Robinsonii Cosmosului

I EXODUL

Plecai, citeva zile mai tîrziu, în «tank», în fruntea a 3 camioane încărcate cu material. Cel de al 4-lea ducea carburanții care trebuiau să acționeze motorul forezei. Începurăm imediat lucrul. Așa cum presupusesem, punga de petrol nu era la prea mare adîncime; o găsirăm la 83 m. Nu fără dificultăți, umplurăm un camion-cisternă. O rafinărie rudimentară fusese instalată în sat și ea ne dădu o benzină suficient de bună. Am lipsit 2 luni și jumătate. Vzîik, care venise cu mine, făcea progrese rapide la limba franceză și conversam acum cu el de parcă mi-ar fi fost compatriot. Mi-a fost de mare folos ca cercetaș. Rezistenta lui fizică era extraordinară și, cînd fugea cu toată viteza, depășea 90 pe oră. În fiecare seară luam contact cu Consiliul, prin radio. Planurile vaporului erau gata și executarea pieselor începuse imediat. Viața în sat era un infern. Hydrele făceau incursiuni continue, greu de respins, și pierdurăm l7 oameni și o mare cantitate de vite. Aveam vești și scrisori prin șoferii camioanelor-cisterne, care înjurau de fiecare dată cînd erau nevoiți să plece din nou spre zona terestră.

Apoi, lăsînd exploatarea sub conducerea unui contramaistru, mă întorsei în sat împreună cu Vzlik. Multe lucruri se schimbaseră în lipsa mea. Adăposturi ușoare, dar solide, fuseseră construite peste tot la marginea cîmpiilor, ca să se poată face secerișul fără prea mare primejdie. Uzina fabrica mari cantități de șine de cale ferată. Nu erau laminate — căci nu aveau laminoare pentru șine — ci erau turnate rudimentar, dar satisfăcător. O cale ferată nouă mergea spre coastă. Acolo se afla șantierul naval. Carcasa vaporului era aproape gata. Avea 47 de metri lungime și 8 metri lățime. După aprecierea lui Estranges vaporul va putea înainta cu 7 pînă la 8 noduri. În apropiere se aflau rezervoarele cu carburanți. Pentru moment aveam vreo 40.000 de litri.

Opt luni trecură astfel, pline de febrilitate. Cheresteaua vaporului fu terminată și ea, lansarea la apă avu loc în bune condițiuni. Trebuiră terminate amenajările interioare, construit cheiul de încărcare. La sfîrșitul celui de al doilea an al nostru pe Tellus, vaporul fu pus la probă. Stabilitatea lui era bună, n-avea tangaj prea puternic, dar nu putu depăși viteza de croazieră de 6 noduri.

Michel și Breffort făcură un rapid raid pînă în regiunea Cobalt, ducînd boabe de graminee terestre, astfel ca vitele noastre să găsească — atunci cînd vor sosi acolo — pășunile care le priiau. Ei luară cu ei și pe Vzlik, care fu însărcinat să negocieze cu tribul său. El trebuia să ne aștepte la confluența rîurilor Drone cu Dordogne. Înainte de plecare el ne făcuse o mărturisire interesantă: un rîu adînc, deși destul de îngust, se vărsa în Dron și trecea la numai 30 km de locul ales de noi pentru capitală.

Michel se încredința dacă acest rîu era navigabil: da, era navigabil pînă la 50 km de Cobalt.

Construirăm un șlep remorcabil la vapor.

Și, după 29 de luni terestre, de la sosirea noastră aici, primul convoi luă drumul spre sud. Vaporul ducea 75 de oameni, arme, unelte, plăci de duraluminiu și de oțel, șine. Eu îl conduceam, ajutat de Michel și de Martine. Șlepul transporta o locomotivă, o macara demontată, carburanți. Navigarăm cu prudență cu ajutorul sondei cea mai mare parte a timpului. Uneori am fost nevoiți să ne depărtăm de coastă. Marea era liniștită. Stăteam de preferință la proră sau pe pasarelă. Apa era foarte verde. Forme nedeslușite înotau în jurul vaporului. Neștiind ce monștri necunoscuți putea ascunde acest ocean, nu mă simțeam liniștit. Cuceritorul — astfel se numea vaporul nostru — era înarmat cu o mitralieră de 20 mm și cu una de 7 mm. Dar mă simții ușurat cînd intrarăm în estuarul Dordognei.

Urcarăm fluviul cu o viteză foarte mică. Și asta ne-a prins bine. Cu toate că vaporul nu avea nevoie de o adîncime prea mare, ne împotmolirăm de două ori în estuar, din fericire cînd era reflux. În afară de Michel, Martine și de mine, nici unul din membrii echipajului nu avusese de-a face cu alte forme teluriene în afară de hydre. Mirarea lor era deci fără margini. Într-o seară, un tigrosaur reuși să sară de pe mal pe punte și răni 2 oameni înainte de a fi doborît de o rafală de mitralieră, trasă de aproape. Și, cînd ajunserăm la cîțiva kilometri de confluentul Dronului, doi Swiss-i fugiră în goana mare, dispărînd în ierburile uscate de pe țărm. După cîteva minute, 3 coloane de fum se înălțară: semnalul convenit cu Vzlik.

El ne aștepta, singur, în marginea extremă a limbii de pămînt. La l00 metri în urma lui, vreo 50 de Swiss-i din rasa lui stăteau masați într-un grup triunghiular.

— Vă salut, zise el, cu vocea lui șuierătoare.

— Te salut, Vzlik, îi răspunsei eu.

Cuceritorul se opri pe loc, fără ca totuși să arunce ancora, o trădare fiind oricînd posibilă.

— Urcă-te pe bord, continuai eu.

El se aruncă în apă și se urcă pe scara de pisică. În acest moment, mecanicul își trecu capul prin deschizătura ușii de la camera mașinilor.

— Așadar, cu acest soi de cetățeni vom trăi noi de aci înainte, zise el.

Vzlik se întoarse și îi răspunse:

— Vei vedea, nu sînt răi de loc. Să descriu stupoarea care se imprimă pe fața mecanicului, mi-e imposibil.

— Ah! Dar ce-i asta! Vorbește franțuzește!

Mirarea lui mă surprinse. Apoi îmi amintii că cei mai mulți dintre locuitorii satului doar în treacăt îl zăriseră pe Vzlik, care, în timpul șederii lui la noi, stătuse întotdeauna pe lîngă mine. Or, cea mai mare parte a timpului eu fusesem în expediție.

Micliel și Martine veniseră alături de mine.

— Ei bine, Vzlik, zise ea, care este răspunsul vostru la propunerile noastre?

— Noi am ales pacea. Vă cedăm în deplină proprietate Muntele Semnal, pe care noi îl numim Nssa, și teritoriul dintre Vezere, Dordogne și Drone, pînă la Muntele Necunoscut, pe care noi îl numim Bsser, rezervîndu-ne dreptul de trecere permanentă pentru noi.

În schimb dumneavoastră vă luați angajamentul de a ne procura în cantitate suficientă fierul necesar pentru armele noastre și ajutorul dumneavoastră împotriva Swiss-ilor negri — «Slwips»-ii cum îi numim noi — de asemeni împotriva tigrosaurilor și Goliaților. Dumneavoastră veți avea dreptul de trecere pe teritoriul nostru și dreptul de a face săpături, dar nu și dreptul de a vina, decît cu aprobarea specială a Consiliului triburilor.

— Primim, zisei eu. Cît despre fier, ne va trebui timp ca să-l fabricăm.

— Știm. Am spus Swiss-ilor în ce fel îl scoateți din pămînt. Consiliul șefilor ar dori să vă vadă.

— Fie, venim!

O barcă mică fu pusă pe apă. Coborîi în ea cu Micliel și cu Vzlik. Martine rămase pe punte și cu discreție se apropie de mitralieră.

— Be quiet, but careful⁵, îi zisei eu într-o englezească proastă, ca să nu fiu înțeles de Vzlik.

Din patru lovituri de lopeți, furăm la mal. Doisprezece Swiss-i înaintaseră și ne examinau. În ochii noștri de pămînteni ei semănau toți foarte bine între ei și dacă Vzlik s-ar fi amestecat printre ai lui, am fi fost incapabili de a-l recunoaște. Mai tîrziu ne-am obișnuit cu înfățișarea lor și acum îi putem distinge cu ușurință pe unii de ceilalți, cu toate că, la drept vorbind, ei se deosebesc cu mult mai puțin unii de alții față de cît de mult ne deosebim între noi.

Vzlik le comunică în cîteva cuvinte acceptarea de către noi a condițiilor lor. Ei răspunseră, dorindu-ne bun venit, în termeni conciși, foarte diferiți de limbajul înflorit pe care romanele de aventuri din copilăria mea îl puneau în gura sălbaticilor tereștri. Dădui atunci fiecăruia, în semn de prietenie, cîte un frumos cuțit de oțel, asemănător cu acela pe care-l avea Vzlik. Mulțumirile lor îmi dovediră că darul nostru le făcuse plăcere, dar nici un mușchi de pe obrazul lor nu se mișcă.

Ne reîntoarserăm pe vapor, cu Vzlik, și începurăm urcarea înceată a rîului. Ajunserăm la marea curbă a Islei — cu acest nume botezasem eu noul rîu — dincolo de care el nu mai este navigabil, fiind tăiat de curenți repezi. Aci era o mare întindere de apă, lată de mai bine de două sute de metri. Pe malul dinspre nord se formase un mic golfuleț ce putea fi transformat în port. Hotărîi să fac aci debarcarea.

Deoarece se însera, aruncarăm ancora. Ziua următoare fu consacrată tăierii arborilor destinați construirii unui debarcader. După opt zile el era gata. Puserăm șine, și manevra dificilă a montării macaralei începu. Cu toate că era demontată, era totuși foarte grea, și, către prînz, un accident tragic ne îndurera: un tînăr muncitor de 25 de ani, Leon Bellieres, fu strivit de un batiu care căzu peste el. Deoarece eram grăbiți, îl îngroparăm, și portul fu numit «Portul Leon», în amintirea lui.

După ce macaraua a fost montată, munca fu mai ușoară. Totuși nu ne-a fost prea ușor, oricum, să debarcăm mica locomotivă și cele trei vagoane. Restul a fost un joc de copii.

Cuceritorul plecă din nou îndărăt, sub comanda lui Michel. Noi ramaserăm aci — 60 de oameni — și începurăm să ridicăm un fortuleț din bușteni, în care puteam fi apărați de tigrosauri, cît și de o eventuală trădare a Sunss-ilor. Un post de radio ne lega cu Consiliul. Apoi construirăm antrepozite din nuiele, acoperite cu plăci de duraluminiu. Îngrămădirăm în acest adăpost tot materialul adus. Între timp, o echipă și începuse lucrările căii ferate, lungă de 50 de kilometri, care trebuia să meargă pînă la Cobalt-City.

Eram la kilometrul 4 și întrebuințasem toate șinele cînd Cuceritorul ne reveni după 23 de zile cu o nouă încărcătură. El ne aducea mari cantități de carburanți, șine, provizii și un mic excavator. Ne mai aduse de asemenea și alți 50 de oameni de ajutor. La al 3-lea drum ne sosiră primele femei cu copiii. Situația se mai ameliorase puțin în sat, dar hydrele tot se mai veau zilnic. Cu transporturile următoare vaporul ne aduse bovinele și cîteva oi, pe care le închiserăm într-o mare îngrăditură semănată cu iarbă terestră, în fiecare seară le băgăm în fortulet, căci tigrosaurii ne dădeau tîrcoale și trebuirăm să ucidem 5 sau 6 dintre ei, înainte de a-i descuraja să ne mai viziteze.

Pe măsură ce ne soseau oamenii, erau construite noi cabane. Fiecare familie primea două încăperi, celibatarii, din ce în ce mai rari, dormeau într-un dormitor comun. Portul Leon lua înfățișarea unui oraș-ciupercă din Far-Westul American, fără «saloon»-urile și focurile de revolver de acolo. Moralul era ridicat: toți erau fericiți că scăpaseră de amenințarea hydrelor. Calea ferată se lungea tot mai mult pe zi ce trecea. Ajunserăm cu ea la kilometrul 20, apoi la 30, apoi la 40. Un sat provizoriu fusese înjghebat la o margine a șantierului, deplasîndu-se o dată cu înaintarea lucrărilor lui.

