Cor Serpentis (Inima Şarpelui)

1

Ceața somnului care învăluia cunoștința fu sfîșiată de o vibrație melodioasă… «Nu adormi! De ești nepăsător, tenvinge neagra Entropie!»[2]…

Cunoscutele cuvinte ale acelei bucăți muzicale treziră în memorie asociații de idei și duseră apoi mai departe lanțul lor nesfîrșit.

Viața revenea. Corpul uriașei nave se mai cutremura, dar mecanismele ei automate își continuau, fără încetare, activitatea. Vîrtejurile de energie din jurul celor trei calote de protecție își încetară goana invizibilă. Cîteva clipe, calotele ce păreau a fi mari stupi de metal mat cu scînteieri verzui, rămaseră la locurile lor, apoi, brusc și toate o dată, țîșniră în sus și se pierdură în nișele din plafon, prin complicata împletitură de conducte, traverse și cabluri.

Doi dintre oameni rămaseră nemișcați în fotoliile lor adînci, înconjurate de inele — suporturile calotelor ce dispăruseră cu cîteva clipe înainte. Cel deal treilea ins își înălță încet capul ce îi păru mai greu ca de obicei, apoi, deodată, își scutură părul cu reflexe întunecate. Se săltă din adîncul fotoliului, a cărui căptușeală izolantă era mai moale decît puful, și se așeză cu piciorul îndoit sub dinsul. Îndată după aceea se aplecă înainte, spre a cerceta aparatele indicatoare. Ochiurile acestora umpleau întreaga suprafață oblică, gălbuie a tabloului de comandă ce tăia dea curmezișul încăperea, chiar în fața fotoliilor.

— Am ieșit din pulsație! răsună o voce energică. Teai trezit din nou înaintea celorlalți, Kary? Ai o sănătate ideală pentru un astronaut!

Kary Ram, mecanic pentru aparatele electronice și de astronavigație de pe nava cosmică «Tellur», se întoarse fulgerător, întîlnind privirea încă încețoșată a comandantului.

Mutt Ang se mișcă anevoie, apoi răsuflă ușurat și se ridică, oprinduse și el înaintea tabloului de comandă.

— Douăzeci și patru de parseci[3]… am lăsat mult în urmă steaua. Aparatele noi greșesc întotdeauna… mai bine zis noi nu știm să le folosim îndeajuns de bine… Putem opri muzica. Și Tey sa trezit!

În liniștea ce se lăsase, Kary Ram auzi doar răsuflarea întretăiată a tovarășului său care își venise și el în simțiri.

Postul central de conducere al giganticei cosmonave amintea de o sală rotundă suficient de mare. Deasupra tablourilor de comandă și a ușilor ermetice, în jurul încăperii se întindea un ecran albăstrui.

În direcția axei longitudinale a navei, spre prora ei, ecranul era secționat. Acolo se afla discul transparent, ca un cristal de rocă, al locatorului, disc al cărui diametru depășea aproape de două ori înălțimea unui om. Imensul disc părea că se contopește cu spațiul cosmic și, scînteind în luminile fosforescente ale aparatelor, era aidoma unui mare diamant negru.

Mutt Ang făcu un gest imperceptibil, și îndată cei trei oameni care se aflau la postul de comandă își duseră mîinile la ochi. Un soare portocaliu se aprinse în stînga, dincolo de ecran. Lumina lui, deși atenuată de filtre uriașe, nu era totuși prea ușor de îndurat.

Mutt Ang dădu din cap:

— Încă puțin și am fi traversat coroana stelei… De acum înainte no să mai calculez itinerarul exact. E cu mult mai sigur să evităm eventualele obstacole.

— Tocmai aici stă pericolul pentru noile cosmonave pulsative, vorbi din adîncul fotoliului Tey Eron, ajutor de comandant și astrofizician șef al navei. După ce facem calculele necesare, nava se repede orbește, ca o împușcătură în întuneric. Iar noi? Sîntem și noi orbi și fără viață, în interiorul cîmpurilor magnetice de protecție. Mie numi place acest fel de zbor prin Cosmos, deși este cel mai rapid din cîte a fost în stare să inventeze omenirea.

— Douăzeci și patru de parseci! făcu Mutt Ang. Și nouă ne pare că a trecut doar o clipă.

— O clipă de somn, asemănătoare morții, ripostă încruntat Tey Eron. Cît privește viața de pe Pămînt…

— E mai bine să nu ne gîndim la asta, se auzi glasul lui Kary Ram, e mai bine să nu ne gîndim căci pe Pămînt au trecut mai mult de 76 de ani. Mulți dintre prieteni și rudele noastre au murit, multe lucruri sau schimbat… și ce o să mai fie cînd…

— Toate astea sînt inevitabile întro călătorie îndelungată, oricare ar fi sistemul astronavei, spuse liniștit comandantul. Timpul curge extrem de repede pentru noi, cei de pe «Tellur». Și cu toate că vom pătrunde în Cosmos mai departe decît toți predecesorii noștri, ne vom întoarce pe Pămînt aproape neschimbați…

Tey Eron se duse spre mașina de calculat.

— Totul e în perfectă ordine, adaugă el peste cîteva clipe. Steaua aceasta este Cor serpentis, sau, cum o numeau vechii astronomi arabi, Unuk al Hai — Inima Șarpelui.

— Dar unde e vecinul ei cel mai apropiat? întrebă Kary Ram.

— Este eclipsat de astrul principal. Vezi, spectrul este K-zero[4]. Din partea noastră e în ocultație[5].

— Înlăturați apărătoarele tuturor receptoarelor! ordonă comandantul.

Fură înconjurați de întunericul fără hotar al Cosmosului. Bezna părea și mai de nepătruns, căci în stînga și în urmă se înălța vîlvătaia portocaliuaurie a Inimii Șarpelui, ce făcea să pălească în jurui constelațiile laolaltă cu Calea Lactee.

Numai jos, parcă încercînd să se ia la întrecere cu astrul incandescent, strălucea o stea albă.

