Jocul lui Ender

Capitolul 12 BONZO

— Vă rog să luaţi loc, domnule general Pace. Am înţeles că aţi venit la mine cu o chestiune foarte importantă.

— În condiţii obişnuite, colonele Grafi, nu intenţionez să mă amestec în organizarea internă a Şcolii de Luptă. Autonomia vă este garantată şi, în ciuda diferenţei de rang existente între noi, ştiu că pot doar să ofer sfaturi, nu să-ţi ordon să treci la acţiune.

— Acţiune?

— Nu face pe naivul, colonele! Americanii sunt iscusiţi în a se preface inocenţi, totuşi eu nu mă las înşelat. Ştii de ce mă aflu aici.

— Ah! Deci Dap a trimis un raport?

— Dap are o atitudine… paternală faţă de elevii şcolii. El consideră că ignorarea unei situaţii potenţial letale constituie mai mult decât o neglijenţă-se apropie de posibilitatea unui complot în scopul de-a provoca moartea sau rănirea gravă a unuia dintre elevi.

— Domnule general, aceasta e o şcoală pentru copii. Pretextul mi se pare nefundamentat pentru prezenţa şefului poliţiei militare FI.

— Colonele, numele lui Ender Wiggin a ajuns până la statul major. A ajuns chiar şi la urechile mele. Mi-a fost descris, cu modestie, ca fiind singura noastră speranţă de victorie în momentul declanşării invaziei. Dacă viaţa sau integritatea lui corporală sunt în pericol, nu mi se pare exagerat ca poliţia militară să se preocupe de protecţia băiatului. Crezi altceva?

— Lua-l-ar dracu' pe Dap şi pe dumneavoastră, domnule, ştiu foarte bine ceea ce fac!

— Chiar aşa?

— Mai bine decât oricare altul.

— Asta-i de la sine înţeles, deoarece nimeni altul n-are nici cea mai vagă idee ce faci. Cunoşti faptul că, de opt zile, un grup de „copii” plănuiesc să-l încolţească pe Ender Wiggin pentru a-l pedepsi. Se mai ştie că unii membri ai acestui grup, în special Bonito de Madrid, cunoscut sub porecla Bonzo, nu vor ezita să folosească violenţa extremă în această „pedepsire”. Aşadar Ender Wiggin, o speranţă mondială de o inestimabilă valoare, are toate şansele de-a sfârşi cu creierii întinşi pe pereţii şcolii dumitale. Deşi avertizat asupra pericolului, intenţionezi să faci exact…

— Nimic.

— Înţelegi atunci de ce ne-ai atras atenţia?

— Ender Wiggin a mai fost în asemenea situaţii. Pe Pământ, în ziua când i-a fost scos monitorul, apoi ulterior, când un grup de băieţi mal mari…

— N-am venit aici înainte de a cerceta trecutul. Ender Wiggin l-a jignit pe Bonzo Madrid cu mult peste ce poate îndura băiatul. Iar dumneata nu ai o poliţie militară care să intervină în cazul unui conflict. Este inadmisibil!

— Când Ender Wiggin va conduce flotele noastre, când va trebui să ia decizii care să ne aducă victoria sau distrugerea, va exista o poliţie militară care să-l salveze dacă situaţia îi scapă de sub control?

— Nu văd legătura.

— Evident. Totuşi legătura există. Ender Wiggin trebuie să ştie că indiferent ce s-ar întâmpla, nici un adult nu va interveni, niciodată, în ajutorul lui. Trebuie să creadă şi trebuie să fie convins că poate face doar ceea ce a gândit el, sau ceilalţi copii. Dacă nu crede asta, atunci nu va da niciodată măsura deplină a capacităţilor sale.

— N-o va da nici dacă va fi mort sau infirm pe viaţă.

— Nu se va întâmpla aşa ceva.

— De ce nu-l promovezi pe Bonzo în ciclul următor? A împlinit vârsta necesară.

— Pentru că Ender ştie că Bonzo plănuieşte să-l ucidă. Dacă îl avansăm pe Bonzo înainte de termen, va înţelege că am făcut-o ca să-l salvăm. Nu-i nici o noutate că nu-i un comandant atât de bun ca să fie promovat pentru meritele lui.

— Dar ceilalţi băieţi? Îi laşi să-l ajute?

— Vom vedea ce-o să se întâmple. Aceasta e prima, ultima şi singura mea hotărâre.

— Dumnezeu să te-ajute dacă greşeşti!

— Dumnezeu să ne-ajute pe toţi dacă greşesc.

— Dacă greşeşti, te bag în tribunalul militar! O să mă ocup personal de condamnarea ta.

— Mi se pare cinstit. Dar dacă se întâmplă să am dreptate, nu uitaţi să-mi daţi un maldăr de decoraţii.

— Pentru ce?

— Pentru că v-am oprit să interveniţi.

Ender stătea într-un colţ al sălii, cu braţul trecut printr-un inel, privindu-l pe Bean care se antrena cu echipa lui. Cu o zi în urmă, exersaseră atacurile fără arme, dezarmându-i pe inamici cu picioarele. El îi ajutase cu câteva procedee învăţate la cursul de autoapărare. Multe detalii trebuiau adaptate, deoarece cursul acela se desfăşurase în condiţii de gravitaţie, totuşi inerţia în timpul zborului putea fi utilizată împotriva adversarului şi în imponderabilitate.

Azi însă, Bean avea o jucărie nouă. Era un monofilar, unul din cablurile subţiri, aproape invizibile, folosite în construcţiile spaţiale pentru ancorarea obiectelor. Monofilarele puteau fi lungi de kilometri. Al lui Bean depăşea în lungime perimetrul sălii, dar aşa cum îl purta, înfăşurat în jurul taliei, era imposibil de văzut. Băiatul şi-l trase peste cap şi întinse unul dintre capete unui băiat, instruindu-l:

— Bagă-l printr-un inel şi înfăşoară-l de câteva ori.

Îl trase după aceea cu el, oprindu-se pe peretele opus. Aprecie însă că nu era prea util ca obstacol. Deşi aproape invizibil, un singur fir nu constituia o piedică serioasă în calea unui inamic care-l putea depăşi pe deasupra, sau pe dedesubt. Apoi avu ideea să-l folosească pentru a-şi schimba direcţia deplasării în timpul zborului. Îşi legă un capăt în jurul pieptului, lăsându-l pe celălalt prins de inelul din perete, se îndepărtă câţiva metri şi se lansă. Când monofilarul se desfăşură complet, îi schimbă brusc direcţia, purtându-l într-un arc de cerc care-l izbi violent de perete.

Urlă o dată şi încă o dată. Abia după câteva clipe, Ender pricepu că nu striga de durere.

— Ai văzut ce rapid m-am dus? Ai văzut cum am schimbat direcţia?

În curând toţi Dragonii se opriră ca să-l privească pe Bean exersând cu firul. Schimbările de direcţie erau uluitoare, mai ales când nu ştiai că există o coardă de legătură. Când folosea monofilarul ca să ocolească o stea, pe măsură ce firul se înfăşura în jurul ei, căpăta viteze pe care nimeni nu le crezuse posibile.