Veni și ziua cînd calea ferată ajunse în valea unde aveam să clădim capitala noastră. Nu mai rămăseseră în satul «terestru» decît l50 de oameni însărcinați să demonteze uzina sub conducerea inginerilor. Unchiul meu și cu Menard erau hotărîți să rămînă pînă la ultimul transport. Nu putea fi vorba, pentru moment, de demontarea Observatorului. El trebuia încuiat cu cea mai mare grijă și lăsat acolo pînă cînd mijloacele noastre vor fi devenit mai puternice. Totuși o lunetă de 50 cm și un telescop de l,80 m aveau să ne urmeze. Ca să transportăm reflectorul cel mare de 5,50 m ar fi fost peste puterile noastre.

Păstrez o amintire foarte plăcută acestei prime așezări a noastre. Casele, construite parte din nuiele și parte din duraluminiu, se înălțau nițel cam în dezordine pe coastele văii. Animale sălbatice erau din belșug, dar nu existau pe aici nici tigrosauri și nici Goliați. Formele pe care le vedeam zilnic erau fie ierbivore, ori mici fiare sălbatice, ca vulpile sau pisicile noastre. Fie spus în treacăt, pisicile «terestre» din sat se înmulțiră și ne fură folositoare distrugînd niște mici rozătoare care ne amenințau recoltele.

O faleză de calcar marnos ne procură cimentul. Construirăm în primul rînd uzina metalurgică, așezată la 300 de metri de zăcămîntul de huilă. Pe măsură ce soseau, mașinile erau montate fiecare la locul ei.

În epoca în care uzina a început să lucreze, mă căsătorii cu Martine. A fost o ceremonie foarte simplă, pur civilă — nu eram credincioși, nici eu, nici ea. Nu avurăm măcar gloria de a fi fost prima pereche unită pe Tellus, căci Beltaire și cu Ida se căsătoriseră la Cobalt cu două luni înaintea noastră. Dar deoarece, după expresia lui Vzlik, era o «căsătorie între șefi», Swiss-ii trimiseră o delegație încărcată cu daruri. Vzlik povestindu-ne că eu iubesc îndeosebi pietrele, ei îmi aduseră o grămadă de pietre, printre care diferite cristale foarte frumoase și niște excelente minereuri de cupru. Acesta din urmă îmi făcu plăcere în mod special și mă interesai imediat de locul unde putea fi găsit. El provenea de pe colinele situate la sud-est de Muntele Tenebru, unde se găsea în mare cantitate.

De mult doream să vizitez tribul lui Vzlik. Profitai deci de ocazie și plecarăm în «călătorie de nuntă» în camionul blindat. Trecurăm din nou pe podul construit de noi pe Vezere și pe care Swiss-i îl respectaseră și îl foloseau. Ajunserăm spre seară la cavernele lor. Ele se deschideau înspre o faleză înaltă, orientată înspre apus, în vîrful unei pante abrupte. Un rîuleț curgea în partea de jos. Swiss-ii, anunțați de Vzlik, ne așteptau. Furăm conduși la șef, un foarte bătrîn Swiss, a cărui piele decolorată bătea în cenușiu-verzui. El stătea culcat pe o litieră groasă din ierburi uscate, într-o grotă ai cărei pereți erau acoperiți de picturi remarcabil executate, reprezentînd Goliați sau tigrosauri străpunși de săgeți. Ele trebuie să fi servit la descînteee magice și vrăjitorii. Făcurăm haz cînd ne văzurăm și noi reprezentați aci, și asemănarea era destul de bine redată; eram reproduși atît noi, cît și camionul; dar aci săgețile de vrăjire fuseseră rîcîite cu grijă! Am fost uimit de curățenia ce domnea în aceste grote de troglodiți. Întrările erau aproape complet închise cu piei întinse pe un cadru de lemn. Lămpi cu ulei vegetal luminau grotele.

— Civilizația lor este remarcabil de umană, zise Martine.

— Da. Am impresia că nu trebuie să fie prea mare deosebire între modul lor de viață și acela al strămoșilor noștri din paleolitic, poate doar în privința curățeniei acestora!

Bătrînul Sliuk — acesta era numele șefului — se ridică de îndată ce ne văzu.

Prin intermediul lui Vzlik el ne ură «bun venit», în spatele lui, sprijinite de zidul stîncos, erau armele lui, un arc mare, săgeți, sulițe, în afară de un colier de pietre strălucitoare în jurul gîtului, era complet gol.

Ii dădui un cuțit, virfuri de săgeți de oțel, și o oglindă. Aceasta din urmă îl fascina, și în tot timpul ospățului care urmă — acum știam, că putem mînca din carnea teluriană — el nu încetă de a se juca cu oglinda. Fiica lui asista la acest ospăț. Swiss-ii sint foarte atenți cu soțiile lor și le tratează excelent, avînd în vedere că sînt un popor primitiv. Ele sînt mai mici decît masculii, mai îndesate, cu pielea de culoare mai deschisă. Înțelesei că Vzlik și tînăra Ssouai se înțelegeau foarte bine, și acest fapt mă bucură mult, căci dacă Vzlik devenea șef de trib la moartea «socrului» său, poziția noastră ar fi fost și mai întărită.

Stăturăm opt zile la ei. Avui conversații lungi cu Vzlik și ii pusei nenumărate întrebări, pe care pînă atunci nu avusesem prilejul să i le pun. Imi putui da seama astfel de organizarea lor socială.

Swiss-ii sînt monogami, contrar dușmanilor lor, Swiss-ii negri, sau Slwips-ii. Tribul cuprindea patru clanuri, fiecare comandat de un șef secundar; ele nu se întruneau la un loc decît în timp de război sau de mari vînători. Tot tribul era compus din vreo opt mii de indivizi, inclusiv femeile și copiii. La un grad mai ridicat, ll din aceste triburi erau confederate, dar solidaritatea dintre ele nu se manifesta decît în cazurile de amenințări foarte grave. În afară de vînătoare, Swiss-ii au ca resursă alimentară o cereală pe care ei ,,o cultivă», dacă se poate întrebuința acest cuvînt, căci munca lor se mărginea doar la a o semăna și la a strînge recolta de două ori pe an. Ei se pricepeau să afume carnea și puteau astfel să-și facă provizii.

Swiss-ii sînt înconjurați din toate părțile, în afară de nord, de dușmanii lor negri. Alte triburi roșii trăiesc foarte departe spre sud și legenda spune că de acolo își trag ei originea.

Ei sînt ovipari. Femeile fac două ouă pe an, de mărimea unui ou de struț terestru. Copiii ies după 30 de zile de incubație și se pot hrăni imediat singuri. Legăturile de familie sînt destul de slabe, de îndată ce a fost depășit al doilea grad de rudenie. Swiss-ii trăiesc destul de mult, 90 pînă la ll0 ani tereștri, dacă nu mor în război, ceea ce se întîmplă destul de des. Ei sînt în general de o vitejie extraordinară, dar și foarte agresivi. Respectînd alianțele făcute, ei omoară pe dușmani numai pentru că sînt dușmani. Furtul este necunoscut înăuntrul tribului. În afară, e cu totul altceva! Aproape toți sînt la fel de inteligenți ca și noi, oamenii, și sînt foarte capabili de progres. Dar bag de seamă că m-am apucat să vorbesc de lucruri pe care voi le cunoașteți cu toții, căci astăzi mulți dintre ei s-au amestecat printre noi, atît de mult, încît pot fi muncitori și chiar matematicieni!

Cînd ne-am întors spre casă, în loc să venim direct la Cobalt-City, trecurăm prin Portul Leon. Cuceritorul tocmai sosea din ultima lui călătorie, încărcat cu țigle, cărămizi și cu telescopul de l,80 m. El aducea de asemenea pe unchiul meu și pe Menard.

II AVIONUL

Mai mult de un an se scurse, după măsurătoarea terestră. Se împliniseră 4 ani de-ai noștri vechi, de cînd sosisem pe Tellus. După calculele lui Menard, asta corespundea la 3 ani telurieni. Cobalt-City crescuse. Era acum un orășel plin de însuflețire, avînd mai mult de 2500 locuitori, cu o centrală electrică proprie, cu topitorii și uzina sa metalurgică, înconjurat de cîmpuri arate pe care creșteau griul și skin-ul, cereala sswisă. Orașul nostru avea și un mic spital în care Massacre își forma elevii, apoi o școală, ba chiar și un embrion de universitate unde și eu predam 5 ore pe săptămînă.

Cirezile pășteau pe colinele învecinate, unde vegetația terestră se amesteca din ce în ce mai mult cu ierburile teluriene.

Minele de cărbune, de fier și de alte metale erau exploatate pe măsura nevoilor noastre. O cale ferată ne unea cu cătunul Aluminiu, aflat la 55 km, spre nord, unde 40 de oameni formau personalul carierei de bauxită.

Portul Leon grupa 600 de locuitori. Bîntuit de gînduri de explorare, cerusem să se instaleze aci un șantier naval care tocmai termina un vapor mai rapid decît Cuceritorul. Primul efort al inginerilor fusese acela de a fabrica alte mașini-unelte cu materialul de bază pe care-l posedam.

La fiecare 20 de zile, pe o pistă permanentă, 2 camioane-cisterne plecau spre «Puțurile-de-Petrol» situate la 800 de kilometri. Zăcămîntul se epuiza repede și prevedeam momentul cînd voi putea să las să se reîntoarcă acasă cei 60 de oameni rămași acoLo. Aveam multe zeci de mii de litri de benzină sau păcură de rezervă, și eu reperasem alte puncte petrolifere, situate la numai o sută de kilometri de noi.

Pe scurt, dacă nu am fi întîlnit cîteodată Swiss-i plimbîndu-se pe străzile noastre, și fără cei doi sori și cele trei lune, noi ne-am fi putut crede reîntorși pe Pămînt. Atunci se produse faptul cel mai important din istoria noastră, de la proiectarea noastră pe Tellus.

Vegheasem tîrziu, punînd în ordine niște notițe și desenînd hărți geologice rudimentare, în biroul meu care ocupa tot parterul căsuței noastre. Înainte de a mă culca, mă dusei ca de obicei la aparatul de radio, instalat într-un colț al camerei, și căutai să prind Puțurile de petrol, pentru a da instrucțiuni prin radio contramaistrului de gardă. Apoi urcai la etaj ca să mă culc, uitând să închid receptorul. Dormeam de vreo jumătate de oră, cînd Martine mă sculă din somn.

— Ascultă, cineva vorbește jos!

— Trebuie că se aude de afară…

Mă dusei la fereastră, o deschisei. Totul era cufundat în întuneric, strada pustie. Orașul dormea, cu luminile stinse. Numai reflectorul din turnul de gardă părea că mătură spațiul, făcînd să răsară casele clin noapte.

— Desigur ai visat, zisei eu și mă culcai din nou.

— Ascultă, tu nu auzi? A început din nou !

Ciulind urechile, auzii într-adevăr sunete vagi.

Dintr-o veche obișnuință, repetai o presupunere de pe Pămînt: «Trebuie să fie radioul, pe care am uitat să-l închid», spusei eu, pe jumătate adormit. Apoi sării în sus: «Dumnezeule! Dar cine poate fi acela care vorbește la ora aceasta?»

Din două sărituri, fui la parter. Postul de radio, aprins, era mut. Prin fereastră vedeam noaptea presărată de stele. Lunele apuseseră. Și deodată o voce țîșni din receptor:

«Here is W.A. calling New-Washington… Here is W.A., calling New Wăshington…»⁶

Apoi tăcere.

«Here is W.A…»⁷

Sunetul era foarte clar. Stația oare emitea trebuie să fi fost foarte aproape.

— Ascultă! îmi zise Martine din nou.

Eu rămăsei nemișcat, imobilizat, cu respirația tăiată. Un ușor zbîrnîit se auzea.

— Un avion?

Mă repezii-la fereastră. O mică luminiță se deplasa printre stele. Revenii la postul de radio, manevrînd cu febrilitate manetele, căutând lungimea de undă de recepție a avionului.

«W.A.,W.A. Who are you?»⁸ Spusei repede tot ce știam într-o englezească proastă. Găsii în sfîrșit lungimea de undă.potrivită.

«W.A: Who are you? Here New-France!»⁹

Auzii o exclamație înăbușită, și o voce îmi răspunse într-o franceză perfectă:

— Aci W.A., avion american. Unde vă aflați dumneavoastră?

— Dedesubtul dumneavoastră. Aprind o, lampă exterioară.

— Văd lumina dumneavoastră. Imposibil să aterizez noaptea. Vom reveni mai tîrziu.

Cîți sînteți și cine sînteți?

— Cam vreo 4000. Toți francezi. Dar dumnea voastră?

— Șapte în avion. La New-Washington, unsprezece mii, americani, francezi, canadieni și norvegieni. Păstrați aceeași lungime de undă. Vom continua să vă chemăm.

— Ați plecat de mult?