— Epsylon Șarpele[6]e aproape de tot, rosti tare Kary Ram. Tînărul astronavigator voia să cîștige aprecierea comandantului.

Dar Mutt Ang privea tăcut spre dreapta, unde se distingea lumina albă clară a unei depărtate stele strălucitoare.

— Întracolo a plecat «Soarele», cosmonava pe care am conduso și eu o dată, spuse rar comandantul, simțind că cei din spatele său așteaptă ca el să vorbească. A plecat spre noile planete…

— Așadar, aceea este Alphekka din Coroana Boreală[7]?

— Da, Ram, sau, dacă vrei să folosești denumirea ei europeană, este Gemma[8]… Dar să pornim la lucru!

— Îi trezim pe ceilalți? întrebă Tey Eron, gata să îndeplinească dispoziția comandantului.

— Nui necesar. Dacă ne vom convinge că înaintea noastră nu se află nimic, vom mai face o pulsație, ba chiar două. Pregătiți telescoapele optice și radiotelescoapele, controlați dispozitivele mașinilor de memorare. Tey, pornește motoarele nucleare! Deocamdată vom înainta cu ajutorul lor. Pregătiți accelerarea.

— Pîna la șase șeptimi dîn viteza luminii?

Și drept răspuns la gestul afirmativ al comandantului, Tey Eron manipulă cu rapiditate dispozitivele necesare. Nici o tresărire nu agită corpul navei, deși o flacără orbitoare, multicoloră, izbucni, acoperind întregul ecran și stingînd cu totul stelele palide din apropierea strălucitoarei Căi Lactee. Printre aceste stele, se afla și pămînteanul Soare.

— Avem la dispoziție cîteva ore pînă ce aparatele vor face toate observațiile necesare și le vor controla de patru ori, ca de obicei, spuse Mutt Ang.

— Trebuie să mîncăm, iar apoi fiecare dintre noi va putea rămîne singur spre a se odihni. Pe Kary îl voi schimba eu.

Astronauții ieșiră de la postul central. Kary Ram trecu în fotoliul rotativ din fața tabloului de comandă. Astronautul închise receptoarele de la pupă, și văpăile motoarelor cu reacție dispărură.

Înflăcăratul Cor Serpentis continua săși azvîrle luminile peste luciul rece al aparatului. Discul locatorului din față părea și acum o prăpastie întunecată, fără hotar. Acest fapt însă nul întrista pe astronaut, ci, dimpotrivă, îl făcea să se bucure. Calculele la care trudiseră pe Pămînt vreme de șase ani multe minți înzestrate și un creier electronic se dovediseră a fi cu totul exacte.

Pe aici, prin largul coridor al spațiului lipsit de aglomerări de stele și nebuloase întunecate, fusese trimis «Tellur», prima navă cosmică pulsativă a Pămîntului. Acest tip de nave trebuia să pătrundă mult mai adînc în Galaxia noastră decît o făcuseră navele interastrale anterioare — reactive, nucleare, anamezonice —, care puteau atinge viteze între cinci șesimi și șase șeptimi din viteza luminii.

Navele pulsative realizau viteze de mii de ori mai mari. Dar pericolul pe care îl prezentau ele consta în faptul că, în timpul «pulsației», nu puteau fi dirijate. Nici oamenii nu erau în stare să treacă prin pulsație decît întro stare de inconștiență, protejați de puternice cîmpuri magnetice. Astfel, «Tellur» înainta printrun fel de salturi, cercetînd, de fiecare dată, cu multă grijă dacă drumul în fața e liber pentru următoarea pulsație.

Trecînd pe lîngă Șarpe, printrun spațiu aproape lipsit de stele, din regiunea latitudinilor superioare ale Galaxiei, «Tellur» trebuia să ajungă la constelația lui Hercule, spre un astru de carbon.

Cosmonava fusese destinată să călătorească pe o distanță atît de colosală pentru ca echipajul său să cerceteze unele transformări misterioase ale materiei de pe astrul de carbon, transformări cît se poate de prețioase pentru energetica terestră.

Se presupunea că steaua aceasta era legată de o nebuloasă întunecată de forma unui disc electromagnetic în permanentă rotație și îndreptat cu muchea spre pămînt. Savanții se așteptau ca astronavigatorii de pe «Tellur» să vadă repetarea formării sistemului nostru planetar la o distanță relativ nu prea mare de Soare. «Nu prea mare» însemna, de fapt, o sută zece parseci, sau trei sute cinci zeci de anilumină…

Kary Ram cercetă aparatele de protecție. Ele arătau că toate transmisiile dintre automatele navei cosmice sînt în perfectă stare. Tînărul astronaut căzu pe gînduri.

Departe, departe, la o depărtare de șaptezeci și opt de aniluminii rămăsese Pâmîntul — astru minunat, pe care omenirea îl transformase, hărazindul unei vieți luminoase și muncii sale creatoare. În aceasta societate lipsită de clase, fiecare om își cunoaște bine întreaga planetă: nu numai uzinele, plantațiile, minele și exploatările ei maritime, nu numai centrele de studii și cercetări, muzeele și parcurile naturale, ci și colțișoarele dragi de odihnă, de singurătate sau izolare împreună cu ființa dragă.

Și, plecat din această lume minunată, impunînduși sarcini tot mai mărețe, pămînteanul pătrundea din ce în ce mai departe în profunzimile înghețate ale Cosmosului, gonind după noi cunoștințe, căutînd să descifreze natura care nu i se supunea fără o împotrivire înverșunată. Din ce în ce mai mult lăsa omul în urmă Luna, pustiită de ucigătoarea radiație solară, ultravioletă și roentgen; planeta Venus, toridă și lipsită de viață, cu oceanele ei de păcură, cu solul lipicios, de smoală și cu veșnicilei neguri; Marte cel înghețat, acoperit de nisipuri sub al căror acoperămînt abia mai pîlpîia viața. Nici nu începuse bine studierea lui Jupiter, cînd noile cosmonave ajunseră la cele mai apropiate astre.

