Jocul lui Ender

Capitolul 5 JOCURILE

— Ai toată admiraţia mea. Un braţ rupt… a fost o lovitură de maestru.

— A fost un accident.

— Vorbeşti serios? Eu te-am lăudat deja în raportul oficial.

— E prea mult. Îl transformă pe puştiul ăla afurisit într-un erou. Ar putea strica instrucţia multora. Eram sigur că o să strige după ajutor.

— Să strige după ajutor? Crezusem că asta apreciai cel mai mult la el — faptul că-şi rezolvă singur problemele personale. Când va fi în spaţiu, înconjurat de o flotă duşmană, nu va sări nimeni să-l ajute, oricât ar striga.

— Cine s-ar fi gândit că fraierul de puşti o să-şi desfacă centurile? Şi c-o să se izbească aşa rău de batardou?

— Încă un exemplu al imbecilităţii militare. Dacă ai fi avut un dram de minte, ai fi urmat o carieră profitabilă — de pildă, să vinzi asigurări pe viaţă.

— E valabil şi pentru tine, minte diabolică!

— Trebuie să ne obişnuim cu realitatea că suntem doar personaje secundare. Cu destinul omenirii în mâinile noastre. Îţi dă un sentiment delicios de putere, nu? Iar dacă de data aceasta vom fi învinşi, nu va exista nici o critică la adresa noastră.

— N-am gândit niciodată aşa. Şi mai bine ar fi să nu fim învinşi.

— Vezi cum se descurcă Ender. Dacă l-am pierdut deja, dacă nu poate rezolva situaţia, cine-i următorul?

— O să fac o listă.

— Între timp, gândeşte-te cum să lucrăm cu el.

— Ţi-am spus. Nu poate fi smuls din izolarea lui. Îi este imposibil să creadă că va fi ajutat vreodată. Şi dacă va considera, fie numai şi o singură dată, că există o cale mal uşoară, e terminat.

— Ai dreptate. Ar fi teribil dacă ar crede că are un prieten.

— Prieteni poate avea. Părinţi însă, nu!

Când Ender ajunse în dormitor, ceilalţi băieţi îşi aleseseră deja paturile. Se opri în uşă, căutând cu privirea locul rămas liber. Tavanul era scund — dacă se ridica pe vârfuri, îl putea atinge cu degetele. O încăpere ca pentru copii, cu patul inferior aşezat direct pe podea. Băieţii îl priveau pe furiş. După cum era de aşteptat, singurul pat neocupat era cel de jos, chiar lângă uşă. Pentru o clipă, Ender se gândi că acceptând locul cel mai prost, nu făcea decât să încurajeze ulterioarele încercări de intimidare. Cu toate acestea, n-ar fi putut da jos un alt băiat din patul său.

Aşa încât, zâmbi larg şi rosti cu glas tare:

— Hei, mulţumesc!

Nu fu deloc sarcastic. O spuse cu atâta sinceritate, de parcă i s-ar fi păstrat poziţia cea mai bună. Continuă:

— Credeam c-o să fiu nevoit să rog pe cineva să-mi cedeze patul de lângă uşă.

Se aşeză şi privi în dulăpiorul ce stătea deschis la picioarele patului. Pe interiorul uşii era lipit un anunţ:

Găsi scannerul, o placă de plastic mat. Aşeză mâna stângă pe ea şi pronunţă:

— Ender Wiggin. Ender Wiggin.

Scannerul străluci verzui. Ender închise uşa dulăpiorului, apoi încercă s-o deschidă. Nu reuşi. Puse palma pe scanner şi rosti:

— Ender Wiggin.

Dulăpiorul se deschise. La fel şi celelalte trei compartimente.

Primul dintre ele conţinea patru salopete asemănătoare celei pe care o purta şi alta albă. Al doilea avea înăuntru un mini-pupitru, aidoma celor de la şcoală. Deci încă nu terminaseră cu studiile.

Compartimentul principal conţinea lozul cel mare. La prima vedere părea un costum spaţial complet, cu cască şi mănuşi. Deşi lipseau fermoarele de etanşare pneumatică, îi acoperea perfect trupul. Era masiv capitonat, dar puţin cam rigid.

Alături se găsea un pistol. Semăna cu o armă laser, deoarece ţeava era din sticlă groasă, transparentă. Totuşi, astfel de arme nu puteau fi lăsate pe mâna copiilor…

— Nu este laser, rosti un glas.

