Jocul lui Ender

Capitolul 7 SALAMANDRA

— Nu-i plăcut să ştii că poate reuşi imposibilul?

— Morţile jucătorilor au fost întotdeauna groaznice. Mi-am spus mereu că Pocalul Uriaşului era partea cea mai perversă din tot jocul, totuşi să se repeadă aşa la ochi… pe el vrem să-l punem comandantul flotelor noastre?

— Important este că a câştigat un joc ce nu putea fi câştigat.

— Probabil că acum o să-l muţi.

— Aşteptam să vedem cum rezolvă cu Bernard. S-a descurcat perfect.

— Deci imediat ce poate soluţiona o situaţie dificilă, îl arunci în alta. Mai are timp să se odihnească?

— Mai rămâne o lună sau două, poate chiar trei, în clasa lui. Asta înseamnă o perioadă destul de lungă în viaţa unui copil.

— Nu ţi s-a părut niciodată că băieţii ăştia nu sunt copii? Mă uit ce fac ei, cum vorbesc şi nu mi se par deloc nişte puşti.

— Sunt cei mai sclipitori copii din lume; fiecare în felul lui.

— Totuşi n-ar trebui să se comporte ca nişte copii? Nu sunt normali. Se poartă ca… în istorie. Napoleon şi Wellington… Cezar şi Brutus…

— Noi încercăm să salvăm lumea, nu să vindecăm inimile rănite. Eşti prea sentimental.

— Generalul Levy n-are milă pentru nimeni! Aşa se spune în toate emisiunile video. Totuşi nu-i face rău băiatului ăstuia.

— Glumeşti?

— Vreau să zic, nu-i face mai mult rău decât trebuie.

La cină, Alai se aşeză vizavi de Ender.

— M-am prins în sfârşit cum ai trimis mesajul ăla. Cum te-ai folosit de numele lui. Bernard…

— Eu? făcu Ender.

— Hai las-o, cine altul? Doar n-a fost Bernard! Iar Shen nu-i prea tare la calculatoare. Eu ştiu că n-am făcut-o… Altul, cine? Nu contează! Mi-am dat seama cum se poate introduce un elev fals. Pur şi simplu, creezi un elev cu numele Bernard — pauză, B-E-R-N-A-R-D — spaţiu alb, aşa încât calculatorul să nu-l elimine ca fiind repetarea unui elev existent deja.

— Se pare c-ar merge, încuviinţă Ender.

— Haide, haide. Merge! Însă tu ai facut-o practic în prima zi.

— Poate c-a facut-o Dap, ca să nu-i permită lui Bernard să capete o autoritate prea mare.

— Am mai descoperit ceva. Trucul nu merge cu numele tău.

— Da?

— Orice mesaj care conţine Ender e respins. Nu pot pătrunde nici în fişierele tale. Ţi-ai făcut un sistem de protecţie personal.

— Poate.

Alai rânji.

— M-am băgat şi-am şters fişierele cuiva. Mi-a luat urma şi-n curând va sparge sistemul. Am nevoie de protecţie, Ender. Dă-mi sistemul tău!

— Dacă ţi-l dau, o să-l spargi şi-o să poţi intra şi să mă ştergi pe mine.

— Cine, eu? făcu Alai. Prietenul tău cel mai drag?

Ender izbucni în râs.

— O să-ţi aranjez un sistem.

— Acum?

— Pot termina mâncarea?

— Niciodată n-o termini.

Era adevărat. Întotdeauna, pe tava lui Ender rămânea mâncare neatinsă. Băiatul îşi privi farfuria şi hotărî că era de ajuns.

— Atunci hai!

Când ajunseră în dormitor, Ender se opri lângă patul lui şi zise:

— Ia-ţi pupitrul şi vino aici, O să-ţi arăt cum se face.

Dar când Alai veni cu pupitrul, îl găsi pe Ender stând înaintea dulapului închis.

— Ce s-a întâmplat?

Drept răspuns, băiatul puse palma pe scanner. „încercare de deschidere neautorizată”, anunţă ecranul. Uşile rămaseră închise.

— Cineva ţi-a tras-o, tataie, fluieră Alai. Cineva te-a muşcat nasol de tot.

— Eşti sigur că mai vrei sistemul meu de protecţie? Se sculă şi porni spre uşă.

— Ender!

Băiatul se întoarse. Alai ţinea în mână un bilet.

— Ce-i ăla?

— Nu ştii? Era pe patul tău. Probabil că te-ai aşezat pe el.

Ender luă biletul.

— Eşti tare, Ender, da-n sala de luptă n-o să te descurci mai bine ca mine.

Ender clătină din cap. Era lucrul cel mai stupid pe care şi-l putea imagina: să fie promovat acum. Nimeni nu era promovat înainte de-a împlini opt ani. El nu avea nici măcar şapte. Iar elevii unei clase intrau toţi în aceeaşi armată. Pe celelalte paturi nu exista nici un alt ordin de transfer.

Tocmai când lucrurile începuseră în sfârşit să se îndrepte. Tocmai când Bernard se înţelegea cu toţi, chiar şi cu Ender. Tocmai când Ender începea să aibă în Alai un prieten adevărat. Tocmai când viaţa lui devenea, în sfârşit, acceptabilă.

— Oricum, Salamandrele sunt acum în bătălie, rosti Alai.

Ender era atât de furios din cauza transferului, încât simţi lacrimi în ochi. „Nu trebuie să plâng”, îşi spuse.

Alai văzu lacrimile, dar nu zise nimic.

— Sunt nişte perverşi, Ender, nu te lasă nici măcar să-ţi iei lucrurile tale.

Ender zâmbi şi nu mai plânse.

— Crezi c-ar trebui să mă dezbrac şi să mă duc gol-puşcă?

Alai râse şi el.

Mânat de un impuls, Ender îl strânse puternic în braţe, aproape ca pe Valentine. Ba chiar se gândi la Valentine în clipa aceea şi dori să meargă acasă.

— Nu vreau să mă duc, spuse el.

Alai îl îmbrăţişa la rândul lui.

— Îi înţeleg, Ender. Eşti cel mai bun dintre noi. Poate că se grăbesc să te înveţe totul.

— Nu vor să mă înveţe totul. Eu voiam să învăţ cum e să ai un prieten.

Alai încuviinţă cu seriozitate.

— O să fii întotdeauna prietenul meu; o să fii întotdeauna cel mai bun prieten al meu. Apoi zâmbi: Du-te şi rade-i pe gândaci!

— Da, surâse Ender.

Brusc, Alai îl sărută pe obraz şi-i şopti la ureche:

— Salaam!

Apoi, roşu la faţă, se întoarse şi porni către patul său aflat în fundul dormitorului. Ender presupuse că sărutul şi cuvântul erau cumva interzise. Poate un obicei religios… Sau, poate, cuvântul avea un înţeles profund şi aparte numai pentru Alai. Iar pentru Ender deveni ceva sfânt; fusese o dezvăluire sufletească, aşa cum făcuse mama sa când Ender era foarte mic, înainte de a-i implanta monitorul. Îşi lăsase palmele pe capul lui, când îl crezuse adormit şi se rugase. Ender nu povestise nimănui despre cele întâmplate, nici chiar mamei, însă păstrase amintirea cu sfinţenie; felul cum mama lui îl iubise când ea crezuse că nimeni, nici chiar el, n-o putea vedea sau auzi. Acelaşi lucru îi oferise Alai: un dar atât de sacru, încât nici lui Ender nu i se putea permite să înţeleagă ce însemna.

După aşa ceva nu se mai putea adăuga nimic. Alai ajunse la patul său şi se întoarse. Privirile lor se întâlniră pentru o clipă, şi se susţinură înţelegătoare. Apoi Ender ieşi.

În partea aceea a Şcolii nu exista verde-verde-maro; trebuia să ajungă într-o zonă publică, de unde să urmeze codul. În scurt timp, colegii lui urmau să termine cina; nu dorea să se apropie de cantină. Sala de jocuri însă avea să fie aproape pustie.