Pămîntenii vizitară Alfa și Proxima Centauri, Barnard, Sirius, Eta Eridan, ba chiar și steaua Tau din Balena. Firește, nu aștrii înșiși, ci planetele lor sau regiunile învecinate, în cazul stelelor duble, ca Sirius, lipsite de sisteme planetare…

Și totuși navele cosmice ale Pămîntului nu fuseseră încă pe nici o planetă unde viața să fi ajuns la formele ei superioare, unde să fi existe ființe raționale — oameni.

Din depărtatele străfunduri ale Universului, undele radiofoniee ultrascurte aduseseră chemări ale unor lumi locuite; uneori acestva ajungeau pe Pămînt la mii de ani după emiterea lor. Omenirea abia învăța să descifreze aceste semnale și începea săși dea seama ce ocean uriaș de știință, tehnică și artă își continuă circuitul printre lumile locuite ale Galaxiei noastre… Lumi la care totuși pămîntenii nu izbutiseră încă să ajungă, ca să nu mai vorbim, despre celelalte insule astrale: alte galaxii depărtate cu milioane de anilumină!.. Acest lucru însă nu făcea decît să mărească dorința de a coborî pe planetele locuite de oameni, fie ei chiar lipsiți de asemănare cu cei de pe Pămînt, dar care săși fi alcătuit, de asemenea, societăți înțelepte, cu o dezvoltare armonioasă, în care toți își aveau dreptul la fericirea cea mai intensă, la înălțimea gradului lor de stăpînire a forțelor naturii. Se știa însă că există și oameni întru totul asemănători cu noi și că, de bunăseamă, aceștia sînt cei mai mulți. Legile de dezvoltare a sistemelor planetare sînt unitare nu numai în Galaxia noastră, ci și în toată porțiunea Cosmosului pe care o cunoaștem!

Astronava pulsativă — ultima invenție a geniului terestru — dădea posibilitatea călătoriei spre lumi depărtate. Dacă zborul lui «Tellur» avea să fie încununat de succes, atunci… Numai că, așa cum se întîmplă în viață, noua invenție avea două aspecte.

— Și iată cealaltă față… Adîncit în gînduri, Kary Ram nuși dădea seama că ultimele cuvinte le șoptise cu glas tare.

Deodată, în spatele său, răsună vocea plăcută și puternică a lui Mutt Ang:

Kary Ram tresări.

— N-am știut că te pasionează și pe dumneata muzica veche, surîse comandantul cosmonavei. Aceasta romanță numără nu mai puțin de cinci veacuri.

— Nici nam fost atent la ceai cîntat! exclamă astronautul. Mă gîndeam la cosmonava noastră. La ziua în care ne vom întoarce…

Comandantul deveni grav:

— Am făcut doar prima pulsație, iar dumneata te și gîndești la întoarcere…

— A, nu! Dacă ar fi fost așa, naș fi căutat să fac parte dintre astronauții lui «Tellur». Dar mi sa părut că… nui așa că ne vom întoarce pe Pămînt cînd acolo se vor fi scurs șapte sute de ani și cînd chiar strănepoții fraților și surorilor noastre vor fi murit cu toții, deși longevitatea omului sa dublat?

— Oare nai știut acest lucru?

— Firește că am știut, continuă cu încăpățînare Ram. Dar în minte mia venit altceva.

— Am înțeles. Te gîndești la aparenta inutilitate a călătoriei noastre, nui așa?

— Da. Încă mai înainte ca «Tellur» să fi fost inventat și construit, o seamă de cosmonave obișnuite, cu reacție, au plecat spre Fomalhaut[9], Capella[10]și Arcturus[11]. Expediția către Fomalhaut trebuia să se întoarcă pe Pămînt după doi ani — de atunci au trecut cincizeci. Cît despre cele de pe Arcturus și Capella vor trebui să mai treacă patruzeci sau cincizeci de ani, acestea aflînduse la o depărtare de 12 și 14 parseci. Acum însă au și început să fie construite nave pulsative, care să ajungă la Arcturus dintro singură pulsație. Și atunci mă gîndesc că, pînă ce vom ajunge la capătul călătoriei noastre, oamenii vor supune cu desăvîrșire timpul, sau, dacă vrei să spui altfel: spațiul. Atunci navele noastre pămîntene vor face călătorii mult mai depărtate, iar noi ne vom întoarce cu un balast de cunoștințe învechite și nefolositoare…

— Noi am plecat de pe Pămînt cum pleacă din viață cei care mor, rosti rar Mutt Ang, și ne vom întoarce acolo rămași în urmă în ceea ce privește dezvoltarea noastră, plini de reminiscențele trecutului.

— Tocmai acest lucru miam spus și eu.

— Ai și nu ai dreptate. Progresul cunoștințelor, acumularea experienței, cercetarea nemărginitului Cosmos trebuie să aibă o perfectă continuitate. Altminteri vor fi nesocotite legile dezvoltării al cărei caracter este întotdeauna inegal și contradictoriu. Închipuieți că naturaliștti din antichitate, care astăzi ni se par tare naivi, ar fi stat să aștepte, să zicem, inventarea microscoapelor cuantice. Sau agricultorii și constructorii din trecutul îndepărtat, care au stropit din belșug planeta cu sudoarea lor, ar fi așteptat mașinile automate și… ar fi rămas să stea mai departe în mucedele lor bordeie de pămînt, hrăninduse cu puținul pe care ar fi izbutit săl ia naturii!

