Jocul lui Ender

Capitolul 6 POCALUL URIAŞULUI

— În trecut am avut destule dezamăgiri. Insistând ani de zile, sperând că vor depăşi momentul critic, fără ca s-o facă. Ender însă e hotărât s-o termine în primele şase luni.

— De ce?

— Nu vezi ce se-ntâmplă? E blocat pe jocul cu Pocalul Uriaşului. Are cumva tendinţe sinucigaşe? N-ai pomenit niciodată de aşa ceva.

— Cu toţii ajung odată şi-odată la Uriaş.

— Însă Ender nu-l mal lasă. E ca Pinual.

— La un moment sau altul, toţi seamănă cu Pinual. Totuşi el e singurul care s-a sinucis. Nu cred că are vreo legătură cu Pocalul Uriaşului.

— Pariez pe mâna mea. Uită-te ce-a făcut din grupul lui!

— Să ştii că vinovatul nu-i el.

— Nu-mi pasă a cui e vina; el este motivul. Ar trebui să fie uniţi, dar exact pe locul lui e o prăpastie lată de kilometri.

— Oricum, nu intenţionez să-l las prea mult acolo.

— Atunci ar fi mai bine să-ţi refaci planurile. Clasa lui e bolnavă şi el este focarul de infecţie. Trebuie să rămână până se vindecă.

— Eu am fost focarul de infecţie. L-am izolat şi uite ce-a ieşit.

— Lasă-i timp. Să vedem cum îl foloseşte.

— Nu avem timp.

— Nu avem timp să grăbim un puşti care are tot atâtea şanse să fie un monstru, sau un geniu militar.

— Ăsta a fost un ordin?

— Convorbirea se înregistrează, e procedura standard. Eşti acoperit, du-te dracului!

— Dacă a fost un ordin, atunci o să…

— A fost un ordin! Îl ţii pe loc, până vedem cum rezolva situaţiile din grupul lui. Graff, mă îmbolnăveşti de ulcer!

— Nu te-ai îmbolnăvi daca ai lăsa şcoala pe seama mea şi te-ai ocupa de flotă.

— Flota îşi caută un comandant. N-am de ce mă ocupa, până nu-mi dai aşa ceva!

Intrară şovăind în sala de luptă, aidoma unor copii pătrunşi întâia dată într-o piscină, agăţându-se de mânerele laterale. Imponderabilitatea îi dezorienta puternic; în scurt timp îşi dădură seama că lucrurile mergeau mult mai bine dacă nu foloseau deloc picioarele.

Din nefericire, costumele erau rigide. Era mai dificil să facă mişcări precise, deoarece se îndoiau lent în comparaţie cu veşmintele purtate până atunci.

Ender strânse mânerul şi flexă genunchii. Observă că datorită rigidităţii, costumul amplifica mişcările. Începea cu greutate un gest, dar după ce muşchii i se opreau, costumul continua mişcarea, cu o forţă mai mare. Ajungea să dea un impuls şi dezvolta o forţă dublă. „Pentru o vreme voi fi stângaci, dar mai bine să nu pierd timpul.”

Continuând să se ţină de mâner, se împinse puternic în tălpi.

Imediat descrise un arc larg, cu picioarele deasupra capului şi se lovi cu spatele de perete. Ricoşeul fu violent şi palmele i se desprinseră de mâner. Zbură de-a curmezişul sălii, rostogolindu-se prin văzduh.

Vreme de o clipă care i se păru cumplită, încercă să-şi păstreze vechea orientare „sus-jos”, corpul său străduindu-se să se îndrepte, căutând atracţia gravitaţională care nu exista în sală. După aceea, se sili să-şi modifice perspectiva. Se îndrepta către un perete. Acela era „jos”. Şi imediat îşi regăsi controlul. Nu zbura, ci cădea. Era un plonjon. Putea alege cum anume să coboare pe suprafaţa respectivă.

