Cor Serpentis (Inima Şarpelui)

3

În biblioteca navei înterastrale «Tellur», se adunase întregul echipaj. Un singur astronavigator rămăsese de serviciu lîngă dispozitivele P.C.E.[21], care protejau comunicațiile extrem de complicatelor aparate electronice ale navei. După ce fusese frînat, «Tellur» se întorsese, dar se și depărtase de locul întîlnirii cu mai mult de 10 miliarde km. Cosmonava înainta încet, avînd o viteză egală cu o douăzecime din cea absolută[22], în timp ce toate mașinile ei de calculat îi controlau șii rectificau traiectoria. Din nou trebuia să fie găsit în necuprinsul Cosmos o fărîmă infimă, aproape invizibilă: racheta străină. Opt zile și tot atîtea nopți avea să dureze aceasta așteptare aproape cu neputință de suportat. Dacă nici unul dintre calcule și nici mersul înainte al lui «Tellur» naveau să devieze dincolo de limitele admise, dacă ființele acelea necunoscute naveau să greșească nici ele și dacă posedau un vehicul interastral care să se supună comenzilor și aparate tot atît de perfecte, atunci cele două nave aveau întradevăr să se apropie atît de mult, încît, cu ajutorul razei locatoarelor, să se poată regăsi prin bezna de nepătruns.

Atunci, pentru prima oară în istorie, omul va veni în legătura cu semenii lui întru idei, forțe și aspirații; cu aceia a căror existență infinit de pătrunzătoarea minte umană o prevăzuse, o dovedise și o confirmase încă de mult. Hăurile înspăimîntătoare ale timpului și ale spațiului căscate între lumile locuite rămăseseră pînă atunci de neînvins. Dar iată că acum oamenii Pămîntului vor da mîna cu alte ființe raționale din Univers, iar apoi se vor duce și mai departe… Lanțul gîndirii și al muncii va străbate genunile siderale, ca o victorie definitivă asupra forțelor elementare ale naturii.

Vreme de miliarde de ani trebuiseră să plutească prin întunecoasele și caldele unghere ale golfurilor oceanice sfere microscopice de protoplasmă vie; alte sute de milioane de ani se scurseseră pentru a se forma din ele vietăți din ce în ce mai complexe, care în cele din urmă au ieșit pe uscat.

Subordonate întru totul forțelor înconjurătoare și încleștate întro bătălie oarbă pentru viață, pentru perpetuarea speciei, aceste ființe au avut nevoie de alte milioane de veacuri pentru a-și putea dezvolta cortexul — cel mai puternic instrument de căutare a hranei, de luptă pentru existență.

Tot mai rapid devenea ritmul în care evolua viața, năpraznica încăierare pentru ea devenea tot mai înverșunată, iar procesul de selecție naturală tot mai accelerat. Mereu alte victime, alte victime, alte victime — ierbivore sfîșiate, fiare de pradă ucise de foame, animale care piereau din pricina slăbiciunii, a bolilor, a bătrîneții, altele omorîte în luptă pentru femelă, pentru apărarea puilor, nimicite de catastrofe naturale…

Așa a fost dea lungul întregului drum străbătut orbește de viețuitoare pînă cînd, în condițiile nesfîrșit de grele ale marii epoci glaciale, un strămoș îndepărtat al maimuței a înlocuit prin muncă rațională căutarea animalică a hranei. Și atunci el a devenit om, dînduși seama de uriașa forță a muncii în colectiv, a experienței raționale.

Dar și după aceea au mai trecut multe milenii pline de războaie și suferințe, de foamete și asuprire, de neștiință și de speranță întrun viitor mai bun.

Urmașii nu șiau înșelat strămoșii: viitorul mai bun a sosit. Omenirea reunită întro societate lipsită de clase, eliberată de teama și asuprire, se ridicase spre nemaivăzute înălțimi ale științei și artei. Izbutise să înfăptuiască și lucrul cel mai greu: supunerea spațiilor cosmice. Și iată că, în sfîrșit, năpraznicul suiș străbătut de istoria vieții și a omului, întreaga forță a cunoștințelor acumulate și a colosalelor eforturi de gîndire și muncă umane izbîndiseră prin crearea astronavei de cursă lungă «Tellur», azvîrlită în imensul abis al Galaxiei. Culmea la care ajunsese dezvoltarea materiei pe Pămînt și în sistemul solar avea să întîlneascâ o altă culme, de bunăseamă a unui drum tot atît de dificil, care, la rîndui, se va fi desfășurat, vreme de miliarde de ani, întrun alt colț al Universului.

