Cor Serpentis (Inima Şarpelui)

5

Ciudata astronavă necunoscută, scăldată de lumini albastre, era tn realitate complet albă. Ea navea ca «Tellur» o platoșă metalică lucioasă, care să reflecte diferitele radiații ale Cosmosului, ci o suprafața mată, de albul orbitor al zăpezii de munte. Doar inelul central continua să răspîndească o slabă lucoare albăstruie.

Corpul uriaș al navei se apropia în mod vizibil.

Aflate în spațiul sideral, departe de orice cîmp magnetic, cele două rachete sufereau o simțitoare atracție reciprocă.

«Tellur» declanșa de pe bordul său stîng gigantice tampoane de acostare, de forma unor tuburi telescopice cu arcuri.

Capetele acestor tampoane erau prevăzute cu un fel de perne, confecționate dintro masă plastică elastică și acoperite cu un strat de protecție, pentru cazul cînd obiectul cosmic de care sar fi atins nava ar fi fost alcătuit din antimaterie[29]. Botul boltit al rachetei străine avea o tăietură cel făcea să semene cu o gură rînjitoare. Din gîtlejul negru ieși o platformă împrejmuită cu niște bare subțiri și dese. Printre ele, observară mișcînduse ceva alburiu. Cei trei tovarăși ai Afrei o auziră oftînd dezamăgită. Cinci siluete de o paloare cadaverică și neobișnuit de late apărură pe paserela astronavei. Deși ca înălțime aduceau oarecum cu oamenii de pe Pamînt, acele făpturi erau totuși cu mult mai masive, iar spinările lor arcuite aveau parcă un fel de creste, în loc de căști rotunde și străvezii, pe umerii lor susținuți de tije transversale se afla ceva asemănător unei uriașe scoici de calcar, cu convexitatea spre spate; în față se vedeau distribuiți în evantai un rînd de spini mari ca o vizieră întunecată prin care răzbăteau sticliri negre.

Ființa ce apăruse cea dintîi pe puntea navei necunoscute făcu o mișcare bruscă: se convinseră imediat că străinii aveau două mîini și două picioare. Nava albă se întoarse cu prova spre bordul astronavei terestre și declanșa în fața ei o armonică lungă de peste douăzeci de metri făcută dintrun metal roșu.

Urmă o ușoară ciocnire, și cele două rachete se apropiară una de alta. La capetele tampoanelor nu izbucni însă fulgerul orbitor al unei catastrofe nucleare: așadar, materialele din care erau construite cele două nave erau de aceeași natură.

Cei care se găseau pe puntea de observație a lui «Tellur» auziră la telefoanele lor rîsul încet și mulțumit al comandantului lor și schimbară între ei priviri nedumerite.

— Țin să vă consolez pe toți, și în primul rînd pe Afra, le spuse Mutt Ang. Imaginațivă numai cum ne văd ei pe noi! Niște păpuși făcute din bășici, cu membre articulate și căpățîni rotunde și… pe trei sferturi goale!

Afra rîse cu poftă.

— Totul constă în conținutul scafandrilor, iar ceea ce se vede pe din afară nare nici o importanță!

— Au tot atîtea picioare și mîini ca și noi…, comentă Kary.

Deodată însă, în jurul carcasei pe care nava străină o scosese pînă la «Tellur», se ivi o husă pliantă albă care, înfășurînduse, se întinse ca o mînecă goală spre racheta terestră. Ființa ce stătea în fața celorlalte pe paserelă și în care Mutt Ang bănui pe comandantul egal în grad cu el începu a gesticula întrun mod expresiv, apropiinduși de piept mîinile și îndreptîndu-le către «Tellur». Oamenii nu se lăsară mult așteptați și declanșară din carena[30]rachetei tubulgalerie folosit pentru comunicația între navele aflate în spațiul cosmic. Tubul comunicant al lui «Tellur» era rotund în secțiune, iar cel al astronavei albe — eliptic pe verticală.

Tehnicienii pămînteni confecționară imediat dintrun lemn moale un cadru de trecere. În gerul sideral, lemnul își schimbă întro clipă structura moleculară și deveni mai rezistent decît oțelul. În acest timp, din bordul navei străine a ieșit un corp cubic, dintrun metal roșu, a cărui față întunecată servea drept ecran. Două siluete albe se aplecară asupra acestui cub, apoi se ridicară și se dădură înapoi. Ochii pămîntenilor văzură atunci pe ecran o ființă asemănătoare omului. Partea superioară a trupului ei se dilata și se strîngea în mod ritmic. Mici săgeți opalescente se repezeau înăuntrul figurii, apoi zburau în afară.

— Este cît se poate de simplu — respiră! strigă Afra. Ei vor încerca probabil să ne arate ce respiră, ce compoziție are atmosfera lor. Tare aș vrea să știu cum vor izbuti so facă!