Aşa cum se simţea acum, nici unul dintre jocuri nu-l atrăgea. Se îndreptă către şirurile de pupitre din spatele sălii şi intră în jocul său. Ajunse rapid în Ţara-din-poveşti. Uriaşul era mort; trebui să coboare cu grijă de pe masă, să sară pe piciorul scaunului răsturnat şi de acolo pe pământ. Un timp existaseră şobolani care rodeau din leş, dar Ender îl ucisese pe unul cu un arc luat din cămaşa zdrenţuită a Uriaşului şi după aceea îl lăsaseră în pace.

Cadavrul îşi încheiase descompunerea. Şobolanii mâncaseră ce fusese de mâncat, viermii terminaseră organele interne şi acum era o mumie zbârcită şi scofâlcită, cu dinţii dezgoliţi într-un rânjet fix, găvanele goale şi degetele strânse în pumni. Ender îşi aminti cum îi sfredelise ochiul, atunci când fusese viu, răutăcios şi inteligent. Furios şi frustrat cum se simţea, ar fi dorit să-l omoare încă o dată. Însă Uriaşul făcea acum parte din decor şi nu-şi mai putea descărca nervii pe el.

Până atunci, Ender trecuse podul spre castelul Reginei de Cupă unde-i aşteptau destule jocuri, dar acum nu-l atrăgea nici unul. Ocoli leşul şi porni în amontele pârâului, spre pădurea din care izvora acesta. Acolo exista un parc de joacă, cu tobogane, bare, leagăne şi roţi, cu o duzină de copii care chiuiau şi râdeau, jucându-se. Ender intră şi constată că personajul său devenise copil, deşi de obicei era un adult. Ba chiar era mai mic decât ceilalţi.

Se aşeză la rând pentru tobogan. Ceilalţi îl ignorau. Urcă în vârf şi-l privi pe băiatul din faţa lui lunecând pe lunga spirală spre sol. Apoi se aşeză şi se împinse în jos.

Nu alunecă absolut deloc, ci trecu prin tobogan şi căzu pe pământ, sub scară. Toboganul nu-l ţinea.

Nici barele de gimnastică. Se putea urca pe ele o vreme dar, la un moment dat, una devenea imaterială şi se prăbuşea. Putea sta pe balansoar, până se ridica în vârf; atunci cădea. Când roata se învârtea repede, nu se mai putea ţine de spiţe şi forţa centrifugă îl azvârlea jos.

Iar ceilalţi copii râdeau cu răutate, agresiv. Îl înconjurară, şi-l arătară cu degetul şi râseră mult înainte de a reveni la joaca lor.

Ender ar fi vrut să-i lovească, să-i arunce în pârâu. Pătrunse în pădure. Găsi o potecă; aceasta, după un timp, se transformă într-un drum de dale de piatră, năpădit de buruieni, totuşi uşor de urmat. De ambele părţi se întrezăreau posibile jocuri, dar le ignoră. Voia să vadă unde ducea drumul.

Ajunse într-o poieniţă cu o fântână în mijloc şi o plăcuţă pe care scria: „Bea, călătorule.” Înaintă şi privi fântâna. Aproape imediat auzi un mârâit. Din pădure ieşiră o duzină de lupi fioroşi cu feţe omeneşti. Ender îi recunoscu — erau copiii de la terenul de joacă. Însă acum colţii lor puteau sfâşia; lipsit de arme, Ender fu sfârtecat imediat.

Ca de obicei, următoarea viaţă i se acordă în acelaşi loc şi fu ucis din nou, deşi încercă să se refugieze în fântână.

Următoarea apariţie fu la terenul de joacă. Copiii râseră iarăşi de el. „Râdeţi cât vreţi”, se gândi Ender. „Ştiu ce sunteţi.” Îmbrânci o fată. Furioasă, ea îl urmări. Ender o ademeni sus pe tobogan. Bineînţeles, când se lăsă să lunece, căzu prin tobogan; dar, pentru că ea îl urma atât de aproape, căzu şi fata. Când lovi pământul, se transformă într-un lup şi rămase acolo, moartă sau ameţită.

Unul câte unul, Ender îi atrase pe toţi în capcane. Dar înainte de a termina cu ultimul, lupii începură să învie şi acum nu mai erau copii. Ender fu sfâşiat.

De data aceasta, tremurând şi acoperit de transpiraţie, căpătă noua viaţă pe masa Uriaşului. Ar trebui să las jocul”, îşi spuse. „Ar trebui să mă duc la noua mea armată.”

În loc s-o facă, coborî de pe masă şi ocoli leşul, spre terenul de joacă.

Acum, de fiecare dată când copilul lovea solul şi se preschimba în lup, Ender îl târa până la pârâu şi-l împingea în apă. De fiecare dată, trupul sfârâia, parcă cufundat în acid; lupul era distrus, iar din el se înălţa un nor de fam negru care se spulbera în văzduh. Scăpă cu uşurinţă de toţi, deşi spre final începuseră să-l urmărească în grupuri de câte doi şi trei. În poieniţă nu mai apărură alţi lupi şi Ender coborî pe frânghia cumpenei în fântână.

Lumina din grotă era slabă, totuşi putea să zărească mormane de nestemate. Trecu pe lângă ele, observând că înapoia lui, printre pietrele preţioase, scânteiau ochi. O masă acoperită de bucate nu-l ademeni. Trecu printre mai multe colivii atârnate de plafon, fiecare conţinând o creatură stranie, dar cu aspect prietenos. „O să mă joc mai târziu cu voi”, se gândi Ender. În cele din urmă, ajunse la o uşă pe care scria cu smaralde strălucitoare:

Nu ezită. Deschise uşa şi trecu pragul.

Se afla pe o platformă micuţă, sus pe o stâncă deasupra unui ţinut cu păduri dese, smălţuite în culorile toamnei; ici-colo se zăreau petice de şes, cu ogoare şi sătucuri, iar în depărtare, pe o colină, se înălţa un castel. Pe sub Ender treceau norişori purtaţi de vânt. Deasupra, cerul era plafonul unei peşteri nesfârşite, de care atârnau cristale, ca stalactite sclipitoare.

Uşa se închise înapoia lui. Ender cercetă atent peisajul. Era atât de frumos, încât supravieţuirea îl interesa mai puţin acum. Pe moment, nu era curios ce joc îl aştepta în locul acesta. Îl descoperise şi simpla lui vedere constituia o recompensă. De aceea, fără să se gândească la consecinţe, sări de pe platformă.

Cădea spre un râu ce spumega printre stânci sălbatice, dar un nor apăru sub el, îl prinse din văzduh şi-l purtă. Îl duse până la turnul castelului, apoi prin fereastra deschisă, înăuntru. Acolo îl lăsă într-o odaie fără uşi, doar cu ferestre deschise de la înălţimi ameţitoare.

Cu o clipă mai devreme, sărise nepăsător de pe platformă; acum ezită.

Covoraşul din faţa şemineului se descolăci într-un şarpe lung şi subţire, cu colţi răi.

— Eu sunt singura ta scăpare, sâsâi şarpele. Moartea e singura ta scăpare!

Ender privi în jur, căutând o armă, când, pe neaşteptate, ecranul se întunecă. Pe pupitru apăru un mesaj:

Furios, Ender deconectă pupitrul şi se apropie de peretele codurilor, unde găsi banda verde-verde-maro, o atinse şi o urmă când se aprinse. Verdele întunecat, verdele deschis şi cafeniul îi reaminteau de toamna regatului pe care-l descoperise în joc. „Trebuie să revin acolo”, îşi spuse. „Şarpele este o frânghie lungă; cu ajutorul ei, pot coborî din turn şi să cercetez împrejurimile. Poate că se numeşte «capătul lumii» pentru că este şi capătul jocului, pentru că pot ajunge într-un sătuc, ca să devin unul dintre băieţaşii care muncesc şi se joacă acolo, fără să ucid sau să fiu ucis; pur şi simplu trăind acolo.”

Şi, cu toate că se gândea la asta, nu-şi putea închipui ce însemna „pur şi simplu trăind”. N-o făcuse niciodată până atunci. Însă dorea s-o facă.

