Cor Serpentis (Inima Şarpelui)

7

Pămîntenii luară cîteva fotografii; apoi, printro mică ecluză, trimiseră străinilor un megafon ambalat, care funcționa pe bază de cristale de osmiu. Astronauții veniți de pe planeta fluorică primiră megafonul șil fixară pe un trepied. Kary îndreptă spre o antenă în formă de cupă un fascicul subțire de radiounde.

În atmosfera fluorică a celeilalte cosmonave răsunară muzica și graiul de pe Pămînt. În același fel a fost transmis și aparatul pentru analiza aerului, ceea ce a permis să se stabilească ce temperatură, presiune și compoziție avea «văzduhul» necunoscutei planete. După cum era și de așteptat, temperatura din interiorul astronavei albe era mai scăzut decît în cea terestră, netrecînd de șapte grade; presiunea atmosferică era mai mare, iar forța gravitației aproape aceeași.

— Cred că ei sînt totuși mai calzi, după cum și noi avem o temperatură mai ridicată decît aceea obișnuită de douăzeci de grade, din jurul nostru. Mă gîndesc că organismul lor trebuie să aibă vreo paisprezece grade deale noastre.

La rîndul lor, făpturile străine trimiseră prin mica ecluză două lădițe, cu pereți reticulari în care se aflau cîteva aparate a căror destinație era greu de ghicit. Dintro lădiță răsunară la un moment dat vuiete intermitente, plăcute, de tonalități înalte, ce se pierdeau parcă în depărtare[34]. Cosmonauții lui «Tellur» înțeleseră că, în comparație cu ei, «ceilalți» percepeau sunete mult mai acute. Astfel, în cazul că ar fi auzit o gamă de frecvențe aproape egală cu a pămîntenilor, ei nar fi putut intercepta o bună parte a notelor joase din muzica și graiul acestora.

De peretele transparent se apropiara un bărbat și o femeie. Ei își scoaseră calmi hainele cărămizii, se luară de mînă și rămaseră nemișcați ca niște stane de piatră. Apoi începură a se întoarce încet, dînd în felul acesta posibilitatea să li se studieze corpul, care, mai mult încă decît fața, li se asemăna cu acela al pămîntenilor. Proporționalitatea armonică pe care o vădeau trupurile oamenilor de pe planeta fluorică întrunea toate condițiile noțiunii terestre de frumos.

Capetele li se înălțau superb pe gîturile zvelte; bărbatul avea umeri lați de om al muncii și al luptei, iar femeia coapse largi, de mamă a unei ființe înzestrate cu rațiune; întreaga lor înfățișare exprima pe deplin forța intelectuală.

Apoi, cînd cei doi sau retras schițînd gestul de invitație, cunoscut mai dinainte, iar lumina galbenă terestră sa stins, astronauții lui «Tellur» nau mai șovăit.

La rugămintea comandantului, Tey Eron și Afra Devi se luară la rîndul lor de mînă și veniră înaintea cloazonului transparent. În ciuda nepămîntenei lumini care dădea trupurilor goale luciul rece al marmurei albastre, frumusețea acestora era atît de elocventă încît toți tovarășii lor rămaseră entuziasmați. De altfel, solii planetei fluorice nu păreau mai puțin impresionați: deși galeria lor se afla în umbră, ei puteau fi totuși văzuți cum se uită mereu unii la alții șiși fac gesturi scurte, neînțelese.

Afra și Tev stăteau mîndri, cuprinși de acel avînt nervos, ivit în clipele în care trebuie să rezolvi probleme grele și riscante. Cînd în cele din urmă, străinii terminară filmarea și aprinseră din nou lumina, echipajul lui «Tellur» izbucni în aplauze. Tinerii intimidați fugiră să se îmbrace.

— Acum, zise Taina, nu mai am nici o îndoială că și ei iubesc, că și ei știu ce este adevărata, marea și minunata dragoste omenească… de vreme ce bărbații, și femeile lor sînt pe atîta de frumoși pe cît am văzut că sînt de înțelepți!

— Așa e. Taina, o aprobă Mutt Ang, iar lucrul acesta ne bucură și mai mult, fiindcă astfel o să ne înțelegem mai bine. Dar privițil pe Kary! Vezi, Kary, să nu te îndrăgostești de fata de pe planeta fluorică. Ar fi pentru tine o catastrofă!

Tînărul astronavigator tresări șiși întoarse privirile ațintite pe ființele rachetei albe.