La 2l:40, Ender opri antrenamentele de seară. Obosiţi, dar încântaţi pentru că asistaseră la ceva nou, soldaţii plecară la dormitor. Ender mergea printre ei, fără să vorbească, mulţumindu-se să-i asculte. Erau extenuaţi; de peste patru săptămâni susţineau bătălii zilnice, adesea în situaţii care îi solicitau la maxim. Dar erau mândri, fericiţi, legaţi sufleteşte, nu pierduseră niciodată şi învăţaseră să se bizuie unul pe celălalt. Se încredeau în camarazii lor, care aveau să lupte bine şi fără reţineri; se încredeau în şefii lor care ştiau să nu le irosească eforturile. Şi nu în ultimul rând, se încredeau în Ender, care avea să-i pregătească pentru orice s-ar fi putut întâmpla.

Mergând pe coridoare, Ender observă câţiva băieţi mai mari aparent adânciţi în discuţii pe holurile laterale; unii treceau chiar pe lângă ei, deplasându-se încet în direcţia opusă. Treptat, i se păru o coincidenţă cam mare ca atâţia să poarte uniformele Salamandrelor, iar cei cu alte uniforme să aparţină unor armate ai căror comandanţi îl urau pe el. Câţiva îl priviră, apoi îşi feriră repede ochii, alţii erau încordaţi, anormal de nervoşi deşi se prefăceau relaxaţi. „Ce-o să fac dacă ne atacă aici, pe coridor? Băieţii mei sunt mici şi complet neinstruiţi în luptă în condiţii de gravitaţie. Când vor învăţa?”

— Hei, Ender! strigă cineva.

Se opri şi se întoarse. Era Petra.

— Putem sta de vorbă?

Băiatul înţelese într-o clipă că dacă se oprea să discute, soldaţii lui aveau să-l depăşească şi rămânea singur pe coridor.

— Vorbim în timp ce mergem, răspunse el.

— Doar două clipe!

Ender se răsuci şi porni mai departe. O auzi pe Petra alergând ca să-l ajungă.

— Bine, vorbim în timp ce mergem.

Când fata se apropie de el, se încordă. Oare făcea parte dintre cei care-l urau îndeajuns pentru a-i face rău?

— Un prieten de-al tău m-a rugat să te previn. Nişte băieţi vor să te ucidă.

— Ce surpriză! făcu Ender. Câţiva dintre soldaţii săi păruseră că ciulesc urechile. Urzelile împotriva comandantului lor reprezentau noutăţi interesante.

— Ender, te avertizez că or s-o facă! Zicea că o plănuiesc încă de când ai devenit comandant.

— Vrei să zici de când am bătut Salamandrele.

— Să ştii că şi eu te-am urât după ce m-ai învins.

— N-am zis că dau vina pe cineva.

— Aşa-i. Mi-a zis să te iau deoparte şi să te previn să fii atent mâine, pentru că…

— Petra, dacă într-adevăr m-ai lua deoparte acum, pe coridor, sunt cel puţin zece băieţi care m-ar ataca. Să nu-mi spui că nu i-ai observat!

— N-am observat, se înroşi fata. Cum te poţi gândi la aşa ceva? Nu ştii care-ţi sunt prietenii?

Îşi făcu loc printre Dragoni, se îndepărtă de el şi dispăru urcând o scăriţă către o punte superioară.

— I-adevărat? întrebă Tom Nebunu'.

— Ce să fie adevărat? Ender cercetă cu privirea dormitorul şi strigă spre doi băieţi care se luaseră la harţă.

— Că unii dintre cei mari vor să te-omoare?

— Vorbe, făcu Ender. Ştia însă că Petra aflase ceva, iar cele văzute pe drumul de întoarcere de la sală nu fuseseră doar imaginaţia lui.

— Or fi vorbe, da-n seara asta şefii de plutoane te escortează până în cameră.

— Complet inutil.

— N-ai decât să râzi de noi. Ne eşti dator.

— Nu vă datorez nimic! Ar fi fost un prost să-i refuze: Faceţi ce vreţi!

Se întoarse şi plecă. Şefii de plutoane alergară în jurul lui.

Unul i-o luă înainte şi deschise uşa. Inspectară camera, îl siliră pe Ender să le promită că avea să se încuie şi plecară cu puţin înainte de stingere.

Pe pupitrul lui pâpâia un mesaj.

Ender surâse. Dink rămăsese prietenul lui. „Nu te teme. N-or să-mi facă nimic. Am armata mea.”

Dar în întuneric nu mai avea armata. În noaptea aceea îl visă pe Stilson şi văzu cât de mic era la cei numai şase ani şi cât de ridicol în postura de tip dur. Cu toate acestea, în vis, Stilson şi prietenii săi îl legară fedeleş şi-i făcură tot ceea ce-i făcuse el lui Stilson în realitate. Iar după aceea, Ender se zări pe sine, bolborosind ca un cretin, chinuindu-se să-şi comande armata, însă nici unul din cuvintele lui nu se putea înţelege.

Se trezi în beznă şi se sperie. Apoi se linişti, amintindu-şi că profesorii îl apreciau, altfel n-ar fi exercitat atâta presiune asupra lui; n-ar fi permis să păţească ceva, oricum nimic rău. Probabil că atunci când băieţii mari îl atacaseră în sala de antrenament, cu ani în urmă, în preajmă existaseră profesori, aşteptând să vadă ce urma să se întâmple; dacă situaţia s-ar fi înrăutăţit, ar fi intrat şi ar fi oprit totul. „Probabil că puteam sta locului, fără să fac nimic şi ei ar fi avut grijă să scap nevătămat. Mă vor cravaşa cât vor putea în joc, dar în afara lui or să mă apere.”

Liniştit, adormi la loc, până ce uşa se deschise neauzit şi războiul de dimineaţă fu lăsat pe podea, unde avea să-l găsească.

Câştigară, bineînţeles, dar greu; avură nevoie de patruzeci şi cinci de minute să-i vâneze pe toţi inamicii printr-o sală plină cu un labirint de stele. I-au avut adversari pe Bursucii lui Pol Slattery, care se bătuseră cu disperare. În plus, jocul avea un element nou — când loveai un adversar, sau îl scoteai din luptă, el redevenea activ după cinci minute, aşa cum se întâmpla la antrenamente. Dar dacă era complet îngheţat, înceta sâ mai constituie un pericol. Procesul nu era însă valabil şi pentru Dragoni. Tom Nebunu' pricepuse ce se întâmpla, atunci când fusese atacat din spate de către soldaţi pe care-i crezuse anihilaţi. La sfârşitul bătăliei, Slattery scutură mâna lui Ender şi-i spuse:

— Mă bucur c-ai învins. Dacă te voi bate vreodată, Ender, vreau s-o fac cinstit.

— Ia tot ce ţi se dă, replicase Ender. Dacă ai un atu cât de mic asupra adversarului, nu sta pe gânduri.

— N-am stat, zâmbise Slattery. Atâta doar că nu-mi pierd mintea nici înainte, nici după bătălii.