Armatele erau mai mari decât clasele şi, în mod firesc, dormitorul avea alte dimensiuni. Era lung şi îngust, cu paturi de ambele părţi; atât de lung, încât se putea zări podeaua curbându-se în sus în capătul îndepărtat, ca parte a roţii gigantice care era Şcoala de Luptă.

Ender rămase în prag. Câţiva băieţi de lângă uşă îl priviră, dar îl ignorară. Continuară cu conversaţiile, întinşi sau rezemaţi de paturi. Discutau despre bătălii, desigur — aşa cum făceau permanent cei mari. Cu toţii erau mult mai voinici decât Ender. Cei de zece şi unsprezece ani păreau uriaşi pe lângă el; nici unul nu avea mai puţin de opt ani, iar Ender nu era înalt pentru vârsta lui.

Încercă să-şi dea seama care era comandantul, însă majoritatea purtau „uniforma de somn”, cum îi spuneau, adică erau goi-puşcă. Mulţi îşi scoseseră pupitrele, totuşi câţiva studiau.

Ender păşi înăuntru. În clipa când o făcu, fu interpelat.

— Ce vrei? îl întrebă ocupantul patului de sus, de lângă uşă, un băiat trupeş, pe a cărui bărbie apăruseră primele tuleie. Nu eşti o Salamandră!

— Cred că voi deveni, răspunse Ender. Verde-verde-maro, nu? Am fost transferat. Arătă ordinul de transfer.

Paznicul întinse mâna, dar Ender retrase biletul.

— Trebuie să-l dau lui Bonzo Madrid.

Li se alătură un alt băiat, ceva mai scund, totuşi mult mai voinic decât Ender.

— Nu „Bon-zău”, pişăciosule! „Bon-so”! Numele-i spaniol. Bonzo Madrid. Aqui nosotros hablamos espanol, Senor Gran Fedor.

— Tu eşti Bonzo? întrebă Ender pronunţând numele corect.

— Nu, doar un sclipitor şi talentat poliglot. Petra Arkanian. Singura fată din Armata Salamandră. Cu mai mult sânge-n… mine, decât oricare altul din dormitor.

— Mamă, Petra ce le mai vorbeşte, făcu unul dintre băieţi, vorbeşte, vorbeşte…

Altul prelua ştafeta.

— Vor-bese-beşte, vor-bese-beşte, vor-bese-beşte!

Mai mulţi râseră.

— Între noi doi fie vorba, spuse Petra, dacă ar face o clismă Şcolii de Luptă, ar ieşi verde-verde-maro.

Ender era disperat. Avea deja o situaţie dificilă — micuţ, fără experienţă, cu instrucţia neterminată, poate chiar dispreţuit pentru avansarea timpurie. Iar acum, întâmplător, se împrietenise exact cu cine nu trebuia. În ochii celorlalţi băieţi era asociat cu Petra, oaia neagră a Salamandrelor. O zi bună! Pentru o clipă, privind în jur la chipurile hohotind sau strâmbându-se, Ender îşi imagină trupurile lor îmblănite şi dinţii dezgoliţi pentru a sfâşia. „Sunt oare singurul om de aici? Toţi ceilalţi sunt animale, aşteptând doar să devoreze?”

Apoi şi-l aminti pe Alai. Cu siguranţă, în fiecare armată există cel puţin un individ pe care merita să-l cunoşti.

Brusc, râsetele încetară şi băieţii amuţiră. Ender se răsuci spre uşă. În prag stătea un băiat înalt, brunet şi zvelt, cu ochi negri frumoşi şi buze senzuale. „Aş fi în stare să-l urmez oriunde”, spuse ceva dinăuntrul lui Ender. „Aş putea vedea lumea prin ochii lui.”

— Cine eşti? întrebă încet băiatul.

— Ender Wiggin. Transferat din ciclul primar la Armata Salamandra, întinse ordinul.

Îi luă biletul cu o mişcare rapidă şi sigură, fără să-i atingă mâna.

— Câţi ani ai, Wiggin?

— Aproape şapte.

— Te-am întrebat câţi ani ai, nu câţi „aproape” ai?

— Am şase ani, nouă luni şi douăsprezece zile.

— Cât timp te-ai instruit în sala de luptă?

— Câteva luni. Acum ţintesc mai bine.

— Ai executat manevre de bătălie? Ai făcut parte din vreun pluton? Ai participat la exerciţii combinate?

Ender nu auzise niciodată de asemenea lucruri. Clătină din cap.

Madrid îl scrută atent.

— Am înţeles. Vei învăţa destul de rapid că ofiţerilor comandanţi ai acestei şcoli, în frunte cu maiorul Anderson, care-i şeful cel mare, le plac farsele. Armata Salamandră de abia începe să iasă dintr-o indecentă obscuritate. Am obţinut victorii în douăsprezece din ultimele douăzeci de întâlniri. I-am surprins pe Şobolani, Scorpioni şi Ogari, şi suntem gata să atacăm primul loc. Aşa încât e normal, e absolut firesc, să capăt un asemenea specimen inutil, neinstruit şi subdezvoltat ca tine!

— Nu-i încântat să te cunoască, comentă în şoaptă Petra.

— Gura, Arkanian! rosti Madrid. Unei dificultăţi îi mai adăugăm alta. Dar indiferent ce obstacole hotărăsc ofiţerii să ne ridice în cale, noi rămânem…

— Salamandra! răcniră soldaţii într-un glas.

Instinctiv, percepţia lui Ender asupra evenimentelor se modifică. Era un ritual. Madrid nu încerca să-l insulte, ci doar prelua controlul asupra unui eveniment neaşteptat şi-l folosea pentru a-şi spori autoritatea asupra armatei.

— Noi suntem focul care-i va arde, pântec şi măruntaie, cap şi inimă, suntem multe flăcări, dar un singur foc!

— Salamandra! strigară din nou.

— Nimic nu ne-nspăimântă!

Pentru o clipă, Ender îşi permise să spere.

— Voi trage tare şi voi recupera, zise el.

— Nu ţi-am acordat permisiunea să vorbeşti, replică Madrid. Intenţionez să te transfer cât mai repede. Probabil că va trebui să renunţ şi la altcineva mai valoros o dată cu tine, dar eşti atât de mic încât nu poţi fi nici măcar inutil. Nu poţi fi altceva decât un îngheţat, indiferent de bătălie, iar noi am ajuns la stadiul unde fiecare soldat îngheţat contează. N-am nimic personal cu tine, Wiggin, dar sunt sigur că-ţi poţi termina instrucţia pe socoteala altuia.

— Câtă generozitate! murmură Petra.

Madrid se apropie de fată şi o pălmui cu dosul mâinii. Sunetul fu foarte slab, deoarece o atinse numai cu unghiile. Dar pe obrazul ei apărură patru dâre roşii, strălucitoare, şi câteva picături minuscule de sânge marcară locul unde o lovise.

— Wiggin, ascultă care-ţi sunt instrucţiunile! Sper să fie ultima dată când va fi nevoie să-ţi vorbesc. Stai deoparte atunci când ne antrenăm în sală. Bineînţeles, o să fii şi tu acolo, dar nu vei face parte din nici un pluton şi nu vei participa la manevre. Când suntem chemaţi la luptă, te echipezi rapid şi te prezinţi la poartă; împreună cu toată armata. Nu vei intra însă decât după patru minute de la începutul jocului şi vei rămâne lângă poartă, fără să scoţi arma şi fără să tragi.

Ender încuviinţă. Avea să fie un nimic. Spera să fie transferat cât mai curând.

În acelaşi timp, observă că Petra nu ţipase de durere şi nici măcar nu-şi atinsese obrazul, deşi o picătură de sânge se prelinsese, lăsând o dâră pe pomete. Poate că fata era oaia neagră a Salamandrelor, dar dacă Bonzo Madrid n-avea să fie prietenul lui, mai bine ar fi căutat tovărăşia ei.

I se repartiză un pat în fundul dormitorului. Patul de sus, aşa încât, atunci când urca în el, nici nu putea zări uşa; era acoperită de curbura tavanului. În paturile din jur erau şi alţi băieţi posaci, părând obosiţi — cei mai puţin valoroşi. Nu aveau nici un cuvânt de bun venit pentru Ender.