„Viteza e prea mare ca să prind un mâner şi să mă opresc, însă pot atenua şocul. Pot ricoşa sub un unghi, dacă mă rostogolesc când ating suprafaţa şi-mi folosesc picioarele…”

Nu ieşi deloc aşa cum plănuise. Ricoşă, dar nu sub unghiul bănuit şi nu mai avu timp să analizeze ce se întâmplase. Se izbi de alt perete, de data asta prea rapid ca să fi avut timp să se pregătească. Totuşi, întâmplător, descoperi o modalitate de a-şi folosi picioarele pentru a controla unghiul de ricoşeu. Acum străbătea din nou sala, plutind spre ceilalţi băieţi care continuau să stea agăţaţi de mânere. Încetinise suficient pentru a reuşi să înşface şi el unul. Se găsea într-o poziţie relativ ciudată faţă de băieţi, însă orientarea i se modifică iarăşi şi, din câte îşi putea da seama, ei nu atârnau pe un perete ci zăceau pe podea, iar el nu stătea cu capul în jos.

— Ce vrei să faci, să te sinucizi? întrebă Shen.

— Încearcă şi tu, răspunse Ender. Costumul te protejează de orice răniri, iar ricoşeurile se pot controla cu picioarele, uite aşa! Repetă mişcarea pe care o făcuse.

Shen scutură din cap — nu avea de gând să încerce o asemenea cascadorie nebunească. Totuşi un băiat porni, nu atât de repede cât Ender, pentru că nu începu printr-un salt, totuşi destul de rapid. Ender nu trebui să-i vadă chipul ca să ştie că era Bernard. Fu urmat aproape imediat de prietenul lui cel mai bun, Alai.

Îi privi traversând sala uriaşă. Bernard încerca să se orienteze spre direcţia pe care o considera „podea”, iar Alai se lăsa în voia zborului, pregătindu-se să ricoşeze din perete. „Nu-i de mirare că şi-a fracturat braţul în navetă,” se gândi Ender. „Se încordează atunci când zboară. Intră în panică.” Înregistră amănuntul şi-l păstră pentru viitor.

Alai nu se împinsese în aceeaşi direcţie ca Bernard. Ţintise spre un colţ al sălii. Traiectoriile lor erau divergente tot mai mult şi, în vreme ce Bernard făcu o aterizare stângace, ghemuită, şi ricoşă, Alai intră în contact simultan cu cei trei pereţi ce se intersectau în colţ. Şocul îi reduse considerabil viteza şi-l îndreptă într-o direcţie neaşteptată. Alai ţipă încântat şi băieţii care-l priveau ovaţionară. Unii dintre ei uitară că se găseau în imponderabilitate şi începură să aplaude, dând drumul la mânere. Acum pluteau lent, agitând braţele şi încercând să înoate prin aer.

„Asta-i într-adevăr o problemă”, se gândi Ender. „Ce faci dacă ajungi să pluteşti, fără viteză, departe de orice perete? În ce te împingi?”

Fu ispitit să încerce pe propria lui piele şi să găsească răspunsul prin experimentări. Vedea însă eforturile inutile ale celorlalţi şi habar n-avea ce ar fi putut face el în plus faţă de strădaniile lor.

Ţinându-se cu o mână de podea, pipăi neatent pistolul care era fixat pe costum, în faţă, imediat sub umăr. Atunci îşi aminti rachetele manuale folosite uneori de puşcaşii marini când atacau o staţie inamică. Desprinse arma şi o cercetă. În dormitor, îi apăsase toate butoanele, dar nu se întâmplase nimic. Poate că aici, în sala de luptă, urma să funcţioneze. Nu avusese instrucţiuni şi nici diferitele taste nu erau inscripţionate. Trăgaciul era clasic — avusese şi el pistoale jucării, aşa cum aveau toţi copiii, aproape din pruncie. Două butoane erau uşor accesibile cu degetul mare, dar la alte câteva, situate sub pat, nu putea ajunge decât dacă se folosea de ambele mâini. În mod clar, butoanele de lângă degetul mare erau cele pentru folosinţă imediată.