Ender ridică privirea. În faţa lui se afla un bărbat pe care nu-l mai văzuse până atunci. Tânăr şi arătos.

— Emite însă un fascicul destul de îngust, continuă necunoscutul. Bine focalizat. De la o sută de metri, poate proiecta un cerculeţ de lumină de şapte centimetri diametru.

— La ce foloseşte? întrebă Ender.

— La jocurile pe care o să le jucăm. Toată lumea şi-a deschis dulapul? Bărbatul privi în jur: aţi urmat instrucţiunile şi aţi introdus amprenta palmară şi vocală? Până n-o veţi face, nu puteţi deschide dulapurile. Dormitorul acesta e casa voastră pentru primul an… sau cam aşa ceva, de aceea alegeţi-vă patul dorit şi ocupaţi-l. De obicei, vă lăsăm să vă alegeţi un şef şi-l instalăm jos lângă uşă, dar se pare că locul respectiv a fost ocupat. Acum nu mai putem anula codurile introduse în dulapurile personale. Deci, gândiţi-vă pe cine vreţi să alegeţi. Cina se serveşte peste şapte minute. Urmaţi punctele luminoase de pe podea. Pentru voi, codul culorilor este roşu-galben-galben. De câte ori vi se va cere să urmaţi un traseu, va fi roşu-galben-galben, trei puncte alăturate… mergeţi acolo unde vă indică luminile respective. Care-i codul culorilor voastre, băieţi?

— Roşu-galben-galben!

— Perfect. Numele meu este Dap. Pentru următoarele luni, eu sunt mămica voastră.

Băieţii râseră.

— Râdeţi cât vreţi, dar nu uitaţi! Dacă vă rătăciţi prin şcoală, ceea ce este foarte posibil, nu începeţi să deschideţi uşi la întâmplare. Unele din ele dau direct în spaţiu. Alte râsete. Este mai bine să spuneţi cuiva că mămica voastră e Dap şi voi fi anunţat. Sau spuneţi codul culorii, şi vi se va lumina traseul spre casă. Orice problemă aveţi, veniţi să discutaţi cu mine. Nu uitaţi, eu sunt singura persoană de aici care e plătită să se poarte drăguţ cu voi. Însă nu prea drăguţ. Dacă sunteţi obraznici, vă ating. Aţi priceput?

Râseră din nou. Toţi băieţii din dormitor deveniseră prietenii lui Dap. Copiii înspăimântaţi sunt uşor de cucerit.

— Cine-mi zice în ce direcţie este „jos”?

Îi spuseră.

— Corect, aşa-i! De fapt, acest „jos” înseamnă spre exterior. Staţia se roteşte, şi din cauza asta aveţi senzaţia că „jos” e într-acolo. În realitate, podeaua se curbează în sus în direcţia aceea. Dacă aţi umbla mult încolo, aţi reveni în punctul de pornire. Nu încercaţi însă s-o faceţi. Deoarece mergând în „sus”, acolo e sectorul profesorilor, iar în partea cealaltă — cel al băieţilor mari. Iar băieţilor mari nu le plac puştii curioşi. S-ar putea s-o încasaţi. De fapt, o veţi încasa! Iar atunci să nu veniţi bâzâind la mine. Aţi înţeles? Aici e Şcoala de Luptă, nu o grădiniţă.

— Şi-atunci ce să facem? întrebă un negru, un băieţel extrem de mic, care ocupa un pat de sus, pe lângă Ender.

— Dacă nu vă place s-o încasaţi, gândiţi-vă şi singuri ce aţi putea face. Dar vă previn: omorul e pedepsit de regulament. La fel şi orice rănire intenţionată. Am înţeles că în navetă s-a petrecut un incident. Un braţ fracturat… Dacă se mai întâmplă aşa ceva, autorul e congelat. Aţi înţeles?

— Ce-nseamnă „congelat”? întrebă cel cu braţul rupt.

— Congelat? Depozitat în frig. Expediat pe Pământ. S-a terminat cu Şcoala de Luptă!

Nimeni nu se uită spre Ender.

— Deci, băieţi, dacă vreunul dintre voi se gândeşte să fie zurbagiu, cel puţin s-o facă cu cap. Aţi înţeles?

Dap plecă. Băieţii continuau să nu-l privească pe Ender.