Jocul durase aşa de mult, încât dejunul se terminase. Ender îşi privi soldaţii transpiraţi şi obosiţi, adunaţi pe coridor şi le spuse:

— Azi aţi ştiut totul. Nu mai facem antrenamente. Odihniţi-vă. Distraţi-vă. Daţi vreun examen.

Erau atât de vlăguiţi, încât nici măcar nu ovaţionară, râseră sau zâmbiră; intrară în dormitor şi se dezbrăcără.

S-ar fi antrenat, dacă Ender le-ar fi cerut-o, însă se apropiau de capătul puterilor şi absenţa unei mese constituia o nedreptate în plus.

Ender intenţionase să meargă direct la duş, dar şi el era obosit. Se întinse pe pat fără să-şi scoată costumul şi se trezi înaintea prânzului. Nu reuşise să afle mai mult despre gândaci în cursul dimineţii. Îi mai rămăsese timp să se spele, să mănânce şi să se ducă la ore.

Îşi scoase costumul de luptă, care era îmbibat de transpiraţie. I se făcu frig şi simţi o durere în încheieturi. „N-ar fi trebuit să dorm în mijlocul zilei. Încep să mă-nmoi. Mă ajunge oboseala. Nu-mi pot permite s-o las să mă dărâme!”

De aceea porni în alergare până la sala de gimnastică şi se strădui să escaladeze frânghia de trei ori înainte de-a merge la baie. Nu se gândi că absenţa lui din popotă avea să fie observată şi că, făcând duş la amiază, când soldaţii lui înfulecau prima masă a zilei, avea să rămână absolut singur.

Nici când îi auzi intrând în sala de baie, nu-i băgă în seamă. Lăsase apa să-i şiroiască pe cap şi corp; zgomotele înăbuşite ale paşilor de-abia se distingeau. „S-a terminat prânzul”, îşi spuse. Începu să se săpunească. Poate că cineva terminase antrenamentele mai târziu.

Sau poate că nu… Se răsuci. Erau şapte, rezemaţi de chiuvetele metalice sau stând lângă duşuri, cu ochii la el. Bonzo era cel mai în faţă. Mulţi rânjeau, cu mila dispreţuitoare a vânătorului faţă de victima încolţită. Bonzo însă nu zâmbea.

— Salut, făcu Ender.

Nu-i răspunse nimeni.

Opri duşul, deşi nu-şi clătise tot săpunul de pe el şi se întinse după prosop. Nu se mai afla la locul lui. Îl ţinea unul dintre băieţi. Era Bernard. Mai lipseau Stilson şi Peter, ca tabloul să fie complet. Ar fi avut nevoie de surâsul lui Peter; ca şi de imbecilitatea lui Stilson.

Înţelese că dispariţia prosopului constituia prima farsă. Nimic nu l-ar fi făcut să pară mai vulnerabil decât o goană în pielea goală pentru a-l recupera. Asta doreau: să-l umilească, să-l îngenuncheze. N-avea să le facă jocul. Refuză să se simtă slab, pentru că era ud, înfrigurat şi gol. Se întoarse să-i privească, cu spatele drept şi braţele pe lângă corp. Îl fixa cu privirea pe Bonzo.

— Deschiderea îţi aparţine, rosti el.

— Ăsta nu-i un joc, vorbi Bernard. Ne-am săturat de tine, Ender. Azi închei şcoala. Te congelăm!

Ender nu-l privi. Deşi tăcea, Bonzo era cel care îi dorea moartea. Ceilalţi veniseră numai pentru distracţie, neştiind nici ei până unde să împingă lucrurile. Bonzo însă ştia foarte bine.

— Bonzo, rosti încet Ender. Tatăl tău ar fi mândru de tine.

Băiatul se încordă.

— Ar fi mândru să te vadă acum, însoţit de şase prieteni, venind să-l bateţi pe un puşti mai mic decât tine, dezbrăcat şi ud leoarcă. „Ce onoare!” ar spune el.

— N-a venit nimeni să se bată cu tine, interveni Bernard. Am venit să te convingem să joci jocurile cinstit. Poate să mai şi pierzi din când în când…

Ceilalţi râseră, dar Bonzo nu râse; şi nici Ender.

— Fii mândru, Bonito, frumosule! Te poţi duce acasă şi să-i spui tatălui tău: „Da, l-am bătut pe Ender Wiggin, care nici nu împlinise zece ani, iar eu aveam treisprezece. Şi n-aveam decât şase prieteni care să mă ajute, dar am reuşit în cele din urmă să-l învingem, deşi era gol, ud şi singur… Ender Wiggin este atât de periculos şi înspăimântător, încât era cât pe-aci să venim două sute.”

— Gura, Wiggin! mormăi unul din băieţi.

— N-am venit aici să-l ascultăm pe pici vorbind, zise altul.

— Ba tăceţi voi, rosti Bonzo. Gura şi la o parte! Începu să-şi scoată uniforma. Gol, şi ud, şi singur, Ender, ca să fim egali. Nu-i vina mea că-s mai solid ca tine. Tu eşti un asemenea geniu încât o să te gândeşti la ceva care să egaleze şansele. Se întoarse către ceilalţi: Păziţi uşa! Să nu intre nimeni!

Sala de baie nu era mare, iar de peste tot răsăreau ajutaje şi armături. Fusese lansată gata construită, ca un satelit de orbită joasă, ticsită cu echipament de circulare şi reciclare a apei; proiectarea avusese grijă să nu existe nici un spaţiu nefolosit. Tactica celor doi adversari era evidentă. Să-l izbească pe celălalt de ţevile care ieşeau din pereţi, până când îl scotea din luptă.

Văzând poziţia adoptată de Bonzo, Ender simţi un fior. Şi Bonzo urmase cursurile de autoapărare. Probabil chiar mai recent decât el. Avea superioritatea alonjei, era mai puternic şi plin de ură. N-avea să fie milos. „O să-mi caute capul”, se gândi Ender. „Va încerca, în primul rând, să-mi afecteze creierul. Şi dacă lupta va fi lungă, va câştiga. Forţa lui mă poate învinge. Dacă vreau să ies teafăr de aici, trebuie să câştig rapid şi definitiv.” Putea simţi iarăşi felul oribil în care cedaseră oasele lui Stilson. „Acum însă va trosni trupul meu, dacă nu-l zdrobesc eu primul.”

Se retrase un pas, răsuci duşul spre plafon şi deschise apa fierbinte. Aproape imediat, aburul începu să se ridice. Porni următorul duş, şi pe următorul.

— Nu mi-e frică de apa fierbinte, şopti Bonzo.

Însă Ender nu voia apa fierbinte, ci căldura. Corpul său era încă acoperit de săpun, iar transpiraţia îl înmuiase şi-i făcuse pielea mai lunecoasă decât s-ar fi aşteptat Bonzo.

Brusc dinspre uşă se auzi o voce:

— Opriţi!

Pentru o clipă Ender crezu că era un profesor, dar era doar Blândul Dink. Prietenii lui Bonzo îl prinseră la uşă şi-l ţinură.