Ender încercă să-şi deschidă dulapul, aşezând palma pe el, dar nu se întâmplă nimic. Atunci îşi dădu seama că dulapurile nu erau protejate. Toate compartimentele erau prevăzute cu uşiţe normale, lipsite de încuietori. Deci când făceai parte dintr-o armată, nu mai aveai nimic personal.

În dulap exista o uniformă. Nu verdele palid al ciclului întâi, ci verdele întunecat tivit cu portocaliu al Armatei Salamandră. Îi era largă. Probabil că nu se gândiseră niciodată să croiască măsuri atât de mici.

Se pregătea s-o ia dinăuntru, când o zări pe Petra, venind pe culoar, spre patul lui. Coborî.

— Pe loc repaus, rosti ea. Nu-s ofiţer.

— Eşti şef de pluton, nu?

Cineva din apropiere pufni.

— Ce te face să crezi asta?

— Ai patul în faţă.

— Asta pentru că sunt cel mai bun ţintaş din Armata Salamandră, şi pentru că lui Bonzo i-e teamă că aş porni o revoltă, dacă şefii de plutoane nu mă au sub ochi. De parcă aş putea porni ceva cu tipi ca ăştia! Arătă spre băieţii cu chipuri obosite de pe paturile alăturate.

„Ce-ncearcă să facă, să agraveze şi mai mult situaţia?”

— Toţi sunt mai buni decât mine, zise Ender, străduindu-se să se delimiteze de dispreţul ei faţă de cei care, la urma urmei, aveau să-i fie vecini.

— Eu sunt fată, spuse Petra, iar tu eşti un pişăcios de şase ani. Avem multe în comun; de ce să nu fim prieteni?

— N-o să-ţi fac lecţiile, replică Ender.

Ea pricepu imediat gluma.

— Ha, ha… Totu-i militărie, când intri în joc. Şcoala nu-i ca-n ciclul întâi. Facem istorie, strategie, tactică, gândaci, mate şi astronomie, chestii de care o să ai nevoie ca pilot sau comandant. O să vezi!

— Deci eşti prietenul meu. Capăt vreun premiu? întrebă Ender. Imita modul ei de-a vorbi, agresiv şi cinic.

— Bonzo n-o să te lase să te antrenezi. O să te pună să-ţi iei pupitrul în sală şi să-ţi faci lecţiile. Într-un fel, are dreptate — nu vrea un pici complet neinstruit, care să-i dea peste cap manevrele lui precise, începu să vorbească în „gird”, limbajul argotic ce imita engleza stricată a oamenilor simpli: Bonzo, el precis. El atent, el pişă în farfurie şi nu stropeşte.

Ender surâse.

— Sala de luptă e permanent deschisă. Dacă vrei, te duc după program şi te-nvăţ câte ceva din ce ştiu. Nu-s mare sculă, dar sunt destul de tare şi oricum ştiu mai multe decât tine.

— Dacă vrei, zise Ender.

— Începem mâine dimineaţă după dejun.

— Şi dacă-i altcineva înăuntru? Clasa mea avea instrucţie şi antrenament imediat după dejun.

— Nu-i nici o problemă. De fapt există nouă săli de luptă.

— N-am ştiut…

— Toate au aceeaşi intrare. Tot centrul Şcolii, butucul roţii, e format din săli de luptă. Ele nu se rotesc o dată cu restul staţiei. Aşa se obţine impo… imponderabilitate — pentru că stă pe loc. Fără rotaţie, nu există un „jos”. Le pot însă deplasa până ajung la coridorul de intrare pe care-l folosim toţi. După ce intri, o mută şi aduc alta la intrare.

— Aha!

— Aşa rămâne. După dejun.

— Bine, încuviinţă Ender.

Fata se întoarse să plece.

— Petra, rosti el.

Ea întoarse capul.

— Mulţumesc.

Petra nu-i răspunse, ci porni mai departe.

Ender sui înapoi în pat şi se dezbrăcă. Rămase gol, cercetându-şi noul pupitru şi încercând să-şi dea seama dacă îi modificaseră codurile de acces. Bineînţeles, îi şterseseră sistemul de protecţie. Aici nu putea deţine nimic, nici măcar un pupitru personal.

Luminile păliră. Se apropia stingerea. Ender nu ştia unde era closetul.

— Ieşi afară şi faci la stânga, îi spuse băiatul din patul alăturat. E comun cu Şobolanii, Condorii şi Veveriţele.

Ender îi mulţumi şi sări jos.

— Hei, făcu băiatul. Nu poţi merge aşa. Când ieşi din dormitor, uniforma e obligatorie.

— Chiar şi la toaletă?

— Mai ales. În plus, e interzis să discuţi cu cineva din altă armată. La masă, sau la duş. Uneori ai voie s-o faci în sala de jocuri şi, bineînţeles, dacă-ţi spune un profesor. Dar dacă te prinde Bonzo, te-ai ars, ai auzit?

— Mulţumesc.

— Şi…ăă… pe Bonzo-l apucă dracii dacă treci gol pe lângă Petra.

— Dar ea era dezbrăcată când am venit eu, nu?

— Ea poate să facă orice doreşte, dar tu rămâi îmbrăcat. Dispoziţiile lui Bonzo…

Era o prostie! Deocamdată. Petra arăta ca oricare alt băiat; era o regulă idioată. În felul acesta o separa, o diferenţia, diviza armata. O tâmpenie! Cum ajunsese Bonzo comandant, dacă nu înţelegea atâta lucru? Alai ar fi fost un comandant mai bun. Ştia cum să păstreze unitatea unui grup.

„Şi eu ştiu cum să păstrez un grup laolaltă”, se gândi Ender. „Poate că într-o bună zi, voi ajunge comandant.”

Pe când se spăla pe mâini, cineva i se adresă:

— Hei, au ajuns să bage şi nou-născuţi la Salamandre?

Ender nu răspunse. Îşi usca mâinile.

— Ia uitaţi-vă! Salamandrele au făcut copilaşi! Ia uite-l! Mi-ar putea trece printre picioare fără să-mi atingă coaiele!

— Pentru că nici n-ai, Dirk, chicoti altcineva…

Când părăsi încăperea, Ender auzi un glas:

— E Wiggin. Nu ştii? Şmecherul din sala de jocuri.

Porni pe coridor, zâmbind. Poate că era micuţ, dar îi ştiau numele. Din sala de jocuri, bineînţeles, aşa că nu însemna mai nimic. Dar aveau să vadă! Şi el urma să devină un soldat bun. În curând, toţi aveau să-i cunoască numele. Poate că nu în Armata Salamandră, dar în curând.

Petra îl aştepta în coridorul ce ducea spre sala de luptă.

— Stai puţin, îi spuse ea. Tocmai au intrat Iepurii, şi mai durează câteva minute până cuplează sala următoare.

Ender se aşeză lângă ea.

— Ar fi multe întrebări despre sălile astea, zise el, nu numai referitor la modul de cuplare. De exemplu, de ce înainte de-a intra în sală, există gravitaţie pe coridorul din afara ei?

Fata închise ochii.

— Şi dacă sălile se află cu adevărat în imponderabilitate, ce se întâmplă când se cuplează cu coridorul? De ce nu încep să se rotească o dată cu Şcoala?

Ender încuviinţă din cap.

— Sunt multe asemenea taine, şopti misterioasă Petra. Nu încerca să le dezlegi. Ultimul soldat care a făcut-o a păţit lucruri îngrozitoare. A fost descoperit în toaletă, spânzurat cu picioarele de tavan şi cu capul înfundat în closet.

— Deci nu sunt primul care am întrebat…

— Ţine minte, băieţaş! Când rostise „băieţaş” o făcuse cu afecţiune, nu cu dispreţ. Ei n-or să-ţi spună niciodată mai mult decât e necesar, însă orice puşti cu creier ştie că-n ştiinţă s-au schimbat destule din zilele lui moş Mazer Rackham şi ale Flotei Victorioase. E clar că acum putem controla gravitaţia. S-o pornim şi s-o oprim, să-i schimbăm direcţia, poate chiar s-o reflectăm… m-am gândit la multe chestii ca lumea pe care le-ai putea face cu armele gravitaţionale şi propulsiile gravitaţionale, închipuieşte-ţi cum s-ar putea deplasa navele pe lângă planete! Poate smulgând halci mari din ele, reflectând chiar atracţia unei planete şi apoi focalizând-o. Dar nu ni se spune nimic…

Ender pricepu aluziile Petrei. Manipularea gravitaţiei era un aspect; manipulările ofiţerilor — altul; însă mesajul cel mai important era: Duşmanii nu sunt celelalte armate, ci adulţii. Ei nu spun adevărul.