Ender simţi un nod în stomac. Nu simţea nici o părere de rău pentru puştiul al cărui braţ îl rupsese. Era un Stilson. Şi ca Stilson, îşi aduna deja o gaşcă. Un grup micuţ, câţiva dintre băieţii mai voinici. Râdeau în celălalt capăt al dormitorului şi, la răstimpuri, unul dintre ei se întorcea şi privea către el.

Ender dorea din tot sufletul să revină acasă. Ce legătură aveau toate astea cu salvarea lumii? Monitorul nu mai exista acum. Era din nou singur împotriva bandei, numai că aceasta se afla chiar în dormitorul lui. Din nou Peter, însă fără Valentine.

Teama se menţinu şi pe durata cinei, deoarece nimeni nu se aşeză lângă el în cantină. Ceilalţi băieţi pălăvrăgeau despre fel de fel de subiecte: tabela care acoperea un perete, mâncarea, băieţii mai mari… Ender nu putea decât să privească, singur…

Pe tabelă erau afişate şi palmaresuri. Raportul victorii-înfrângeri şi scorul cel mai recent.

Unii dintre băieţii mari priveau la anumite meciuri. Două echipe, Manticorul şi Vipera, n-aveau afişat ultimul scor — rubrica respectivă clipea luminos. Ender bănui că se înfruntau chiar arunci.

Observă că cei mari erau împărţiţi în grupuri, după uniformele pe care le purtau. În general discuţiile se purtau între băieţi cu aceleaşi uniforme, dar existau şi excepţii.

Ciclul întâi — colegii lui şi cele două, trei grupuri imediat superioare ca vârstă — aveau combinezoane albastre, simple. Însă ceilalţi, care făceau parte din echipe, purtau uniforme mult mai fistichii. Ender încercă să ghicească din ce echipe făceau parte. Scorpionii şi Păianjenii erau uşor de identificat. La fel, Flăcările şi Valurile.

Un băiat mare se aşeză lângă el. Era mult mai vârstnic — părea să aibă doisprezece sau treisprezece ani.

Intrase în pubertate.

— Salut, rosti el.

— Salut.

— Eu sunt Mick.

— Ender.

— Ăsta-i un nume?

— De când eram mic de tot. Aşa-mi spunea soră-mea.

— Nu-i un nume rău aici. Ender… Terminatorul. Nu?

— Aşa sper.

— Tu eşti gândacul din ciclu-ntâi?

Ender înălţă din umeri.

— Am văzut că mănânci singur. Fiecare ciclu-ntâi are unul de-asta. Un puşti pe care nimeni nu-l iubeşte din capul locului. Uneori, mă gândesc că profesorii o fac intenţionat. Nu-s foarte cumsecade. O să vezi tu.

— Da.

— Deci, tu eşti gândacul?

— Cred că da.

— Hei! Să ştii că nu trebuie să plângi. Îi dădu lui Ender chifla sa şi-i luă desertul: Mănâncă chestiile nutritive. Te ţin în formă.

— Şi tu? întrebă Ender.

— Eu? Eu sunt un nimic. Un pârţ prin ventilaţie. Sunt tot timpul aici, dar de cele mai multe ori n-o ştie nimeni.

Ender zâmbi fără chef.

— Da, amuzant, da' nu-i un banc. Aici n-ajung nicăieri. M-am şi făcut mare…. În curând o să mă trimită la următoarea şcoală. Nici vorbă să fie Şcoala de Tactică. Ştii, n-am fost niciodată priceput ca şef. Numai tipii care ajung şefi au şansa s-ajungă acolo.

— Şi cum ajungi şef?

— Păi, dacă ştiam, crezi că mai zăceam aici? Pe câţi de vârsta mea vezi în jur?

„Nu mulţi”, gândi Ender dar tăcu.

— Câţiva. Nu-s singurul jumate-congelat. Mai suntem câţiva. Ceilalţi sunt toţi comandanţi. Toţi tipii din ciclul meu au acum echipele lor. Nu şi eu.

Ender încuviinţă din cap.

— Ascultă, piciule. Îţi fac o favoare. Fă-ţi prieteni. Fii şef. Pupă şi-n fund, dacă-i nevoie, însă dacă ceilalţi te dispreţuiesc… te-ai prins ce vreau să zic?

Ender încuviinţă din nou.