— De zece ore. Sîntem în explorare. Cînd se va face ziuă vom reveni. Acum mergem spre sud încetați apelurile dumneavoastră. Dar puneți un om de veghe la radioul dvs. Vom chema New-Washing-tonul. Sîntem foarte fericiți că nu mai sîntem singuri. Pe curînd…

Apoi își reluă chemarea: «Here is W.A.»¹⁰

În curînd urnă o lungă conversație pe care eu nu o înțelesei prea bine. Ei anunțau cum ne descoperiseră.

Nu mai știam ce să facem de bucurie. Ne duserăm să trezim pe fratele meu, care locuia cu Louis și cu Breîfort într-o casă situată numai la l00 metri de noi, apoi pe unchiul meu, pe Mihail, pe Menard și pe toți conducătorii. Efervescența noastră puse stăpinire și pe ceilalți și vestea ajunse prin telefon pina la Portul Leon, cu ordinul de a accelera lucrările pe Temerarul.

Sosi în sfîrșit și dimineața. Făcurăm pregătiri pentru a primi în mod demn pe aviatori. O cîmpie imensă, cu pămîntul tare, fu nivelată și puserăm o săgeată albă, arătînd direcția vîntului. Apoi revenii la postul de radio. Martine asigurase în acest timp permanența.

— Nimic?

— Nimic!

— Doar n-am visat amîndoi!

Așteptarăm lîngă radio două ore, înconjurați de mulțimea venită și care împingea chiar și masa mea de lucru, altădată atît de «tabu» încît nici Martine nu se atingea de ea.

La Primărie, unde se afla celălalt radio, aceeași îmbulzeală. Și deodată:

«W.A. cheamă Noua-Franță! W.A. cheamă Noua-Franță!

«Aici Noua-Franță. Ascult…»

– Zburăm deasupra unui pămînt ecuatorial. Două motoare din patru ne lasă. Credem că nu ne vom mai putea reîntoarce. Imposibil să comunicăm cu New-Washington. Vă auzim foarte slab. În cazul că vom pieri, iată poziția orașului New-Washington: latitudine 4l°32' nord, longitudine 62°l2' vest față de dumneavoastră.

— Și poziția dumneavoastră actuală?

— Aproximativ 3° latitudine nord și l2 grade longitudine est, față de dumneavoastră.

— Sînteți înarmați?

— Da. Mitraliere de bord și puști.

— Încercați să aterizați. Vă vom veni în ajutor. Ne vor trebui — făcui un calcul rapid — cam vreo douăzeci pînă la douăzeci și cinci de zile ca să fim acolo. Animalele care se aseamănă cu rinocerii sînt comestibile. Nu mîncați din fructele pe care nu le cunoașteți!

— Avem provizii pentru treizeci de zile, dacă le raționalizăm. Vom ateriza, căci și al treilea motor ne lasă.

— Feriți-vă de hydre, dacă le vedeți cumva. Și mai ales nu le lăsați să se apropie.

— Ce sînt hydrele?

— Un fel de caracatițe zburătoare. Le veți recunoaște îndată. Trageți asupra lor imediat!

— Am înțeles. Coborîm înspre cîmpie, între niște munți foarte înalți și coasta mării. Pe curînd…»

Apoi, deodată, tăcere. Plini de îngrijorare așteptam: la mai mult de 6 000 de kilometri de noi, șapte oameni luptau să-și salveze viața. Așteptarea noastră dură o oră, apoi vocea reluă:

– Am reușit. Avionul e distrus în parte, dar noi am scăpat cu toții teferi. Din nenorocire, am fost obligați să golim aproape toată benzina, iar acumulatorii noștri sînt prea puțin încărcați. Nu vom putea emite decît rar, ca să vă călăuzim spre noi.

— Vă vom înștiința chiar în clipa cînd vom pleca de aci. Vom emite la fiecare douăzeci și patra de ore terestre. La noi este ora 9 și 37. Curaj. Pe curînd!»

Plecai imediat la Portul Leon. Temerarul fu încercat chiar în aceeași zi. Era un mic vapor de 48 m lungime și 5 metri lățime, putînd deplasa cam vreo l40 de tone. Două Diesele luate de la fosta uzină, foarte puternice, îi dădeau o viteză maximă de 25 noduri.

Cu o viteză de l2 noduri putea parcurge mai mult de l0.000 de mile. Pentru mijloacele noastre reduse, era o capodoperă. Vaporul era înarmat cu o mitralieră de douăzeci de milimetri și deoarece aveam muniții în cantități relativ mici mai era înarmat și cu o artilerie de aruncătoare de rachete. Noi perfecționasem mult aceste arme din vremea eroică a bătăliei cu hydrele. În partea din față și în cea din spate, patru tuburi îngemănate, două cîte două, aruncau la cinci kilometri proiectile de douăsprezece kilograme cu o precizie mulțumitoare. De fiecare parte, alte tunuri de calibru mai mic, care aveau o bătaie pînă la șapte kilometri. După încheierea unei probe sumare — mersesem cu vaporul pînă la gurile Dordognei și înapoi — dădui dispoziție să se încarce provizii, în hrană și muniții. Plecarăm chiar a doua zi. Echipajul se compunea din doisprezece oameni, avînd în plus pe Michel ca navigator și pe Bixon ca mecanic. Dintre cei care formau echipajul, cinci serviseră ca marinari la stat. Cit despre mine, eu traversasem de trei ori Mediterana pe o mică luntre cu pînze a unui prieten și aveam cîteva națiuni rudimentare de navigație. Luarăm cu noi pe vas și o camionetă amenajată ca o replică în mai mic a camionului nostru tank și un post de radio.

Mergînd cu viteza mică, coborîrăm fluviul. La ieșirea din estuar, lansai prin radio o chemare. Echipajul avionului răspunse scurt. În același moment, Temerarul se clătină; pătrunseseră în ocean.

La o milă de țărm dădui ordin să ne îndreptăm în direcția sud. Coasta era netedă, ierboasă. De aci începe, după spusele celor cîțiva Swiss-i care se putuseră înapoia de pe teritoriul inamic, o cîmpie vastă, care se întinde în interior pînă departe, spre un lanț de munți înalți, care nu se puteau vedea de pe mare.

Stăteam eu Michel pe pasarelă. Vaporul mergea cu douăsprezece noduri, motoarele funcționau normal, marea era liniștită. Neavînd ce să fac, luai puțină apă din mare și o analizai în micul laborator de pe bord. Era foarte bogată în cloruri. Încetinind un moment, agățarăm un fel de plasă grosolană în urma vaporului. Ea ne scoase din apă o faună întreagă, dintre care unele elemente aminteau de peștii tereștri, dar altele erau complet diferite.

Soarele apuse în seara aceea cu o mare desfășurare de purpură. Ca urmare a densității mai mari a atmosferei pe Tellus, apusurile de soare sînt aci mai roșii decît pe Pămînt, deși Helios este mai albastru decît bătrânul nostru Soare. La căderea nopții micșorarăm viteza la 6 noduri, cu toate că era un strălucitor clar de lună. Mă temeam ca Temerarul să nu se izbească de vreo epavă necunoscută. Cînd se iviră zorile, străbătusem 450 de kilometri de la plecare. Coasta de răsărit continua să fie netedă. Către prînz dădurăm de un adevărat labirint încîlcit de insulițe și bancuri de nisip, dintre care nu am fi putut ieși; decît să aduc vasul în trecători nesigure, preferai să dau ordin să navigam în larg, pierzîrid din vedere țărmul. Stabilirăm orele și seriile de cart: eu preluai primul tur, Michel pe al doilea, iar cel de al treilea reveni șefului nostru de echipaj, originar de la munte, dar care făcuse serviciu cincisprezece ani la flotă.

După patru zile, fără să fi schimbat direcția sud, văzurăm din nou părnînt, ceea ce însemna că el se arcuia deci spre sud-vest, dacă nu cumva, ceea ce vedeam era o insulă. Ne aflam la cel de al 32-lea grad de latitudine nordică. Temperatura era ridicată, dar suportabilă. În seara aceleiași zile văzurăm în depărtare ceva enorm și negru care se scălda în mare. Pentru orice eventualitate încărcarăm armele, și servanții stăteau gata să tragă. Vietatea aceea enormă se îndepărtă fără să ne producă vreo neplăcere. Făcînd legătura prin radio cu Cobalt-City, aflai că, ei nu reușiseră încă, cu toate sforțările făcute, să obțină legătura cu New-Washington. Din nou pierdurăm din vedere Pămîntul. Într-o dimineață, tocmai cînd aveam de gînd să dau ordinul să fie îndreptat vasul «spre est», matelotul care făcea de sentinelă la proră ne semnală o coastă în față. Hotărîi să facem o recunoaștere. Avansînd cu ajutorul sondei, ajunserăm la două sute de metri de o plajă pustie. Poziția dată de Michel fu l9 grade, 5 minute, 44 secunde latitudine nordică și l8°22' longitudine vestică față de Cobalt-City. După toate aparențele, era capul unei insule. Părăsind proiectul de a debarca, pe care îl concepusem la un moment dat, plecarăm din nou spre sud-est. Un mesaj lansat avionului rămase întîi fără răspuns. După două ore, ne chemară ei și spuseră că abia terminaseră de respins un atac dat asupra lor de hydre și acestea nu erau verzi, ci brune și de o mărime uriașă: aveau doisprezece pînă la cincisprezece metri lungime.

Fără alte incidente, în afară de o mică furtună pe care Temerarul o învinse cu ușurință, ajunserăm să vedem continentul pe care aterizase avionul, continent care, după spusele aviatorilor, era despărțit de acela pe care se afla Cobalt-City printr-o strîmtoare largă. Pentru a da de această strîmtoare, trebuirăm să tatonăm, spre nord. După ce am înconjurat o enormă peninsulă, merserăm de-a lungul coastei, la mai puțin de l0° latitudine. Temperatura era înăbușitoare și trebuirăm să punem pălării cu boruri late și să stropim foarte des puntea metalică. Din timp în timp, marea se acoperea cu o ceață fierbinte și sufocantă și mai greu de suportat decît insolația orbitoare a lui Helios.

În sfîrșit, într-o seară, atinserăm acel punct al coastei care, după calculele noastre, ne apropia cel mai mult de avion. Cercetarăm țărmul cu descurajare. Era un veritabil mangrov, pe care arborii creșteau direct din mare și niște plaje vîscoase, moi, colcăind de o viață nedeslușită și care degajau un teribil miros pestilențial. Mă întrebam cu teamă și îngrijorare cum vom face ca să debarcăm. Foarte departe, în fundul zării, un lanț de munți gigantici își înălțau crestele la mai mult de l5 000 metri.

Merserăm de-a lungul coastei în căutarea unui loc mai ospitalier. La cîțiva kilometri de acolo găsirăm estuarul, format din turbă, al unui fluviu, în care reușirăm să intrăm, deși avea curenți foarte puternici. Urcarăm în sus pe fluviu, cu ajutorul sondei, cam vreo 90 kilometri. Apoi bancuri de mil ne opriră. Toate armele noastre erau încărcate, sentinelele și servanții dublați. Malurile, aproape peste tot mlăștinoase, hrăneau o viață dezgustătoare de putreziciuni cvasi-protozoice.

Grămezi stranii de gelatine vii, însuflețite de mișcări amiboide, se tîrau pe mîl, colorate în cenușiu sau în verde acidulat.

Mirosul de putreziciune umplea aerul, termometrul arăta 48° la umbră! Cînd se înnopta, întregul țărm se lumină de fosforescențe vii, divers colorate.

Tot căutînd mereu, găsirăm pe malul drept un banc de stînci, care părea gol, lipsit de ființe vii. Manevrînd cu cele două elice ale sale, Temerarul acostă, cablurile îl fixară de stîlpil de fier pe care noi îi înfipsesem în șistul moale. Un pod de bușteni fu așezat de noi, ca să avem pe ce duce camioneta pînă la mal.

— Cine merge? întrebă Michel. Tu și cu mine — și pe urmă?

— Tu — nu. Trebuie să rămînă aci cineva care să poată duce înapoi Temeraru! Rămîi deci!

— Atunci rămîi tu. Ești singurul geolog: astronomi avem atît de mulți!

— Eu sînt șeful aici și îți ordon să rămîi pe vas. Vei merge și tu în al doilea drum. Ia contact cu avionul. La ce distanță sîntem oare de el și în ce direcție se găsește oare?

— Cam la vreo treizeci de kilometri spre sud-vest.

Cînd știură că sîntem atît de aproape, americanii scoaseră strigăte de bucurie.

— Nu mai avem decît doi litri de apă potabilă, și nici un comprimat ca să putem steriliza alta.