— Hai, băieţaş, zise fata. Sala-i gata. Mâinile Petrei sunt aşi, inamicii sunt raşi! Chicoti: Mi se zice Petra-poeta.

— Se mai zice că eşti nebună de legat.

— Şi-ar fi bine s-o crezi, poponel de băieţel!

Ducea zece mingi-ţintă într-o geantă. Ender se ţinea cu o mână de costumul ei, iar cu cealaltă de perete, ca s-o ancoreze când le arunca, puternic, în diferite direcţii. În imponderabilitate, ţopăiau în toate părţile.

— Dă-mi drumul, zise fata. Îşi făcu vânt, rotindu-se; din câteva mişcări ale braţelor, se opri locului şi începu să tragă în ţinte. În clipa când erau atinse, acestea îşi modificau culoarea din alb în roşu. Ender ştia că schimbarea culorilor ţinea mai puţin de două minute. Când lovi şi ultima ţintă, o singură minge redevenise albă.

Ricoşând dintr-un perete, Petra se îndreptă cu viteză spre Ender. Băiatul o prinse, şi-o frână — unul din primele procedee pe care-l învăţaseră în ciclul întâi.

— Eşti bună, zise el.

— Cea mai bună! Şi-o să-nveţi şi tu.

Îi explică să ţină braţul perfect întins şi să ochească pe toată lungimea lui.

— O chestie de care mulţi soldaţi nu-şi dau seama este că, cu cât ţinta e mai departe, cu atât trebuie să păstrezi mai mult timp raza într-un cerculeţ de vreo doi centimetri. Este diferenţa dintre o zecime de secundă şi o jumătate de secundă, însă în luptă asta înseamnă mult. Sunt destui care cred că au dat greş, deşi au ţintit perfect, pentru că se deplasează prea repede. Nu poţi folosi pistolul ca pe o sabie: ţac-pac, bucăţi îi fac! Trebuie să ocheşti.

Comandă readucerea ţintelor şi le lansă din nou, mai lent. Ender trase în ele. Nu nimeri nici una.

— Bravo, zise Petra. N-ai nici o deprindere incorectă.

— Dar n-am nici vreuna ca lumea, sublinie el.

— Pe alea o să ţi le dau eu.

În acea primă dimineaţă, n-au făcut mare lucru. Mai mult au discutat. Cum să gândeşti în timp ce ocheşti. Trebuie ca, în acelaşi timp, să ai în minte atât mişcarea ta, cât şi pe a adversarului. Trebuie să ţii braţul perfect întins şi să ţinteşti cu tot corpul, astfel încât dacă braţul ţi-este îngheţat, să poţi continua să tragi. Să înveţi locul exact unde se declanşează trăgaciul, ca să nu mişti degetul prea mult la fiecare împuşcătură. Să-ţi relaxezi corpul; să nu te încordezi, deoarece asta te face să tremuri.

A fost singurul antrenament al lui Ender din ziua aceea. În timpul instrucţiei de după-amiaza, i se ordonă să-şi aducă pupitrul şi să-şi facă temele într-un colţ al sălii. Bonzo era obligat să aibă tot efectivul în sala de luptă, dar nu să-l şi utilizeze integral.

Ender nu-şi făcea însă lecţiile. Dacă nu avea voie să participe la instrucţie, îl putea studia pe Bonzo ca tactician. Armata Salamandră era împărţită în cele patru plutoane standard de câte zece soldaţi fiecare. Unii comandanţi îşi distribuiau oamenii astfel încât plutonul A îi cuprindea pe cei mai buni soldaţi, iar plutonul D pe cei mai slabi. Bonzo îi amestecase şi fiecare pluton conţinea soldaţi din toate categoriile. Atât doar că plutonul B avea numai nouă băieţi. Ender se întrebă cine fusese transferat ca să-i facă loc lui. Îşi dădu seama repede că şeful plutonului era nou. Nu era de mirare că Bonzo fusese furios — pierduse un şef de pluton în schimbul unui pici.

Bonzo avea dreptate şi în altă privinţă. Ender nu era pregătit. Toate antrenamentele constau în manevre. Plutoane care nu se puteau vedea între ele exersau operaţiuni perfect sincronizate laolaltă, sau schimbări bruşte de direcţie fără să destrame formaţia. Toţi soldaţii aceia aveau însuşite perfect tehnici pe care Ender nu le învăţase. Abilitatea de-a ateriza lin, amortizând impactul. Zbor precis. Corectări de traiectorie, utilizând soldaţii îngheţaţi care pluteau răzleţi prin sală. Rostogoliri, rotiri, fente. Alunecare în lungul peretelui — o manevră extrem de dificilă, dar foarte utilă, deoarece inamicul nu-ţi putea cădea în spate.

Chiar în timp ce-şi dădea seama cât de multe lucruri nu ştia, Ender văzu şi altele pe care le-ar fi putut îmbunătăţi. Formaţiunile îndelung repetate constituiau o greşeală. Permiteau executarea promptă a comenzilor, însă erau previzibile. De asemenea, soldatului ca individ nu i se acorda dreptul decât la puţină iniţiativă. O dată ce se stabilea un şablon, trebuia urmat până la capăt. Nu te puteai adapta la ripostele adversarului. Ender studie formaţiunile lui Bonzo precum un comandant inamic, găsind modalităţi de-a le distruge.

În seara aceea, în decursul perioadei libere, Ender îi ceru Petrei să mai exerseze cu el.

— Nu, răspunse fata. Vreau să ajung comandant într-o bună zi, aşa că trebuie să fac sala jocurilor.

Exista o credinţă unanim împărtăşită că profesorii urmăreau jocurile şi acolo îi remarcau pe potenţialii comandanţi. Cu toate acestea, Ender se îndoia de adevărul unei asemenea ipoteze. Şefii de plutoane aveau şanse mult mai mari de-a arăta ce pot face în funcţia de comandant, decât orice jucător pe video.

Nu-i spuse însă nimic Petrei. Şedinţa de după dejun fusese îndeajuns de generoasă. Cu toate acestea, trebuia să se antreneze. Şi n-o putea face singur, decât în privinţa câtorva mişcări de bază. Manevrele cu adevărat dificile necesitau parteneri sau echipe. Dacă i-ar fi avut pe Alai sau Shen…

De fapt, de ce să nu se antreneze cu ei? Nu mai auzise ca un soldat să se antreneze cu ciclul întâi, dar n-o interzicea nici un regulament. Pur şi simplu n-o făcea nimeni; elevii din ciclul întâi erau priviţi cu un dispreţ total. Ei bine, Ender continua să fie tratat ca un proaspăt recrut. Avea nevoie de parteneri cu care să se antreneze şi drept răsplată îi putea învăţa unele lucruri văzute la băieţii mari.

— Hei, se-ntoarce marele soldat! răcni Bernard.

Ender rămase în uşa fostului său dormitor. Nu lipsise decât o zi, dar deja i se părea un loc străin, iar vechii lui colegi nişte necunoscuţi. Dădu să plece. Mai era însă şi Alai, care conferise un caracter sacru prieteniei lor. Alai nu era un străin.

Ender nu făcu nici un efort să ascundă modul cum era tratat în Armata Salamandră.

— Şi au dreptate. Sunt la fel de util ca un strănut în casca-nchisă.

Alai râse, şi alţi băieţi începură să se strângă în jurul lor. Ender propuse târgul. Zilnic, în perioada liberă, antrenament în sala de luptă, sub conducerea lui. Ei aveau să înveţe trucuri de la armate, de la bătăliile la care asista Ender, iar el urma să capete practica necesară în dezvoltarea aptitudinilor de soldat.

