Jocul lui Ender

Capitolul 2 PETER

— Bun, e scos. Cum se descurcă?

— Când trăieşti câţiva ani în trupul cuiva, te obişnuieşti cu el. Acum îi privesc chipul. Nu ştiu ce se întâmplă. Nu sunt obişnuit să-i văd expresia feţei. Sunt obişnuit s-o simt.

— Haide, nu-i vorba de psihanaliză! Suntem soldaţi, nu vraci. L-ai văzut cum l-a rupt în bătaie pe şeful bandei.

— A fost foarte meticulos. Nu numai că l-a bătut, l-a terminat! Ca Mazer Rackham la…

— Scuteşte-mă! Deci comisia apreciază că a absolvit?

— În mare parte. Să vedem ce va face cu fratele său, acum când nu mai are monitorul.

— Fratele… Nu ţi-e teamă ce i-ar putea face lui frate-su?

— Chiar tu mi-ai spus că nu există nici un risc.

— Am mai reluat unele benzi. N-am ce face… Îmi place puştiul. Cred că o să-l nenorocim.

— Bineînţeles că asta o să facem. E meseria noastră. Noi suntem vrăjitoarea cea rea. Promitem turtă-dulce, dar îi mâncăm pe copilaşi de vii.

— Îmi pare rău, Ender, şopti Valentine. Îi privea plasturele de pe gât.

Ender atinse peretele şi uşa se închise înapoia lui.

— Nu-mi pasă. Mă bucur că nu-l mai am.

— Ce nu mai ai? Peter apăru în hol, muşcând dintr-un sandviş cu unt.

Ender nu vedea în Peter băiatul frumos de zece ani pe care-l zăreau adulţii, cu păr negru, des şi rebel şi un chip ce ar fi putut aparţine lui Alexandru cel Mare. Îl privea pe fratele său doar pentru a detecta furia sau plictiseala, stările periculoase care aduceau aproape întotdeauna suferinţa. Acum, când ochii lui Peter descoperiră plasturele de pe gât, apăru scânteierea rău-prevestitoare.

Valentine o zări şi ea.

— De azi e la fel ca noi, rosti ea încercând să-l liniştească.

Peter nu se lăsă însă domolit.

— La fel ca noi? Şi-a ţinut căpuşa până la şase ani! Tu când ai pierdut-o pe-a ta? Aveai trei ani. Mie mi-au luat-o la cinci ani. El aproape c-a reuşit, nenorocitul, gândacul naibii!

„E bine”, îşi spuse Ender. „Vorbe, şi iar vorbe. Peter… Vorbăria e minunată…”

— Ei bine, continuă Peter, acum îngerii tăi păzitori nu te mai veghează. Nu mai verifică monitoarele să vadă dacă nu simţi durere, s-asculte ce-ţi spun, să vadă ce-ţi fac. Ce zici? Eh, ce zici de chestia asta?

Ender strânse din umeri.

Brusc, Peter zâmbi şi bătu din palme cu o falsă veselie.

— Hai să ne jucăm de-a gândacii şi astronauţii, spuse el.

— Unde-i mama? întrebă Valentine.

— Afară, răspunse Peter. Eu sunt şeful.

— Cred c-o să-l chem pe tata.

— N-ai decât, făcu Peter. Ştii că nu-i niciodată acasă.

— Bine, hai să ne jucăm, încuviinţă Ender.

— Tu o să fii gândacul, spuse Peter.

— Lasă-l măcar o dată să fie astronaut, interveni Valentine.

— Ia mai ţine-ţi pliscul! o repezi Peter. Haide sus şi alege-ţi armele.

N-avea să fie un joc corect, Ender o ştia. Nu se punea problema învingătorului. Când puştii se jucau pe coridoare, gândacii nu câştigau niciodată şi, uneori, jocul devenea violent. Însă aici, în apartamentul lor, avea să fie rău de la bun început, iar gândacii nu puteau pur şi simplu să fugă, aşa cum se întâmplă în războaiele adevărate. Trebuiau să rămână în joc atât cât voia astronautul.

Peter trase sertarul cel mai de jos şi scoase masca de gândac. Mama se supărase pe el atunci când o cumpărase, însă tata fusese de părere că războiul n-avea să ia sfârşit doar pentru că ascunzi măştile şi le interzici copiilor pistoalele-laser jucării. Mai bine să se joace de-a războiul, şi să aibă o şansă în plus de supravieţuire, când urmau să revină gândacii.