— Nu-u, habar n-ai de nimic! Voi, nou-veniţii, sunteţi toţi la fel. Habar n-aveţi de nimic. Aveţi capul ca spaţiul. Gol! Şi dacă v-atinge ceva, cădeţi grămadă. Auzi, când o s-ajungi ca mine, nu uita că cineva te-a prevenit. E ultimul lucru drăguţ pe care-o să-l mai facă cineva pentru tine.

— Atunci tu de ce mi-ai zis? întrebă Ender.

— Eşti şmecher, nu? Taci şi mănâncă!

Ender tăcu şi mânca. Nu-i plăcea Mick. Ştia însă că niciodată n-ar fi ajuns ca el. Poate că asta doreau profesorii, dar nu intenţiona să le cânte în strună.

„Nu voi fi gândacul clasei mele”, se gândi. „Nu i-am părăsit pe Valentine, pe mama şi pe tata ca să vin aici şi să fiu congelat.”

Ducând furculiţa spre gură, îşi putu simţi familia în jur, aşa cum fusese întotdeauna. Ştia în ce parte trebuia să întoarcă privirea, dacă voia s-o vadă pe mama, dăscălind-o pe Valentine să nu mai plescăie. Ştia unde era tata, parcurgând ştirile de pe masă şi lăsând impresia că participă la conversaţie. Peter, prefacându-se că scoate un bob de mazăre din nas… chiar şi el putea fi amuzant.

Fusese o greşeală să se gândească la ei. Simţi un nod ridicându-i-se în gât şi-l înghiţi; nu-şi mai zărea farfuria.

Nu putea plânge. Nu exista nici o şansă de-a fi tratat cu compasiune. Dap nu era mama. Orice semn de slăbiciune le-ar fi spus Stilson-ilor şi Peter-ilor că putea fi îngenunchiat. De aceea, Ender făcu ceea ce făcea întotdeauna când îl chinuia Peter. Începu să recite puterile lui doi. „Unu, doi, patru, opt, şaisprezece, treizeci şi doi, şaizeci şi patru.” Mai departe, atât cât putea ţine minte numerele: „128, 256, 512, 1024, 2048, 4096, 8192, 16384, 32768, 65536, 131072, 262144.” La 67108 864 începu să fie nesigur — uitase o cifră? Trebuia să fie la zecile de milioane, la sutele de milioane, sau pur şi simplu la milioane? încercă să dubleze totul şi pierdu şirul cifrelor. „1342 nu-ştiu-cum. 16? Sau 17738?” Nu mai ştia. „De la început!” Toate puterile lui 2 pe care le putea ţine minte. Durerea dispăruse. Lacrimile dispăruseră. Nu o să plângă.

Nu plânse până când veni noaptea şi luminile se stinseră. Auzi câţiva băieţi, scâncind după mamele, taţii sau câinii lor. Nu se putu stăpâni. Buzele sale formară numele Valentinei. Îi putea auzi glasul, râzând undeva pe coridoare. O putea vedea pe mama, deschizând uşa ca să se asigure că totul era în regulă. Îl putea auzi pe tata, hohotind la un film. Totul era perfect clar, şi n-avea să mai fie niciodată aşa. „O să fiu mare când îi voi revedea, o să am cel puţin doisprezece ani. De ce am zis «da»? De ce am fost atât de prost?” Şcoala ar fi fost un fleac. Înfruntarea zilnică cu Stilson. Şi cu Peter. Era un pişăcios. Nu-i era teamă de el!

„Vreau acasă”, şopti Ender.

Dar şoapta lui era aceeaşi pe care o folosea când striga de durere, chinuit de Peter. Sunetul nu ajunse mai departe de urechile sale, ba chiar nici până acolo.

Şi lacrimile lui putură să se prelingă nedorite pe cearşaf, dar suspinele îi erau atât de slabe, încât patul nu se clinti, şi atât de tăcute, încât nu puteau fi auzite. Totuşi durerea rămase acolo, sufocându-i gâtlejul şi nările, arzându-i pieptul şi ochii. „Vreau acasă!”