Kary Ram izbucni în rîs. Mutt Ang continuă grav, fără să zîmbească:

— Sîntem chemați și noi să ne facem datoria, așa cum șio face fiecare membru al societății. Pentru faptul că vom ajunge primii în profunzimile încă necercetate ale Galaxiei sîntem morți pentru șapte sute sute de ani. Cei care au rămas pe Pămînt spre a se folosi de toate bucuriile vieții de acolo nu vor încerca niciodată mărețele sentimente ale omului care a izbutit să arunce o privire în tainele dezvoltării Universului. Și astai totul. Iar în ceea ce privește întoarcerea… Nu trebuie săți fie teamă de viitor. Fiecare secol a avut particularitățile lui caracteristice, prezentînd totuși și trăsături comune celorlalte etape… Cine știe, poate că acea fărîmă de cunoștințe pe care noi o vom aduce pe planeta noastră va contribui la un nou salt al științei, la îmbunătățirea vieții oamenilor. Și, în definitiv, chiar dacă ne vom întoarce din adîncimile trecutului, vom aduce noilor oameni viețile și inimile noastre, pe care leam dăruit viitorului. Oare ne vom întoarce ca niște străini? Întradevăr poate fi socotit străin acela care își pune în slujba unei cauze toate puterile lui? Căci omul nu constituie doar o sumă de cunoștințe, ci și o complicată arhitectură de sentimente, iar în legătură cu acest lucru noi, cei care am încercat toate greutățile unui atît de îndelungat drum prin Cosmos, nu vom fi mai prejos de semenii noștri din viitor… Mutt Aug tăcu, apoi încheie pe un ton complet diferit, ușor ironic: Nu știu cum gîndești tu, dar, în ceea ce mă privește, sînt atît de curios să văd viitorul, încît consider că și numai pentru acest lucru…

— …Se poate muri vremelnic pentru cei de pe Pămînt! încheie cu convingere astronautul.

Comandantul navei «Tellur» spuse liniștit:

— Dute de te spală, mănîncă, în curînd vom intra în cea dea doua pulsație! Tey, de ce teai întors?

Ajutorul de comandant dădu din umeri:.

— Vreau să aflu maî repede traseul alcătuit de aparate. Sînt gata să te schimb.

Și, fără să mai spună ceva, astrofizicianul apăsă un buton aflat în centrul tabloului de comandă. Un capac concav, strălucitor se dădu la o parte, și din interiorul aparatului se ridică spirala unei panglici metalice cu strălucire argintie. Spirala era străpunsă de o vergea subțire, neagră, ce reprezenta itinerarul navei. Ca nestematele scînteiau pe panglică luminițele ce arătau poziția stelelor de diferite clase spectrale pe lîngă care urma să zboare «Tellur». Acele nenumăratelor cadrane porniră hora unor mișcări aproape raționale. Intraseră în funcțiune mașinile de calcul, potrivind traiectul viitoarei pulsații în așa fel încît acesta să se abată cît mai departe din calea stelelor, a nebuloaselor întunecate și a celor luminoase care puteau ascunde aștri încă necunoscuți.

Prins de activitatea sa, Tey Eron nici nu observase cum se scurseseră în tăcere cîteva ore, în timp ce uriașa navă interastrală își continua goana prin negrele hăuri ale spațiului. Tovarășii astrofizicianului ședeau tăcuți pe divanul semicircular de lîngă ușa triplă, masivă, ce izola postul de conducere de celelalte încăperi ale navei.

Un clinchet vesel anunța terminarea calculelor. Comandantul cosmonavei veni încet spre tablourile de comandă.

— Foarte bine! A doua pulsație poate avea o lungime aproape de trei ori mai mare decît prima…

— Ba nu, iată aici există o aproximație de treizeci la sută! Tey arătă vîrful vergelei ce vibra ușor, în tact cu acele indicatoarelor legate de ea.

— Așa este. Certitudine completă avem pentru cincizeci și șapte de parseci. Să scădem încă cinci parseci pentru eventualele greșeli, — rămîn cincizeci și doi. Pregătiți pulsația!

Din nou începu controlul nenumăratelor mecanisme și contacte ale navei. Mutt Ang făcu legătura cu cabinele în care se aflau, cufundați în somn, ceilalți cinci membri ai echipajului de pe «Tellur».

Automatele de observație fiziologică arătară că organismele celor ce dormeau se găsesc în stare normală. Atunci comandantul liberă cîmpul magnetic de protecție în jurul încăperilor locuite ale navei. Peste plăcile mate ale peretelui din stînga fugiră linii roșii: undele gazelor din tuburile așezate dea lungul său.

Încruntînduse ușor, Tey Eron întrebă pe comandant:

— Gata?

Mutt Ang dădu dîn cap. Cei trei astronauți de serviciu se lăsară tăcuți în fotolii, fixinduși trupul cu ajutorul unor perne pneumatice. După ce fu închisă ultima cataramă, fiecare scoase din cutia așezată pe brațul stîng al fotoliului cîte o seringă specială gata de întrebuințare.

— Așadar, pentru încă o sută cincizeci de ani de viață pămîntească! spuse Kary Ram apropiind aparatul de injecție de brațul său dezgolit.

Mutt Ang îl privi cercetător. Ochii tînărului străluceau de un surîs șăgalnic, propriu omului sănătos și perfect echilibrat. Comandantul așteptă pînă ce tovarășii săi se lăsară pe spate în fotolii și, închizînd ochii, își pierdură cunoștința. Atunci mișcă niște butoane de pe o cutiuță așezată lîngă genunchiul său. Fără nici un zgomot și implacabil ca însăși soarta, se lăsară din tavan masivele calote de metal. Cu o clipă mai înainte, Mutt Ang pornise roboții mecanici care dirijau pulsația și cîmpul magnetic de protecție. Sub calotă, în lumina slabă a unui bec albăstrui, comandantul citi indicațiile aparatelor de control și abia după aceea își provocă somnul…

Nava interastrală ieșise din cea dea patra pulsație. Acum steaua enigmatica — ținta călătoriei — crescuse pe ecranele părții din dreapra, nordice, pînă la dimensiunile Soarelui văzut de pe Mercur.

Astrul colosal (din clasa rară a stelelor «întunecate», de carbon) era supus unui studiu amănunțit. «Tellur» înainta cu o viteză mai mică decît cea a luminii și se afla la mai puțin de patru parseci fie gigantica stea întunecată KNT 8008, ce abia se putea zări de pe Pămint, chiar cu ajutorul celor mai puternice telescoape. Asemenea stele — diametrul lor era egal cu 150–170 de diametre ale Soarelui — se caracterizau printro abundență de carbon în atmosfera lor. La o temperatură de douătrei mii de grade, atomii de carbon se uneau în niște moleculelanț[12]alcătuite din cîte trei atomi fiecare. Conținînd asemenea molecule, atmosfera stelei reținea radiația părții ultraviolete a spectrului, și astfel lumina gigantului era foarte slabă în comparație cu dimensiunile sale.