— Află că ar putea să mi se întîmple! surîse el cu tristețe. Și ar putea să mi se întîmple în ciuda deosebirii dintre trupurile noastre, în pofida înspaimîntătoarei distanțe dintre planetele noastre. În aceste clipe am priceput întreaga măreție și forță a iubirii omenești!

Și Kary continuă so contemple pe femeia străină cei zîmbea cu simpatie.

Deodată ființele din jurul ei apropiară de peretele transparent un ecran verde, și pe el începură a se mișca niște figurine. Acestea mergeau întro procesiune, urcînd o pantă abruptă și purtînd în spate poveri grele. Ajunsă pe culme, fiecare figurină își arunca sarcina și se prăbușea sleită. Aducînd cu un film de desene animate, imaginile prezentate voiau parcă să sugereze ideea de oboseală și pe aceea de odihnă. Abia atunci își dădură seama și pămîntenii cît de mult îi istoviseră îndelungata așteptare și primele impresii ale întîlnirii. Locuitorii planetei fluorice, care, probabil, bănuind că vor da în Cosmos peste alte ființe gînditoare, se pregătiseră în acest scop luînd, de pildă, filme pentru «conversații».

Echipajul lui «Tellur», deși nu prevăzuse acest eveniment, găsi totuși imediat o soluție. De cloazonul străveziu fu apropiat un ecran pe care puteau fi făcute schițe, iar Yas Tim, pictorul astronavei terestre, prinse a desena la repezeală serii de imagini. La început, el prezentă tot niște omuleți obosiți, iar apoi desenă o mutrișoară mare cu o expresie atît de întrebătoare încît străinii porniră ași face semne ca atunci cînd în fața lor apăruseră Tey Eron și Afra Devi. După aceea pictorul descrise un glob pămîntesc și mișcarea lui de revoluție în jurul Soarelui; împărți apoi orbita în douăzeci și patru de părți, și înnegri o jumătate din suprafața delimitată de ele. În scurt timp, străinii răspunseră cu o schemă asemănătoare. De o parte și de alta, fură puse apoi în funcțiune metronoame, care ajutară să se stabilească durata micilor diviziuni ale timpului, iar pe urmă să se calculeze diviziunile mari. În modul acesta astronauții aflară că planeta fluorică se rotește în jurul axei sale în aproximativ 14 ore terestre, și că înconjoară Soarele ei albastru în nouă sute de zile. Cît privește pauza pentru odihnă, pe care o propuseseră străinii ea era de 5 ore terestre.

Oamenii părăsiră galeria tubulară sub impresia ultimelor evenimente, și parcă tot nu le venea să creadă ceea ce văzuseră. Luminile din culoarele de legătură și din afara astronavelor fură stinse. Cele două rachete cufundate în întuneric rămaseră inerte, una lîngă alta, ca și cînd tot ce era viu în ele ar fi pierit, ar fi înghețat în gerul fantastic din hăurile de beznă ale spațiilor.

În interiorul astronavelor însă viața — clocotitoare, setoasă de cunoaștere și de acțiune — își urma cursul. Mintea omenească mereu născocitoare căuta noi modalități de a comunica fraților născuți pe o planetă îndepărtată ceva din cunoștințele acumulate în răstimp de multe milenii și la baza cărora au stat imense eforturi, greutăți, primejdii și suferințe. Să transmită acele cunoștințe care lau eliberat pe om — mai întîi din sfrînsoarea năpraznicilor stihii, apoi de sub jugul sălbaticilor orînduiri sociale, de spectrul bolilor și al bătrîneții timpurii — și care iau dat posibilitatea să se avînte în Cosmos.

A doua întîlnire în galerie începu prin prezentarea hărților astrale. Pămîntenilor le era cu totul necunoscută configurația constelațiilor pe lîngă care trecea drumul astronavei albe, și același lucru se putea spune și despre locuitorii planetei fluorice cu privire la itinerarul lui «Tellur». (Stabilirea locului exact unde se afla astrul albastru va fi fost făcută de astronomi abia după întoarcerea pe Pămînt. Ei aveau să constate că acel astru era situat întrun mic nor stelar al Căii Lactee, lîngă Tau Ophiuchus.) Drumul cosmonavei străine mergea spre un grup de stele aflat la nordul lui Ophiuchus și se întretăia cu traiectoria lui «Tellur», în locul unde acesta atinsese limitele sudice ale constelației Hercules.