În noaptea aceea, Dap veni în dormitor şi trecu neauzit printre paturi, atingând ici-colo câte un copil. Acolo unde o făcea, suspinele nu încetau, ci sporeau. În locul acesta, un gest de blândeţe era suficient pentru a face un copil să plângă. Nu însă şi pe Ender. Când intră Dap, lacrimile lui încetaseră şi faţa îi era uscată. Era faţa neadevărată pe care o arăta mamei şi tatei, atunci când Peter fusese crud cu el şi nu îndrăznea să se trădeze. „Pentru asta, îţi mulţumesc, Peter. Pentru ochii uscaţi şi plânsul tăcut. M-ai învăţat cum să ascund orice aş simţi. Am nevoie de aşa ceva, mai mult decât oricând.”

Urmă şcoala. Zilnic, lecţii. Citire. Matematică. Istorie. Video cu bătălii spaţiale sângeroase, cu soldaţi revărsându-şi măruntaiele prin navele gândacilor. Holofilme ale războaielor „curate” ale flotei, navete transformându-se în norişori de lumină, echipaje ucigându-se cu îndemânare prin bezna cosmică. Erau multe lucruri noi. Ender muncea din greu, ca fiecare. Cu toţii se străduiau din răsputeri pentru prima dată în viaţa lor, şi pentru prima dată în viaţa lor se întreceau cu colegi cel puţin la fel de inteligenţi.

Însă jocurile… ele erau totul! Ele umpleau orele dintre deşteptare şi stingere.

Dap îi duse în sala de jocuri chiar a doua zi. Se afla deasupra sectorului unde locuiau şi învăţau băieţii. Urcară scări de-a lungul cărora gravitaţia scădea treptat, şi apoi, ca într-o grilă, văzură luminile orbitoare ale jocurilor.

Pe unele le cunoşteau; altele le jucaseră chiar acasă la ei. Simple, sau mai complicate. Ender trecu pe lângă jocurile video bidimensionale şi privi ce jucau cei mari: jocuri holografice cu obiecte deplasându-se prin aer. Era singurul puşti din partea aceea a sălii şi, din când în când, unul dintre băieţii mai mari îi dădea câte un brânci. „Ce cauţi aici? Şterge-o! Zboară!” Şi bineînţeles că zbura, în gravitaţia redusă, ridicându-şi picioarele şi plutind până se izbea de ceva, sau de cineva.

Dar de fiecare dată se întorcea, poate în alt loc, pentru a studia jocul din alt unghi. Era prea scund ca să vadă comenzile, dar nu erau importante. Prinsese esenţialul. Felul cum jucătorul săpa tunele prin întuneric, tunele de lumină pe care inamicii le căutau şi le urmăreau nemiloşi, până îi ajungeau nava. Puteai folosi capcane: mine, bombe plutitoare, bucle prin care să-ţi rătăceşti duşmanul, parcurgându-le la infinit. Unii jucători erau inteligenţi. Alţii pierdeau repede.

Cu toate acestea, lui Ender îi plăcea mai mult când se înfruntau doi oameni. Atunci trebuiau să se folosească de tunelele celuilalt şi în scurt timp era clar care dintre ei înţelesese strategia jocului.

După vreo oră, se plictisi. Pricepuse deja regulile. Pricepuse şi algoritmul calculatorului şi ştia că l-ar fi putut păcăli cu regularitate, o dată ce stăpânea comenzile. Spirale când inamicul juca într-un anume fel; bucle, când juca altfel. Aşteptând în ambuscadă la o capcană. Instalând şapte capcane şi apoi ademenindu-l pas cu pas. Nu era nici o dificultate; jucai până ce calculatorul devenea atât de rapid încât reflexele umane nu-l mai puteau depăşi. Nu era amuzant. Ar fi preferat să se înfrunte cu ceilalţi băieţi. Băieţi care jucaseră atât de mult cu calculatorul, încât chiar şi atunci când se întreceau între ei, încercau să-l copieze.

Gândeau ca o maşină, nu erau nişte oameni.

„I-aş putea bate! I-aş putea bate!”

— Aş vrea să fac o partidă cu tine, se adresă ultimului câştigător.

— Vai de mine, ce-i asta? făcu băiatul. E un gând, sau un gândac?

— A sosit ultimul transport de pitici, vorbi un altul.

— Dar vorbeşte… Ştiaţi că pot vorbi?!

— Am înţeles, făcu Ender. Ţi-e frică să te întreci cu mine, două din trei.

— Să te bat pe tine e la fel de uşor ca pişatul sub duş, spuse băiatul.

— Şi nici pe jumătate aşa de plăcut, comentă altul.