— Termină, Bonzo! răcni Dink. Nu-i face rău!

— De ce? întrebă Bonzo şi pentru prima dată surâse. „Aha”, se gândi Ender, „Îi place ca un altul să recunoască faptul că el e stăpân pe situaţie, că el deţine puterea.”

— Pentru că-i cel mai bun, de-aia! Care altul îi poate-nvinge pe gândaci? Asta contează, idiotule, gândacii!

Bonzo nu mai zâmbi. Acela era lucrul pe care-l ura cel mai mult la Ender, faptul că puştiul era cu adevărat important pentru alţi oameni, iar el, Bonzo, nu era. „M-ai omorât cu cuvintele astea, Dink! Bonzo nu vrea s-audă că eu aş putea salva lumea.”

„Unde sunt profesorii?” se întrebă Ender. „Nu-şi dau seama că primul contact dintre noi poate însemna sfârşitul luptei? Asta nu-i ca bătaia din sala de antrenamente, unde nu exista posibilitatea unei răniri fatale. Aici există gravitaţie, iar podeaua şi pereţii sunt duri şi cu excrescenţe metalice. Opriţi-o acum, sau niciodată!”

— Dacă-i atingi, eşti de partea gândacilor! zbieră Dink. Eşti un trădător dacă-i atingi şi meriţi să mori!

Îl izbiră cu ceafa de uşă. Şi Dink amuţi.

Aburul duşurilor reducea vizibilitatea şi sudoarea şiroia pe trupul lui Ender. „Acum, înainte ca săpunul să se scurgă de pe mine. Acum, cât sunt destul de lunecos ca să nu pot fi apucat.”

Se retrase încă un pas, lăsând ca frica pe care o simţea să i se citească pe chip.

— Bonzo, nu mă lovi, spuse el. Te rog!

Era ceea ce aşteptase celălalt, recunoaşterea faptului că el era mai puternic. Pentru alţi băieţi ar fi putut să fie suficient că Ender cedase; pentru Bonzo însă era doar un semn că victoria lui era sigură. Îndoi piciorul ca şi cum ar fi vrut să-l izbească, dar în ultima clipă preschimbă lovitura într-un salt. Ender îl văzu deplasându-şi centrul de greutate şi se ghemui, pentru ca Bonzo să fie dezechilibrat când avea să încerce să-l înşface şi să-l împingă.

Coastele lui Bonzo se loviră de obrazul său, iar palmele băiatului îi loviră spinarea, încercând să-l prindă. Ender însă se răsuci şi mâinile lui Bonzo lunecară. Într-o clipă, Ender se întorsese complet, deşi se găsea în continuare între braţele celuilalt. În acest moment, mişcarea clasică ar fi fost să înalţe călcâiul, lovind testiculele adversarului. Pentru a fi eficientă, lovitura trebuia să fie extrem de precisă, iar Bonzo se aştepta la ea. Se ridica deja pe vârfuri, retrăgând şoldurile pentru a-şi proteja regiunea sensibilă dintre picioare. Fără să-l vadă, Ender ştiu că mişcarea avea să-i coboare faţa, apropiind-o de ceafa lui; aşa că, în loc să lovească cu piciorul, ţâşni brusc în sus şi spre spate, cu toată forţa unui soldat propulsându-se de pe perete, şi izbi cu capul în obrazul celuilalt.

Se întoarse la timp ca să-l vadă pe Bonzo împleticindu-se cu nasul însângerat, icnind de surpriză şi de durere. În clipa aceea ştiu că putea părăsi sala, punând capăt luptei. Aşa cum scăpase şi din sala de antrenamente după ce făcuse să curgă sângele. Însă asta însemna că bătaia avea să se repete, o dată şi încă o dată până la epuizarea motivaţiei. Iar unicul mod de a încheia definitiv socotelile era să-l bată pe Bonzo aşa de rău, încât teama acestuia să fie mai puternică decât ura.

De aceea, se lăsă pe spate, rezemându-se de peretele dinapoia lui, se împinse cu braţele şi sări cu picioarele înainte. Tălpile sale loviră pieptul şi stomacul lui Bonzo. Făcând o tumbă în aer, Ender ateriză în patru labe; se răsuci pe spate, lunecă pe sub Bonzo, iar de data aceasta lovitura lui în testiculele adversarului fu precisă şi puternică.

Bonzo nu răcni de durere. Nu reacţionă deloc, doar trupul i se ridică puţin în aer. Apoi se prăbuşi, se întoarse pe o parte şi căzu cu braţele deschise sub picăturile de apă fierbinte ale unui duş. Nu se clinti câtuşi de puţin că să scape de acolo.

— Dumnezeule! strigă cineva.

Prietenii lui Bonzo săriră să oprească apa. Ender se sculă încet în picioare. Cineva îi azvârli prosopul. Era Dink.

— Hai de aici, îi zise acesta.

Îl conduse pe Ender afară. Înapoia lor auziră paşii grei ai unor adulţi coborând pe o scară. Veneau profesorii… Personalul medical… Ca să îngrijească rănile inamicului lui Ender. Unde fuseseră înainte de luptă, când ar fi putut opri orice suferinţă?

Acum Ender era sigur. Pentru el nu exista ajutor. Indiferent cu ce s-ar fi confruntat, acum şi-n vecii vecilor, nimeni n-avea să-i sară în ajutor. Poate că, într-adevăr, Peter era o lepădătură, însă avusese dreptate, avusese întotdeauna dreptate; singura putere importantă este puterea de-a provoca suferinţă, puterea de-a ucide şi a distruge, pentru că, dacă nu poţi ucide, atunci eşti permanent atacat de cei care o pot face şi nimic şi nimeni nu te va mai salva vreodată.

Dink îl însoţi până în camera lui şi-l obligă să se întindă pe pat.

— Te doare pe undeva? îl întrebă.

Ender scutură din cap.

— L-ai făcut praf. Când a sărit pe tine, am crezut c-o să te bată uşor. Dar l-ai făcut praf! Dacă ar mai fi rămas în picioare, l-ai fi omorât.

— El voia să mă omoare cu adevărat.

— Ştiu. Îl cunosc. Nimeni nu urăşte ca Bonzo. Dar n-o s-o mai facă. Dacă nu-l congelează pentru asta, trimiţându-l pe Pământ, n-o să te mai privească niciodată în ochi. Nici pe tine şi nici pe altul. Era cu douăzeci de centimetri mai înalt decât tine şi l-ai lăsat ca pe un cretin, cu gura căscată şi saliva curgând.

Ender vedea însă doar privirea lui Bonzo când îl lovise între picioare. O privire goală şi fixă… Era deja terminat atunci. Deja inconştient. Ţinea ochii deschişi, dar nu gândea şi nici nu se mişca — purta expresia aceea inertă şi imbecilă; o expresie teribilă — „aşa cum arăta şi Stilson când l-am terminat.”

— Însă îl vor congela, continuă Dink. Toţi ştiu că el a început. I-am văzut ridicându-se şi plecând din popotă. Mi-au trebuit vreo două secunde să-mi dau seama că nici tu nu erai acolo, apoi încă un minut ca să aflu unde eşti. Ţi-am spus să nu rămâi singur!