— Vom fi acolo în mai puțin de două ore, cred, răspunsei eu. Pregătiți-vă. Dacă aveți combustibil, aprindeți un foc. Fumul ne va călăuzi.

Luai loc la volan. Andre Etienne, un marinar, stătea în turela mașinii, înarmată cu două aruncătoare de rachete. Puțin emoționat, îmbrățișai pe Michel, salutai pe ceilalți și pornirăm.

III MOARTEA VIOLENTA

Cu ochii fixați pe busolă, luai direcția sud-vest. Pămîntul stîncos se mai prelungi încă pe o distanță de doi sau trei kilometri, apoi terenul deveni moale. Etienne trebui să coboare, spre a pune lanțuri la cauciucuri. Cu toate că i-o interzisesem, el voi să prindă un soi de amoebă avînd vreo patruzeci de centimetri în diametru și mîna îi fu arsă ca de un acid. Acest soi de animale foiau pe aci. Unele atingeau un metru în lungime. Ele se luptau între ele dînd lupte sălbatice, dar care păreau a fi făcute cu încetinitorul, lupte în care învinsul era înglobat de pseudopodele învingătorului și digerat. Înaintarea noastră deveni foarte grea, apa țîșnea uneori de sub roți. Din fericire buruienile erau rare și mlădioase și se îndoiau sub roțile automobilului. Un miros oribil de ouă clocite, provenind din descompunerea acestor ierburi și poate din aceea a vietăților gelatinoase de aici, ne incomoda groaznic. După două ore de la plecare, zărirăm în sfîrșit în depărtare o coloană de fum. Apoi terenul urca și respingătoarele vietăți tîrîtoare dispărură. Pămîntul deveni mai tare, viteza noastră se mări și puturăm scoate lanțurile. Zării în depărtare silueta unui avion cu aripile sfărîmate. De îndată ce ne văzurăm, americanii, uitînd de orice prudență, alergară spre noi. Toți, în afară de unul singur, care era îmbrăcat în salopetă de aviator, purtau uniforma Statelor Unite Navy. Deschisei ușa din spate și le spusei să se urce în camionetă. Acum eram nouă inși înăuntru și stăteam foarte înghesuiți. De bucurie, îmi strînseră mîna și îmi scuturară brațul cu atîta putere că aproape mi-l scrîntiră. Scoțînd o sticlă de sub scaunul meu, le oferii un coniac, cu apă, nu prea rece poate, dar care fu foarte apreciat.

Cel mai vîrstnic, să tot fi avut treizeci și cinci de ani, (era comandantul) făcu prezentările. El începu cu un soi de uriaș blond, mai înalt decît mine cu un cap, căpitanul Elliot Smith. Apoi îmi prezentă un om brun, îndesat: căpitanul Ronald Brewster. Unul cît o prăjină, slab, roșcovan, deșelat, se numea Donald O'Hara și era locotenent. Înginerul Robert Wilkins, în vîrstă de treizeci de ani, avea părul castaniu, ochii căprui și o frunte mare, cu un început de chelie.

Sergentul John Pary, îndesat și el, era canadian, în sfîrșit, arătîndu-mi pe omul în salopetă de aviator:

— O surpriză pentru dumneavoastră: Andre Biraben, geograf, compatriotul dumneavoastră.

— Ia te uită ce plăcere! Am auzit adesea vorbindu-se de dumneavoastră pe Pămînt, zisei eu.

— Și în sfîrșit să mă prezint și eu: Arthur Jeans.

Eu le prezentai pe mecanicul meu și adăugai:

— Domnilor, trebuie să ne gîndim să salvăm tot ce poate fi salvat din avionul dumneavoastră, și… să plecăm repede. Ați mai văzut hydrele uriașe?

— Nu, răspunse Jeans. Dar puteți vedea rămă șițele aceleia pe care am doborît-o, de cealaltă parte a avionului.

Ne duserăm pînă acolo în camionetă. Mase enorme de cărnuri își terminau aci procesul de descompunere.

— Și dumneavoastră ați avut de-a face cu acest soi de jivine? mă întrebă Biraben.

— Desigur! Dar ale noastre erau verzi, și mai mici, și, totuși, la fel de primejdioase.

— Avionul dumneavoastră este oare un adăpost sigur?

— Da.

— În cazul acesta voi lua cu mine 4 dintre dumneavoastră. Ceilalți 3 vor rămîne aci cu marinarul meu. Demontați armele dumneavoastră de bord. Mai aveți muniții?

— Avem o foarte mare provizie de muniții.

— Atunci le vom lua la cel de al 3-lea transport. Jeans îmi indică pe Smith, pe Brewster, pe Biraben și pe Wilkins. Ceilalți se închiseră în avion. Luai pe Smith alături de mine. Vorbeau prost engleza, dar destul de bine germana. Smith o vorbea și el de-ajuns de mulțumitor și astfel puturăm schimba între noi cîteva informații. Aflai astfel că New-Washington era un fragment din Statele Unite, căzut în plin ocean teluric. Nu mai rămăseseră decît l0000 de supraviețuitori; avuseseră 45000 de morți. Însula astfel formată se întindea pe 37 de kilometri lungime și 20 de kilometri lățime. Avea o uzină de avioane, aproape distrusă de izbitură, dar pe care ei o reconstruiseră, aveau și cîmpii mănoase, arabile, foarte mari cantități de provizii și de muniții și, fapt straniu, mai multe vapoare: un crucișător ușor francez Surcouf, un distrugător american, Pope, un torpilor canadian și două vapoare comerciale, un cargobot mixt norvegian și un petrolier argentinian. Aveam un prieten din liceu pe Surcouf și aflai cu părere de rău că fusese dat dispărut cu ocazia catastrofei. Vapoarele se aflau toate în larg și veniseră aci la New-Washington, după cîtva timp, mergînd ades cu pînze improvizate, cu panouri desfundate, deteriorate ca după o bătălie, dar intacte în părțile principale. Cataclismul venise la ei sub forma unei lame gigantice ce se năpustise deodată din adîncuri asupra lor.

— De ce ați întîrziat atîta pînă să porniți în explorare?

— Aveam treburi mai urgente de făcut! Să ne îngropăm morții, să curățim dărîmăturile, să construim. Nu aveam decît puțină benzină pe care am folosit-o pentru a pune la punct unul din cele șaptesprezece avioane nu prea distruse — pe acesta — care a căzut aci.

— N-ați primit nici unul din mesajele noastre?

— Nu, niciodată, și totuși am stat la radio un an întreg, tot ascultînd, și n-am primit nici o chemare de nicăieri.

— E foarte curios. Cum ați trăit?

— Am avut foarte multe conserve. Grîul a crescut. Am pescuit pești. Cîteva forme terestre din cele venite cu noi au supraviețuit și s-au înmulțit aci considerabil. Dar din lipsă de lapte ne-au murit mulți copii, adăugă el, întristat.

Îl pusei și eu la curent cu tot ce făcusem noi. Către orele trei după-amiază ajunserăm la vasul nostru, Temerarul, Lăsai acolo pe cei salvați și plecai imediat înapoi, cu toate protestele lui Michel. Aveam să asist la un spectacol care mă îngheță de groază.

Pe cînd soseam pe locul de unde se vedea avionul, zării, puțin la dreapta, o masă enormă, gelatinoasă, avînd o frumoasă culoare violet-deschis, care se tîra cu mare viteză — cam treizeci sau patruzeci de kilometri pe oră, poate. De o formă amoeboidă, ea atingea zece metri în diametru și un metru în înălțime. Întrigat, oprii. Animalului nici nu-i păsa de asta și își continua mersul grabnic înspre avion. Ușa acestuia se deschise și canadianul ieși. El văzu camioneta oprită, îmi făcu semn cu mîna și veni înspre mine. În spatele lui apărură de asemenea Etienne, O'Hara și Jeans. Privii din nou spre monstru; bogatul său colorit violet dispăruse, el era acum cenușiu-opac, rotunjit, semănînd cu o stîncă acoperită de licheni. Pary se apropia. Prevăzînd o primejdie, pornii din nou camioneta și claxonai. Mecanicul îmi surise, îmi făcu semn iarăși cu mîna și își iuți mersul, venind spre mine. Cu cea mai mare viteză mă năpustii cu mașina înaintea lui. Sosii prea tîrziu. Monstrul redevenise brusc violet și se aruncase asupra lui. Pary îl văzu, ezită, apoi fugi spre avion. Atunci se petrecu un lucru straniu, groaznic: răsună ca o pocnitură scurtă și un fel de scînteie albăstruie țîșni izbind pe canadian, care se prăbuși. Imediat, acoperit de pseudopodele monstrului, el dispăru.

Cu gura căscată de groază, de oroare, frînai brusc. Animalul se întoarse și veni drept spre mine. Sării de pe scaun, mă urcai în cupola cu aruncătoare de rachete. Febril, așezai tuburile, încărcate de dimineață, țintii. Scînteia albăstruie țîșni din nou din monstru și lovi radiatorul. Simții o zguduitură puternică. Nu o zguduitură electrică, ci un fel de frig glacial, care mă făcu să mă zgîrcesc tot. Și eram cu degetul pe trăgaci. Cele două descărcaturi loviră în plin monstrul ajuns la zece metri. Se auziră două explozii surde, o serie de trosnete violente, însoțite de scîntei. Fîșii de gelatină zburară în toate părțile. Animalul se zgîrci ghem, apoi nu mai mișcă de loc. Pornii din nou motorul, mă apropiai cu prudență. Irizații străbătură încă în toate sensurile gelatina vie care se mai zbătea slab. Din canadian nu se mai vedea nici urmă! Prin portieră aruncai două grenade incendiare. Sub căldura intensă a flăcărilor, masa sfîrîi, se reduse și nu se mai zbătu de loc. Ceilalți veniră iute lingă mine.

— What an awful thing! zise Jeans. Și repetă în franceză : Ce oribilă lucru!

— Mă tem că nu mai putem face nimic pentru mecanicul dumneavoastră, spusei eu, zguduit încă. Cel mult îl vom putea înmormînta!

Dar cînd despicarăm, cu lovituri de secure, masa gelatinoasă zbîrcită, devenită tare ca lemnul, tot ce găsirăm fu un inel de aur.

Îndurerați, încărcarăm în camionetă două mitraliere și pe cei doi aviatori. Etienne își reluă locul sus la aruncătoarele de rachete. A doua zi mai fură făcute alte expediții pentru a se aduce și restul de arme, munițiile, motoarele electrice, tot ce mai putea fi salvat. Ultimul transport, condus de Michel, avu de luptat cu o altă «Moarte Violetă». Ei nimiciră patru din aceste dezgustătoare bestii.

De îndată ce reîmbarcarăm camioneta pe vapor, plecarăm, salutînd cu o salvă de rachete o hydră uriașă, prea curioasă, care se prăbuși fîșii, fîșii. Eram acum mai încrezător decît la ducere, căci îmi îndeplinisem misiunea și puteam acum să las conducerea vaporului pe seama unor oameni dintre care doi cel puțin știau cu adevărat ce înseamnă un vapor și erau pricepuți în navigație.

IV AM DESCOPERIT TINUTURI NECUNOSCUTE

Lăsai comandamentul tehnic lui Jeans și ofițerilor lui, Michel și cu mine rezervîndu-ne doar directivele generale. Trimisesem un mesaj la Cobalt-City. Apoi, urmînd sfatul lui Wilkins, încercai să prind New-Washington. Spre marea mea uimire, reușii, în sfîrșit. Jeans le făcu un raport succint și ne transmise apoi din partea lor mulțumirile guvernului și o invitație.

— Spre marele meu regret, nu pot primi pentru moment această invitație, răspunsei eu. Nu avem destui carburanți pentru a face cei zece mii de kilometri care ne separă de New-Washington. Trebuie să trecem mai întîi pe la Cobalt-City.

— De ce oare dumneavoastră, francezi, ați botezat cu nume american orașul dumneavoastră? se informă O'Hara.

— Pentru că seamănă foarte mult cu unul din orașele Far-Westului dumneavoastră de pe la l880 în orice caz așa cum ni l-am închipuit noi!

Abia ieșiți din apele fluviului, o apucarăm spre nord-vest. Vîntul era destul de puternic și Temerarul tangă foarte tare, spre marea neplăcere a unor stomacuri. Vorbeam pe jumătate în franceză, pe jumătate în engleză. Cînd ne lipsea vreun cuvînt, Biraben făcea pe interpretul. Prima noastră zi pe mare trecu fără vreun incident. Noaptea încetinirăm mersul, cu toate că marea se liniștise. Lăsînd pe Smith pe pasarelă, mă dusei la culcare. Dar o schimbare în legănarea Temerarului mă deșteptă. Ascultam atent, încercînd senzația că ceva nu era în ordine. Apoi înțelesei: motoarele se opriseră. Mă îmbrăcai în grabă și urcai pe punte. Întrebai pe timonier:

— Ce s-a întîmplat?