În schimb, în centrul giganților de carbon temperatura ajungea pînă la o sută de milioane de grade, dînd astfel naștere unor colosali generatori de neutroni, în care elementele ușoare se transformau în elemente grele și chiar în transuraniene — cum ar fi californiu, ba chiar și în rossiu, cel mai greu dintre elemente, cu greutatea atomică 401, creat cu patru secole în urmă. Savanții erau de părere că, pe drept cuvînt, aștrii de carbon puteau fi numiți uzine de elemente grete, întrucît le risipeau în spațiu în urma unor explozii periodice. Îmbogățirea întregii compoziții chimice a Galaxiei noastre are loc tocmai prin această activitate a întunecaților giganți de carbon.

Cosmonava pulsativă a dat, în sfîrșit, posibilitate omenirii să studieze de la o mică distanță astrul de carbon pentru a înțelege natura proceselor de transformare a materiei din interiorul acestuia; cheia acestor procese încă nu fusese găsită de fizicienii de pe Pămînt.

Echipajul navei interastrale se trezi, și fiecare dintre membrii lui își începu cercetările, datorită cărora pentru cei rămași pe Pămînt avea să fie ca și mort vreme de șapte sute de ani. Nava părea că se mișcă acum foarte încet, dar o înaintare mai rapidă nici nu era necesară.

«Tellur» zbura cu o ușoară deviere spre sud de astrul de carbon, pentru ași feri de radiațiile acestuia ecranul locatorului. Și astfel oglinda neagra a aparatului rămînea mereu întunecată vreme de saptămîni, luni și ani de zile.

«Tellur» — sau, cum era trecut în registrul flotei siderale a Pămîntului: I.F. - 1 (ZET — 685), prima cosmonavă de cîmp invers sau cea dea șase sute optzeci și cincea din numărul total al navelor interastrale — nu era atît de mare ca navele de cursă lungă care circulau cu o viteză mai mică decît cea a luminii. La construirea lor se renunțase doar de puțină vreme — de la inventarea cosmonavelor pulsative. Acele uriașe nave de cursă lungă duceau cu sine un echipaj ce ajungea pînă la două sute de persoane, iar generațiile care se succedau pe bord făceau posibilă cercetarea unor considerabile distanțe ale spațiului interastral.

De fiecare dată, la întoarcerea cosmonavelor de cursă lungă își făceau apariția pe Pămînt cîteva zeci de oameni veniți dintro altă vreme — reprezentanți ai unui trecut îndepărtat. Și, cu toate că nivelul dezvoltării lor era excelent, acestor ființe revenite din trecut noile timpuri li se păreau stranii, și adesea pe acești cutreierători ai cosmosului ajungea săi fure din rîndurile celorlalți o adîncă melancolie sau un dor de izolare.

Acum. cosmonavele pulsative îi vor duce pe oameni și mai departe. Și, în scurt timp, după măsurătoarea acestor cosmonauți, se vor ivi și în societatea omenească Mathusalemi, a căror vîrstă va număra milenii. Cei cărora le va reveni să plece spre celelalte galaxii se vor întoarce pe planeta lor natală după trecerea a milioane de ani. Iată ce se dovedise a fi «cealaltă față», reversul curselor lungi prin Cosmos, obstacolul pe care natura îl ridicase cu perfidie în calea fiului său cuprins de neastîmpăr. Echipajele noilor cosmonave numărau doar cîte opt oameni. Acestor exploratori ai nețărmuritului Cosmos și, totodată, ai viitorului lea fost interzis (revocînduse dispozițiile anterioare, pozitive) să aibă copii în timpul călătoriei[13].

Și cu toate că «Tellur» avea dimensiuni mai reduse decît predecesorii săi, el reprezenta, totuși, o navă uriașă, în interiorul căreia echipajul, puțin numeros, se simțea în largul său.

Revenirea la realitate după un somn îndelungat aduse, ca de obicei, un aflux de energie. Echipajul cosmonavei — alcătuit în majoritate din tineri — își petrecea timpul în sala de gimnastică.

Inventau exerciții dintre cele mai grele, dansuri fanteziste sau făceau tot felul de acrobații complicate în colțul antigravitațional al sălii, cu ajutorul unor centuri de respingere și al unor inele prinse de mîini și picioare. Astronavigatorilor le plăcea să înoate în marele bazin cu apă ionizată, fosforescentă, care păstra minunata culoare azurie a leagănului popoarelor lumii — Mediterana…

Kary Ram își scosese haina de lucru și se avîntă spre bazin, dar un glas vesel îl opri locului:

— Kary, ajutămă! Fără dumneata nu pot să fac această flexiune.

Chimsta Taina Dan, o fată înaltă, îmbrăcată cu o tunică scurtă dintro țesătură verzuie, strălucitoare, în ton cu ochii ei, era cea mai tînără și cea mai veselă membră a expediției. Nu odată liniștitul Kary fusese indignat de firea ei repezită. Dar în ceea ce privește dansul, el îl plăcea tînărului tot atît de mult ca și Tainei, ce părea a fi o dănțuitoare înnăscută.

Veni la ea surîzînd.

Din stînga, de pe înălțimea trambulinei care vibra deasupra apei din bazin, Afra Devi — biologul cosmonavei — îl strigă pe Tey Eron. Înainte de a sări în apă, Afra pornise a-și strînge sub caschetă valurile părului negru cu rellexe albăstrii. Călcînd cu băgare de seamă pe placa de masă plastică, arcuită, ajutorul de comandant veni în dreptul fetei șiși apropie de spatele ei brațul puternic, musculos. Săltînd în ritmul mișcărilor trambulinei, Afra se lăsă pe spate și se sprijini de acel reazem de nădejde. O clipă trupurile lor bronzate încremeniră. Cu o mișcare abia perteptibilă, tînăra femeie își îndoi și mai mult trupul, tăcu o rotație completă pe după brațul ajutorului de comandant și imediat, evoluind ca întrun dans aerian, zburară amîndoi în apă.