— Scuză-mă.

— E clar c-or să-l congeleze. Scandalagiu… Marea lui onoare…

Atunci, spre surprinderea lui Dink, Ender începu să plângă. Întins pe spate, leoarcă de transpiraţie, căuta să-şi înăbuşe suspinele, cu lacrimile izvorând de sub pleoapele strânse şi dispărând în picăturile de apă de pe obraji.

— Ce s-a-ntâmplat?!

— N-am vrut să-l rănesc! hohoti Ender. De ce nu m-a lăsat în pace?!

Auzi uşa deschizându-se lin, apoi închizându-se. Ştiu imediat că era convocarea la bătălie. Deschise ochii, aşteptându-se să zărească penumbrele dimineţii, înainte de ora 6:00. Luminile erau însă aprinse. El era gol, iar când se mişcă simţi aşternutul ud. Ochii îi erau umflaţi şi-l dureau de atâta plâns. Privi ceasul pupitrului. 18:20. „E aceeaşi zi! Azi am purtat deja o bătălie, am avut chiar două — blestemaţii ştiu prin ce am trecut şi tot nu se lasă!”

Se aşeză pe marginea patului. Biletul îi tremura în mână. „Nu pot s-o fac”, rosti în gând. După aceea cu glas tare:

— Nu pot s-o fac!

Se sculă, istovit, şi-şi căută costumul de luptă. Apoi îşi aminti…. Îl pusese în curăţător, când plecase la duş. Era tot acolo.

Ieşi din cameră cu hârtia în mână. Cina se sfârşise şi pe coridor erau puţini băieţi, însă nu-i vorbi nimeni, doar îl priviră, poate impresionaţi de cele întâmplate la amiază în sala de baie, sau poate din cauza expresiei teribile de pe chipul său. Majoritatea Dragonilor erau în dormitor.

— Salut, Ender! Avem antrenament diseară?

Îi întinse hârtia lui Supă Fierbinte.

— Blestemaţii, mârâi acesta. Două deodată?

— Două armate?! răcni Tom Nebunu'.

— Or să se-mpiedice între ei, zise Bean.

— Trebuie să mă schimb, rosti Ender. Adunaţi-i şi pregătiţi-i. Ne-ntâlnim acolo, la poartă.

Ieşi din dormitor. Înapoia lui se înălţă vacarmul glasurilor. Îl auzi pe Tom Nebunu' zbierând:

— Două-armate de căcat! O să-i facem arşice!

Sala de baie era pustie, totul fusese curăţat. Nici o picătură din sângele scurs din nasul lui Bonzo. Dispăruse totul. Aici nu se întâmplase nimic rău, niciodată.

Ender intră sub un duş şi se frecă, curăţând sudoarea luptei şi lăsând-o să curgă în canal. „A dispărut orice urmă, atât doar că totul e reciclat şi mâine dimineaţă vom bea apa-sângele lui Bonzo. Nu mai este aici, însă rămâne sângele lui, sângele lui şi sudoarea mea, pierdute în prostia lor, sau în cruzimea lor.”

Se uscă, se îmbrăcă în costumul de luptă şi porni spre sală. Armata îl aştepta pe coridor; poarta nu fusese încă deschisă. Îl priviră tăcuţi, apropiindu-se de câmpul de forţă cenuşiu şi opac. Aflaseră desigur despre bătaia de la duşuri; marcaţi de această întâmplare, dar şi de propria lor epuizare după înfruntarea de dimineaţă, deveniseră tăcuţi şi, treptat, mai înspăimântaţi de faptul că urmau să se lupte cu două armate în acelaşi timp.

„Sunt în stare de orice numai să mă înfrângă”, îşi spuse Ender. „Nu le pasă chiar dacă modifică regulile, numai să mă-nfrângă. Ei bine, m-am săturat de joc! Nici un joc nu face cât sângele lui Bonzo, înroşind apa de pe gresia băii. Congelaţi-mă, trimiteţi-mă acasă, nu mai vreau să joc!”

Poarta deveni transparentă. La numai trei metri în faţa ei existau patru stele lipite între ele, blocând complet câmpul vizual.

Două armate nu erau de-ajuns. Voiau să-l facă să-şi desfăşoare forţele orbeşte.

— Bean, rosti Ender. Ia-ţi băieţii şi spune-mi ce-i dincolo de stele.

Bean luă colacul de monofilar, îşi petrecu un capăt în jurul pieptului, întinse celălalt capăt unui băiat din echipa lui, şi ieşi uşor prin uşă. Echipa îl urmă imediat. Exersaseră de multe ori operaţiunea aceasta şi avură nevoie de numai câteva secunde ca să se instaleze îndărătul stelelor. Bean se propulsă cu viteză într-o linie aproape paralelă cu peretele porţii; când atinse peretele perpendicular, îşi făcu vânt din nou şi ţâşni drept spre inamic. Punctele de lumină de pe perete dovedeau că se trăgea în el. Pe măsură ce coarda fu oprită, pe rând, de muchiile formaţiunii stelare, curba descrisă de el deveni tot mai strânsă, iar direcţia i se schimbă; era o ţintă imposibil de nimerit. Echipa îl prinse imediat ce ocoli stelele prin cealaltă parte. Îşi mişcă braţele şi picioarele, pentru ca să arate că nu fusese lovit nicăieri.

Ender trecu prin poartă.

— E penumbră, raportă Bean, totuşi destulă lumină ca să nu-i poţi depista după fosforescenţa costumelor. Cum nu se poate mai rău! De la stele şi până la poarta lor nu-i nici un obstacol. În jurul porţii, au un pătrat din opt stele. N-am văzut pe nimeni; toţi erau pitiţi înapoia stelelor. Stau acolo şi ne aşteaptă.

Parcă auzindu-l pe Bean, inamicii începură să strige:

— Hei!

— Ne e foame, veniţi să ne daţi păpică!

— Aveţi fundurile late!

— Aveţi funduri de Dragoni!

Ender îşi simţea creierul amorţit. Era stupid! N-avea nici o şansă; era obligat să atace un adversar adăpostit şi de două ori mai numeros.

— Într-un război adevărat, orice camarad cu o fărâmă de creier s-ar retrage ca să-şi salveze armata.

— Ce dracu'! făcu Bean. E doar un joc.

— A-ncetat să mai fie un joc, atunci când au încălcat regulile.

— Atunci încalcă-le şi tu!

— Bine, rânji Ender. De ce nu? Ia să vedem cum reacţionează înaintea unei formaţiuni.

— O formaţiune! exclamă Bean nevenindu-i să creadă. Niciodată n-am exersat aşa ceva!

— Mai avem încă o tură până când ar trebui, în condiţii normale, să se încheie perioada de pregătire. Ar fi timpul să învăţăm şi nişte formaţiuni. Poate fi util…

Făcu din degete un A şi-l ridică spre uşă. Plutonul apăru imediat şi Ender începu să-i aranjeze înapoia stelelor. Trei metri nu reprezentau suficient spaţiu de manevră şi băieţii erau speriaţi şi derutaţi, de aceea trecură mai mult de cinci minute până să priceapă despre ce era vorba.