— Nu știu. M-am pomenit că s-a oprit așa, deodată, domnule comandant.

— Unde este comandantul american?

— La pupă, împreună cu inginerul.

Michel își trecu capul pe un gemuleț al cabinei.

— Ce se întîmplă oare? De ce s-a oprit vaporul?

— Nu știu. Vino încoace.

— Vin imediat.

Abia spusese acestea, că se auzi lîngă pereții vaporului un zgomot de apă mișcată de colo-colo, apoi o smucitură puternică zgudui vaporul. Auzii un sonor damn it!11 Apoi o exclamație de mirare și un strigăt îngrozit:

— Cu toții înăuntru!

Smith se și azvîlise peste mine, proiectîndu-mă pe scară în jos. Wilkins se aruncă pur și simplu înăuntru. Smith scoase capul pe punte, se asigură că era goală, trînti ușa. La lumina lămpii văzui figurile lor livide, descompuse. Auzii capota postului echipajului închizîndu-se cu zgomot. Avurăm o nouă zguduitură și, Temerarul se înclină spre tribord.

Eu mă poticnii și mă lipii de perete.

— Pentru Dumnezeu, ce se întîmplă?

Wilkins răspunse în sfîrșit:

— Caracatițe uriașe!

Mă simții înghețat de groază, încă din anii copilăriei, pe cînd citeam Douăzeci de mii de leghe sub mări, fusesem înspăimîntat de aceste animale. Eu reușii să spun:

— Come with me.¹²

Cu genunchii muiați, împleticindu-ne, urcarăm scara care conducea la pasarela acoperită. Aruncai o privire prin hubloanele mari: puntea era goală și lucea sub lune. La extremitatea din față, un fel de cablu gros se legăna, în dosul țevilor aruncătoarelor de rachete. La zece metri, la babord, o masă enormă apăru o clipă din marea neagră ca cerneala, apoi văzui în lumina lămpilor învîrtituri de brațe, profilate în lumina lunelor. Observai lungimea acestor brațe, trebuie să fi fost de douăzeci de metri. Michel veni și el lîngă noi, apoi ceilalți americani. Smith ne relată faptele. Cînd cele două elice se opriseră în același timp, el se dusese la proră cu Wilkins și, aplecîndu-se, văzuse strălucind slab niște ochi enormi. Animalul își aruncase un braț, dar nu reușise să-i atingă. Atunci ei țipaseră.

Încercarăm să pornim motoarele din nou. Ele porniră, elicele bătură apa, Temerarul tremură și avansa cîțiva metri, apoi motoarele se opriră din nou, și simțirăm altă serie de smucituri.

— Să așteptăm să se facă ziuă, ne sfătui Wilkins. Trecu tare mult timp pînă la ziuă. În zori puturăm să ne dăm seama de întreaga mărime a pericolului. Cel puțin treizeci de monștri ne încercuiseră. Nu erau caracatițe, deși la prima vedere te puteai înșela. Aveau un corp în formă de fus, ascuțit în spate, fără înotătoare, și erau lungi de zece pînă la doi

sprezece metri și doi sau trei metri în diametru. Din partea dinainte porneau șase brațe enorme, cam de vreo douăzeci de metri lungime fiecare și avînd cincizeci de centimetri în diametru la bază. Monștrii erau înarmați cu gheare lucitoare, ascuțite, care se terminau cu un vîrf în formă de suliță. Ochii, tot în număr de 6, se aflau la baza tentaculelor.

— După înfățișare, sînt veri cu hydrele, zisei eu.

— De înrudirea lor, prietene, puțin îmi pasă în clipa asta, îmi răspunse Michel. Dacă se reped cu toții deodată asupra Temerarului…

— Idiot ce sînt! De ce n-am pregătit aruncătoarele de rachete — gata de atac.

— Prea tîrziu! Dar dacă am trece țeava uneia din mitralierele avionului prin geamul rotund? Va trebui de asemenea să punem elicele în tunel… dacă mai scăpăm cu viață din asta!

Strigai echipajului:

— Aduceți o mitralieră și benzi. Și mai cu seamă nu treceți pe punte!

— Atenție! strigă Michel.

Un monstru se apropia, într-un vîrtej de tentacule. Una din ele se agăță de bordura tribordului și o smulse.

— Dacă putem omorî măcar unul din ei cu mitraliera, poate că ceilalți îl vor mînca!

Prin tubul acustic de la mașină auzirăm:

— Domnule comandant, elicele sînt libere.

— Bun, fiți gata! De îndată ce voi comanda «înainte», dați toată viteza!

Prin spațiul pe unde urcau oamenii, trei marinari urcară o mitralieră. Eu deschisei un geam, care alunecă în rama lui, și trecui prin spațiul gol țeava armei. În momentul cînd voiam să trag, Michel mă bătu pe umăr.

— Așteaptă. Lasă mai bine pe american să tragă.

Ei sînt mai obișnuiți cu armele lor.

Trecui mitraliera lui Smith, care o sprijini pe umăr, voinicește, ca un adevărat afet viu. El ținti cu minuțiozitate o caracatiță care se odihnea în golul unui val, și trase. Animalul, atins, făcu un adevărat salt afară din apă, apoi se dădu la fund. În momentul cînd Smith se pregătea să tragă asupra celei de a doua bestii, simțirăm ca o uriașă dezlănțuire de adevărată furtună. Vreo zece brațe gigantice măturară puntea, smulgînd balustradele, îndoind macaraua cea mică, rupînd plăcile de protecție ale mitralierei din față. O fereastră se sparse în țăndări și un tentacul pătrunse în dunetă, făcînd bucăți rama ferestrei. Tentaculul se agita cu furie. Michel, lovit, fu azvîrlit de perete. Țintuiți locului de groază, Wilkins și cu mine nici nu mișcarăm măcar. Jeans zăcea la pămînt, lovit la cap. Smith fu primul care reacționa. Smulgînd securea atîrnată pe perete, cu un gest puternic de tăietor de pădure, el tăie pe loc tentaculul. Prin ușa întredeschisă, sării la postul de radio, voind să lansez un S.O.S. înainte ca cele două catarge să fie sfărîmate. Temerarul nostru se aplecă pe o parte din ce în ce mai tare și auzii strigătul unui marinar: «Ne scufundăm !» Prin gemuleț văzui marea biciuită de tentacule. Apoi veni și deus ex machina care ne salvă.

Cam la vreo două sute de metri de noi, ieși din apă un enorm cap turtit, lung de mai bine de zece metri, despicat de o imensă gură cu dinți ascuțiți și albi. Noul sosit se repezi asupra primei caracatițe și o tăie în două. Apoi între el — care era însoțit de încă doi din specia lui, sosiți la împărțirea prăzii — și caracatițe se porni o luptă sălbatică, despre care nu aș putea spune precis dacă a durat o oră, sau un minut! Marea se liniști și nu mai rămase nimic decît cioturi de tentacule plutind în voia valurilor. Ne trebuiră mai mult de zece minute pînă să ne dăm seama că eram salvați. Atunci, cu toată viteza, ne năpustirăm drept spre nord.

Către seară văzurăm, în direcția babord, un arhipelag din stînci prăpăstioase, înălțînd în asfințit niște siluete în formă de ruine. Ne apropiarăm cu prudență. Nu mai eram decît la cîteva leghe, cînd zărirăm o forfoteală suspectă între două stînci dințate. Un minut mai tîrziu recunoscurăm o bandă de caracatițe și cu cîrma la tribord și cu toată viteza, le lăsarăm în urma noastră.

Noaptea foarte senină ne permise să înaintăm destul de repede. Atinserăm o caracatiță singuratică adormită care fu pulverizată de o salvă de rachete. Dimineața zărirăm o insulă.

O'Hara se urcă pe dunetă, aducînd harta pe care o făcuse după fotografiile cu infraroșii luate din avion. Astfel ne fu posibil să identificăm insula care era în fața noastră drept un ținut alungit, orientat est-vest, situată între continentul ecuatorial, de unde veneam noi, și continentul boreal. Fotografia, luată, de foarte de sus, nu arăta nici un alt detaliu, dar se putea distinge un lanț axial de munți și păduri mari. La nord-est, dincolo ele o strîrntoare largă, se zărea vîrful unui alt pămînt. Hotărîi să merg spre Capul est al primei insule, spre Capul vest al celei de a doua și către marea peninsulă de la sudul continentului Doreai.

Merserăm de-a lungul coastei de sud a primei insule. Ea era stîncoasă, abruptă și neprimitoare. Munții ei nu păreau prea înalți. La sfîrșitul zilei, ajunși la Capul est, aruncarăm ancora într-un mic golf.

În zorile roșii, țărmul se desena neted și monoton, cu puțină vegetație. La răsăritul lui Helios văzurăm mai limpede o savană care se sfîrșea în mare cu o plajă îngustă, de nisip alb. Ne apropiarăm cu ajutorul sondei și făcurăm această fericită descoperire că plaja se termina printr-un perete abrupt, astfel încît coasta nu era decît la cîțiva metri distanță de apa navigabilă, care avea o adîncime între l6 și 20 metri. Ne fu deci ușor să punem puntea mobilă și să debarcăm camioneta. În această camionetă în care înlocuisem aruncătoarele de rachete cu una din mitralierele avionului, mai ușor de mînuit, luară loc: Michel, Wilkins și Jeans. Nu fără teamă îi văzui dispărînd în susul unei pante. Ierburile culcate păstrau urma camionetei și acest fapt ne-ar fi dat posibilitatea, în caz de nereușită, să-i căutăm cu mai multă ușurință. Sub protecția armelor de pe bord, coborîi pe pămînt și vizitai împrejurimile. Putui să culeg din ierburi vreo zece specii diferite de curioase «insecte» teluriene. Urme de pași indicau prezența unei faune și mai impresionante. După două ore, zgomotul de motor îmi anunța întoarcerea camionetei.

Michel scoborî din ea, singur.

— Unde sînt ceilalți?

— Au rămas acolo.

— Unde acolo?

— Vino și ai să vezi. Am făcut o descoperire grozavă.

— Ce anume?

— Ai să vezi.

Întrigat, trecui comanda lui Smith și luai loc în automobil. Savana se legăna, întreruptă de tufișuri. Pe lîngă unul din ele rătăcea o cireada de animale, semănînd cu Goliații, dar fără coarne. Cam după o oră de mers, văzui o masă stîncoasă, înaltă de cîțiva metri și, urcat pe ea, în picioare, Jeans. Michel opri camionul exact la poalele ei. Coborîrăm și pe cealaltă parte intrarăm într-un adăpost pe sub stînci.

— Ei, ce părere ai despre asta? mă întrebă Michel.

Pe pereți, o serie de semne erau gravate, semne semănînd în chip ciudat cu caracterele sanscrite. Întîi am crezut că au vrut ei să-mi facă o glumă, dar patina timpului pe piatră mă convinse repede că greșisem gîndind astfel. Puteau fi în total trei sute, patru sute de semne.

— Și asta nu e totul. Vino să vezi.

— Așteaptă să iau o armă.

Cu mitraliera în mînă, plecarăm din nou. La două sute de metri de acolo, solul cobora într-o vale moartă, în fundul căreia se vedeau expuse o grămadă de plăci de metal, de grinzi răsucite, care păstraseră o înfățișare generală fusiformă. Wilkins se învîrtea printre aceste rămășițe.

— Ce să fie? Un avion?

— Poate. Dar nu terestru, asta e sigur!

Mă apropiai și pătrunsei în încîlcelile epavei. Plăcile erau îngropate în nisipul ce se scursese la vale. Ele erau dintr-un metal gălbui, pe care nu îl putui recunoaște, dar despre care Wilkins ne asigura că ar fi un aliaj de aluminiu.

Înginerul mă lăsă să zgîrii la baza plăcilor și se duse spre vîrful grămezii. Îl auzirăm scoțînd o exclamație, apoi chemîndu-ne la el. Strania mașină era mai puțin distrusă în partea aceasta și își păstrase forma de vîrf de țigare. Într-o despărțitură intactă se deschidea o ușă fără canat. O semiobscuritate domnea în cabina în formă de trunchi de con, în care pătrunserăm, și la început nu putui să văd nimic, decît silueta neprecisă a celor doi tovarăși ai mei. Apoi, ochii obișnuindu-mi-se cu penumbra, distinsei un fel de tablou de bord cu semne asemănătoare cu acelea din inscripțiile găsite, apoi scaune metalice înguste, cabluri de aramă rupte ce atîrnau și, crispată pe un rnîner de metal alb, o mînă mumificată. Enormă, neagră, încă musculoasă cu toată uscăciunea ei, ea nu avea decît patru degete înarmate cu gheare care trebuie să fi fost retractile (ca la pisici), încheietura mîinii era ciopîrțită.