Îndreptă ţeava către podea şi apăsă pe trăgaci. Simţi arma încălzindu-se imediat; când depresă trăgaciul, redeveni rece. De asemenea, pe podea apăruse un cerculeţ luminos.

Cu degetul mare apăsă butonul roşu de pe pat, şi trase din nou. Acelaşi lucru.

Apăsă după aceea butonul alb. Emise un fulger strălucitor care lumină o zonă largă, deşi nu cu aceeaşi intensitate. Arma rămase rece.

„Butonul roşu o face să funcţioneze ca un laser — deşi Dap a zis că nu-i un laser — iar cel alb o transformă în lanternă.” Amândouă funcţiile erau inutile pentru deplasările prin spaţiu.

„Deci totul depinde cum te lansezi, de traiectoria pe care porneşti. Asta înseamnă că va trebui să devenim experţi în decolări şi ricoşeuri, altfel vom rămâne plutind pasivi.” Privi în sală. Câţiva băieţi începuseră să se apropie de pereţi şi-şi agitau braţele căutând să prindă un mâner. Cei mai mulţi se ciocneau între ei şi râdeau; alţii se ţineau de mâini şi descriau cercuri. Doar puţini procedau ca Ender, stând lângă pereţi şi privind.

Unul dintre aceştia era Alai. Se oprise pe un perete apropiat. Mânat de un impuls, Ender se împinse către el. Când începu să zboare, se întrebă cum avea să reacţioneze celălalt. Alai era prietenul lui Bernard. Ce i-ar fi putut spune Ender?

Acum însă nu-şi mai putea modifica traiectoria. De aceea, privi drept înainte şi exersă, făcând mici gesturi din mâini şi din picioare, pentru a controla direcţia în care se deplasa. Cu întârziere îşi dădu seama că ţintise prea bine. N-avea să aterizeze lângă Alai… ci pe acesta.

— Prinde-mă de mână! strigă Alai.

Întinse braţul. Alai amortiză şocul contactului şi-l ajută să poposească destul de lin pe perete.

— Excelent, spuse Ender. Ar trebui să exersăm chestiile astea.

— Aşa m-am gândit şi eu, încuviinţă băiatul, dar s-au înmuiat cu toţii. Ce s-ar întâmpla dacă ne-am lansa împreună? Ar trebui să ne putem împinge unul pe altul, în direcţii opuse.

— Da.

— Ar fi bine?

Întrebarea subînţelegea că relaţiile dintre ei nu erau prea grozave… „Ar fi bine pentru noi să facem ceva împreună?” Ender nu-i răspunse, ci-l apucă de braţ şi se pregăti de lansare.

— Gata? făcu Alai. Hai!

Deoarece se propulsaseră cu forţe diferite, începură să se rotească unul în jurul celuilalt. Ender făcu câteva mişcări din palmă, apoi întinse un picior. Încetiniră. Repetă gestul. Rotirea încetă. Acum înaintau rectiliniu.

— Ai căpăţână, Ender, făcu Alai. Era cea mai mare laudă. Hai, acum să ne despărţim, până nu ne ciocnim de grupul ăla.

— Şi după aia, ne-ntâlnim în colţul de-acolo! Ender nu voia să piardă acest cap de pod în teritoriul inamic.

— Ultimul care-ajunge e cel mai mare băşinos!

Se mişcară lent, până ajunseră faţă în faţă, ţinându-se de mâini şi sprijinindu-se reciproc în genunchi.

— Si-acum, ne facem vânt? întrebă Alai.

— Îţi dai seama că nici eu nu ştiu mai multe.

Se împinseră în acelaşi timp. Viteza fu mai mare decât se aşteptaseră. Ender se ciocni de doi băieţi şi nu poposi pe peretele dorit. Avu nevoie de câteva clipe să se reorienteze şi să găsească colţul unde trebuia să ajungă. Alai se îndrepta deja într-acolo. Ender alese o traiectorie ce includea două ricoşeuri, pentru a evita grupurile mari de băieţi.

Când ajunse în colţ, Alai îşi vârâse braţele prin două mânere alăturate şi se prefăcea că doarme.