Ca și cum ar fi răspuns acestei întrebări, modelul care respirase pe ecran dispăru, și, în locul său, apăru o altă imagine. Era un punct negru încercuit de un nouraș cenușiu. Fără îndoială era nucleul unui atom împrejmuit de orbitele subțiri ale unor puncte luminescente — electronii. Mutt Ang simți un nod în gît. Nu putea rosti nici o vorbă. Pe ecran apărură apoi patru figuri: două în centru, una deasupra celeilalte, legate cu o linie albă groasă; celelalte două — lateral, legate prin săgeți negre.

Oamenii de pe Pămînt numărau emoționați electronii; cel de jos reprezenta pesemne elementul de bază al oceanului: un electron în jurul unui nucleu — hidrogenul. Cel de sus, elementul principal al atmosferei și al respirației: nouă electroni în jurul unui nucleu — fluorul!

— Priviți, priviți! strigă Afra Devi. E fluorul!..

— Numărați, o întrerupse comandantul, în stînga — șase electroni: carbonul, în dreapta — șapte: azotul. Iată că totul a devenit clar. Transmiteți să se pregătească un tabel asemănător cu elementele atmosferei noastre și cu acelea ale schimbului de substanțe — totul va fi la fel, numai că, în locul fluorului, noi avem oxigenul cu cei opt electroni ai lui. Ce păcat, vai ce păcat!

Cînd pămîntenii își prezentară și ei tabelul, observară că silueta cea albă, aflată în față pe puntea cosmonavei necunoscute, tresări șiși apropie mîna de «scoica» scafandrului cu un gest ușor de înțeles pentru oamenii tereștri… Era vădit că aceleași sentimente, doar mai puternice, îl cuprinseseră pe astronautul străin. Acesta se aplecă apoi peste parapetul paserelei și descrise cu mîna o mișcare bruscă, tăind parcă ceva în spațiu. Viziera în formă de spini se înclină amenințător spre «Tellur», care se găsea cu cîțiva metri mai jos de nava cea albă. Comandantul ciudatelor siluete își ridică brațele, apoi și le duse în jos, țînîndule puțin depărtate, de parcă ar fi vrut să arate două planuri paralele.

Mutt Ang repetă mișcarea. Atunci comandantul rachetei străine își înălță o mînă, salută în tăcere, se întoarse și, urmat de restul echipajului său, se făcu nevăzut în gîtlejul întunecos al navei.

— Să mergem și noi! spuse Mutt Ang, apăsînd pîrghia de coborîre.

Afra napucase nici măcar o clipă să contemple splendida strălucire a constelațiilor din întunecata genune siderală, priveliște carel prilejuia întotdeauna o negrăită încîntare.

Sabordul fu închis, și în sala de ecluzare se aprinse lumina, începu să se audă șuieratul ușor al pompelor — primul indiciu că aerul ajunsese Ia densitatea lui terestră.

De îndată ceși scoaseră căștile, Yas Tin îl întrebă pe Mutt Ang:

— Întîi vom construi despărțiturile și apoi vom uni galeriile, nui așa?

— Da. Tocmai aceasta a vrut să spună și comandantul astronavei străine. Ce păcat! pe planeta lor, gazul vieții este fluorul, o otravă mortală pentru noi! Iar oxigenul nostru este tot atît de toxic pentru ei. Multe dintre materialele noastre, vopsele și metale, ce sînt rezistente întro atmosferă cu oxigen, pot fi atacate de atingerea respirației lor. În loc de apă, la ei există acidul fluorhidric, care dizolvă ușor și descompune majoritatea mineralelor pe bază de silicați și, ca atare, distruge sticla noastră. Iată de ce noi vom fi nevoiți să construim un cloazon transparent, un perete care să reziste la acțiunea oxigenului, iar ei să ridice unul dintrun material care nu se descompune sub influența fluorului. Dar să mergem, trebuie să ne grăbim! Vom discuta totul în timp ce va fi construită despărtitura.

Peste pardoseala de un albastru mat a camerei de stingere, care separa încăperile de locuit de motoarele lui «Tellur» a fost amenajat un adevărat laborator chimic. Din materiale pregătite încă de pe Pămînt a fost turnată o placă groasă, transparentă cu proprietăți plastice; acum ea era cimentată prin covoare termice. Obstacolul neprevăzut făcea imposibilă comunicarea directă a oamenilor de pe Pămînt cu cei veniți din alt colț al Galaxiei.

Nava acestora din urmă nu dădea nici un semn de viață, deși era cercetată necontenit prin ecranele de observație.