Înstinctiv, salutarăm. Oare de cît timp mîna aceasta, crispată într-o ultimă manevră, se mumificase în această insulă pierdută? Cine era ființa care pilotase această mașină? Venise ea de pe o altă planetă, din sistemul lui Helios, de pe vreo altă stea, sau fusese și ea, ca și noi, smulsă afară din propriul ei Univers? La aceste întrebări n-aveam să găsim, decît mult mai tîrziu, un răspuns incomplet.

Scotocirăm printre rămășițele aparatului pînă seara. Descoperirile noastre fură de minimă importanță. Cîteva obiecte de metal: cutii goale, fragmente de instrumente, o carte cu paginile din aluminiu, fără nici o ilustrație, vai, apoi un ciocan avînd o formă foarte terestră, în spate, unde trebuie să fi fost așezate motoarele, blocuri informe, ruginite, și într-un tub de plumb gros, un fragment de metal alb, care, analizat apoi la New-Washington, se dovedi a fi uraniu. Făcurăm fotografii și ne întoarserăm. Era și normal ca descoperirile noastre să fie puține: unii dintre pasagerii mașinii supraviețuiseră după cum o dovedeau inscripțiile și luaseră probabil cu ei tot ce le putuse fi de vreun oarecare folos. Nu aveam timp să cercetăm toată insula. După ce o botezarăm ,.Însula Misterelor», plecarăm spre cea situată la nord-est. Debarcarăm cu mare greutate și nu puturăm aduce camioneta pe pămînt. Mica porțiune pe care o vizitarăm era aridă și populată de «vipere», neavînd nici un fel de altă viețuitoare, în afară de cîteva «insecte». Găsirăm totuși cîteva unelte Swiss-e din feltspat potasic. Mai fructuoasă și mai plină de peripeții fu explorarea noastră din capul de sud al continentului boreal.

Traserăm la mal în zori, într-un mic golf înconjurat de stînci înalte, tăiate în forme fantastice. Coborîrea pe pămînt a automobilului ne dădu mult de lucru și soarele era sus de tot cînd plecai cu Michel și cu Smith. Nu fără greutate ajunserăm pe un platou care se întindea cît vedeai cu ochii la răsărit și la nord. La sud se înălțau niște munți mici. Ne îndreptarăm spre ei, prin savana întretăiată de tufișuri. Ținutul era extrem de populat cu animale variate: Goliați, elefanți, izolați sau în turme. Deranjarăm din somn o pereche de tigrosauri fioroși, care totuși nu ne atacară. Din fericire, căci camioneta noastră nu ar fi rezistat la izbitura lor puternică. La ora 3 după masă, pe cînd ne terminam prînzul, o trupă numeroasă apăru în depărtare. Ea se apropie și recunoscurăm Swiss-i din marea rasă roșie, din rasa lui Vzlik. Imi aminteam că el îmi spusese de nenumărate ori că tribul său venea din sud, că ei se despărțiseră de poporul lor cu puține generații înainte pentru motive care îmi rămăseseră necunoscute. Această întîlnire ne necăji, căci ei ne tăiau drumul spre munți și cu firea lor războinică gata de harță, bătălia părea inevitabilă dacă mai înaintam. Dar poate că ei nu ne văzuseră, căci o cîrmiră la stinga și se pierdură la orizont. Ținurăm grabnic un consiliu de război. Eu fui de părere să ne întoarcem imediat din drum căci și așa eram destul de departe de Temerarul și ne aflam într-un ținut necunoscut. Dar Smith și Michel erau de părere să mergem mai departe în interior și să nu ne întoarcem decît a doua zi. Ne continuarăm deci drumul spre munți și la orele patru văzurăm un fel de faleză care se ridica înfața lanțului muntos. Înaltă de vreo30 de metri, ea ni se păru crenelată. Cînd furăm mai aproape, văzurăm că ea avea fortificații făcute din turnuri așezate la o distanță de vreo 20 de pași unul de altul și înalte de vreo l0 metri. La picioarele falezei, pe o adîncime de 500 pînă la 600 de metri, nu se vedea nici un arbore, nici un tufiș. Între turnuri galopau Swiss-i. Păreau foarte agitați și prin binoclu îi văzurăm cum ne arătau cu degetul. Ezitînd, încetinii mersul camionetei.

Deodată, din vîrful turnului din fața noastră, de la 400 de metri, țîșni ceva lung și negru, care pluti pe cer, apoi căzu jos. Cu un șuierat puternic, o gigantică suliță, care trebuie să fi cîntărit vreo treizeci de kilograme, se înfipse în pămînt, la cîțiva pași de noi. Frînai, apoi, recăpătîndu-mi sîngele rece, virai și accelerai.

— În zigzag îmi strigă Michel.

Mă întorsei și văzui vreo zece dîre pe cer. Ele se înfipseră vîjîind în pămînt, de jur împrejurul nostru, și trebui să răsucesc brusc volanul, virînd, ca să evit una din ele. Mitraliera noastră trase. Smith era în largul lui! Fusese campion de tir în aviația americană. Michel îmi povesti mai tîrziu că într-o nimica toată de timp el și incendiase șase turnuri. Din această fază a luptei eu nu văzui nimic. Stăteam cramponat de volan, cu piciorul apăsînd pe accelerator, zgîlțîit de pămîntul accidentat, cu capul strîns între umeri, crezînd în fiecare clipă că voi simți cum o suliță mi se înfige în spate. Și, de fapt, nici n-a lipsit mult ca s-o pățim urît. Pe cînd soseam la primii arbori care mărgineau zona dezgolită de vegetație, în spatele meu se produse un șoc violent, un zgomot de metal sfîșiat. Cîrmii brusc volanul și după cîteva minute, cînd trecui volanul lui Michel, văzui că o suliță străpunsese acoperișul, trecuse printre picioarele lui Smith și își terminase cursa înfigîndu-se cu vîrful într-o cutie mare de conserve, pe care o înțepenise în dușumea. Coada suliței depășea camionul cu doi metri. Fără să ne oprim, o tăiarăm cu ferăstrăul și astfel putui să-i examinez vîrful : era triunghiular, ghimpat și din oțel!

Noaptea făcurăm un scurt popas și pe cînd mîncam, discutarăm despre cele întîmplate.

— Este bizar, zisei eu, că acești Swiss-i cunosc metalul, ba chiar ceva mai mult: oțelul de cea mai bună calitate. Aceștia sînt cu siguranță poporul din care provine tribul lui Vzlik, ceea ce înseamnă că numai acum cîteva generații, ei mai erau încă în epoca de piatră. Swiss-ii sînt foarte inteligenți, de sigur, dar o asemenea repeziciune, în progresul lor mă uimește!

— Poate că acest progres al lor are legătură cu descoperirea noastră de pe insulă? întrebă Michel.

— Poate. Și au catapulte — sau mai degrabă baliste — care au o bătaie de peste cinci sute de metri!

— În orice caz, zise Smith în englezește, le-am dărîmat cel puțin șase turnuri.

— Da. Și acum să fugim repede. În ținutul acesta nu sîntem de loc în siguranță.

Merserăm toată noaptea. Desigur, mai avusesem eu pe lumea aceasta nopți agitate, dar nici una ca aceasta de aci. Cele trei lune răsăriseră și toată fauna planetei părea să se fi strîns în acest colț… Trebuirăm să ne croim drumul trecînd printre turme de elefanți care veneau atrași de farurile noastre. Apoi un tigrosaur ce vîna primi încărcătura noastră fără altă păgubire aparentă, în afară de o spaimă zdravănă pe care de altfel o simțirăm și noi ca și el.

De trei ori niște Goliați ne siliră să schimbăm drumul și două din cauciucurile noastre fură distruse de mușcăturile viperelor. Cu toate acestea înainte de a sa face ziuă, noi zăream rachetele lansate de Temerarul nostru și la răsăritul soarelui eram pe bord.

V PRIMEJDIA

După cîteva zile ajunserăm la gurile Dordogneî fără alte neplăceri decît o pană la motoare care ne obliga să plutim o zi duși de pînzele vasului. Deoarece înștiințasem prin radio Cobalt-City de sosirea noastră, nu am fost surprinși cînd am văzut că sîntem așteptați la confluența cu Isle de o barcă în care se aflau Martine, Louis și Vzlik. Ei se urcară pe bord și barca fu remorcată la vapor pînă la Portul Leon. Trecuse mai mult de o lună de cînd plecasem. Nu mai este nevoie să spun cît de fericit am fost s-o revăd pe Martine. Adesea, în cursul acestei călătorii primejdioase, crezusem că nu aveam s-o mai revăd niciodată.

Louis îmi întinse textul ultimului mesaj prin radio primit de la New-Washington. Îl citii cu uimire și îl trecui americanilor. Biraben li-l traduse. Conținutul putea fi rezumat astfel: New-Washington se scufunda încetul cu încetul în mare, și dacă ritmul scufundării nu se schimba, în cel mult șase luni insula va dispărea în întregime. Guvernatorul ne lansa deci un apel S,O.S.

Consiliul se întruni în prezența americanilor. Jeans luă cuvintul în franțuzește:

— Noi avem la New-Washington un crucișător francez, două torpiloare, un cargobot și un mic petrolier. Mai avem de asemenea și șaisprezece avioane în stare de zbor, dintre care patru cu elice și trei elicoptere. Dar nu mai avem nici benzină, nici păcură. Puteți dumneavoastră să ne vindeți benzină? Și să ne-o și aduceți?

— Aci nu se mai pune chestiunea de a vinde, răspunse unchiul meu. Este cea mai elementară dintre datorii ca să vă venim în ajutor. Dar marea problemă e transportarea benzinei. Alt vapor în afară de Temerarul nu avem, și el e destul de mic.

— Mai avem și găoacea Cuceritorului, zisei eu, și mai ales șlepurile remorcate, pe care foarte ușor le putem transforma în petroliere. Ce părere aveți despre această propunere? întrebai eu pe inginerii noștri.

Estranges făcu socoteala.

— l0 pînă la l2 zile de lucru pentru a construi rezervoarele. Tot atîtea zile, pe puțin, pentru dispozitivele de securitate. Asta face o lună. 2 rezervoare de l0 metri x 3x2 — adică în total l20.000 litri. Jumătate benzină și jumătate păcura.

— Noi am prefera mai puțină benzină și mai multă păcură.

— Se poate. Care este cifra exactă a rezervoare lor noastre?

— 6.000.000 de litri, zisei eu. Am oprit exploa tarea din lipsă de spațiu pentru rezerve.

— Ce distanță este între New-Washington și Port-Leon?

— Cam vreo 4.500 kilometri.

— Da, zisei eu, dar pe mare, în larg.

— Dacă vă încredințăm vasul nostru Temerarul și cîțiva oameni de ai noștri, credeți că vețireuși? îl întrebă unchiul meu pe Jeans.

— Imi asum această răspundere. Voi reuși. Micul dumneavoastră vapor este admirabil.

— Fie. Să riscăm și această ispravă.

După o lună, Temerarul pleca, remorcînd șlepul încărcat cu l45.000 litri de carburant. După cum mi-a povestit Michel mai tîrziu, călătoria s-a petrecut fără nici un fel de peripeții. Ei nu întîlniră nici caracatițe, nici alt soi de monștri. New-Washington era un ținut jos, cu două coline presărate cu case. Ei fură primiți cu salvele tunurilor de pe vapoarele de război. Tot orașul, care era situat chiar pe malul mării, era pavoazat. Muzica crucișătorului cîntă imnul american după Marseilleza și ofițerii priviră cu uimire la micul nostru Temerar cum se strecura în port. Păcura trecu direct în rezervoarele petrolierului argentinian, care se pregăti pe loc de plecare. Benzina fu trimisă în camioane la formația de aviație.

Michel fu primit de președintele New-Washington-ului, Lincoln Donaldson, apoi pe bordul vasului Surcouf, ai cărui ofițeri și echipajul fură încîntați să afle că vor regăsi o bucată de pămînt din Franța.

Locuitorii New-Washington-ului începură o muncă tenace, zi și noapte, demontînd și îngrămădind pe vapoare tot ce putea fi salvat.

Apoi Porfirio Diaz se întoarse și cargobotul norvegian împreună cu Surcouf și cele două torpiloare plecară încărcate pînă la refuz de materiale și de oameni.