— El a uitat de toate! murmură Taina Dan, acoperind cu degetele fierbinți pleoapele tînărului mecanic.

— Oare nui frumos? răspunse acesta printro întrebare și atrase spre sine fata, intrînd în cîmpul emisiei sonore[14].

Kary și Taina erau cei mai buni dansatori de pe navă. Numai ei erau în stare să se lase cu totul în stăpînîrea melodiei și a ritmului, lăsînd la o parte orice alte gînduri. Și Kary pluti în lumea dansului fără să mai simtă altceva decît o adîncă destătare, izvorîtă din ușoarele mișcări în concordanță cu acelea ale partenerei. Brațul fetei lăsat pe umărul său era puternic și gingaș. Deodată însă ochii ei verzi se întunecară.

— Dumneata ești una cu numele pe carel porți, șopti Kary. Îmi amintesc că «Taina», în limba anticilor, însemna ceva necunoscut, enigmatic.

— Mă bucur, spuse fata fără să surîdă, mie mi se părea mereu că tainele au rămas doar ale Cosmosului, iar la noi, pe Pămînt, ele nu mai există. Oamenii nu mai au taine — sîntem cu toții lipsiți de complicații, curați și senini!

— Și asta te face săți pară rău?

— Cîteodată. Aș fi vrut să întîlnesc un om așa cum se găseau în trecutul îndepărtat. Un om nevoit săși ascundă visurile și sentimentele de răutatea din jur, să și le călească, să le păstreze neclintite, pline de o forță uriașă.

— O te înțeleg! Dar eu nu mam gîndit la oameni șimi părea rău numai de tainele nedezlegate… Știi, ca în romanele străvechi: pretutindeni ruine misterioase, neștiute adîncuri, înălțimi necercetate, ba chiar mai demult păduri, izvoare, cărări prin codru și case vrăjite, blestemate, înzestrate cu puteri enigmatice.

— Da, Kary! Ar fi bine să găsim aici pe cosmonavă unghere tainice, culoare prin care nai voie să treci.

— Iar ele să ducă spre încăperi unde să fie ascuns…

— Ce anume?

— Nu știu, mărturisi mecanicul după o clipă de tăcere și se opri locului.

Dar pe Taina o prinsese jocul. Se încruntă șil trase după ea. Kary o urmă pe fată, și astfel ieșiră amîndoi din sala de gimnastică, pătrunzînd întrun coridor lateral, slab luminat. Indicatoarele de vibrație clipeau mat, în răstimpuri egale, de parcă pereții navei sar fi luptat cu somnul. Fata făcu doar cîțiva pași repezi, neauziți și deodată rămase locului… O umbră de plictiseală îi trecu atît de iute peste chipul gingaș, încît Kary nar fi putut afirma cu certitudine că i-a zărit acest semn de slăbiciune sufletească. Sentimentul necunoscut îl izbi dureros. Mecanicul o prinse din nou pe Taina de mînă:

— Să mergem la bibliotecă. Pînă la schimbul meu mai sînt două ore, iar pînă la al dumitale și mai mult.

Se îndreptă ascultîndul spre centrul navei.

Biblioteca, sau, cum i se mai spunea, sala de lucrări generale, se găsea în imediata apropiere a postului central de comandă, de altfel ca pe toate celelalte cosmonave. Kary și Taina deschiseră ușa ermetică a celui deal treilea coridor transversal și merseră spre ușa elipsoidală, cu două canaturi, a trecerii principale. De îndată ce Kary călcă peste placa de bronz și canaturile grele se dădură la o parte, lunecînd fără zgomot, ajunse la urechile celor doi tineri un sunet puternic, vibrant. Taina strînse bucuroasă mîna tînărului:

— E Mutt Ang!

Trecură amîndoi pragul bibliotecii. Lumina difuză părea un abur, plutind lîngă tavanul mat. Doi oameni ședeau în fotoliile adînci dintre coloanele filmotecilor, în penumbra care se așternuse acolo. Taina îl văzu pe medicul Svet Sym și pe Yas Tin, inginer pentru instalațiile pulsatoare. Acesta din urmă, un bărbat cu trăsături puternice, stătea nemișcat, cu ochii închiși, cufundat în visare. Iar în stînga, sub scoicile netede ale instalațiilor acustice, se aplecase, deasupra cutiei argintii a V.P.E.M., însuși comandantul cosmonavei.

V.P.E.M, — vioarapian electromagnetică — înlocuise de multă vreme, pretutindeni, pianul cu sonoritatea lui clară, păstrîndui însă complexitatea tonurilor, iar în plus dăruindui întreaga bogăție de nuanțe a viorii. Amplificatoarele de sunet ale acestui instrument puteau săi dea la nevoie o forță zguduitoare.

Mutt Ang nui observă pe cei care intraseră. Se plecă ușor înainte, înălțînduși ochii spre plăcile rombice ale plafonului. Ca la străvechiul pian, degetele muzicianului determinau toate nuanțele sunetelor, deși nu le mai produceau cu ajutorul ciocănașelor și al strunelor, ci prin niște impulsuri electronice extrem de fine.

Temele, armonic împletite, ale unității Pămîntului și Cosmosului începură să se despartă, să se depărteze. Motivele contradictorii ale unei tristeți liniștite și ale tunetelor depărtate, amenințătoare, creșteau, răsunau cu tot mai multă putere, întrerupte doar la răstimpuri de sunete tragice, ascuțite, ca niște țipete de deznădejde. Și deodată dezvoltarea măsurată, melodioasă a temei conteni. Izbitura, forța ciocnirii fu nimicitoare și totul se prăbuși întro avalanșă de disonanțe, lunecînd în sfîșietoarea tînguire a unor glasuri ce vesteau o pierdere ireparabilă.

Pe neașteptate, mîinile lui Mutt Ang născură sunetele limpezi, curate ale unei fericiri luminoase, ce se îmbina cu suava mîhnire a acom-paniamentului.