Acestea erau gîndurile, care sub o formă sau alta îi preocupau pe fiecare dintre membrii echipajului. Înțelegerea uriașei răspunderi a clipei de față o făcuse chiar și pe tînăra Taina Dan să devină gravă. Izbutivor cei cîțiva reprezentanți ai populației terestre de mai multe miliarde de oameni să fie demni de faptele lor eroice, de munca, perfecțiunea fizică, de inteligența și forța lor morală?

În ce fel să se pregătească pentru întîlnirea ce avea să aibă loc? Trebuiau săși aducă aminte de trudnica și grandioasa bătălie purtată de umanitate pentru libertatea trupului și a spiritului.

Cea mai importantă, cea mai pasionantă și mai plină de mister era întrebarea: cum sînt aceia care vin acum în întîmpînarea noastră? Sînt înfricoșători la vedere sau întruchipează frumusețea așa cum o înțelegem noi, cei de pe Pămînt?

Afra Devi, biologul, luă cuvîntul.

Tînăra femeie, căreia tensiunea nervoasă îi sporise farmecul, își înălța mereu privirea spre tabloul de deasupra ușii. Acesta părea săi reliefeze ideile prin vasta perspectivă a munților Lunari[23], dominată de zguduitorul contrast dintre mohorîtele povîrnișuri împădurite și piscurile stîncoase înălțate spre lumină.

Omenirea — după cum amintea Afra — renunțase de multa vreme la teoriile care pretindeau că ființele raționale pot avea orice fel de înfățișare, o construcție fizică dintre cele mai variate. Reminiscențele superstițiilor religioase făcuseră chiar pe savanți cunoscuți să admită în mod arbitrar că un creier ce raționează se poate dezvolta în orice corp, așa cum altă dată unii au crezut în zeii ce puteau lua orice chip. În realitate însă omul — unica ființă de pe Pămînt înzestrată cu creier rațional — își dorește desigur înfățișarea pe care io cunoaștem nu hazardului, ci faptului că ea a corespuns celei mai multilaterale posibilități de adaptare, capacității creierului său de a suporta sarcini uriașe, precum și unui sistem nervos deosebit de activ.

Concepția noastră privitoare la frumusețea omului și la frumosul în general sa născut dintro experiență milenară — ea este perceperea intuitivă a unei construcții legice, corespunzătoare unui scop și perfectei adaptări pentru o anumită acțiune. Iată de ce sînt frumoase mașinile puternice și valurile mării, și pomii, și caii, deși toți aceștia se deosebesc net de chipul uman. Iar omul însuși, încă de cînd era pe treapta inferioară a evoluției lui, a scăpat, datorită muncii și, în consecință, dezvoltării creierului, de necesitatea unei specializări înguste, a adaptării la un anumit fel de trai — fenomen caracteristic majorității animalelor.

Picioarele omului nu sînt bune pentru o goană neîntreruptă peste un sol tare și cu atît mai puțin peste unul mocirlos, și totuși ele îi pot asigura o înaintare rapidă și de lungă durată, îl pot ajuta să se cațere în pomi și pe coastele stîncilor. Iar mîna omenească este un organ dintre cele mai universale: ea poate îndeplini milioane de îndeletniciri, și în realitate ea a făcut ca un animal primitiv să devină om.

Încă din primele stadii ale formării sale, omul sa dezvoltat ca un organism universal, adaptat celor mai diferite condiții. O dată cu trecerea lui la viața socială, această multilaterală funcție ia devenit și mai pronunțată, și mai variată, ca, de altfel, întreagai activitate.

Și astfel frumusețea omului, în comparație cu aceea a tuturor celorlalte animale ce au o alcătuire armonioasă a organismului, e generată atît de perfecțiunea cît și de universalitatea funcțiunilor sale, este întărită și îmbunătățită de gîndire, de educația intelectuală.