— Ai câştigat.

— Ia să-ţi văd colecţia de băşini, zise Alai.

— Am băgat-o în dulapul tău. Nu ţi-ai dat seama?

— Credeam că-s ciorapii mei.

— Nu mai purtăm ciorapi.

— Ah, da!

Amândoi îşi reamintiseră că erau departe de casă. Le mai reduse puţin din satisfacţia că deprinseseră câte ceva din tehnica deplasărilor în imponderabilitate.

Ender scoase pistolul şi-i arătă ce descoperise.

— Dar dacă ţinteşti în cineva? întrebă Alai.

— Nu ştiu ce se-ntâmplă.

— Hai să vedem.

Ender clătină din cap.

— Să nu facem vreun rău…

— Voiam să zic să ne împuşcăm noi doi, în picior, sau în mână. Ce naiba, nu-s Bernard! Eu n-am chinuit mâţe ca să mă distrez.

— Ah…

— Nu poate fi ceva periculos, altfel nu ne-ar fi dat pistoalele.

— Acum suntem soldaţi.

— Împuşcă-mă-n picior.

— Nu, împuşcă-mă tu.

— Hai s-o facem în acelaşi timp.

Traseră amândoi. Imediat, Ender simţi cum piciorul costumului devine rigid, imobil la încheieturile genunchiului şi gleznei.

— Te-a-ngheţat? întrebă Alai.

— Sunt ca scândura.

— Hai să-ngheţăm câţiva, zise Alai. Să-ncepem primul nostru război. Noi contra lor!

Zâmbiră. Apoi Ender rosti:

— Să-l chemăm şi pe Bernard.

Alai înălţă o sprânceană:

— Da?

— Şi pe Shen.

— Pe Bâţâilă ăla micu', cu ochii oblici?

Ender decise că Alai glumea.

— Hei, nu putem să fim toţi negri!

Alai zâmbi larg.

— Bunicu-meu ţi-ar fi luat gâtu' pentru asta.

— Stră-străbunicu' meu l-ar fi vândut mai înainte.

— Hai să-i luăm pe Bernard şi Shen şi să-i îngheţăm pe iubitorii ăştia de gândaci!

Peste douăzeci de minute, toţi băieţii din sală erau încremeniţi, cu excepţia lui Ender, Alai, Bernard şi Shen. Cei patru începură să fluiere şi să hohotească până apăru Dap.

— Văd că aţi învăţat să folosiţi echipamentul, rosti el.

Acţionă apoi telecomanda pe care o ţinea în mână. Toţi fură atraşi lent spre peretele pe care stătea el. Dap trecu printre băieţii îngheţaţi, atingându-i şi dezgheţând costumele. Mulţi începură să se lamenteze că nu fusese cinstit ca Bernard şi Alai să-i împuşte când nu erau pregătiţi.

— De ce nu eraţi pregătiţi? întrebă Dap. Toată lumea s-a îmbrăcat în costume în acelaşi timp. Dar voi aţi pierdut timpul, jucându-vă ca nişte copii. Terminaţi cu văicărelile şi să-ncepem!

Ender observă că toţi considerau că Bernard şi Alai erau conducători în sala de luptă. Era perfect. Bernard ştia că Ender şi Alai învăţaseră împreună cum să folosească armele, apoi deveniseră prieteni. Francezul putea crede că Ender se alăturase grupului său, dar nu era aşa. Ender făcea parte dintr-un nou grup. Grupul lui Alai. Iar Bernard intrase si el acolo.

Nu toţi îşi dădeau seama; Bemard continua să fie răutăcios şi se folosea de cei mai slabi. Dar acum Alai se deplasa nestingherit printre toţi, iar când pe Bernard îl apucau accesele de furie, el era singurul care-l putea calma. Când veni momentul alegerii unui şef al clasei, Alai a fost votat aproape în unanimitate. Bernard rămase morocănos câteva zile, dar apoi îi trecu şi toţi îşi găsiră locul în noua ierarhie. Clasa nu mai era împărţită între gaşca lui Bernard şi proscrişii lui Ender. Alai era puntea.