„Dacă voi supravieţui jocurilor,” se gândi Ender. Îşi puse masca. Se strânse în jurul feţei sale precum degetele unei mâini. „Dar nu aşa simte un gândac”, îşi spuse băiatul. „El nu poartă chipul acesta ca pe o mască, este chiar chipul lui. Oare pe planetele lor, gândacii se joacă cu măşti de oameni? Şi oare cum ne numesc ei? Viermii, pentru că suntem atât de moi şi lunecoşi în comparaţie cu ei.”

— Ai grijă, Vierme, rosti el.

De abia îl putea vedea pe Peter prin găurile pentru ochi. Fratele său rânji:

— Vierme, da? Bine, gândăcel mititel, ia să vedem cum ţi se sparge căpşorul!

Ender nu văzu lovitura, ci intui doar o uşoară deplasare a centrului de greutate al lui Peter; masca nu-i permitea vederea periferică.

Pe neaşteptate, simţi durerea şi şocul izbiturii în ureche; îşi pierdu echilibrul şi căzu.

— Nu vezi prea bine, gândace? chicoti Peter.

Ender încercă să-şi scoată masca. Fratele lui îi atinse testiculele cu vârful piciorului.

— N-o scoate, şuieră el.

Băiatul îşi coborî mâinile.

Peter îl apăsă cu talpa. Durerea fulgeră prin Ender; se chirci.

— Nu te strânge, gândacule! O să te disecăm. În sfârşit, am pus laba pe unul viu dintre voi şi-o să aflăm cum funcţionaţi.

— Peter, gata…, spuse Ender.

— „Peter, gata”. Foarte bine! Deci gândacii ne pot ghici numele. Puteţi vorbi ca nişte copilaşi drăguţi, ca să vă iubim şi să fim drăguţi cu voi. Dar nu ţine! Eu îmi dau seama ce sunteţi de fapt. Au vrut să fii om, Terţişorul, dar de fapt eşti un gândac, şi-acum se vede.

Ridică piciorul şi îngenunche pe Ender, apăsându-l pe abdomen, chiar sub stern. Treptat, începu să sporească apăsarea. Ender respira tot mai greu.

— Te-aş putea ucide-n felul ăsta, şopti Peter. Să apăs mereu, până mori. Dup-aia aş zice că n-am ştiut că te durea, că noi ne jucam…, m-ar crede, şi totul ar fi în regulă. Iar tu ai fi mort. Totul ar fi în regulă!

Ender nu putea răspunde; răsufla tot mai anevoios. S-ar fi putut ca Peter s-o facă. Probabil că nu intenţiona, totuşi s-ar fi putut…

— Vorbesc serios, continuă fratele său. Nu ştiu ce crezi, dar vorbesc serios. Pe tine te-au autorizat doar pentru că eu eram atât de promiţător, însă nu le-am împlinit aşteptările. Tu te-ai descurcat mai bine. Ei cred că eşti mai bun. Dar eu nu vreau un frăţior mai bun, Ender. Nu vreau un Terţ.

— O să spun totul, zise Valentine.

— N-o să te creadă nimeni.

— Pe mine mă vor crede.

— Atunci o să mori şi tu, scumpă surioară.

— Vezi să nu! replică Valentine. Cine te va crede când o să spui: „N-am ştiut că asta o să-l omoare pe Andrew. Iar după ce el a murit, nu am ştiut c-o s-o omoare şi pe Valentine”.

Apăsarea slăbi puţin.

— Bun. Nu azi. Dar într-o bună zi, voi doi n-o să mai fiţi împreună. Şi va avea loc un accident.

— Numai gura e de tine, spuse Valentine. N-o să faci nimic din toate astea.

— Nu?

— Şi ştii de ce? întrebă fata. Pentru că vrei s-ajungi în guvern, când o să fii mare. Vrei să fii votat. Şi n-or să te voteze, dacă adversarii or să descopere că atât fratele cât şi sora ta au murit când erau mici, în urma unor accidente ciudate. Şi mai ales datorită scrisorii pe care am introdus-o în fişierul meu secret, care va fi deschis în caz că voi muri.

— Nu-mi vinde mie gogoşi, pufni Peter.

— Scrie aşa: „N-am murit de moarte naturală. M-a ucis Peter şi, dacă nu l-a omorât deja pe Andrew, o va face în curând.” Nu-i suficient ca să te condamne, dar ajunge ca să nu fii niciodată votat.

— Tu eşti acum monitorul lui, spuse Peter. Ar fi bine să-l supraveghezi, zi şi noapte. Ar fi bine să stai tot timpul lângă el.

— Ender şi cu mine nu suntem proşti. Avem note la fel de bune ca şi tine. Ba chiar mai bune, la unele materii. Suntem nişte copii teribil de inteligenţi. Nu eşti cel mai deştept, Peter. Eşti numai cel mai mare.