— Eu sunt Ender Wiggin.

— Ascultă, băi piciule! Tu eşti un nimeni. Te-ai prins? Eşti un nimeni, te-ai prins? Eşti un nimeni până n-ai fript pe cineva. Te-ai prins?

Argoul băieţilor mai mari avea propriul lui ritm. Ender îl înţelese destul de repede.

— Dacă-s un nimeni, atunci de ce ţi-e frică să vedem care câştigă două din trei?

Acum ceilalţi băieţi deveniseră nerăbdători.

— Frige-l odată pe căcăcios, că pierdem timpul!

Ender trecu în faţa butoanelor nefamiliare. Mâinile lui erau mici, însă comenzile nu erau complicate. Îşi dădu seama destul de repede cum se comandau anumite arme. Mişcările se dirijau cu un joystick clasic. La început, reflexele îi erau încete. Celălalt băiat, al cărui nume nu-l aflase, îl întrecea cu uşurinţă. Totuşi, Ender învăţă multe şi se descurca mult mai bine când jocul luă sfârşit.

— Mulţumit, puştiu'?

— Două din trei.

— Noi nu jucăm aşa.

— Deci m-ai bătut prima dată când am atins jocul, replică Ender. Dacă n-o poţi face de două ori, n-o poţi face deloc.

Jucară din nou şi de data aceasta Ender fu îndeajuns de abil ca să aplice câteva manevre, pe care adversarul nu le mai întâlnise, în mod sigur, niciodată. Tactica după care juca el nu se putea adapta. Ender nu învinse uşor, dar învinse.

Băieţii mari încetară să mai râdă şi să glumească. Al treilea joc se desfăşură în tăcere absolută. Ender îl câştigă repede şi categoric.

După ce luă sfârşit, unul dintre privitori spuse:

— Era şi timpul să-nlocuiască rabla asta de maşină. A ajuns în aşa hal, că orice tăntălău o poate bate.

Nici un cuvânt de apreciere. Aceeaşi tăcere apăsătoare şi când Ender plecă.

Nu ieşi din sală. Se opri ceva mai departe şi privi cum următorii jucători încercau să folosească trucurile lui. „Orice tăntălău?” surâse el. „Nu mă vor uita.”

Se simţea bine. Câştigase împotriva celor mari. Poate că nu fuseseră cei mai buni dintre ei, însă scăpase de spaima că Şcoala de Luptă putea fi prea grea pentru el. N-avea decât să urmărească jocul şi să-l înţeleagă, iar apoi, utilizând sistemul, putea chiar să exceleze.

Cu adevărat grele erau aşteptatul şi privitul. Trebui să le îndure pe toată perioada ce urmă. Băiatul al cărui braţ îl rupsese urmărea să se răzbune. Se numea Bernard. Îşi pronunţa numele cu accent franţuzesc, deoarece francezii, cu arogantul lor separatism, insistaseră ca învăţarea Standardei să nu înceapă înainte de patru ani, când structurile limbii franceze erau deja fundamentate. Accentul îi conferea un aer exotic, interesant; braţul rupt făcuse din el un martir, iar sadismul lui era un magnet natural pentru toţi cei cărora le plăcea durerea altora.

Ender deveni duşmanul lor.

Fleacuri…. Îi loveau patul cu piciorul de câte ori ieşeau sau intrau în dormitor. Îl îmbrânceau când îşi ducea tava cu mâncare. Îi puneau piedică pe scări. Ender învăţă rapid să nu-şi lase nici un lucru neîncuiat în dulap; învăţă de asemenea să fie iute pe picioare, să-şi recapete echilibrul. Bernard îi spusese odată „Maladroit”, şi porecla prinsese.

Existau momente când Ender clocotea de furie. Desigur, mânia era inutilă în cazul lui Bernard. Pur şi simplu, băiatul era un torţionar. Pe Ender îl înfuria cât de supuşi îl urmau ceilalţi. Cu siguranţă îşi dădeau seama că răzbunările se datorau răutăţii. Cu siguranţă, ştiau că el declanşase totul în navetă, că Ender nu făcuse decât să replice violenţei, însă, dacă ştiau, se purtau ca şi cum n-ar fi avut habar; iar dacă nu ştiau, ar fi trebuit să-şi dea seama din purtarea lui Bernard că era viclean.