Tigrii şi Grifonii se mulţumeau să-i întărâte batjocorindu-i, în vreme ce comandanţii lor nu se înţelegeau între ei dacă n-ar fi fost mai bine să-i atace pe Dragoni, câtă vreme rămâneau înapoia stelelor. Momoe era pentru atac: „Suntem de două ori mai mulţi”. În vreme ce Bee argumenta: „Dacă stăm pe loc, nu putem pierde; dacă ieşim, o să inventeze imediat ceva ca să ne bată.”

Rămaseră locului până ce, în cele din urmă, în lumina slabă, zăriră o formă masivă alunecând dinapoia stelelor adverse. Îşi păstră configuraţia, deşi se opri brusc din mişcarea ei laterală şi se lansă exact către centrul celor opt stele, unde aşteptau optzeci şi doi de soldaţi.

— Hopa-hopa! făcu un Grifon. Au o formaţie!

— Probabil c-au construit-o în astea cinci minute, comentă Momoe. Dacă i-am fi atacat atunci, i-am fi putut distruge.

— Las-o moartă, Momoe! şopti Bee. Ai văzut cum a zburat tipul ăla! A ocolit fără s-atingă nici un perete. Poate că au toţi cârlige, te-ai gândit la asta? Oricum, e clar c-au ceva nou.

Formaţia era ciudată. Un pătrat din trupuri strâns lipite între ele, în faţă, alcătuind un zid. Îndărătul lui, un cilindru, lung de doi băieţi şi cu circumferinţa de şase băieţi, cu membrele întinse şi îngheţate, aşa încât n-ar fi putut să se ţină unul de celălalt. Totuşi se menţineau laolaltă, de parcă ar fi fost legaţi — aşa cum şi erau, de fapt.

Din interiorul formaţiunii, Dragonii trăgeau cu maximă precizie, obligându-i pe inamici să nu scoată capul dinapoia stelelor.

— Rahatu ăla-i deschis la spate, zise Bee. Putem cădea înapoia lor…

— Lasă vorba şi fă-o! se răsti Momoe. Apoi se adresă băieţilor săi, comandându-le să se lanseze către pereţi şi să ricoşeze înapoia adversarilor.

În agitaţia provocată de lansarea lor, în vreme ce Grifonii rămăseseră lipiţi de stele, formaţiunea Dragonilor se despică în două, sub apăsarea băieţilor dinăuntru; aproape imediat, cele două fragmente îşi inversară sensul zborului, revenind spre poarta Dragonilor. Cei mai mulţi Grifoni traseră în ele şi în Dragonii ce le însoţeau; Tigrii îi atacară pe supravieţuitori din spate.

Totuşi ceva părea în neregulă. William Bee se gândi pentru o clipă şi înţelese ce anume era. Formaţiunile acelea nu-şi puteau schimba direcţia cu 180° în timpul zborului, decât dacă erau împinse de altceva care se deplasa în direcţie opusă; iar dacă acel altceva reuşise să împingă masa a douăzeci de soldaţi, însemna că avea o viteză mare.

Atunci îi şi zări: şase Dragoni lângă poarta lui. După luminiţele de pe costume, se vedea că trei dintre ei erau scoşi din luptă, iar doi atinşi; unul singur era nevătămat. Nici un pericol. Bee ţinti calm înspre ei, apăsă pe trăgaci, şi…

Nu se întâmplă nimic.

Luminile se aprinseră.

Jocul se terminase!

Deşi privea chiar într-acolo, Bee avu nevoie de câteva clipe să priceapă ce se petrecuse. Patru Dragoni apăsau cu căştile pe colţurile porţii, iar al cincilea tocmai trecuse prin ea. Efectuaseră ritualul învingătorilor. Erau nimiciţi, de-abia reuşiseră să scoată din luptă câţiva inamici, dar avuseseră îndrăzneala să efectueze ritualul şi să încheie jocul chiar sub nasul duşmanilor.

Abia atunci înţelese Bee că, potrivit regulamentului, Armata Dragon nu numai că încheiase jocul, ci îl şi câştigase. La urma urmei, indiferent ce s-ar fi întâmplat, nu erai confirmat ca învingător dacă nu aveai destui soldaţi neîngheţaţi care să atingă colţurile porţii şi să treacă prin ea, în coridorul adversarilor, în felul acesta se putea afirma că ritualul final era chiar victoria. Cu siguranţă, porţile sălilor de luptă aşa ştiau.

Poarta profesorilor se deschise şi în sală intră maiorul Anderson.

— Ender! strigă el privind în jur.

Unul dintre Dragonii îngheţaţi încercă să-i răspundă, dar maxilarele îi erau imobilizate de casca devenită rigidă. Anderson se apropie şi-l dezgheţă.

Ender zâmbea.

— V-am învins din nou, domnule, rosti el.

— Prostii, Ender, răspunse calm Anderson. Te-ai luptat cu Grifonii şi cu Tigrii.

— Chiar aşa prost mă credeţi?

— După această manevră, strigă Anderson, regulamentul se modifică. Pentru a deschide poarta, e necesar ca toţi soldaţii inamicului să fie scoşi din luptă sau îngheţaţi!

— Oricum, nu ţinea decât prima dată, murmură Ender.

Maiorul îi întinse cârligul. Ender dezgheţă toţi soldaţii din sală.

La dracu' cu protocolul! La dracu' cu toate!

— Hei! strigă el când Anderson se îndepărtă. Ce va fi data viitoare? Armata mea într-o cuşcă, fără arme, împotriva tuturor armatelor din şcoală? Ce-ar fi să egalăm niţel şansele?

Se auzi un murmur de încuviinţare din partea celorlalţi băieţi, şi nu numai dinspre Dragoni. Maiorul nici măcar nu se întoarse.

— Ender, dacă tu eşti de cealaltă parte, şansele n-or să fie egale indiferent care ar fi condiţiile!

— Aşa-i! răcniră băieţii. Mulţi râseră. Talo Momoe începu să bată din palme.

— En-der Wig-gin! răcni el. Toţi începură să aplaude şi să scandeze.

Ender trecu prin poarta inamică. Soldaţii lui îl urmară. Scandările lor îl însoţiră pe coridoare.

— Diseară facem antrenament? întrebă Tom Nebunu'.

Ender clătină din cap.

— Mâine dimineaţă?

— Nu.

— Arunci când?

— În ce mă priveşte, niciodată.

Auzi murmurele dinapoia lui.

— Hei, asta nu-i cinstit! zise un băiat. Nu-i vina noastră că profesorii strică jocul. Nu te poţi opri să ne-nveţi pentru că…

— Nu-mi mai pasă de joc! răcni Ender şi izbi cu palma în perete. Vocea lui răsună pe coridoare. Băieţi din alte armate ieşiră la uşi.

— Înţelegeţi? vorbi el încet în tăcerea care se lăsase. Şi şopti: Jocul s-a terminat.