Michel mă înștiința prin radio de plecarea lor.

Iar eu îl informai că obținusem de la Vzlik, mare șef al Swiss-ilor de la moartea socrului său, ca să cedeze americanilor un teritoriu, care în realitate aparținea Sswis-ilor negri, dar asupra căruia tribul lui avea drepturi, și o parte de teritoriu care îi aparținea lui cu adevărat, și care se întindea de la Drone pînă la Munții Necunoscuți. Mai obținusem și pentru noi un coridor de-a lungul Dordognei pînă la gurile ei, lingă care noi voiam să construim un port: portul dinspre Apus.

Nici noi nu stătusem degeaba în acest timp. Construisem case pentru americani în apropierea munților, pe porțiunea cu adevărat Swis-ă a teritoriului lor, exact de cealaltă parte a Dronului, în fața micului nostru post Cromul.

Și în sfîrșit sosi primul transport. Într-o dimineață, sentinela plasată la gurile Dronului îl zări. Surcouf și cargobotul, fiind prea mari, nu putură să meargă mai departe și ancorară. Torpiloarele urcară în sus pe Isle. Apoi, cu un șir de mici vase remorcate, emigranții ajunseră pe noul lor domeniu. Fu hotărât că americanii se vor mulțumi, pentru moment, numai cu teritoriul cu adevărat Swiss lăsînd pe mai tîrziu cucerirea, căci avea sa fie nevoie de o cucerire, a părții Slwip.

Michel se întoarse cu avionul cu puțin înainte de cel de al șaptelea și ultimul convoi. Însula fusese aproape în întregime acoperită de ocean, dar New-America avea deja un oraș și șapte sate și primele recolte aveau să fie adunate.

Orașul New-New-Washington, cum îi ziceau glumind americanii, avea 5.000 de locuitori. Propria noastră populație crescuse și ea, căci i se adăugaseră cei 600 de oameni de pe Surcouf, și cei 60 de argentinieni care preferaseră să trăiască în «țara latină», și cei 50 de canadieni francezi cărora le displăcuse la început colectivismul nostru, limitat totuși numai la instalațiile industriale, dar își dăduseră seama în curînd că nimeni nu-i împiedica de a se duce la liturghie dacă aveau poftă. Norvegienii, în număr de 250 — căci în momentul cataclismului mai salvaseră și pe supraviețuitorii unui pachebot al națiunii lor — se stabiliră, la cererea lor, într-o porțiune de pămînt situată pe teritoriul nostru, aproape de gurile Dordognei. Ei creară acolo un port de pescuit, în realitate, separația națiunilor nu fu absolută și se realizară căsătorii internaționale. Din fericire, femeile erau mult mai numeroase la americani și mulți dintre marinarii de pe Surcouf se și căsătoriseră la Old-New-Washington. La un an de la acest exod, pe cînd tocmai mi se născuse primul meu fiu, Bernard, Michel se căsători cu o frumoasă norvegiană de optsprezece ani, Înge Unset, fiică de comandant de cargobot.

Ii ajutarăm pe americani să-și clădească uzina de avioane. Drept mulțumire, ei ne cedară mașini-unelte și patru avioane. Impreună cu doi colegi americani descoperii, pe teritoriul lor, dar pe pămîntul Slwip (Sswis-ii negri), importante zăcăminte de petrol,

Cinci ani mai tîrziu avu loc întemeierea Statelor Unite de pe Tellus. Dar înainte de aceasta a avut loc cucerirea teritoriului Slwip, și am fost la doi pași de un război cu americanii!

Slwipsii fură aceia care declanșară bătălia. Într-o seară, vreo sută dintre ei surprinseră un mic post de pază american și masacrară zece oameni din doisprezece cît avea această garnizoană. Ultimii doi reușiră să fugă cu un automobil. De îndată ce vestea fu cunoscută, două avioane își luară zborul în căutarea ucigașilor. Le fu imposibil să-i găsească, căci pădurile acopereau întinderi imense, și cîmpiile erau pustii. O coloană ușoară, plecată cu misiunea de a aplica represalii, suferi pierderi destul de grave, fără vreun rezultat pozitiv. Atunci americanii făcură apel la noi — care aveam mai multă experiență decît ei — și la aliații noștri Swiss-ii.

Acesta a fost desigur cel mai straniu război din cîte se pot închipui! Americanii, împreună cu noi, plecați în camioane și avînd și cîte patru-cinci avioane ce zburau deasupra capetelor noastre, un elicopter ca cercetaș și înconjurați de ființe ce păreau că vin de pe altă lume, înarmați cu arcuri și săgeți!

Campania a fost grea și avurăm destule înfrîngeri. înțelegînd repede că în lupta deschisă ei vor fi învinși, Slwipsii începură să ne hărțuiască pe neașteptate la frontiere, ne otrăviră puțurile, izvoarele, pătrunseră în New-America, sau în teritoriile Sswis-ilor, și chiar peste munți în Noua-Franță. În zadar torpiloarele noastre descoperiră și bombardară două sate de ale lor de lîngă coastă. În zadar avioanele le distrugeau alte sate. Dar cînd am pătruns pe teritoriul inamic, mergînd chiar mai departe de locurile stabilite drept frontieră a New-Americii, Slwips-i crezură că pot da asaltul decisiv. În zori o hoardă de mai mult de 50.000 dintre ei se repezi în mare galop asupra taberei noastre, atacîndu-ne din toate părțile deodată. Imediat Jeans, care comanda expediția ca șef suprem, lansă un apel avioanelor care decolară de la New-Washington și de la Cobalt-City. Cu l000 de kilometri pe oră ele aveau să fie aici în scurt timp, dar vom putea rezista oare pînă la sosirea lor?

Situația era critică: noi eram în total 500 de americani și 300 de francezi, bine înarmați, firește; și 5.000 de Swiss-i — împotriva a 50.000 de inamici înarmați cu arcuri ce loveau la 400 de metri! Ne fu imposibil să profităm de mobilitatea camioanelor-automobile: inamicul ne încercui pe o adîncime de 30 de rînduri. Așezarăm în cerc cele 50 de camioane ale noastre, în afară de vechiul nostru camion blindat și, cu mitralierele pregătite, așteptarăm.

De la 600 de metri descinserăm focul. Fusese o greșeală că așteptasem atîta, și era cît pe ce să fim înecați de numărul lor mare. În zadar armele noastre automate secerau pe Slwips-i ca pe spicele de grîu copt, în zadar Swiss-ii aruncau săgeți după săgeți. Într-o nimica toată de timp noi avurăm l0 morți și peste 80 de răniți, iar Swiss-ii l00 de morți și de două ori pe atîția răniți. Vitejia Slwips-ilor era uluitoare și vitalitatea lor fenomenală. Am văzut cum unul din ei, cu umărul smuls de un obuz, alergă pînă muri, prăbușindu-se la 2 pași de un american. La cel de al 3-lea asalt al lor, ne sosiră în sfîrșit avioanele. Ele nu putură să intervină, căci lupta corp la corp începuse. În această fază a bătăliei Michel fu rănit de o săgeată la brațul drept, iar eu fui rănit în piciorul stîng, răni fără gravitate de altfel. De îndată ce inamicul fu respins, avioanele începură să secere cu mitralierele lor, aruncînd de asemeni rachete și bombe. Și asta provocă deruta Slioips-ilor. Surprinși în cîmpie, Slwips-i o luară la fugă și camioanele noastre îi urmăriră, în timp ce Vzlik, în fruntea Ssiinsi-lor lui, urmărea și masacra pe cei izolați. Mai avură loc și alte întoarceri ofensive ale Slwips-ilor și seara găsirăm într-unul din camioanele noastre pe toți ocupanții noștri morți, ciuruiți de săgețile Slwips-ilor.

Profitînd de întunericul nopții, supraviețuitorii ne scăpară. Avurăm atunci de luptat cu teribilii tigrosauri, atrași în număr mare de măcel, care și ei ne omorîră alți șase din oamenii noștri. Pierderile noastre totale se ridicau la 22 de morți americani, l2 francezi, 227 de Swiss-i iar răniți la l45 americani, 87 francezi și 960 Swiss-i. Slwips-ii lăsară pe puțin peste douăzeci de mii dintre ai lor pe cîmpul de luptă.

După această bătălie nimicitoare, americanii construiră o serie de mici forturi; apărarea acestora era ușurată de faptul că ele erau situate de-alungul unei mari falii ce se întindea de la munte pînă la mare, pe mai mult de 700 de kilometri. Cei doi ani următori se scurseră calmi, cu toții ocupîndu-ne intens de lucrările noastre. Dar văzurăm cu regret cum americanii se izolau din ce în ce mai mult la ei acasă. Nu ne mai vizitam de loc, în afară de cazuri individuale, cum eram noi, de exemplu, care ne vedeam cu echipajul avionului salvat de noi, sau cînd se făceau schimburi de materii prime sau produse manufacturate. Americanii deschiseseră mine, mai puțin bogate decît ale noastre, dar îndestulătoare pentru nevoile lor. Prea puțini dintre noi vorbeau engleza și viceversa. Obiceiurile erau diferite. Ei suspectau colectivismul nostru, de altfel destul de parțial, și acuzau Consiliul de dictatură. Mai aveau de asemenea și prejudecăți înrădăcinate împotriva indigenilor, prejudecăți pe care noi nu le împărtășeam de loc, căci două sute de copii Swiss-i frecventau școlile noastre.

În schimb aveam relații admirabile cu norvegienii. Noi le furnizam materialele necesare la construirea bărcilor și plaselor de pescuit, și ei ne aprovizionau din abundență cu produse de mare. Cîțiva pești tereștri supraviețuiseră și se înmulțiseră în proporții uimitoare. Unii pești telurieni erau și ei delicioși.

«Perioada eroică» trecuse și, pentru a preîntâmpina criticile americanilor, modificarăm instituțiile noastre. După lungi discuții, așa cum e obiceiul francez, fu hotărît că Noua Franță se compunea din :

l.Statul Cobalt, populat de 5000 de locuitori, avînd drept capitală Cobalt-City, cu 800 de locuitori, și orașul Port-Leon cu 324 de locuitori

2.Teritoriul Portul-dinspre-Apus, capitala cu același nume cuprinzînd 680 de locuitori.

3.Teritoriul Puțurilor de Petrol, unde nu mai rămăseseră decît 50 de oameni.

4.Teritoriul Beaulieu-les-Mines, pe Lacul Magic, cu capitala la Beaulieu, avînd 400 de locuitori, și Portul de Nord cu 6000 de locuitori. Astfel că Noua-Franță avea în total aproape 6000 de locuitori. Port-Leon, Portul dinspre Apus și Beaulieu aveau

consiliul lor municipal. Conducerea țării se compunea dintr-un Parlament, ales prin vot universal, compus din 50 de membri, avînd dreptul de a propune legi, votînd toate deciziile și numind miniștrii, și din Consiliul inamovibil, compus din 7 membri care inițial fură: unchiul meu, Michel, Estranges, Beuvin, Louis, preotul și cu mine. Acest Consiliu avea dreptul de veto, ce putea suspenda legea pe 6 luni și mai avea și dreptul de a propune legi. În caz de stare excepțională, stabilită cu votul majorității celor două treimi, Consiliul lua singur puterea pentru o perioadă de 6 luni, perioadă ce putea fi reînnoită. Se constituiră 3 partide politice: Partidul Colectivist al cărui șef fu Louis și care avea 20 de locuri în Parlament; Partidul Țărănesc-Conservator, care primea și el tot 20 de locuri, și Partidul Liberal, sub direcția lui Estranges, care obținu ultimele l0 locuri ce mai rămăseseră, dar din acest partid, în mod obligator, se alegeau miniștri, după buna tradiție franceză, care vrea ca minoritatea să guverneze.

Schimbarea formei noastre de guvernămînt nu transformă de loc felul nostru de trai. În timp ce uzinele și mașinile erau, ca și minele și flota, proprietate colectivă, pămîntul aparținuse din toate timpurile țăranilor, care-l cultivau. Noi dezvoltarăm rețeaua noastră rutieră și feroviară. Americanii făcură și ei la fel. Ei aveau mai multe mașini cu aburi decît noi, dar noi reușirăm să construim puternice motoare electrice. Cea mai lungă cale mergea de la Cobalt-City la Portul-dinspre-Apus, prin Portul Leon.