În biblioteca lui «Tellur» se desfășura o activitate febrilă. Toți membrii echipajului lucrau la alegerea stereofilmelor și a însemnărilor fotomagnetice despre Pămînt, la selectarea diferitelor reproducții după cele mai de seamă opere de artă. Erau pregătite de zor diagramele și schițele funcțiilor matematice, imaginile rețelelor cristaline ale celor mai răspîndite substanțe din scoarța terestră, din alte planete și din Soare. Un mare stereoecran era pus la punct, iar, întro husă rezistentă la fluor, era fixat un sonorizator care să transmită exact și perfect vocea umană.

În scurtul timp al meselor și odihnei, discuțiile se duceau mai ales în legătură cu neobișnuita atmosfera a planetei de unde porniseră astronavigatorii străini.

Circuitul elementelor chimice cu ajutorul energiei furnizate de razele solare (care asigură menținerea vieții și acumularea forței necesare luptei împotriva entropiei[31]) trebuia să urmeze și pe acea planetă schema generală a transformărilor desfășurate pe Pămînt. Gazul activ liber[32]— fie el oxigen, fluor sau orice alt gaz — se poate acumula întro atmosferă numai datorită acțiunii vitale a plantelor. Viața animală, inclusiv aceea a omului, folosește oxigenul sau fluorul, combinîndul cu carbonul — elementul de bază, din care sînt alcătuite atît corpurile plantelor, cît și ale animalelor.

Pe planeta străinilor trebuia să existe un ocean de acid fluorhidric. Pe Pămînt plantele descompun apa prin intermediul razelor venite de la Soarele nostru; tot astfel, acolo vegetalele descompun acidul fluorhidric, acumulînd hidrofluorocarburi și eliminînd fluorul liber, care, împreună cu azotul, este respirat de oameni și de animale. Cu acest prilej, plantele captează energia produsă prin arderea în fluor a hidrocarburilor.

Un asemenea schimb de substanțe produce o energie o dată și jumătate mai mare decît cea de pe Pămînt, la baza căreia se află combinațiile oxigenului, în aceste condiții nu este de mirare că sa putut dezvolta o gîndire superioară. Din punct de vedere dialectic însă, o mai intensă activitate a fluorului (în comparație cu oxigenul) necesită și o mai puternică radiație a soarelui respectiv.

Pentru ca, în procesul fotosintezei vegetale, energia Soarelui lor să poată descompune molecula acidului fluorhidric, e nevoie nu de raze galbeneverzi, ca acelea necesare apei, ci de radiația unor cuante mult mai puternice, și anume de raze albastre sau violete. E posibil deci că astrul luminos al străinilor să fie o stea albastră cu o temperatură foarte ridicată.

— E o contradicție! se amestecă în discuție Tey Eron, care revenise din atelier. Acidul fluorhidric se transformă ușor în gaz.

— Da, la plus douăzeci de grade, răspunse Kary cercetînd o agendă.

— Și la cît îngheață?

— La minus optzeci.

— Prin urmare, planeta lor trebuie să fie rece, ceea ce nu se prea potrivește cu astrul albastru fierbinte.

— De ce? ripostă Yas Tim. Ea este poate situată la o mare depărtare de Soarele ei. Sau poate că oceanele i se găsesc în zonele temperate sau polare… Sau…

— Probabil că există încă multe asemenea «sau», îl întrerupse Mutt Ang. Orice am spune însă, cosmonava venită de pe planeta fluorică se găsește acum în fața noastră și, în curînd, vom afla și alte amănunte privitoare la viața lor. Pentru moment, mai important este să înțelegem altceva: faptul că fluorul este în Univers un element foarte rar. Deși ultimele cercetări au mutat fluorul, în ceea ce privește gradul de răspîndire, de la al patruzecilea loc la al optsprezecelea, totuși oxigenul nostru ocupă în Cosmos, în ceea ce privește cantitatea atomilor, al treilea loc, venind după hidrogen și heliu și înaintea azotului și a carbonului. După un alt sistem de calcul, fluorul ar fi de vreo două sute de mii de ori mai rar decît oxigenul, ceea ce ar însemna doar un singur lucru: în Cosmos sînt foarte puține corpuri cerești bogate în fluor, iar planetele cu atmosferă fluorică, adică acelea cu o îndelungată viață vegetală, care să le fi îmbogățit văzduhul cu fluor liber, ar fi și mai puține. Acestea ar constitui doar excepții.

— Acum înțeleg gestul de desperare al comandantului astronavei albe, făcu îngîndurată Afra Devi. Ei caută făpturi asemănătoare lor. Iată de ce lea fost atît de mare decepția.

— De aici mai rezultă că ei întreprind de mult această căutare și că sau întîlnit și cu alte ființe raționale, că au dat și de alte vieți…

— …Iar acestea, adăugă Afra, erau dintre cele obișnuite, de tipul nostru, vieți în care predomină oxigenul.