Porni singur spre camera lui. Ar fi vrut să se întindă, dar nu putu, deoarece era ud. Îi amintea tot ce se întâmplase azi şi în furia lui smulse păturile, salteaua şi le azvârli pe coridor. După aceea mototoli o uniformă ca să-i slujească drept pernă şi se trânti pe plasa din sârmă întinsă pe cadrul metalic al patului. Nu era deloc confortabil, însă lui Ender nu-i păsa într-atât încât să se scoale.

Se aşezase de numai câteva minute, când cineva ciocăni la uşă.

— Pleacă, rosti el încet. Cel care bătea nu-l auzi, sau îl ignoră. În cele din urmă, îi spuse să intre.

Era Bean.

— Şterge-o, Bean!

Băiatul încuviinţă din cap, dar rămase locului. Îşi privea bocancii. Ender fu gata să urle la el, să-l înjure, să-l facă să plece. Văzu însă cât de istovit arăta piciul, cocârjat de epuizare şi cu ochii încercănaţi de nesomn; cu toate acestea pielea îi era moale şi strălucitoare, pielea unui copil, obrajii rotunzi şi membrele subţiri. Încă nu împlinise opt ani. Nu conta, era excepţional, şi pasionat, şi bun. Era un copil. Era tânăr.

„Nu, nu-i aşa”, îşi spuse Ender. „Mic, da. Însă a trecut printr-o bătălie cu o întreagă armată depinzând de el şi de soldaţii pe care i-a condus, s-a comportat minunat şi am învins. Aici nu mai e vorba de tinereţe. Nici de copilărie.”

Considerând tăcerea drept o aprobare de-a rămâne, Bean înaintă un pas. Abia atunci, Ender îi observă hârtia din mână.

— Eşti transferat? întrebă el. Era uluit, dar glasul i se auzi plat, lipsit de interes.

— La Iepuri.

Ender încuviinţă. „Bineînţeles. Era evident. Dacă nu pot fi învins, îmi iau armata.”

— Carn Carby e un tip bun, zise el. Sper c-o să-ţi recunoască valoarea.

— Cam Carby a absolvit azi. A primit ordinul în timpul bătăliei noastre.

— Şi acum cine-i comandantul Iepurilor?

— Eu, desfăcu braţele, neajutorat, puştiul.

Ender privi tavanul şi încuviinţă iarăşi.

— Bineînţeles. La urma urmei, n-ai decât cu patru ani sub vârsta regulamentară.

— Nu-i de râs. Nu ştiu ce se-ntâmplă aici. Toate schimbările din joc… Şi-acum, asta! Nu sunt singurul avansat, să ştii. Au absolvit jumătate din comandanţi şi au promovat o mulţime dintre ai noştri să comande armatele alea.

— Pe cine-au mai transferat?

— Păi… pe toţi şefii de plutoane şi secunzii lor.

— Sigur că da. Dacă au decis să-mi distrugă armata, mi-o decimează. Sunt foarte meticuloşi în tot ceea ce fac.

— Tot tu o să-nvingi, Ender. O ştim cu toţii. Tom Nebunu' a zis: „Adică trebuie să mă gândesc cum să-i bat pe Dragoni?” Toţi ştiu că eşti cel mai bun! Nu te pot dărâma, indiferent ce-ar…

— Au făcut-o deja.

— Nu, Ender, nu te pot…

— Bean, nu-mi mai pasă de jocul lor. N-o să-l mai joc niciodată. S-a terminat cu antrenamentele. S-a terminat cu bătăliile. N-au decât să-şi lase bileţelele pe podea; eu nu mă mai duc! Am decis asta înainte de-a intra în sală, azi. De aceea v-am pus s-atacaţi poarta. Nu credeam că voi reuşi, dar nu-mi păsa. Voiam o ieşire spectaculoasă.

— Să-l fi văzut pe Bee. Pur şi simplu nu reuşea să priceapă cum pierduse, deşi mai aveai numai şapte băieţi care-şi puteau mişca degetele de la picioare, iar el avea doar trei care n-o puteau face.

— De ce să vreau să-l văd pe Bee? De ce să vreau să bat pe cineva? Ender îşi apăsă palmele pe ochi: Bean, azi i-am făcut rău lui Bonzo. L-am lovit rău de tot.

— O merita!

— L-am lovit şi l-am pus jos. Parcă era mort, aşa rămăsese. Şi tot l-am mai lovit.

Bean nu spuse nimic.

— Voiam doar să fiu sigur că n-o să-mi mai facă niciodată vreun rău.

— N-o să-ţi facă. L-au trimis acasă.

— Deja?

— Profesorii nu spun multe; n-au spus niciodată. Înştiinţarea oficială spune că a absolvit, dar în dreptul destinaţiei — ştii tu, şcoala tactică, auxiliar, precomandă, navigaţie — scrie numai Cartagena, Spania. Acolo locuieşte el.

— Mă bucur că l-au absolvit.

— Ce dracu', Ender, noi ne bucurăm c-a dispărut! Dacă am fi ştiut ce-ţi face, l-am fi mierlit pe loc. E adevărat c-a sărit cu toată gaşca pe tine?

— Nu. A fost doar el şi cu mine. A luptat cu onoare. „Dacă n-ar fi fost onoarea lui, m-ar fi bătut cu toţii. Atunci m-ar fi putut omorî. Simţul onoarei lui mi-a salvat viaţa.” Eu n-am luptat cinstit, adăugă Ender. M-am bătut ca să câştig.

Puştiul râse.

— Şi-ai făcut-o! L-ai şutat de pe orbită.

O ciocănitură la uşă. Înainte ca Ender să poată răspunde, uşa se deschise. Băiatul se aşteptase la alţi soldaţi de-ai săi. Era însă maiorul Anderson. În urma lui intră colonelul Graff.

— Ender Wiggin, rosti Graff.

— Da, domnule.

— Comportamentul tău azi în sală a reprezentat un act de indisciplină care nu dorim să se repete.

— Da, domnule.

Bean se simţi furios; nu considera că Ender merita muştruluit.

— Sosise momentul să se spună unui profesor ce simţim noi despre ceea ce faceţi!

Adulţii îl ignorară. Anderson îi întinse lui Ender o hârtie. O coală de dimensiuni normale, nu unul din bileţelele folosite pentru ordinele interne în Şcoala de Luptă; era un întreg set de dispoziţii. Bean ştiu ce însemna. Un ordin de transfer.

— Absolvirea? întrebă el. Ender încuviinţă. De ce-au întârziat atâta? N-ai decât doi-trei ani sub vârsta minimă. Ştii deja să umbli, să vorbeşti şi să te-mbraci singur. Ce le-a mai rămas să te-nveţe?

Ender clătină din cap.

— Ştii doar că jocul a luat sfârşit. Împături coala: Nu-i deloc devreme, îmi pot anunţa armata?

— Nu mai e timp, răspunse Graff. Naveta pleacă peste douăzeci de minute. În plus, e preferabil să nu mai vorbeşti cu nimeni după primirea ordinului de transfer. Despărţirea este mai uşoară.

