tot atât de voinici cât şi gândacii care m-au atacat aseară. Dacă au de gând să încerce iarăşi, n-o să le fie uşor.”

În seara aceea, în loc de o duzină de băieţi, veniră patruzeci şi cinci, mai mult decât o armată şi, fie datorită prezenţei lor de partea lui Ender, fie datorită înfrângerii suferite cu o zi în urmă, agresorii nu apărură. Băiatul nu mai reveni în Ţara-din-poveşti. Însă aceasta îi popula visele. Îşi reamintea întruna ce simţise când ucisese şarpele, strivindu-l, aşa cum rupsese urechea băiatului, aşa cum îl bătuse pe Stilson şi tot aşa cum îi fracturase braţul lui Bernard. Cum se ridicase după aceea şi văzuse chipul lui Peter privindu-i din oglindă. „Jocul ăsta ştie prea multe despre mine. Jocul spune minciuni sfruntate. Eu nu sunt Peter. N-am răul în inimă.”

Apoi, teama şi mai mare că era un ucigaş, însă unul mai priceput decât avea să fie Peter vreodată; că tocmai trăsătura aceasta îi încânta pe profesori. „Ei au nevoie de ucigaşi pentru războaiele cu gândacii. De oameni care zdrobesc feţele duşmanilor în ţărână şi le împrăştie sângele în spaţiu.”

„Ei bine, sunt omul vostru. Sunt nemernicul sângeros pe care l-aţi dorit când mi-aţi ordonat apariţia pe lume. Sunt unealta voastră, şi ce mai contează dacă urăsc acea parte a mea de care aveţi cea mai mare nevoie? Ce contează că atunci când şerpii cei mici m-au ucis în joc, eu am fost de acord cu ei şi m-am bucurat?”

Загрузка...