— De vreme ce a pătruns în Cosmos, o ființă rațională dintro altă lume trebuie să se găsească la același înalt nivel de perfecțiune și de universalitate — adică trebuie să fie frumoasă! Nu pot exista cu rațiune nici ciuperci gînditoare, nici oamenicaracatițe! Nu știu cum va arăta în realitate această ființă, spuse în încheiere Afra Devi. Nu știu de asemenea cît va semăna ea cu omul terestru și nici dacă îi vom descoperi vreun alt aspect al frumosului, dar și asemănarea și frumusețea sînt inevitabile.

— Îmi place teoria, o susținu Tey Eron, numai că…

— Am înțeles, îl întrerupse Afra. Vrei să spui că monstruozitatea poate lua naștere chiar și în cazul unor infime abateri de la înfățișarea obișnuită a omului, darămite atunci cînd posibilitatea lor e foarte mare. În definitiv, este limpede că neînsemnatele devieri de formă (cum ar fi lipsa nasului, a pleoapelor sau a buzelor de pe chipul omenesc, din pricina unor accidente) ne apar ca înfricoșătoare monstruozități tocmai pentru că le observăm la un organism uman. Botul calului sau al cîinelui diferă foarte mult de fizionomia umană, și totuși nu e urît, ba dimpotrivă. De ce? Pentru că prezintă frumusețea unei depline armonii, pe cîtă vreme chipul traumatizat al unui om distruge armonia…

— Prin urmare, chiar dacă ar avea o altă înfățișare, oamenii unei alte lumi nu ne vor părea urîți. Dacă sînt însă la fel cu noi, doar ci, în loc de nas, au cîte o trompă? nu se dădu bătut Tey.

— Nefiindui necesare, o ființă rațională nu va avea niciodată coarne. Nasul poate fi alungit în felul în care spui (deși existența mîinilor, fără de care omul nu poate fi conceput, o face inutilă pe aceea a trompei); oricum, ar fi un caz particular, o condiție neobligatorie de conformație a unei ființe raționale. Dar tot ce se creează dea lungul istoriei ca rezultat al selecției naturale devine o regulă, un fel de medie a unei mulțimi de abateri și devieri. Tocmai în aceasta constă toată frumusețea atît de multilateralei armonii. De aceea, pe cosmonava ce vine spre noi, eu naștept să dăm peste monștri cu coadă sau trompă. Nu, acolo nu vom întîlni asemenea ființe! Doar formele inferioare de viață sînt foarte deosebite la înfățișare; cu cît făpturile devin mai evoluate, cu atît se apropie ele mai mult de semenele lor terestre! Paleontologia ne arată limitele stricte în care evoluția încadra organismele superioare — amintițivă sutele de cazuri de totală asemănare între vertebrate aparținînd unor subclase complet diferite (de pildă, la marsupiale și la placentare).

— Ai învins! se declară, în sfîrșit, Tey Eron de acord cu Afra.

Iată însă că acum sări so contrazică Kary Ram, îmbujorat de o ardoare tinerească. El susținu că ființele altor planete, chiar dacă ar avea un trup uman și frumos, sar putea cu totul diferenția de noi prin rațiune, prin concepțiile lor despre lume și viață. Și, fiind atît de deosebite, ele ar putea lesne să devină pentru noi cruzi și înfricoșători dușmani.

În apărarea biologului se ridică Mutt Ang.

— Nui mult de cînd și eu mam gîndit la aceasta, le spuse comandantul, și am înțeles că între ființele raționale aflate toate pe o treaptă superioară de dezvoltare nu poate exista nici un fel de neînțelegere. Rațiunea Omului reflectă legile după care se dezvoltă logic lumea înconjurătoare, întregul Cosmos. În acest sens, omul constituie un microcosm. Gîndirea urmează legile Universului, care sînt unice pretutindeni. Gîndul, oriunde ar apărea el, va avea inevitabil la bază o logică matematică și dialectică. Nu pot exista «alte» gînduri cu totul diferite, după cum nu poate exista un om în afara unei societăți și a naturii…

Cu strigăte voioase, tinerii astronavigatori încuviințară cele spuse de comandant.