— Pentru ei sau pentru voi? întrebă Ender. Nu aşteptă răspuns. Se răsuci iute spre Bean, îl prinse de mână pentru o clipă, apoi porni către uşă.

— Stai aşa, strigă puştiul. Unde te duci? La Tactică? Navigaţie? Auxiliare?

— La Şcoala de Comandă, răspunse Ender.

— Pre-comandă?

— Comandă, repetă băiatul şi ieşi. Anderson îl urmă îndeaproape.

Bean îl prinse de mânecă pe Graff:

— Dar nimeni n-ajunge la Şcoala de Comandă înainte de şaisprezece ani!

Colonelul îi îndepărtă mâna şi ieşi, închizând uşa.

Bean rămase singur în cameră, încercând să înţeleagă ce însemnau toate astea. Nimeni nu intra în Şcoala de Comandă fără trei ani de pre-comandă în Şcoala Tactică sau Auxiliară. De fapt, nimeni nu părăsea Scoală de Luptă fără un stagiu de cel puţin şase ani şi Ender făcuse doar patru.

„Sistemul se năruie. Clar! Fie că cineva de sus a luat-o razna, fie că s-a întâmplat ceva rău cu războiul, cu adevăratul război, cel cu gândacii. De ce altfel ar fi de acord să distrugă sistemul de antrenamente, să distrugă jocul, aşa cum o fac? De ce altfel ar pune un pici ca mine la comanda unei armate?”

Bean se gândi la toate astea în timp ce mergea pe coridoare, spre patul său. Luminile se stinseră exact când ajunse. Se dezbrăcă pe întuneric, bâjbâind ca să-şi pună hainele într-un dulap pe care nu-l putea zări. Se simţea îngrozitor. La început, crezu că-i era teamă să conducă o armată, dar nu acesta era motivul. Ştia că avea să fie un comandant bun. Simţea că ar fi vrut să plângă. Nu mai plânsese din primele zile de la venirea aici, când îl copleşise dorul de casă. Încercă să definească senzaţia aceea care-i punea un nod în gât şi-l făcea să suspine înăbuşit, indiferent cât s-ar fi străduit s-o alunge. Se muşcă de palmă ca s-o oprească, ca s-o înlocuiască cu durere. Nu reuşi. N-avea să-l mai revadă niciodată pe Ender. Odată identificată cauza, senzaţia putea fi controlată. Se întinse pe spate şi se sili să parcurgă rutina relaxării, până simţi că-i trece plânsul. Apoi alunecă în somn. Mâna lui era în apropierea gurii. Zăcea pe pernă, ezitantă, de parcă Bean nu se putea decide ca să-şi roadă unghiile, sau să-şi sugă degetul. Fruntea îi era încruntată şi asudată. Respira uşor şi întretăiat. Era un soldat şi dacă cineva l-ar fi întrebat ce dorea să fie când o să ajungă mare, n-ar fi ştiut ce însemna asta.

Când intră în navetă, Ender observă pentru prima oară că gradele de pe uniforma maiorului Anderson se schimbaseră.

— Da, rosti Graff, acum e colonel. De fapt, din această după-amiază, maiorul Anderson a devenit şeful Şcolii de Luptă. Eu am căpătat alte însărcinări.

Ender nu întrebă care anume.

Graff se aşeză într-un fotoliu în faţa lui şi-şi prinse centura. Mai era un singur pasager: un individ tăcut, în haine civile, care fusese prezentat drept generalul Pace. Avea doar o geantă, la fel ca Ender. Cumva, băiatul se simţea liniştit şi mulţumit că nici Graff nu avea bagaje.

În timpul călătoriei, Ender vorbi o singură dată:

— De ce mergem pe Pământ? întrebase el. Credeam că Şcoala de Comandă e în centura de asteroizi.

— Aşa-i, încuviinţase Graff. Însă Şcoala de Luptă n-are docuri pentru nave interplanetare. Aşa încât ai căpătat o scurtă permisie.

Băiatul voi să întrebe dacă asta însemna că-şi putea vizita familia. Dar deodată, gândul că ar fi fost posibil îl sperie, şi nu mai întrebă. Închise ochii şi încercă să doarmă. În spatele lui, generalul Pace îl studia; în ce scop, nu putea bănui.

Când aterizară în Florida, era o după-amiază toridă de vară. Ender fusese atâta vreme lipsit de soare, încât lumina aproape îl orbi. Miji ochii, strănută şi îşi dori să revină într-o incintă. Totul era îndepărtat şi plat; solul, lipsit de curba ascendentă a podelelor din Şcoala de Luptă, părea gata să se prăbuşească. Ender avea permanent senzaţia că se află în vârful unui pisc. Reala forţă gravitaţională se simţea altfel; îşi târşâia picioarele când umbla. Ura Pământul. Vroia să se întoarcă acasă, înapoi la Şcoala de Luptă, singurul loc din univers căruia îi aparţinea.

— Arestat?!

— Este un act firesc, nu? Generalul Pace este şeful poliţiei militare, iar în Şcoala de Luptă a avut loc un deces.

— N-am fost înştiinţat dacă colonelul Graff a fost avansat, ori trimis înaintea tribunalului militar. Doar că e transferat şi trebuie să raporteze Amiralului.

— E un semn bun sau rău?

— Cine ştie? Pe de o parte, Ender Wiggin a supravieţuit şi a depăşit un prag; a absolvit într-o manieră excepţională — în privinţa asta trebuie să recunoşti meritul bătrânului Graff. Pe de altă parte, se pune problema celui de-al patrulea pasager din navetă. Cel din sicriu.

— Al doilea deces din istoria şcolii. Cel puţin de data asta n-a fost o sinucidere.

— Prin ce-i mai bună o crimă, maior Imbu?

— N-a fost o crimă, domnule colonel. Avem înregistrări video din nouă unghiuri. Nimeni nu-l poate învinui pe Ender.

— Dar poate fi învinuit Graff. Oricum, s-a terminat; civilii pot răscoli arhivele şi pot hotărî cum ar fi fost mai bine. Să ne decoreze dacă cred că am procedat corect, să ne ia pensiile şi să ne bage la-nchisoare dacă vor decide că am greşit. Cel puţin au avut bunul simţ să nu-i spună lui Ender că băiatul a murit…

— Nu-i prima oară…

— Mda, nici despre Stilson nu i-au zis.

— Puştiul mă sperie.

— Ender Wiggin nu-i un ucigaş! Pur şi simplu, el învinge… total. Dacă-i vorba de speriat, să se sperie gândacii!

— Aproape că ţi-e milă de ei, când ştii că-l vor înfrunta.

— Singurul pentru care mi-e milă este chiar Ender. Dar nu îndeajuns ca să le sugerez s-o lase mai moale. Am căpătat acces la rapoartele primite de Graff. Chestiile legate de mişcările flotei… până acum dormisem fără vise.

— Am intrat în criză de timp?

— N-ar fi trebuit s-aduc vorba despre asta. Sunt date secrete.

— Ştiu.

— Să zicem doar atât: nu l-au adus deloc devreme la Şcoala de Comandă. Poate chiar cu doi ani prea târziu.