— O să ne perfecţionăm împreună.

Mai mulţi băieţi doreau să vină.

— Bineînţeles, încuviinţă Ender. Dar veniţi să transpiraţi. Dacă doar vă fâţâiţi, nu! N-am timp de pierdut.

Nu pierdură timpul. Ender se chinui, încercând să descrie ce văzuse, şi căutând să demonstreze. Totuşi, când timpul liber se încheie, învăţaseră câte ceva. Erau obosiţi, însă prinseseră secretul câtorva tehnici.

— Unde ai fost? îl întrebă Bonzo.

Ender rămase în poziţie de drepţi lângă patul comandantului său.

— M-am antrenat în sala de luptă.

— Am auzit că ai fost însoţit de foştii tăi colegi.

— Nu mă puteam antrena singur.

— Nu sunt de acord ca soldaţii din Armata Salamandră să piardă timpul cu cei din ciclul întâi. Acum eşti soldat.

Ender îl privi în tăcere.

— M-ai auzit, Wiggin?

— Da, domnule.

— S-a terminat cu antrenamentele cu băşinoşii ăia mici.

— Pot să vă vorbesc între patru ochi? întrebă Ender.

Era o solicitare căreia comandanţii erau obligaţi să-i dea curs. Chipul lui Bonzo se întunecă şi-l conduse pe Ender afară, pe coridor.

— Uite ce-i, Wiggin! Nu te doresc. Încerc să scap de tine, dar nu-mi crea probleme, că te lipesc de pereţi!

„Un comandant”, se gândi Ender, „nu trebuie să profereze ameninţări prosteşti”.

Bonzo se înfurie din cauza tăcerii sale.

— Tu mi-ai cerut să venim aici; vorbeşte!

— Domnule, aţi avut dreptate să nu mă încadraţi în nici un pluton. Nu ştiu să fac absolut nimic.

— N-am nevoie să-mi spui tu că am dreptate.

— Dar voi deveni un bun soldat. Nu vă voi deranja instrucţia, dar voi exersa şi o voi face cu singurii care vor să se antreneze împreună Cu mine, cei din fosta mea clasă.

— O să faci ce-ţi zic eu, piticanie!

— Exact, domnule. Voi îndeplini toate ordinele pe care sunteţi autorizat să le daţi. Dar în perioada de repaus nu se pot da ordine. Nici unul. De către nimeni.

Constată cum îi sporea mânia lui Bonzo. Furia fierbinte nu era bună. Frica lui Ender era rece şi o putea întrebuinţa. A lui Bonzo era fierbinte şi-l stăpânea ea pe băiat.

— Domnule, trebuie să mă gândesc la propria mea carieră. Nu voi interveni în decursul antrenamentelor şi bătăliilor, totuşi trebuie să învăţ. N-am cerut să fiu adus în această armată. Încercaţi să mă transferaţi cât mai repede. Dar nimeni nu mă va lua, dacă habar n-am de nimic, e adevărat? Lăsaţi-mă să învăţ câte ceva şi după aceea puteţi scăpa iute de mine, căpătând un soldat pe care-l puteţi folosi mai bine.

Bonzo nu era lipsit de inteligenţă, pentru ca mânia să-l împiedice să recunoască o propunere de bun simţ. Totuşi, nu se putea calma imediat.

— Atâta timp cât faci parte din Armata Salamandră, o să asculţi ordinele mele!

— Dacă încerci să intri în timpul meu liber, aranjez să te congeleze.

Probabil că nu era adevărat. Dar era posibil. Cu siguranţă, dacă Ender ar fi reclamat nerespectarea timpului său liber, Bonzo putea fi îndepărtat de la comandă. La aceasta se adăuga şi faptul că, în mod evident, ofiţerii văzuseră ceva la Ender, deoarece îl avansaseră. Poate că Ender avea într-adevăr influenţă în rândul lor şi putea congela pe cineva.

— Ticălosule! şuieră Bonzo.

— Nu-i vina mea că ai dat ordinul acela de faţă cu toţi. Dar dacă doreşti, mă voi preface că ai câştigat runda asta. După aceea, mâine, mă poţi anunţa că te-ai răzgândit.

— N-am nevoie să-mi spui ce să fac!

— Nu doresc ca restul băieţilor să creadă că ai cedat. N-ai mai avea aceeaşi autoritate.

Bonzo îl urî pentru bunăvoinţă. Ender vorbise de parcă îi acorda funcţia de conducere ca o favoare. O neobrăzare, însă n-avea de ales. N-avea alternativă. Nu se gândea că vina îi aparţinea numai lui, deoarece dăduse un ordin absurd. Ştia doar că Ender îl învinsese, iar apoi îl şi batjocorise prin mărinimie.

— O să te lichidez într-o bună zi, rosti el.

— Probabil.

Sună stingerea. Ender reveni în dormitor, părând descurajat. Înfrânt. Mânios. Ceilalţi băieţi traseră concluzia evidentă.

Dimineaţă, când plecă spre sala de mese, Bonzo îl opri şi rosti cu glas tare:

— M-am răzgândit, puţulică! Poate că dacă te-antrenezi cu ciclul întâi, o să-nveţi ceva. Şi o să te pot schimba mai uşor. Orice, numai să scap rapid de tine.

— Mulţumesc, domnule, zise Ender.

— Orice, şopti Bonzo. Sper să te văd congelat.

Ender zâmbi recunoscător şi părăsi încăperea. După dejun, se antrenă iarăşi cu Petra. Toată după-amiaza îl urmări pe Bonzo comandând, şi-şi imagină căi prin care îi putea învinge armata. În timpul liber, el, Alai şi ceilalţi repetară până la epuizare. „O pot face”, gândi seara, întins în patul său, cu muşchii zvâcnindu-i şi destinzându-se. „Mă pot descurca”.

Peste patru zile, Armata Salamandră avu o bătălie. Ender alergă înapoia soldaţilor care tropăiau pe coridoare spre sala de luptă. De-a lungul pereţilor pâlpâiau două benzi: verde-verde-maro a Salamandrei şi negru-alb-negru a Condorului. Când ajunseră în locul unde fusese întotdeauna sala, coridorul se ramifică, cu verde-verde-maro spre stânga şi negru-alb-negru spre dreapta; urmă un alt colţ la dreapta, şi armata se opri în faţa unui perete.

Plutoanele se formară în tăcere. Ender se aşeză îndărătul lor. Bonzo dădea instrucţiunile:

— A sus, B stânga, C dreapta, D jos. Aşteptă până ce plutoanele se orientară corespunzător, apoi adăugă: Puţică, tu aştepţi patru minute, după care intri şi te opreşti lângă uşă. Nu atingi arma!

Ender încuviinţă. Brusc, peretele dinapoia lui Bonzo deveni transparent. Deci nu era perete, ci un câmp de forţă. Şi sala era diferită. Prin ea fuseseră suspendate uriaşe cuburi cafenii, acoperind parţial câmpul vizual. Deci acestea erau obstacolele pe care soldaţii le numeau stele. Păreau distribuite aleator. Bonzo părea că le tratează cu indiferenţă. Era clar că soldaţii ştiau deja cum se procedează cu ele.

Dar privind bătălia de pe coridor, Ender îşi dădu seama că n-aveau habar să le folosească eficient. Ştiau să aterizeze pe ele şi să le utilizeze drept paravane, ştiau şi tacticile de asalt asupra unei stele deţinute de inamic. Nu demonstrau însă că ştiau care stele erau importante. Continuau să atace unele ce puteau fi depăşite prin simpla alunecare de-a lungul pereţilor.

Celălalt comandant profita de neglijarea strategiei de către Bonzo. Condorii sileau Salamandrele la atacuri riscante. Tot mai puţine Salamandre rămâneau neîngheţate pentru următoarele asalturi. După numai cinci-şase minute, deveni limpede că Armata Salamandră nu-şi putea învinge adversarul atacând.

Ender trecu prin poartă. Pluti uşor în jos. Sălile în care se antrenase avuseseră întotdeauna uşile la nivelul podelei. Însă în bătălii, uşa era situată la mijlocul peretelui, egal depărtată de podea şi de plafon.