— Entuziasmul vostru nui oare prea exagerat? îi întrebă serios Mutt Aug.

— Nu, ripostă cu îndrăzneală Afra Devi, întotdeauna te bucură coincidența intre gîndurile unei mulțimi de oameni! în aceasta constă garanția fidelității lor și certitudinea unui sprijin tovărășesc, mai ales dacă privești lucrurile din unghiurile diferite ale științei[24]….

— Ai în vedere disciplinele biologice și sociale? întrebă Yas Tin, care tăcuse pînă atunci, așezat, după obiceiul său, întrun colț comod al canapelei.

— Da! Cel mai luminos fenomen din întreaga istorie socială a omenirii terestre la constituit întărirea continuă a înțelegerii reciproce, o dată cu dezvoltarea civilizației și cu lărgirea cunoștințelor. Cu cît mai înalt devenea nivelul culturii, cu atît mai ușor era pentru diferitele popoare și rase ale societății lipsite de clase să se înțeleagă între ele, cu atît mai radioase apăreau tuturora felurile vieții în comun, necesitatea unirii, mai întîi a cîtorva țări, apoi a întregii planete, a întregii umanități. Astfel, încheie Afra, ținînd seamă de nivelul de dezvoltare la care a ajuns Pămîntul și, fără îndoială, și cei care vin spre noi…

— Așa este, fu de acord Mutt Ang, două planete diferite care au cucerit Cosmosul se pot înțelege mai bine decît două popoare sălbatice de pe aceeași planetă!

— Dar cum rămîne cu inevitabilitatea războiului chiar și în Cosmos, despre care erau convinși unii strămoși ai noștri cu un nivel de cultură destul de ridicat? întrebă Kary Ram.

— Undei volumul pe care ni lai făgăduit? își aminti Tey Eron. Cartea aceea despre două astronave care de la prima lor întîlnire au și vrut să se nimicească una pe alta?

Comandantul se duse din nou în cabina lui. De data aceasta nu se mai întîmplă nimic neobișnuit, și Mutt Ang reveni ținînd în mînă microfilmul de forma unei steluțe octogonale. Îl așeză în mașina de lectură. Fantezia străvechiului autor american stîrnea curiozitatea tuturor astronavigatorilor.

În povestirea intitulată «Prima întîlnire» era vorba despre dramaticele momente în care o astronavă pămînteascâ și o alta străină șiau încrucișat drumurile în Nebuloasa Crabul, la peste o mie de parseci de Soare. Comandantul astronavei terestre dăduse ordin să fie pregătite toate hărțile siderale, materialele de observație și calculele pentru nimicirea imediată a cosmonavei necunoscute de culoare neagră. De asemenea, toate tunurile folosite la distrugerea meteoriților trebuiau îndreptate spre inamic. Apoi pămîntenii începură să dezbată o problemă foarte importantă: aveau ei dreptul să încerece ducerea de tratative cu ființele venite din altă lume sau trebuiau să le atace fără nici o întîrziere și să le distrugă? Pămîntenii erau alarmați de faptul că străinii ar putea să le descopere drumul pe care veniseră și astfel ar putea năvăli pe Pămînt cu intenția de a-l cuceri.

Aceste năstrușnice gînduri cel frămîntau pe comandant erau socotite de toți subordonații săi drept adevăruri incontestabile. În mintea lui, întîlnirea a două civilizații, care se născuseră independent, trebuia să ducă la victoria aceleia care dispunea de un armament mai bun. O întîlnire în Cosmos însemna ori tratative, ori război (altceva nui putea trece prin cap autorului). Și în vreme ce pe astronava terestră se discuta această problemă nava necunoscută, după ce lansă în spațiul cosmic un robot sferic, se îndepărtă la patru sute de mile. Înveșmîntați în costume de scafandri, pămîntenii se apropiară de robot și fixară în el legătura. În scurt timp sa putut constata că străinii, cu toate că vedeau doar în spectrul razelor infraroșii și discutau emițînd unde radiofonice, erau foarte asemănători cu oamenii planetei noastre. De asemenea, aceștia din urmă au descifrat imediat limbajul celorlalți și leau înțeles gîndurile.