— Da, ştiu. Va veni însă o zi când nu vei fi lângă el, când vei uita. Brusc îţi vei aminti şi vei fugi la el. Şi-o să-l găseşti, viu şi nevătămat. Iar data următoare n-o să te mai sperii atât de tare şi nici n-o să mai alergi. Şi, de fiecare dată, îl vei găsi nevătămat. Şi-o să crezi c-am uitat. Chiar dacă o să-ţi aminteşti ce-ţi spun acum, o să crezi c-am uitat. Aşa vor trece anii. Apoi va avea loc un groaznic accident, iar eu îi voi găsi trupul şi voi plânge în hohote lîngă el şi tu o să-ţi aminteşti conversaţia asta, Vally, dar îţi va fi ruşine de tine însăţi că ţi-ai amintit-o, deoarece o să ştii că eu m-am schimbat, că într-adevăr a fost un accident, că-i crud din partea ta să-ţi reaminteşti ce am spus într-o ceartă din copilărie. Numai că va fi adevărat. Eu o să scap, el o să moară şi tu nu vei face nimic, absolut nimic. Însă n-ai decât să crezi în continuare că eu sunt doar cel mai mare.

— Cel mai mare găozar, zise Valentine.

Peter sări în picioare şi se repezi spre ea. Fata se feri. Ender îşi smulse masca. Peter se trânti pe spate în patul său şi începu să râdă în hohote, foarte amuzat, până îi dădură lacrimile.

— Sunteţi grozavi voi doi, cei mai mari fraieri de pe planeta Pământ!

— Acum ne va zice că totul a fost o glumă, comentă Valentine.

— Nu o glumă, ci un joc. Vă pot face să credeţi orice. Vă pot face să dansaţi ca nişte marionete. Îngroşându-şi glasul, vorbi ameninţător: O să v-omor, şi-o să vă tai bucăţele, şi-o să v-arunc la gunoi! Izbucni din nou în râs: Cei mai mari fraieri din tot Sistemul Solar!

Ender rămase locului, privindu-l cum râde şi se gândi la Stilson, amintindu-şi ce simţise când îi zdrobise nasul. „Lui ar fi trebuit să i-o fac. El ar fi meritat-o.”

Parcă citindu-i gândurile, Valentine şopti:

— Nu, Ender!

Peter se răsuci brusc pe o parte, sări din pat şi se ghemui gata de luptă.

— Ba da, Ender, chicoti el. Oricând, Ender.

Ender ridică piciorul drept şi-şi scoase pantoful. Îl ţinu în sus.

— Vezi, aici pe vârf? E sânge, Peter.

— Vaaai! Vaaai, mor! Mor! Ender a omorât o ploşniţă şi-acum o să m-omoare şi pe mine!

N-aveai cum să-l impresionezi. În adâncul sufletului, Peter era un criminal, dar nimeni n-o ştia, cu excepţia Valentinei şi a lui Ender.

Mama veni acasă şi-l consolă pe Ender, când află de monitor. Tata sosi şi el şi repetă întruna cât de grozavă era surpriza; aveau copii atât de fantastici, încât guvernul le spusese să facă trei şi acum guvernul nu mai voia să ia pe nici unul, aşa că rămăseseră cu trei, continuau să-l aibă pe Terţ… până când lui Ender îi veni să-i strige: „Ştiu că-s un Terţ, ştiu, dacă vrei o să plec, ca să nu te mai simţi ruşinat în faţa tuturor, îmi pare rău că nu mai am monitorul şi acum ai trei copii şi nici o explicaţie limpede, e atât de stânjenitor pentru tine, iartă-mă, iartă-mă, iartă-mă!”

Stătea în pat, privind în sus prin beznă. În patul de deasupra lui îl putea auzi pe Peter, răsucindu-se şi foindu-se întruna. Apoi fratele său coborî şi ieşi din odaie. Ender auzi apa curgând la baie; după aceea, silueta lui Peter se contură în cadrul uşii.

„Crede că dorm. O să mă ucidă!”

Peter se apropie, dar nu sui în patul său.

Veni şi mai aproape şi rămase lângă capul lui Ender.

Totuşi nu întinse mâna, ca să ia o pernă şi să-l sufoce.

Nu avea nici un fel de armă.

— Ender, şopti el, iartă-mă… iartă-mă… Ştiu ce simţi, iartă-mă, sunt fratele tău. Te iubesc!

Mult mai târziu, răsuflarea regulată a lui Peter dovedi că băiatul adormise. Ender îşi scoase plasturele de pe gât.

Şi, pentru a doua oară în ziua aceea, plânse.