În bibliotecă pătrunse neauzită Afra Devi, îmbrăcată cu un halat alb. Svet Sym, medicul navei, porni să facă semne ciudate comandantului. Mutt Ang se ridică, și liniștea izgoni domnia sunetelor, după cum noaptea cea iute a tropicelor îndepărtează lumina amurgului.

Medicul și comandantul ieșiră însoțiți de privirile neliniștite ale ascultătorilor. Cel deal doilea astronavigator suferise în timpul schimbului un accident foarte rar: o criză de apendicită purulentă. Se vede că nu îndeplinise cu strictețe programul pregătirii medicale în vederea plecării spre adîncurile Cosmosului. Și iată că acum Svet Sym ceru comandantului permisiunea să opereze de urgență bolnavul.

Mutt Ang își exprimă îndoială. Medicina modernă, care ajunsese să poată regla prin impulsuri nervoase organismul omenesc, în felul metodelor folosite la instalațiile electronice, putea înlătura multe maladii.

Medicul cosmonavei își susținu însă punctul de vedere. El demonstră că în corpul bolnavului va rămîne un focar nevindecat pe deplin, care poate să dea o recidivă în timpul uriașelor suprasarcini fiziologice pe care le au de suportat călătorii în Cosmos…

Astronavigatorul se culcă pe un pat larg în jurul căruia se împleteau cablurile generatoarelor de impulsuri. Treizeci și șase de aparate erau pregătite săi controleze starea organismului. În încăperea cufundată în semiîntuneric, începu să clipească la răstimpuri egale și să sune slab, aducînd somnul, aparatul de hipnotizare. Set Sym aruncă o privire peste aparate șii făcu semn Afrei Devi — ajutoarea sa. (Fiecare membru al echipajului de pe «Tellur» stăpînea cîteva profesii.)

Afra apropie un cub străveziu. În lichidul albăstrui dinăuntru se afla cufundat un aparat metalic cu articulații, asemănător unei mari scolopendre[15]. Atra scoase aparatul din lichid, iar dintrun alt vas luă un vîrf conic de la care porneau mai multe fire sau tuburi subțiri, flexibile. Un țăcănit scurt al conexiunii, și scolopendra metalică se mișcă, făcînd să se audă un zumzet ușor.

Svet Sym dădu din cap, și aparatul dispăru în gura deschisă a astronavigatorului care continua să respire liniștit. Se aprinse un ecran translucid așezat oblic peste pîntecele bolnavului. Mutt Ang veni mai aproape. În lumina verzuie, contururile cenușii ale intestinelor se vedeau foarte clar. Dea lungul lor, se mișca încet aparatul cu articulații. O strălucire ușoară fulgeră peste ecran în clipa cînd aparatul dădu un impuls sfincterului care închidea stomacul. Pe urmă pătrunse în duoden și se îndoi aproape cu totul în intestinul sigmoid. Încă puțin, și capătul rotund al scolopendrei se opri înaintea apendicelui viermiform.

Aici, în regiunea infectată, durerile erau mai mari, și, datorită presiunii aparatului, mișcările peristaltice[16]ale intestinelor se accentuară atît de mult încît fu nevoie de calmante. Mai trecură cîteva minute, și mașina analitică află cauza bolii: o iritare întîmplătoare a apendicelui; apoi stabili caracterul infecției și recomandă soluția necesară de antibiotice și dezinfectante. Din aparatul cu articulații răsăriră niște mustăți flexibile care fură cufundate în interiorul apendicelui. Puroiul fu pompat afară, iar fărămiturile care nimeriseră în intestin, îmbolnăvindul, fură înlăturate și ele. Urmară spălaturi energice cu soluții speciale, biologice, care vindecară repede mucoasa apendicelui și a intestinului gros.

În tot timpul cît minunatul aparat condus cu ajutorul automatelor își desfășură activitatea în pîntecele bolnavului, acesta continuă să doarmă calm. Operația luă sfîrșit, iar medicului nui râmase decît să extragă aparatul.

Comandantul cosmonavei se liniști. Oricît de mari erau posibilitățile medicinei, totuși se întîmpla cîteodată ca particularități neprevăzute ale organismului (cu neputință de stabilit dinainte pentru miliarde de indivizi diferiți) să dea complicații neașteptate, lipsite de primejdie în cadrul uriașelor institute sanitare ale planetei, dar periculoase întro expediție de proporții reduse.

Nu se întîmplă însă nimic. Mutt Ang reveni la vioarapian din biblioteca rămasă pustie. Îi trecuse dorința de a cînta. Fu năpădit de gînduri.

Nu pentru prima oară se întorcea la gîndurile despre fericire, despre viitor.

Era cea dea patra călătorie a sa în Cosmos… Dar niciodată pînă atunci nu se gîndise să facă un salt atît de mare în timp și spațiu. Șapte sute de ani! În condițiile unui atît de mare avînt al vieții, al înmulțirii noilor invenții și descoperiri, în condițiile unui atît de vast orizont de cunoștințe la care și ajunseseră cei de pe Pămînt! E greu de făcut o comparație, dar șapte sute de ani însemnau atît de puțin în epocile civilizațiilor antice, cînd dezvoltarea societății, nefiind stimulată de cunoaștere și necesitate, mergea doar spre o necontenită răspîndire a omului pe suprafața terestră, spre ocuparea spațiilor încă pustii ale planetei.

Pe atunci timpul era fără măsură, și toate schimbările omenirii se scurgeau lent, așa cum se întîmpla odinioară cu ghețarii de pe insulele Arcticei șt ale Antarcticei. Secolele păreau că se scufundă în vidul inactivității. Ce însemna o viață omenească, ce însemnau o sută, o mie de ani?

Mutt Ang se gîndi aproape cu groază cum sar fi simțit oamenii din antichitate dacă ar fi cunoscut dinainte desfășurarea atît de înceată a proceselor sociale contemporane lor, dacă ar fi știut că asuprirea, nedreptatea și lipsa de organizare de pe planetă aveau sa dureze încă atîta amar de vreme? Să te întorci după șapte veacuri în Egiptul antic însemna să nimerești în aceeași orînduire sclavagistă, cu o asuprire și mai cruntă; în China milenară — în aceleași războaie și dinastii ale împăraților; sau, în Europa de la începutul medievalei nopți religioase — să nimerești în toiul incendiului stîrnit de rugurile Inchiziției, în vîltoarea celui mai crunt obscurantism.