Ca și pămîntenii, comandantul astronavei străine avea și el îndoieli: el își bătea capul să descopere mijlocul de a scăpa viu și nevătămat din această situație critică fără să distrugă astronava pămînteană.

Minunata și atît de mult așteptata clipă a întîlnirii dintre reprezentanții a două planete diferite amenința să se transforme întro nenorocire. Cele două nave interastrale se opriseră la o distanță de șapte sute de mile una de alta și de aproape două săptămîni tot duceau tratative prin intermediul robotului, care era de fapt un soi de barcă sferică.

Cei doi comandanți se încredințau reciproc de intențiile lor pașnice, dar totodată susțineau că nu se pot încrede unul întraltul. Situația ar fi fost fără ieșire dacă eroul principal al povestirii — un tînăr astrofizician — nu sar fi împrietenit cu un membru din echipajul celeilalte astronave. Prin intermediul acestuia, a obținut îngăduința de a vizita împreună cu comandantul său cosmonava străină. Înainte de a porni în această incursiune, el a avut grijă săși ascundă sub haină o bombă cu o teribilă putere explozivă. O dată ajunși la destinație, cei doi dădură un ultimatum: să se procedeze la un schimb de cosmonave; o parte din echipajul astronavei negre avea să treacă pe cea terestră, iar o parte dintre pămînteni pe astronava străină. În prealabil, tunurile pentru nimicirea meteoriților trebuiau să fie făcute inofensive. Astrofizicianul și comandantul urmau să rămînă pe astronava străină și întrun caz critic so arunce în aer. Ultimatumul a fost primit, și astfel astronava cea neagră cu ostateci pămînteni sa îndepărtat, iar astronava terestră cu ostatici străini a plecat și ea, dispărînd în ceață.

Comandantul nu mai găsea cuvinte de laudă pentru ingeniozitatea tînărului astrofizician; acesta însă îi spuse cu modestie că niciodată nu iar fi trecut prin minte un asemenea plan strategic dacă nar fi înțeles că pămîntenii și străinii se aseamănă, avînd aceeași psihologie. Fiind atunci întrebat cum de a ajuns la această concluzie, astrofizicianul răspunse că, în cursul celor două ore cît stătuse lîngă rebot, povestise anecdote prietenului său de pe astronava străină…

…În bibliotecă se porniră dezbateri aprinse. Încă de pe cînd se citea, ba unul, ba altul dintre tinerii astronauți își manifesta nerăbdarea, dezacordul și dorința de a contrazice cele auzite. Acum ei începură să discute, străduinduse să respecte ordinea celor care arătaseră primii că doresc să ia cuvîntul. Cu toții se adresau comandantului, de parcă el ar fi fost răspunzător pentru această străveche povestire, scoasă de la arhivă.

Ceî mai mulți vorbeau de totala neconcordanță dintre timpul acțiunii și psihologia eroilor. Dacă astronava fusese capabilă numai în trei luni să se depărteze de Pămînt pînă la o distanță de patru mii de ani lumină, atunci acțiunea acestei povestiri trebuie să fi avut loc întro epocă ulterioară aceleia în care șia plasat autorul eroii. Nici chiar noi nam pătruns încă pînă la asemenea genuni ale Cosmosului, spuneau astronauții. Pe de altă parte însă, gîndurile și faptele pămîntenilor descriși în povestire nu se deosebeau întru nimic de acelea manifestate de oamenii care trăiseră cu multe veacuri în urmă, pe timpul capitalismului. Afară de asta, mai existau o mulțime de greșeli tehnice. De exemplu, oprirea foarte rapidă a cosmonavelor. De asemenea nu era verosimilă nici înțelegerea cu ajutorul radioundelor. Dacă planeta astronauților străini — după cum se spunea în povestire — avea o atmosferă cu aceeași densitate ca a Pămîntului, atunci auzul lor trebuia să fie la fel de dezvoltat ca la oameni; or, aceasta necesita o cheltuială mai mică de energie decît aceea trebuincioasă producerii radioundelor. Neverosimilă era și rapida descifrare a limbii străinilor…

La rîndul său, Tey Eron observă greșita prezentare a noțiunii de Cosmos, cu atît mai mult cu cît marele savant Țiolkovski prevenise omenirea, cu cîteva decenii mai înainte ca să fi fost scrisă acea povestire, că Universul este mult mai complex decît ni-l imaginăm noi. Unii oameni de știință, în contradicție cu gînditorii dialecticieni, socoteau totuși că au ajuns la capătul cunoașterii.