Ender nu era unica ţintă. Bernard punea bazele unui regat.

De la periferia grupului, Ender privea cum francezul stabilea o ierarhie. Unii băieţi îi erau folositori şi-i măgulea în mod deschis. Alţii erau de acord să fie slujitori, făcând orice ar fi dorit el, deşi îi trata cu dispreţ.

Existau însă şi câţiva pe care îi irita comportarea lui Bernard.

Privindu-i, Ender îi remarcă iute. Shen era micuţ, ambiţios şi uşor de scos din sărite. Bernard descoperise repede toate acestea şi începuse să-l numească Râmă.

— Pentru că-i atât de mic, spuse el şi pentru că şerpuieşte. Uite cum bâţâie din fund când merge.

Shen plecase iritat, dar băieţii hohotiseră şi mai tare:

— Ia uitaţi-vă la fundul lui! Pa, Râmă!

Ender nu-i spusese nimic lui Shen — ar fi fost prea evident că-şi forma propriul grup rival. Stătea cu pupitrul în poală, străduindu-se să pară cufundat în studiu.

Nu învăţa. Îşi programa pupitrul să trimită un mesaj din treizeci în treizeci de secunde. Mesajul se adresa tuturor băieţilor, era scurt şi la obiect. Mai greu fusese să-şi scoată numele său, aşa cum puteau face profesorii. Întotdeauna, mesajele trimise de băieţi inserau automat şi numele autorului. Ender nu spărsese încă sistemul de protecţie al profesorilor, ca să afle cum anume putea expedia un mesaj neiscălit. Dar putea să înfiinţeze un fişier pentru un elev inexistent, pe care îl boteză Dumnezeu.

Când mesajul fu gata, încercă să-i atragă atenţia lui Shen. Precum toţi ceilalţi băieţi, acesta îl privea pe Bernard şi gaşca lui râzând şi glumind, amuzându-se pe seama profesorului de matematică, care se oprea adesea în mijlocul unei fraze şi se uita în jurul lui de parcă nu ştia unde se află.

În cele din urmă, Shen îşi luă ochii de acolo. Ender îi făcu semn din cap, arătă în jos şi zâmbi. Shen îl privi nedumerit. Ender ridică propriul pupitru şi-l indică. Băiatul întinse mâna după pupitrul său şi în clipa aceea, Ender expedie mesajul. Shen îl zări aproape imediat. ÎI citi, apoi râse sonor. Se uită la Ender, parcă întrebând: „Tu ai făcut-o?” dar Ender strânse din umeri, în semn de „habar n-am”.

Shen râse iarăşi şi câţiva din băieţii aflaţi mai departe de grupul lui Bernard îşi priviră pupitrele. La fiecare treizeci de secunde, mesajul apărea pe toate pupitrele, le traversa şi dispărea. Băieţii începură să chicotească.

— Care-i poanta? întrebă Bernard.

Ender se asigură că nu zâmbea când francezul îşi plimbă privirea prin încăpere şi se prefăcu înspăimântat aşa cum erau cei mai mulţi. Bineînţeles, Shen rânjea sfidător. După o clipă, Bernard îi ceru unui băiat să aducă un pupitru. Împreună, citiră mesajul:

Bernard se împurpura de furie:

— Cine-a făcut asta! răcni el.

— Dumnezeu, replică Shen.

— În nici un caz n-ai fost tu, pufni Bernard. Cerea prea mult creier pentru o râmă!

Mesajul lui Ender se opri peste cinci minute. După o vreme, pe pupitrul său apăru:

Nu ridică privirea, ba chiar se comportă de parcă nu văzuse mesajul. „Bernard vrea să mă prindă cu vinovăţia pe chip. Nu ştie cine a făcut-o…”

Bineînţeles, nu conta dacă ştia. Francezul avea să-l sâcâie cu atât mai mult, deoarece trebuia să-şi reconsolideze poziţia. Singurul lucru pe care nu-l suporta era să se râdă de el. Trebuia să dovedească cine era şeful. Drept urmare, Ender o încasă la duş. Unul dintre prietenii lui Bernard se prefăcu că se împiedică de el, şi izbuti să-i bage un genunchi în burtă.

Ender nu scoase un sunet. În privinţa războiului declarat, el continua să se menţină ca observator. Nu intenţiona să facă nimic.