Ender stătea pe pat, cu pupitrul pe genunchi. Erau orele de studiu individual şi intrase la Joc Liber. Era un program trăznit, în permanentă schimbare, în care calculatorul şcolii inova întruna, construind un labirint pe care trebuia să-l explorezi. La început puteai reveni la scene şi evenimente care-ţi plăcuseră; dacă nu interveneai cu nimic asupra lor, după o vreme dispăreau şi erau înlocuite de altele.

Uneori erau lucruri amuzante. Alteori excitante; trebuia să fie rapid ca să rămână în viaţă. Murise în multe rânduri, dar asta nu conta; aşa erau jocurile, mureai de destule ori până deprindeai toate trucurile. Pe ecran, personajul lui începuse sub chipul unui băieţel. După o vreme se schimbase într-un urs. Acum era un şoarece cu labe lungi şi delicate. Îl alergă pe sub mobile. Se jucase cu pisica, însă devenise banal — acum era uşor s-o păcălească.

„De data asta, n-o mai iau prin gaura de şoarece”, îşi spuse. „M-am săturat de Uriaş. E un joc tâmpit şi nici măcar nu pot învinge. Orice aş alege, pierd.”

Ieşi totuşi prin gaura şoarecelui şi trecu podeţul din grădină. Ocoli răţuştele şi ţânţarii — încercase să se joace cu ei, însă era prea simplu, iar dacă se juca prea mult cu răţuştele, se transforma în peşte şi nu-i plăcea deloc. Când devenea peşte îşi amintea imediat de clipele când era îngheţat în sala de luptă, cu tot corpul rigid, aşteptând sfârşitul antrenamentului, când Dap îl dezgheţa. Aşa încât, ca de obicei, se pomeni urcând colinele.

Alunecările de teren porniră imediat. La început, fusese prins mereu şi strivit într-o exagerată revărsare de măruntaie scurgându-se de sub un morman de bolovani. Acum stăpânea tehnica de-a fugi în susul pantelor sub un anumit unghi, pentru a evita zdrobirea, urcând întruna.

După ce parcurse o distanţă, alunecările încetară să mai fie pietre şi pământ. Panta colinei se desfăcu într-o râpă, dar nu din argilă, ci din pâine albă şi pufoasă, crescând ca aluatul, cu o crustă sfârâmicioasă. Era moale şi spongioasă; personajul său înaintă mai încet. Sări jos şi, ca întotdeauna, ajunse pe o masă. Înapoia lui se afla un gigantic codru de pâine; şi un enorm calup de unt. Iar Uriaşul, rezemându-şi bărbia în mâini, îl privea. Personajul lui Ender era cam cât capul Uriaşului de la bărbie până la sprâncene.

— Cred c-o să te mănânc, spuse Uriaşul, aşa cum făcea mereu.

De data aceasta, în loc să fugă sau să rămână nemişcat, Ender înaintă şi-l lovi în bărbie cu piciorul.

Uriaşul scoase limba şi Ender fu trântit pe jos.

— Ce-ar fi să ne jucăm de-a ghicitul? întrebă Uriaşul.

Deci lovitura fusese inutilă: Uriaşul nu făcea altceva decât să se joace de-a ghicitul. Calculator imbecil! Deţinea milioane de scenarii posibile în memoria lui, dar aici programa acelaşi joc stupid.

Ca întotdeauna, Uriaşul aşeză pe masă două pocale, înalte cam până la genunchiul lui Ender. Erau umplute cu lichide diferite. Programul calculatorului era atât de bun încât lichidele nu se repetau niciodată; cel puţin băiatul nu-şi amintea aşa ceva. De data aceasta un pahar conţinea o licoare cu aspect vâscos, ca o cremă. Celălalt bolborosea şi spumega.

— Într-unu-i otravă, în celălalt nu, spuse Uriaşul. Dacă le ghiceşti, ajungi în Ţara-din-poveşti.