Brusc simţi cum se reorientează, aşa cum se întâmplase în navetă. Ceea ce fusese „jos” era acum „sus”, iar apoi „lateral”. În imponderabilitate nu exista nici un motiv să rămâi orientat ca pe coridor. Uitându-te la uşile perfect pătrate, era imposibil de spus unde fusese „sus”. Şi nici nu conta. Acum, Ender descoperise orientarea care avea sens. Poarta adversarului era „jos”. Scopul jocului era de „a cădea” spre baza inamicului.

Făcu mişcările care-l răsuceau în noua direcţie. În loc să stea răşchirat, cu tot trupul descoperit duşmanului, acum îşi expunea numai tălpile către acesta. Era o ţintă mult mai mică.

Cineva îl zări. La urma urmei, plutea fără scop în loc deschis. Instinctiv, Ender ridică genunchii la piept. În acelaşi moment, raza armei îl atinse şi picioarele costumului îngheţară. Braţele îi rămaseră neîngheţate deoarece, dacă fasciculul nu lovea trunchiul, se rigidizau doar membrele atinse. Ender înţelese că dacă n-ar fi fost orientat cu picioarele către adversar ar fi fost nimerit în trup. Ar fi fost complet imobilizat.

Deoarece Bonzo îi ordonase să nu-şi scoată arma, Ender continuă să plutească, fără să mişte capul sau braţele, de parcă şi ele ar fi fost îngheţate. Adversarii îl ignorau, concentrându-şi tirul asupra soldaţilor care trăgeau în ei. Era o bătălie aspră. Depăşită numeric, Armata Salamandră ceda pas cu pas. Lupta se fărâmiţă într-o duzină de confruntări individuale. Acum, disciplina lui Bonzo îşi dovedea roadele, căci fiecare Salamandră îngheţată scotea din luptă cel puţin un inamic. Nimeni nu dădu bir cu fugiţii sau nu intră în panică, toţi rămâneau calmi şi ocheau cu atenţie.

În special Petra era teribilă. Condorii o remarcaseră şi depuneau eforturi considerabile ca s-o îngheţe. Izbutiră să-i lovească întâi braţul drept, cu care trăgea şi potopul ei de înjurături fu întrerupt numai atunci când o îngheţară complet şi casca o împiedică să mai descleşteze maxilarele. Peste alte câteva minute, totul se termină. Armata Salamandră nu mai opunea rezistenţă.

Ender observă cu satisfacţie că adversarii rămăseseră doar cu cei cinci soldaţi necesari pentru a deschide poarta, ca să consemneze victoria. Patru dintre ei îşi atinseră căştile de punctele luminoase din colţurile uşii Salamandrelor, iar al cincilea trecu prin câmpul de forţă. Jocul luă sfârşit. Luminile reveniră la intensitatea lor orbitoare şi Anderson îşi făcu apariţia prin uşa profesorilor.

„Mi-aş fi putut scoate arma”, se gândise Ender când inamicii se apropiaseră de uşă. „Mi-aş fi putut scoate arma şi să împuşc pe unul singur dintre ei, şi atunci ar fi fost prea puţini. Jocul s-ar fi terminat la egalitate. Fără patru băieţi care să atingă cele patru colţuri şi un al cincilea care să treacă prin poartă, Condorii n-ar fi obţinut victoria. Bonzo, prostule, te-aş fi putut salva de la înfrângerea asta! Poate chiar aş fi putut s-o transform într-o victorie, deoarece erau toţi laolaltă, ţinte uşoare, şi în primele momente n-ar fi ştiut cine trage. Ţintesc suficient de bine ca să fi reuşit.”

Însă ordinele erau ordine şi Ender promisese că avea să le respecte. Avu totuşi satisfacţia că pe fişa oficială a Armatei Salamandre nu apăreau patruzeci şi unu de soldaţi eliminaţi sau scoşi din luptă, ci patruzeci eliminaţi şi unul rănit. Bonzo nu putu înţelege, până nu consultă înregistrarea lui Anderson şi-şi dădu seama cine era. „Rănit, Bonzo”, îşi spuse Ender. „Mai puteam trage!”

Se aşteptase ca Bonzo să vină la el şi să-i zică: „Data viitoare, dacă se mai întâmplă aşa ceva, poţi trage”. Însă acesta nu-i spusese absolut nimic, până a doua zi, după dejun. Bineînţeles, el mânca la popota comandanţilor, dar Ender era absolut sigur că scorul ciudat avea să stârnească şi acolo tot atâtea nedumeriri câte fuseseră în sala de mese a soldaţilor. În toate celelalte jocuri care nu se încheiaseră la egalitate, toţi membrii armatei învinse fuseseră fie eliminaţi — complet îngheţaţi — fie scoşi din luptă, ceea ce însemna că aveau unele părţi ale trupului neîngheţate, dar nu mai puteau trage. Salamandra era singura armată învinsă cu un soldat de categoria Rănit-dar-Activ.

Ender nu oferi nici o explicaţie, însă alte Salamandre făcură cunoscut ce se întâmplase. Iar când fu întrebat de ce nu trăsese, răspunse calm:

— Mă conformez ordinelor.

După dejun, Bonzo îl căută:

— Ordinul rămâne valabil, îi spuse, ar fi bine să nu uiţi!

„O să te coste, prostule. Poate că nu-s un soldat foarte bun, dar pot fi de folos şi n-ai nici un motiv să mi-o interzici.”

Nu comentă deloc.

Una dintre urmările interesante ale bătăliei a fost că Ender apăru pe locul întâi în clasamentul eficienţei individuale. Deoarece nu trăsese, avea calificativ maxim — nici o ratare. Şi deoarece nu fusese nici eliminat, nici scos din luptă, procentajul lui era excelent. Restul nu se apropiau nici măcar pe departe de el. Mulţi băieţi chicotiră iar alţii se înfuriară, dar în preţuitul clasament al eficienţei, Ender devenise liderul.

Continuă să asiste la şedinţele de instruire ale armatei sale, şi continuă să se antreneze din răsputeri în paralel, dimineţile cu Petra, iar serile cu prietenii lui. Li se adăugaseră tot mai mulţi băieţi din ciclul întâi, nu ca distracţie, ci pentru că rezultatele erau vizibile — deveneau tot mai buni. Supremaţia o deţineau însă Ender şi Alai. Pe de o parte, datorită faptului că Alai încerca întruna lucruri noi, care-l obligau pe Ender să imagineze alte tactici pentru a-i replica. Pe de altă parte, deoarece continuau să facă erori prosteşti, ce le sugerau acţiuni pe care nici măcar nu le-ar fi încercat un soldat bine instruit şi care ţinea la respectul de sine. Multe se dovediră inutile. Dar întotdeauna era plăcut, întotdeauna excitant şi reuşiră suficiente acţiuni despre care ştiau că îi ajutau. Serile erau momentele cele mai bune ale zilei.

Următoarele două bătălii reprezentară victorii uşoare ale Salamandrelor; de fiecare dată, Ender intră în sală după cinci minute şi rămase neatins de adversarul înfrânt. Băiatul începu să-şi dea seama că Armata Condor, care-i bătuse, era excelentă. Salamandrele, deşi sufereau de pe urma strategiei lui Bonzo, reprezentau una din cele mai bune echipe, urcând treptat în clasament, concurând cu Şobolanii pentru locul patru.

Ender împlini şapte ani. În Şcoala de Luptă nu prea existau calendare, dar băiatul aflase cum să afişeze data pe pupitrul său, şi-şi remarcă ziua de naştere. Şcoala o observase şi ea; îi luară măsurile şi-i confecţionară o altă uniformă şi un costum pentru sala de luptă. Reveni în dormitor îmbrăcat cu hainele noi. Le simţea stranii, largi de parcă însăşi pielea lui nu i se potrivea.