— Dar pot exista și alte tipuri de atmosferă, ripostă Tey Eron. Mai pot fi, de pildă, unele clorice, altele sulfurice sau sulfhidrice.

— Asemenea atmosfere nu sînt prielnice unei vieți superioare, protestă Afra. Ele dau toate, în procesul schimbului de substanțe, de trei ori, ba chiar de zece ori mai puțină energie decît oxigenul, puternicul și vitalul nostru oxigen terestru!

— Dar nu și cea sulfurică, mormăi Yas Tim. O astfel de atmosferă trebuie să procure aceeași energie ca și una pe bază de oxigen.

— Te referi probabil la un văzduh de anhidridă sulfurică și la un ocean de pucioasă lichidă? întrebă Mutt Ang.

Inginerul dădu afirmativ din cap.

— Dar în acest caz, spuse cu amărăciune Afra, sulful înlocuiește nu oxigenul, ci hidrogenul Pămîntului nostru, adică elementul cosmic cel mai obișnuit. Există foarte puține probabilități ca sulful, atît de rar în Univers, să poată fi un înlocuitor frecvent al hidrogenului. Este limpede că o atmosferă de acest tip constituie un fenomen mai rar chiar decît una fluorică.

— Și poate fi întîlnită doar la planete extrem de calde, răspunse Tey răsfoinduși agenda. Oceanul de pucioasă poate fi lichid numai de la peste plus o sută și pînă la patru sute de grade.

— Mi se pare că Afra are dreptate! interveni comandantul. Toate aceste ipotetice atmosfere reprezintă o raritate prea mare în comparație cu aerul nostru standard, compus din elementele cele mai răspîndite din lume. Și aceasta, de altfel, nui întîmplător.

— Da, nui întîmplător! spuse Yas Tim. Dar există destule cazuri excepționale în nețărmuritul Cosmos. Să luam, de exemplu, însuși Pămîntul nostru «standard». Atît pe el cît și pe vecinii săi — Luna, Marte, Venus — se află mult aluminiu, care în general este foarte rar în Univers.

— Și totuși ca să găsești o repetare a acestor cazuri neobișnuite în infinitele spații siderale țiar trebui zeci, ba sute de mii de ani, observă mohorît Mutt Ang. Fie deai goni chiar cu astronave pulsative! Așa că, dacă ei sînt de mult în căutarea unei planete asemănătoare, atunci îi înțeleg foarte bine!

— Ce minunat e faptul că în compoziția atmosferei noastre intră cele mai obișnuite elemente ale Universului, spuse Afra, și că asfel ne așteaptă întîlniri cu o mare mulțime de planete similare Terei!

— Da, îi răspunse zîmbind Tey, iar pentru început neam întîlnit cu una care nici pe departe nui seamănă…

Afra era gata să izbucnească și să obiecteze, cînd apăru chimistul navei raportînd că scutul transparent este pregătit.

— Vom putea intra în cosmonava lor, așa cum sîntem, în costumele noastre cosmice? întrebă Yas Tim.

— Desigur, și ei vor proceda la fel, răspunse comandantul. Cred că vom avea mai multe schimburi de vizite, deocamdată însă pentru primele legături de prietenie, voi începe cu prezentarea.

Astronauții fixară peretele transparent la capătul coridorului lor, iar siluetele albe ale străinilor făcură același lucru în partea lor. Apoi pămîntenii și străinii se întîlniră afară în vid, ajutînduși unii altora să fixeze panourile exterioare ale galeriilor.

O atingere mîngîietoare a mînecii sau a umărului unui scafandru — gest gingaș de prietenie — a fost înțeleasă deopotrivă de toți.

Parcă împungînd cu coarnele ce le zimțuiau coiful de forma unei scoici, străinii încercau să zărească prin căștile fumurii fețele astronauților cu care sau întîlnit. Dacă însă chipurile acestora din urmă puteau fi văzute destul de clar, fețele ascunse de viziera spinoasă a «scoicilor» rămîneau pentru ochii pămîntenilor învăluite de întuneric. Doar infailibilul instinct omenesc le spunea ca din întunericul acela îi urmăresc ochi plini de atenție, de încordare și bunăvoință…

Fiind invitați prin semne să intre în «Tellur», astronauții cei albi răspunseră tot cu ajutorul unor gesturi că resping această propunere. Unul dintre ei șia atins scafandrul cu mîinile, apoi, brusc, de parcă ar fi aruncat ceva, șia azvîrlit brațele în lături.

— Se tem pentru scafandrul lor în atmosfera de oxigen, ghici Tey.

— Ei doresc, ca și noi, să începem întîlnirea în galerie, conchise comandantul.