Ghicitul însemna să-şi bage capul într-unul dintre pocale, ca să bea. Nu ghicise niciodată. Uneori i se dizolva capul. Alteori lua foc. Uneori cădea înăuntru şi se îneca. Uneori cădea afară, se înverzea şi putrezea. Întotdeauna era o moarte oribilă şi întotdeauna Uriaşul râdea.

Ender ştia că ar fi murit indiferent de alegere. Jocul era măsluit. După prima moarte, personajul său reapărea pe masa Uriaşului, ca să mai încerce o dată. La a doua moarte, revenea la alunecările de teren. Apoi la podeţul din grădină. Apoi la gaura de şoarece. Iar după aceea, dacă se întorcea la Uriaş ca să mai joace şi murea din nou, pupitrul se întuneca, apăreau cuvintele „Sfârşitul Jocului Liber”, iar Ender se lăsa pe spate în pat şi tremura până ce, în sfârşit, putea adormi. Jocul era măsluit, totuşi Uriaşul pomenea de Ţara-din-poveşti; probabil vreun basm de adormit copiii de trei ani care avea cine ştie ce Scufiţă Roşie, sau Pinocchio, sau Peter Pan, încât nici nu merita efortul, cu toate acestea trebuia să găsească o cale de a-l învinge pe Uriaş, ca să ajungă acolo.

Bău lichidul cu aspect de cremă. Imediat începu să se umfle şi să se înalţe, ca un balon. Uriaşul hohoti. Era mort.

Jucă din nou, iar de această dată lichidul căzu precum un bolovan şi-l ţinu ţintuit cu faţa în jos în vreme ce Uriaşul îl despică de-a lungul spinării, îl dezosă ca pe un peşte şi-l mâncă.

Reapăru la alunecările de teren şi decise să nu meargă mai departe. Ba chiar se lăsă o dată acoperit de pământ. Deşi începuse să transpire şi avea frisoane, la următoarea viaţă urcă pe coline până se transformară în pâine şi ajunse pe masa Uriaşului, unde apărură cele două pocale.

Privi băuturile. Una spumegând, cealaltă vălurind aidoma unui ocean. Încercă să ghicească ce fel de moarte ascundea fiecare. „Probabil că din ocean va ieşi un peşte care mă va înghiţi. Iar cea spumegândă mă va asfixia. Urăsc jocul ăsta! Nu-i cinstit! E tâmpit! E un putregai!”

Şi, în loc să-şi afunde chipul într-un pocal, răsturnă pe unul, apoi pe celălalt şi ocoli braţele Uriaşului, pe când acesta striga:

— Trişezi! Trişezi!

Sări spre chipul lui, se cocoţă pe buză şi pe nas, apoi începu să-i scobească în ochi. Era moale ca brânza şi, în vreme ce uriaşul răcnea, personajul lui Ender săpa în ochi, pătrunzând în el, afundându-se.

Uriaşul căzu pe spate. Perspectiva se modifică în timpul căderii, iar când rămase nemişcat pe sol, de jur-împrejur se zăreau arbori stranii, făcuţi parcă din dantele. Un liliac apăru în zbor şi coborî pe nasul Uriaşului. Ender îşi scoase personajul spre el.

— Cum ai ajuns aici? întrebă liliacul. Nimeni nu vine aici, niciodată.

Desigur, Ender nu-i putea răspunde. Se aplecă, luă un pumn din substanţa ce forma ochiul Uriaşului şi-o întinse.

Liliacul o luă şi plecă, strigând pe când se îndepărta:

— Bun sosit în Ţara-din-poveşti!

Reuşise! Ar fi trebuit să exploreze. Ar fi trebuit să coboare din ochiul Uriaşului şi să vadă ce obţinuse în cele din urmă.

În loc s-o facă, opri jocul, puse pupitrul în dulap, se dezbrăcă şi-şi trase pătura peste cap. Nu dorise să-l ucidă pe Uriaş. Crezuse că era un joc. Nu o alegere între propria lui moarte oribilă şi o crimă. „Sunt un ucigaş, chiar când mă joc! Peter ar fi mândru de mine.”