Însă în celălalt război, cel al pupitrelor, îşi lansase deja următorul atac. Când reveni de la duş, Bernard era turbat, tovind cu picioarele în paturi şi răcnind la băieţi:

— Nu l-am scris eu! Gura!

Pe perimetrul fiecărui pupitru se plimba mesajul:

— Nu l-am scris eu! urla Bernard.

După câteva minute de zbierete, Dap apăru în uşă.

— Ce-i gălăgia asta? întrebă el.

— Cineva trimite mesaje folosindu-se de numele meu, răspunse posac Bernard.

— Ce mesaje?

— Nu contează ce mesaje!

— Pentru mine contează.

Dap luă pupitrul cel mai apropiat care, întâmplător, aparţinea băiatului de deasupra lui Ender. Citi, surâse şi restitui pupitrul.

— Interesant, comentă el.

— Nu vreţi să aflaţi cine a facut-o? întrebă Bernard.

— Ştiu cine a facut-o.

„Da”, gândi Ender. „Sistemul a fost spart prea uşor. Intenţionat l-au lăsat aşa, ca să-l putem sparge. Ştie că eu sunt autorul.”

— Cine-i?! răcni Bemard.

— Nu cumva strigi la mine, soldat? întrebă încetişor Dap.

Instantaneu, atmosfera din dormitor se schimbă. Atât mânia prietenilor lui Bernard, cât şi veselia de-abia reţinută a celorlalţi se transformară în tăcere. Avea să se facă auzit glasul autorităţii.

— Nu, domnule, răspunse Bernard.

— Toată lumea ştie că în mod automat, calculatorul adaugă numele autorului.

— N-am scris eu!

— Ridici glasul?

— Ieri cineva a trimis un mesaj semnat DUMNEZEU, spuse Bernard.

— Chiar aşa? se miră Dap. N-am ştiut că s-a înrolat.

Se întoarse şi ieşi, iar odaia se umplu de râsete.

Încercarea lui Bernard de-a ajunge şeful dormitorului dăduse greş — acum doar câţiva mai rămăseseră de partea lui. Erau însă cei mai răi. Şi Ender ştia că până nu abandona rolul de observator, n-avea să-i fie uşor. Cu toate acestea, amestecul său în programarea pupitrelor dăduse rezultate. Bernard fusese oprit şi toţi băieţii care aveau caracter se eliberaseră de el. Şi, cel mai important, Ender o făcuse fără să-l bage în spital. Mult mai bine aşa!

Se apucă după aceea să creeze un sistem de protecţie al propriului său pupitru, deoarece, în mod evident, cele existente erau necorespunzătoare. Dacă un puşti de şase ani le putuse sparge, atunci fuseseră puse doar ca divertisment, nu ca sisteme serioase.

„Pur şi simplu, un alt joc oferit de profesori. Şi încă unul la care mă pricep.”

— Cum ai făcut-o? îl întrebă Shen la micul dejun.

Ender constată că era prima dată când un coleg de clasă mânca împreună cu el.

— Ce să fac?

— Să expediezi un mesaj sub un nume fals. Mai ales sub numele lui Bernard! A fost grozav! Acum toţi îi zic Ochi-de-fund. Faţă de profesori, numai Ochi, însă toţi ştiu unde-i cu ochiul.

— Sărmanul Bernard, murmură Ender. Şi-i atât de sensibil…

— Haide, Ender! Ai intrat în protecţii. Cum ai făcut-o?

Ender scutură din cap şi zâmbi.

— Îţi mulţumesc că mă crezi aşa inteligent s-o pot face. Însă pur şi simplu eu am văzut primul mesajul, atât.

— Bine, nu eşti obligat să-mi spui. Totuşi, a fost grozav!

Pentru o vreme mâncară în tăcere, apoi Shen întrebă:

— E adevărat că bâţâi din fund când merg?

— Nţţ, răspunse Ender. Doar puţin de tot. Încearcă să nu mai faci paşii aşa mari, asta-i şmecheria.

Shen încuviinţă.

— Singurul care a remarcat chestia asta a fost Bernard.

— E un porc!

— Priviţi în ansamblu, ridică din umeri Ender, porcii nu-s chiar atât de răi.

— Ai dreptate, izbucni în râs Shen. I-am jignit!

Râseră împreună şi li se alăturară alţi doi colegi. Izolarea lui Ender luase sfârşit. Războiul de-abia începea.