Au trecut secole, multe descoperiri au complicat ideea noastră despre interdependența fenomenelor, creînd astfel impresia că ne am fi îndepărtat și încetinit cunoașterea Cosmosului. Cu toate acestea, pentru rezolvarea unor probleme încîlcite, știința a găsit numeroase căi lăturalnice (de pildă construirea astronavelor pulsative, care parcă se deplasau în afara obișnuitelor legi ale mișcării). Măreția viitorului consta tocmai în învingerea acestor dificultăți ale logicii matematice, dar autorul «Primei întîlniri» nici măcar na întrevăzut nemărginirea cunoașterii ascunsă îndărătul formulărilor simple ale dialecticienilor contemporani lui.

— Nimeni na observat încă următorul lucru, spuse Yas Tin, care pînă atunci rămăsese tăcut. Povestirea este scrisă în englezește, ca, de altfel, toate numele de familie, poreclele și expresiile umoristice, ceea ce nu este întîmplător. Ca etimolog amator, am studiat procesul de formare a primului grai mondial. Limba engleză fusese foarte răspîndită în trecut. În cartea lui, scriitorul a reflectat ca întro oglindă credința absurdă în veșnicia sau, mai bine zis, în dăinuirea fără sfîrșit a formelor sociale. Dezvoltarea atît de lentă a străvechii lumi sclavagiste sau a epocii feudalismului era interpretată de unii în mod greșit drept imuabilitatea tuturor formelor de relații sociale (chiar și a limbilor, a religiilor). Tot astfel, sfîrșitul societății capitaliste era socotit de neconceput. De altminteri este surprinzător cît lea trebuit oamenilor pînă săși dea seama că limba suferă modificări pe măsură ce se schimbă și relațiile omenești și impresiile despre lume. Limbile nau fost așadar veșnice, iar numele oamenilor luate din cărțile religioase au trăit și mai puțin.

— Yas Tin a observat esențialul, interveni în discuție Mutt Ang. Mai înspăimântătoare chiar decît neștiința sau folosirea unei metode greșite era stagnarea, perseverarea în apărarea unor forme sociale care nu șiau confirmat trăinicia nici măcar în ochii contemporanilor. La baza acestei stagnări, se afla interesul cîtorva de a menține acea structură socială în care ei o duceau mai bine decît toți ceilalți semeni ai lor. Ce le mai pasa lor de umanitate, de soarta întregii planete, a rezervelor ei energetice, de sănătatea oamenilor? Cheltuirea nerațională a zăcămintelor de combustibil mineral, a resurselor forestiere, secarea rîurilor, primejdioasele experiențe pentru crearea ucigătoarelor arme atomice — toate laolaltă conturau modul de gîndire al celor care se îndărătniceau în fel și chip să păstreze tot ce șia trăit veacul, toate vestigiile trecutului, aducătoare de suferințe și de groază pentru majoritatea oamenilor.

Tocmai în acest fel sa născut și a crescut germenele otrăvitor al privilegiilor excepționale, astfel sau ivit născocirile despre superioritatea unei grupe, clase sau rase de oameni asupra alteia, despre îndreptățirea împilării și a războiului — tot ceea ce în vremuri îndepărtate sa chemat fascism.

Grupul privilegiat frîna mereu dezvoltarea, căutînd să mențină vechea orînduire, carei convenea, iar partea oprimată a societății lupta împotriva acestei frînări și pentru drepturi proprii. Cu cît era mai mare presiunea exercitată de grupul dominant, cu atît rezistența devenea mai îndîrjită, formele de luptă mai înverșunate, sporea cruzimea, iar moravurile se degradau.