La un moment dat, străinii aduseră în culoarul lor un cadru de înălțimea unui om, alcătuit din plăci metalice roșii dispuse în mod paralel, ca niște gratii. În dosul cadrului porni să se învîrtească ceva, și deodată plăcile se puseră în mișcare, se rotiră în jurul axei lor și parcă dispărură. În locul lor se ivi un mare spațiu în care începură să se învîrtească orbitoare globuri albastre — sateliții planetei fluorice. Treptat, pe acest ciudat ecran fu văzută însăși planeta, parcă venind tot mai aproape, de la mari depărtări.

Ecuatorul ei era încins cu o lată centură albastră de ceață deasă. Polii și regiunile învecinate sclipeau în lumini rozcenușii, iar printre aceste zone se vedeau brîuri acoperite de albul imaculat pe carel avea și fuzelajul cosmonavei străine. Aici, prin atmosfera mai puțin saturată de aburi, se ghiceau contururile diafane ale mărilor, ale continentelor și munților, brăzdați deneregulate fîșii verticale.

Planeta aceea era mai mare decît Pămîntul. Rotația ei rapidă stîrnea în jurui un puternic cîmp electric. Dea lungul ecuatorului, o aureolă viorie își tremura limbi prelungi, care se pierdeau în bezna spațiilor.

Pămîntenii stăteau de cîteva ore cu răsuflarea tăiată în fața peretelui transparent și urmăreau dispozitivul ingenios care continua să prezinte cu un realism zguduitor aspecte de pe planeta fluorică. Oamenii au văzut talazurile liliachii ale oceanului fluorhidric scăldînd nisipurile negre de pe maluri, stînci roșii și coastele repezi ale zîrnelor cu creste roase, sinelii. Cu cît te apropiai mai mult de cei doi poli, văzduhul devenea tot mai albastru. Munții erau acolo în formă de cupole, de valuri, de tăpșane cu scînteieri opalescente. Văile adînci ale masivilor polari, îndreptate spre zona mărilor meridionale, erau învăluite de o umbră oțelie. Deasupra marilor golfuri pluteau irizate văluri de nori. Gigantice edificii durate din metal roșu și piatră verde însoțeau țărmurile mărilor și, în șiruri lungi, nesfîrșite se îndreptau spre poli, dea lungul văilor. Aceste titanice aglomerări de construcții ce puteau fi observate de la mari altitudini erau despărțite de fîșii late de vegetație deasă, cu frunzișul ca peruzeaua, sau de culmile teșite ale munților, care păreau a filtra prin ei lumina, ca nestematele. Căciulile rotunde ale ghețarilor polari, formați din acid fluorhidric, scînteiau ca tot atîtea safire.

Ultramarinul, albastrul, azuriul și violaceul puteau fi văzute pretutindeni.

Însuși aerul parcă era pătruns de o lucoare albăstruie, aidoma unei slabe descărcări electrice întrun tub cu gaze rarefiate. Lumea planetei străine apărea pămîntenilor rece și nepăsătoare ca o viziune întrun cristal: pură, depărtată și ireală. O lume în care nu se simțea căldura și mîngîietoarea diversitate a terestrelor culori roșii, portocalii și galbene.

Șiraguri de orașe se zăreau în ambele emisfere ale planetei, în regiunile corespunzătoare zonelor polare și temperate ale Pămîntului. Către ecuator munții deveneau tot mai ascuțiți și mai întunecoși. Piscuri colțuroase se înălțau dea dreptul din marea a cărei oglindă era tulburată de aburi. Coastele lanțurilor muntoase se răsfirau în sensul latitudinii, mărginind regiunile tropicale. Acolo se învîrtejeau mase compacte de vapori sinelii: din pricina căldurii venite de la Soarele albastru, acidul fluorhidric, evaporînduse repede, încărca atmosfera de colosale fronturi de nori, care porneau spre zonele temperate, se condensau și reveneau în zona ecuatorială, întro revărsare de cascade. Stavilare uriașe țineau piept tumultului acestor torente, le captau în tuneluri și canale, pentru a le folosi ca izvor de energie în uzinele planetei.

Străluceau orbitor tărîmuri acoperite cu uriașe cristale de cuarț; de bunăseamă că în apele, mărilor fluorhidrice siliciul juca oarecum rolul sării din mările terestre. Clădirile orașelor se vedeau tot mai aproape. Contururile lor se profilau net în lumina rece, vineție a cerului. Oriunde priveai, toate suprafețele locuite ale planetei — cu excepția regiunii ecuatoriale, ascunsă sub un albastru zăbranic de aburi și care rămîne a un semn de întrebare — purtau amprenta muncii și a gîndirii creatoare omenești. Pe acea planetă fuseseră săvîrșite mai multe transformări decît pe Pămînt, unde mai rămăseseră vaste suprafețe de păduri, de ruine antice și exploatări părăsite[35].