Acum însă amețești încercînd să scrutezi viitorul peste șapte secole pline de transformări, de îmbunătățiri și de cunoștințe noi; atît de arzător este interesul pe care țil stîrnesc zguduitoarele evenimente.

Și dacă adevărata fericire constă în mișcare, în schimbare, atunci cine poate fi mai fericit decît el și tovarășii săi? Și totuși lucrurile nu sînt atît de simple! Natura omenească e contradictorie ca și lumea care o înconjoară și care a creato. O dată cu avîntul spre necontenita schimbare, noi regretăm întotdeauna și evenimentele trecutului, sau, mai bine zis, părțile lui bune, filtrate de memorie și cultivate odinioară sub forma unor legendare secole de aur.

Fără voia lor, oamenii căutau pe atunci ceea ce era bun în trecut, visau ca el să se repete, și numai sufletele mari puteau să prevadă, să simtă mersul viitoarelor ameliorări și organizări ale vieții umane. De atunci, în adîncul sufletului omenesc se află regretul pentru timpul apus, pentru cele ce nu se vor mai întoarce, sentimentul de mîhnire care ne cuprinde înaintea ruinelor și a monumentelor istorice ale umanității. Această părere de rău pentru trecut se accentua cu deosebire la oamenii în vîrstă și aduna tristețe în inimile celor buni, inteligenți și sensibili…

Mutt Ang se ridică de lîngă instrumentul muzical.

Da, toate acestea sînt descrise atît de plastic și interesant în povestirile istorice. Așadar, ce anume poate săi înfricoșeze pe tinerii de pe cosmonavă în timpul saltului spre viitor? Singurătatea, lipsa unor oameni apropiați? Așazisa singurătate a omului care a nimerit în viitor a fost de atîtea ori descrisă și comentată în vechile romane… Singurătatea era concepută întotdeauna ca o absență a oamenilor apropiați, a rudelor. Aceste persoane alcătuiau însă un grup infim, de oameni, adesea uniți doar prin niște legături de rudenie pur formale. Dar acum, cînd ne e apropiat oricare dintre oameni, cînd nu există nici un fel de hotare sau convenționalisme care să împiedice comuniunea oamenilor, din orice ungher al planetei?!

Noi, oamenii de pe «Tellur» neam pierdut toate rudele rămase pe Pămînt. Dar acolo, în iureșul viitorului, spre care înaintăm, ne așteaptă oameni nu mai puțin apropiați, ale căror cunoștințe și simțăminte vor fi și mai înalte și mai profunde decît ale contemporanilor noștri, pe care iam părăsit pentru totdeauna — iată despre ce și în ce fel trebuie să stea de vorbă comandantul cu oamenii tineri ai echipajului său…

La postul central de conducere, Tey Eron aranjase programul de seară, care îl atrăgea cel mai mult. Erau aprinse doar cele mai necesare izvoare de lumină, și marea încăpere rotundă, cufundată astfel întro dulce penumbră, căpăta o notă de plăcută intimitate. Procedînd ca de obicei la controlul necontenit al calculelor, ajutorul de comandant murmura ușor un cîntec fără cuvinte. Drumul cosmonavei se apropia de sfîrșit — astăzi ea avea să fie întoarsă către constelația Ophiuchus[17]pentru a trece prin fața astrului de carbon, ce fusese explorat. O apropiere mai mare de acest corp ceresc devenise primejdioasă. Presiunea luminii ar fi început să crească atît de mult, încît — la viteza colosală a navei — ar fi dat naștere unei izbituri înfricoșătoare, catastrofale.

Simțind pe cineva la spatele lui, Tey Eron se întoarse.

Mutt Ang se uită peste umărul ajutorului său și citi prin gemulețele dreptunghiulare de jos totalurile indicate de aparate. Astrofizicianulșef îl privi întrebător pe comandant, și acesta dădu afirmativ din cap. Îndată, născute de ușoarele mișcări ale lui Tey Eron, prin toată nava vuiră semnalele speciale și răsunară metalic cuvintele:

— Atențiune! Atențiune!

Mutt Ang își apropie microfonul știind că în toate secțiile cosmonavei oamenii rămăseseră nemișcați, întorcînduși fără voie privirile spre pîlniile sonorizatoarelor[18]din pereți: omul încă nu se dezvățase să se uite în direcția izvorului de sunete atunci cînd voia să fie deosebit de atent.

— Atențiune! repetă Mutt Ang. Peste cincisprezece minute, nava începe să frîneze. Toată lumea, în afara celor care sînt de serviciu, va sta în cabine. Prima fază a frînării va lua sfîrșit la orele 18. Cea dea doua fază, de șase «g»[19], va dura șase zile. Virajul navei va avea loc după semnalele P.L. - ale pericolului de lovire. Astai tot!

La orele 18, comandantul se ridică din fotoliu și, învingînduși obișnuita durere pe care frînarea io provoca în spate și la ceafă, anunță că se va duce în cabina lui să doarmă în timpul tuturor celor șase zile cît avea să dureze încetinirea zborului. Întregul echipaj al cosmonavei stătea acum lipit de aparate, procedînd la ultimele cercetări ale astrului de carbon.

Tey Eron privi posomorît în urma comandantului, care plecase.

Cu fiecare perfecționare, creștea forța și trăinicia navelor cosmice. De aceea, cu greu sar fi putut face vreo comparație între forța lui «Tellur» și acele coji de nucă ce pluteau pe mările Pămîntului și care încă din vechime căpătaseră aceeași denumire de nave. Și totuși astronava nu era nici ea altceva decît o coajă de nucă azvîrlită în adîncul de necuprins al spațiilor… Parcă aducea mai multă liniște prezența comandantului în timpul manevrării navei.