Ar fi vrut să se oprească la patul Petrei şi să-i povestească despre acasă, despre cum i se serbau zilele de naştere: pur şi simplu să-i spună că era ziua lui şi ea să-i răspundă ceva convenţional. Însă aici nimeni nu-şi sărbătorea ziua. Era o copilărie. Aşa făceau planetarii. Prăjituri şi obiceiuri prosteşti. Când împlinise şase ani, Valentine îi făcuse un tort. Nu reuşise şi fusese oribil. Nimeni nu mai ştia cum anume se prepara mâncarea; era exact genul de lucruri nebuneşti pe care le făcea Valentine. Toţi o tachinaseră, dar Ender oprise o felie de tort în dulapul său. După aceea îi scoseseră monitorul, el plecase şi, din câte ştia, putea să fie tot acolo, o bucăţică galbenă unsuroasă şi prăfuită. Nimeni printre soldaţi nu vorbea despre „acasă”; înainte de Şcoala de Luptă nu existase nimic. Nimeni nu primea nici o scrisoare. Toţi se prefăceau că nu le păsa deloc.

„Dar mie îmi pasă”, îşi spuse Ender. „Singurul motiv pentru care mă aflu aici este ca nici un gândac să nu tragă în Valentine, să nu-i facă ţăndări capul, aşa ca soldaţilor din benzile video ale primelor bătălii. Să nu-i despice capul cu o rază atât de fierbinte încât creierii să-i ţâşnească din ţeastă şi să curgă ca aluatul, cum se întâmplă în coşmarurile mele cele mai urâte, în nopţile cele mai rele, când mă trezesc tremurând, dar tăcut; trebuie să rămân tăcut, altfel vor auzi că-mi lipsesc ai mei. Vreau acasă!”

Dimineţile era mai bine. Căminul rămânea o durere surdă, undeva în adâncul memoriei. O oboseală în privire. În dimineaţa aceea, Bonzo apăru când se îmbrăcau.

— Costumele de luptă! ordonă el.

Era o bătălie. Al patrulea joc al lui Ender.

Adversarul era Armata Leopard. Avea să fie uşor. Leoparzii erau noi şi ocupau o poziţie în ultimul sfert al clasamentului. Fuseseră înfiinţaţi cu numai şase luni în urmă şi-l aveau comandant pe Pol Slattery. Ender îşi îmbrăcă noul costum şi intră în monom; Bonzo îl smuci violent de acolo şi-l împinse la coada armatei. „Nu trebuia să faci asta”, îşi spuse Ender. „M-ai fi putut lăsa în şir.”

Privi din coridor. Pol Slattery se număra printre cei mai tineri comandanţi, dar era inteligent şi avea idei originale. Soldaţii lui se deplasau permanent, ţâşnind de la o stea la alta, lunecând în lungul pereţilor pentru a ajunge deasupra sau înapoia Salamandrelor impasibile. Ender zâmbi. Bonzo era complet zăpăcit, şi la fel şi soldaţii lui. Leoparzii păreau că răsar din toate direcţiile. Cu toate acestea, bătălia nu era chiar atât de dezechilibrată pe cât părea. Ender observă că adversarii pierdeau mulţi luptători — tactica lor îi expunea prea mult. Mai important însă era faptul că Salamandrele se simţeau învinse. Cedaseră complet iniţiativa. Deşi erau, probabil, egali în număr cu inamicii, se adunaseră laolaltă precum ultimii supravieţuitori ai unui masacru, sperând parcă să fie trecuţi cu vederea.

Ender se strecură uşurel pe poartă, se orientă astfel încât poarta adversă să fie „jos” şi pluti lent spre est, către un colţ unde n-avea cum să fie observat. Ba chiar trase în propriile picioare, ca să le îngheţe în poziţia îngenuncheată care-i oferea cea mai bună protecţie. Unui spectator obişnuit i-ar fi apărut ca orice alt soldat îngheţat, îndepărtându-se neajutorat din mijlocul luptei.

Cum Armata Salamandră îşi aştepta resemnată distrugerea, Leoparzii le îndepliniră rapid dorinţa. Când ultima Salamandră încetă să mai tragă, mai rămăseseră nouă Leoparzi. Îşi formară echipa de deschidere a porţii adverse.

Ender ochi atent cu braţul întins, aşa cum îl învăţase Petra. Înainte să înţeleagă cineva ce se petrece, îngheţase trei dintre soldaţi care erau gata să-şi apese căştile pe colţurile luminate ale uşii. Apoi fu reperat şi traseră în el — dar la început îi loviră doar picioarele deja îngheţate. Avu timp să-i ţintească şi pe ultimii doi băieţi de la poartă. Leoparzilor le mai rămăseseră doar patru soldaţi neîngheţaţi când, în cele din urmă, Ender fu lovit în braţ şi scos din luptă. Jocul se terminase la egalitate, şi nu fusese atins în corp.

Pol Slattery era furios, dar regulamentul nu fusese încălcat. Toţi Leoparzii bănuiau că fusese strategia lui Bonzo, de a păstra un soldat până în ultima clipă. Nu se gândiseră că micuţul Ender trăsese încălcând ordinele. Dar Salamandrele o ştiau. Bonzo o ştia şi Ender îşi putea da seama, după felul cum îl privea, că-l ura pentru că-l salvase de la înfrângerea totală. „Nu-mi pasă”, îşi spuse Ender. „Îţi va fi cu atât mai uşor să mă schimbi şi între timp n-o să cobori prea mult în clasament. Doar schimbă-mă! Am învăţat tot ce era de învăţat de la tine. Cum să pierzi cu stil, atâta ştii tu, Bonzo.”

„Şi de fapt, ce am învăţat până acum?” Dezbrăcându-se lângă pat, Ender îşi recapitulă în gând: „Poarta adversarului e jos. Să-mi folosesc picioarele ca un scut în luptă. O mică rezervă, păstrată până la sfârşitul jocului, poate fi decisivă. Iar uneori soldaţii pot lua decizii mai inteligente decât ordinele primite.”

Gol-puşcă, era gata să urce în pat, când Bonzo se apropie de el, cu faţa împietrită. „L-am mai văzut aşa pe Peter”, se gândi Ender, „tăcut, şi cu ochi de ucigaş. Dar Bonzo nu-i Peter. Bonzo ştie de frică.”

— Wiggin, rosti comandantul, în sfârşit, am reuşit să te schimb. Am izbutit să-i conving pe Şobolani că incredibila ta poziţie în clasament nu-i un simplu accident. De mâine te duci la ei.

— Mulţumesc, domnule, rosti Ender.

Poate că tonul lui fusese prea recunoscător. Pe neaşteptate Bonzo îl pălmui cu toată puterea. Lovitura îl răsturnă pe băiat în pat. Apoi Bonzo îl izbi cu răutate în stomac. Ender căzu în genunchi.

— Nu mi-ai respectat ordinele, vorbi Bonzo. Tare, ca să audă toţi: Un soldat bun respectă întotdeauna ordinele!

Deşi plângea din cauza durerii, Ender nu putu să nu simtă satisfacţie la auzul murmurelor ce se înălţau prin dormitor. „Bonzo, prostule! Nu întăreşti disciplina, ci o distrugi. Ei ştiu că datorită mie, înfrângerea s-a transformat în egalitate. Iar acum văd cum mă răsplăteşti. Te-ai dovedit lipsit de minte în faţa tuturor. Ce preţ mai are acum disciplina ta?”

În ziua următoare, Ender îi spuse Petrei că pentru binele ei, trebuiau să termine cu antrenamentele de dimineaţă. Bonzo n-avea nevoie de o nouă provocare, aşa încât ar fi fost mai bine ca fata să-l evite o vreme. Ea îl înţelese perfect.

— În plus, îi zise, cred că te apropii de capacităţile tale maxime de ţintaş.

Îşi lăsă pupitrul şi costumul în dulap. Putea purta uniforma Salamandrelor până ajungea la magazie, unde s-o schimbe pentru cea neagră-cafenie a Şobolanilor. Nu-şi adusese nimic cu el; avea să plece cu mâna goală. De altfel nu deţinea nimic — tot ceea ce era valoros se găsea în calculatorul şcolii, ori în capul şi mâinile sale.

Utiliză unul dintre pupitrele publice din sala de jocuri şi se înscrise la un curs personal de autoapărare în condiţii de gravitate terestră. Nu se gândea să se răzbune pe Bonzo pentru că-l lovise. Dar intenţiona să nu mai permită nimănui s-o facă.