Rodul activității depuse de miliarde de oameni în decurs de nenumărate generații se înălța mai sus decît munții, acoperea întreaga față a planetei fluorice.

Viața domina de asemenea atît cuprinsurile zbuciumate ale mărilor cît și atmosfera densă pe care o străbăteau puternicele raze ale Soarelui albastru și sarcini electrice de valori extraordinare.

Pămîntenii contemplau aceste priveliști, iar gîndul le zbura la planeta lor natală. Ei o vedeau cu totul altfel de cum șio reprezentau strămoșii lor îndepărtați. Dacă pentru aceștia imaginea Pămîntului era legată de locul în care sau născut și au trăit: de vreo cîmpie întinsă, de vreun codru silhui, de cîte un munte cu cleanțuri pleșuve, de cine știe ce țărmuri însorite — în închipuirea astronauților lui «Tellur» apărea întregul glob terestru cu toată varietatea lui de zone. În această imagine se contopeau și minunate stepe argintii[36], răscolite de vînt, și bătrîne păduri de brazi și de cedri, de mesteceni albi, de palmieri întraripați și eucalipți gigantici. Îi încîntau și țărmurile pierdute în ceață ale ținuturilor nordice cu stînci acoperite de mușchi, și albul recifelor de corali pe fondul siniliu al mărilor tropicale. Splendide erau crestele maiestoase inaccesibile ale munților, pe care omătul scînteia orbitor, stranie era ceața diafană, tremurătoare și iluzorie de deasupra pustiurilor. Și parcă vedeau aievea mărețele fluvii ce curgeau domoale, rîurile ce goneau printre stînci și peste praguri ca adevărate herghelii de căi înspumați. Își mai aminteau de belșugul culorilor, de varietatea florilor, de cerul cu albăstrimile lui terestre și de norii săi atît de asemănători unor păsări albe, de zilele dogorite de arșiță și de acelea mohorîte, ploioase, de continua schimbare a anotimpurilor anului. Și printre toate aceste bogății ale naturii, o și mai mare diversitate de oameni: cu frumuseți, aspirații, speranțe și visuri, cu bucurii și necazuri, cu lacrimi și tristeți!

Noi, pămîntenii, făpturi ale unui văzduh încărcat cu oxigen, care poate fi întîlnit în cosmos de sute de mii de ori mai lesne, am găsit și vom mai găsi încă multe condiții prielnice vieții, vom descoperi, vom întîlni și ne vom uni cu semenii noștri — oamenii altor planete. Dar ei? Născuți întro atmosferă fluorică atît de neobișnuită, cu albuminele și oasele lor fluorice, cu sîngele lor format din globule albastre, care absorb fluorul, cum globulele noastre roșii absorb oxigenul, ei ceor să facă?

Acești inși sînt constrînși să rămînă pe planeta lor. Și desigur că de mult tot caută ei alte ființe aidoma lor sau măcar alte planete cu o atmosferă fluorică. Dar cum să găsească în beznele siderale asemenea rarisime excepții, cum să ajungă pînă la ele înfruntînd miile de anilumină? Dezamăgirea pe care ei o încercaseră în momentul întîlnirii cu oamenii care respiră oxigen era de înțeles.

În locul fantasticelor priveliști, ciudatul aparat din galeria străinilor aduse acum înaintea pămîntenilor imaginea unor construcții titanice. Zidurile înclinate spre interior aminteau arhitectura clădirilor tibetane. Nicăieri nu se zăreau unghiuri drepte și planuri orizontale — formele se arcuiau armonios, trecînd de la planul vertical la cel orizontal prin niște întorsături elicoidale sau în formă de spirală.

În depărtare se ivi ceva al cărui contur semăna cu un oval răsucit. Cînd imaginea se apropie și deveni mai clară, se putu vedea că partea de jos a ovalului era un drum lat, care urca în volută și dispărea în intrarea colosală a unui edificiu de întinderea unui oraș. Deasupra acestui portal, se aflau mari semne albastre, chenăruite în roșu și care aduceau cu suprafața unei ape domoale peste care a pornit să sufle o dulce adiere.

Și iată uriașa intrare tot mai aproape. În interiorul ei se deschidea o sală enormă, slab luminată, cu pereți luminescenți ca fluoritul.