De aceleași privilegii se bucurau anumite state în pofida altora; între ele, între statele asupritoare și cele asuprite, se ducea o luptă asemănătoare aceleia între clasele dinăuntrul fiecărei țări. Amintițivă de istoria luptei dintre orinduirea nouă, socialistă, și cea veche, capitalistă, și veți pricepe de ce au apărut ideologia militaristă, propaganda inevitabilității războaielor. În toate astea văd miezul răului, șarpele care oricît lai fi ascuns tot trebuia să muște, fiindcă așai era năravul. Aducețivă aminte de infricoșatoarea lumină rozgălbuie cu care ardea steaua pe dinaintea căreia am trecut…

— Inima Șarpelui! exclamă Taina.

— Da! Inima Șarpelui! Și în literatura vechii societăți, care propaga fatalitatea războaielor și veșnicia capitalismului, bătea tot inima unei reptile veninoase.

— Deci temerile noastre sînt tot reminiscențele unei inimi de șarpe rămase din vechime! spuse Kary cu tristețe. Și, după cum sar părea, dintre noi toți sînt probabil omul cu inima cea mai șerpească, deoarece mai am încă temeri… îndoieli sau cum să le mai numesc…

— Kary! exclamă dojenitor Taina.

Acesta însă continuă:

— Comandantul nea vorbit bine despre primejdiile care amenință civilizațiile. Cunoaștem cu toții planetele a căror viață a avut de suferit, fiindcă locuitorii lor nau știut să clădească o societate nouă, bazată pe legi științifice, și să pună capăt pentru totdeauna setei de distrugere, adică săși smulgă inima de șarpe! Mai știm că și planeta noastră abia a reușit să evite o asemenea soartă. Dacă nar fi apărut în Rusia primul stat socialist, care a pus temelia marilor schimbări din viața Pamîntului, ar fi înflorit fascismul și, o dată cu el, sar fi dezlănțuit războaie nucleare nimicitoare! Dacă însă acolo se mai duc astfel de războaie, dacă ei nau trecut încă prin acest stadiu periculos? întrebă tînărul astronaut arătînd în direcția dincotro trebuia să apară cosmonava străina.

— Este exclus, Kary! îi răspunse imperturbabil Mutt Ang. Pot fi făcute anumite analogii între modurile în care se statornicesc formele superioare sociale, pe de o parte, și formele superioare ale vieții, pe de alta. Omul sa putut dezvolta doar în condiții naturale relativ stabile, de lungă durată și prielnice. Aceasta nu înseamnă însă că nau existat și schimbări, dimpotrivă, ba ele au fost destul de violente, dar numai în ceea ce privește omul, și nu natura în ansamblul ei. Cataclismele, marile zguduiri și transformări nar fi permis să se dezvolte o ființă rațională. Același lucru se poate spune și despre forma superioară a societății, care a reușit să învingă Cosmosul, să construiască astronave, să pătrundă în adîncul spațiului sideral numai după ce umanitatea șia statornicit pe planetă condițiile de viață și, bineînțeles, cînd nau mai existat catastrofalele războaie dezlănțuite de capitaliști… Nu, cei care au apărut în fața noastră au depășit și ei punctul critic, au suferit și au dat foarte multe jertfe pînă ceau construit o societate adevărată și sănătoasă!

— Îmi face impresia, se aprinse Tey Eron, că omenirea nu poate pătrunde departe în Univers pînă nu ajunge la o treaptă mai înaltă, lipsită de războaie, în care fiecare om poartă o mare răspundere pentru toți semenii săi!

— Ajungînd pe culmile societății comuniste, spuse Kary, umanitatea a dobîndit forțe capabile să învingă spațiile cosmice: iar aceste forțe lea putut dobîndi numai pe această cale, alta na existat!

— Mîinile noastre sînt și mîinile omenirii terestre îndreptate spre stele, sînt mîini curate! Dar aceasta nu ne poate caracteriza doar pe noi. În scurt timp, vom strînge mîini deopotrivă de curate și puternice!

Tinerii nu sau putut abține și au întîmpinat cu vii aplauze ultimele cuvinte ale comandantului. Dar și cei mai vîrstnici, a căror expansivitate e mai rară, sau strîns emoționați în jurul lui Mutt Aug.