Relațiile noastre cu americanii se răciră încă și mai mult. Prima ceartă fu aceea relativă la distrugătorul canadian, construit în cea mai mare parte de canadieni francezi. Aceștia hotărîră să vină să locuiască cu noi și voiră, evident, să ia cu ei și vasul lor. Această hotărîre a fost izvorul a numeroase dificultăți. Pînă la urmă lăsarăm americanilor armamentul și transformarăm vasul în cargobot rapid. Al doilea punct de fricțiune dintre noi, a fost refuzul nostru de a exploata împreună cu ei zăcămintele de petrol situate la mică adâncime pe teritoriu Swiss, lîngă Muntele-Întunecat. Americanii aveau petrol la ei, deși mai în adîncime, și noi știam că Swiss-ii nu ar vedea cu ochi buni pe americani pe pămînturile lor. Dar în ziua de 5 iulie al anului al 9-lea din era teluriană, conflictul deschis era cît pe ce să izbucnească.

În acea zi, vreo doisprezece Swiss-i voiră, așa cum le dădea dreptul tratatul, să treacă pe teritoriul triunghiular, pe care-l forma partea de est a New-Americei și care se afla pe propriul lor teritoriu Swiss. Ei voiau să meargă la postul nostru de la Beaulieu-les-Monts să facă schimb cu noi, ei dîndu-ne vînat pentru vîrfuri de săgeți din oțel. Pătrunseră deci în New-America și se apropiau tocmai de postul nostru, situat pe cealaltă parte a Dronului superior, cînd fură opriți de trei americani înarmați cu mitraliere, care le vorbiră pe un ton brutal și le porunciră să facă bine să se întoarcă de unde au venit, pretenție total absurdă, căci ei se aflau la o sută de metri în linie dreaptă de Beaulieu și la depărtare de cincisprezece kilometri de frontieră, în direcția cealaltă. Adresîndu-li-se în limba franceză, șeful Swiss-ilor, Awitz, le atrase atenția asupra acestui fapt. Furioși, americanii traseră trei rafale, omorînd doi Swiss-i și rănind alți doi, printre care și pe Awitz; apoi îi făcură prizonieri. Ceilalți trecură Dronul sub o grindină de gloanțe. Ei raportară despre cele întîmplate șefului postului nostru, Pierre Lefranc, care, pentru a-și da mai bine seama de situație, veni cu ei pe malul rîului. Și el o păți rău, căci rafala pornită de pe celălalt mal mai omorî încă un Swiss și răni pe Lefranc. Turbați de furie, oamenii lui Lefranc ripostară, trăgînd vreo zece rachete care dărîmară și incendiară o fermă situată în partea americană. Întîmplarea a făcut ca eu să trec pe acolo cu Michel, chiar la cîteva minute după cele întîmplate. Urcînd pe Lefranc și pe Swiss-ii răniți în camionul meu, pornii cu toată viteza spre Cobalt. De cum sosii, mă năpustii la sediul Consiliului, care, întrunit imediat, împreună cu Parlamentul, vota starea excepțională. Lefranc, întins pe o brancardă, își făcu depoziția, care fu coroborată cu aceea a Swiss-ilor. Noi ezitam încă asupra măsurii ce trebuia luată, cînd, ne sosiră vești prin radio de la Pont-aux-Swiss, de pe Vezere. Postul nostru ne informa că se auzeau foarte clar tobele de război la Swiss-i și că numeroase coloane de fum se înălțau pe teritoriul lor. Printr-un procedeu necunoscut nouă, Vzlik și fusese pus la curent cu cele petrecute și își aduna războinicii. Fără îndoială că, într-o atare împrejurare, triburile federale vor merge alături de el, sprijinindu-l. Cunoscînd caracterul răzbunător și total lipsit de milă al aliaților noștri, mă gîndii imediat la fermele americane izolate ce se aflau de-a lungul frontierei și la masacrele ce s-ar fi putut întîmpla acolo în cîteva ore. Trimisei cu elicopterul un împuternicit la Vzlik cerîndu-i să aștepte o zi, și înconjurat de Consiliu, mă dusei la postul emițător pentru a lua contact cu New-Washington. Deja evenimentele se precipitau. Pe cînd noi toți soseam la postul nostru de radio, radiotelegrafistul îmi întinse o notă informativă: distrugătorul american ne bombarda Portul-dinspre-Apus! Temerarul și Surcouf ripostau! Spre a fi gata pentru orice eventualitate, dădurăm ordinul de mobilizare. Avioanele trebuiau să fie gata să-și ia zborul, cu armele încărcate și rezervoarele pline. Prin radio implorarăm guvernul american să-și suspende ostilitățile și să aștepte sosirea plenipotențiarilor noștri. Ei acceptară și noi aflarăm că bombardarea portului nostru încetase. Distrugătorul lor, cel care atacase, se găsea de altfel într-o stare proastă, căci pe plaja din fața lui explodase în plin o rachetă radioghidată de pe Surcouf.

Michel, cu unchiul meu și cu mine, plecarăm imediat cu avionul. După o jumătate de oră eram la New-Washington. Întrevederea fu la început furtunoasă. Americanii erau de o aroganță atît de revoltătoare, încît Michel trebui să le reamintească faptul că fără noi ei ar fi fost astăzi pradă monștrilor marini, sau ar fi rătăcit, morți de foame, pe vasele lor lipsite de păcură.

Pînă la urmă o comisie de anchetă fu desemnată, comisie din care făceau parte Jeans, Smith, unchiul meu și cu mine, cît și fratele lui Vzlik, Isszi. Acești doi americani din comisie fură cinstiți și recunoscură vinovăția oamenilor lor. Aceștia fură condamnați la zece ani de închisoare. Swiss-ii primiră l0.000 de vîrfuri de suliți drept despăgubire.

Fapt curios, după această întîmplare, în raporturile dintre noi se produse o destindere. La sfîrșitul anului l0, aceste raporturi erau atît de bune, încît puturăm propune fondarea Statelor Unite de pe Tellus. La 7 ianuarie al anului ll, o conferință întruni pe reprezentanții americani, canadieni, argentinieni, norvegieni și francezi. O constituție federală fu adoptată. Ea păstra pentru fiecare stat o largă autonomie, dar stabilea un guvern federal, care avea sediul într-un oraș care fu construit la confluența Dronului cu Dordogne, chiar pe locul unde doborîsem noi primul tigrosaur. Orașul se chemă «Unirea.» 200 de kilometri pătrați fură declarați pămîni federal. Ne-a fost foarte greu să-i convingem pe americani să recunoască inviolabilitatea prezentă și viitoare a teritoriilor Sunss-ilor.

Pînă la urmă, ea fu limitată la teritoriile aliaților noștri actuali, sau ale acelera dintre Swiss-i care ne vor deveni aliați într-un răstimp de l00 de ani. Coloniile care se vor forma în viitor vor fi pămînturi federale, pînă ce populația lor va atinge numărul de 50.000 de suflete. Ele vor trece atunci la rangul de state, libere de a-și vota constituțiile lor interne. La 25 august ale anului l2, Parlamentul federal se întruni pentru prima dată și unchiul meu fu ales președintele Statelor Unite de pe Tellus. Drapelul federal s-a înălțat pentru prima oară. Era albastru închis, cu cele 5 stele albe simbolizînd cele 5 state fondatoare: New-America, Moua-Frariță, Argentina, Canada de pe Tellus și Norvegia. Cele două limbi oficiale fură engleza și franceza. Nu voi intra în detaliile legilor care fură votate, căci ele vă conduc și astăzi. Guvernul federal fu singurul autorizat să posede o armată, o flotă, o aviație și fabrici de armament. Privind departe în viitor, noi îi rezervarăm de asemenea și energia atomică, pe care vom ajunge desigur să o posedăm și pe Tellus într-o bună zi.

VI CALEA TRASATĂ

Sînt cincizeci de ani de atunci! Și în acest timp planeta Tellus s-a învîrtit neîncetat. Președinția unchiului meu, care dură șapte ani, fu consacrată în întregime organizării. Noi dezvoltarăm căile noastre ferate mai mult pentru viitor decît pentru prezent, căci populația noastră totală nu ajungea la douăzeci și cinci de mii de suflete. Ea crescu repede, de altfel. Resursele noastre erau mari, recoltele minunate și familiile fură numeroase. Eu am avut, după cum știți, unsprezece copii și toți au trăit. Michel a avut opt. Media pe familie a fost de șase copii la prima generație, de șapte la a doua. Aici nu s-au ivit, contrar temerilor noastre, epidemii noi. Constatarăm o înălțare surprinzătoare a staturii oamenilor. Pe bătrînul nostru Pămînt, statisticile așezau media oamenilor în jurul lui l,65 m. Aceasta era, de altfel, în mare majoritate și media franceză. Or, astăzi, în Noua-Franță, ea este de l,78 m, în New-America de l,82 m și în Norvegia de l,86 m. Numai argentinienii și descendenții lor direcți au rămas în urmă, la l,7l m înălțime.

Sub președinții următori, americanul Crawford și norvegianul Hansen, noi făcurăm tot posibilul ca sforțările noastre cele mai de seamă să se îndrepte spre industrie. Construirăm o uzină de avioane în stare nu numai să construiască modele curente, ci să studieze în plus și altele noi. Înginerul american Stone realiză pe Tellus o idee pe care o avusese pe Pămînt și avionul său «Cometa» bătu toate recordurile de altitudine.

Noi am fost de asemeni și exploratori. Tot restul vieții mele l-am petrecut ca să desenez hărți geologice sau topografice, singur sau împreună cu cei doi colegi americani, apoi în curînd cu Bernard, Jacques și Martin, cei trei fii ai mei mai vîrstnici din cei șapte pe care îi am. Am zburat deasupra întregei planete, am navigat pe multe oceane și am călcat cu picioarele mele nenumărate insule și continente. Marile descoperiri! Dar le-am realizat cu un material la care niciodată nici Columb, nici Vasco de Gama n-ar fi îndrăznit să viseze că ar putea exista! M-am sufocat de căldură la Ecuator, sub arșița de 50°, am înghețat de frig la poli, am luptat împotriva Swiss-ilor roșii, negri sau galbeni, sau am făcut alianță cu ei, am înfruntat caracatițe gigantice și hydre de toate mărimile, nu fără a simți o frică teribilă. Și întotdeauna, peste tot, Michel m-a însoțit, și Martine m-a așteptat, cîteodată timp de luni de zile. Nu vreau să-mi atribui gloria tuturor acestor descoperiri. Ele ar fi fost imposibil de realizat fără curajul și inteligența, fără devotamentul marinarilor sau al aviatorilor care m-au însoțit. Michel mi-a fost cel mai neprețuit, și fără devotamentul soției mele n-aș fi scăpat teafăr din teribila boală de friguri de care am zăcut, boală care mă ținu țintuit la pat timp de șase luni, la întoarcerea mea din cea de a treia explorare. Martine m-a însoțit și ea de trei ori, împărțind cu mine, ca întotdeauna, necazurile și primejdiile, fără să se plîngă.

Și eu nu am fost singurul explorator. Pasiunea noilor descoperiri pusese stăpînire pe noi toți. Ce să spun despre faptele vitejești ale lui Paul Bringer și Nathanail Hawthorne, plecați în automobil spre sud și care făcură înconjurul «Vechiului Continent», pierdură mașina la mai mult de șapte mii de kilometri de Noua-Franță și se întoarseră pe jos, trecînd printre Goliați, tigrosauri și indigeni ostili? Ce să spunem despre aventurile pline de primejdii ale căpitanului Unset, cumnatul lui Michel, care, împreună cu fiul său Eric și cu alți l3 tovarăși, făcu primul înconjur al lumii noastre noi, pe bordul Temerarului, în 7 luni și 20 de zile?

După douăzeci de ani de la prima noastră vizită, revăzui cu Michel Însula Misterelor; acolo nimic nu se schimbase. Numai pămîntul acoperise puțin mai mult strania epavă. Întrînd din nou în cabina în care se mai afla încă mîna mumificată, văzurăm urmele pașilor noștri păstrate la adăpost de intemperii. La întoarcere, vizitarăm cetatea catapultelor. Luasem cu noi, de data aceasta, pe fiul lui Vzlik, Ssiu, care putu intra în legătură cu Swiss-ii roșii care cunoșteau oțelul. Șeful lor ne arătă furnalele lor înalte și rudimentare în care îl fabricau. El consimți să ne spună legenda.

Acum mai bine de cinci sute de ani telurieni, trei ființe stranii sosiseră, într-o barcă «ce mergea absolut singură», pe plaja situată la sud de cetatea actuală. Atacați, străinii se apărară aruncînd «flăcări». «Nu săgeți scurte, care fac bum, preciza șeful, cum avem și noi, ci flăcări lungi, albastre.» După cîteva zile, străinii fuseseră surprinși pe cînd dormeau și făcuți prizonieri. La început se iscase în trib, din cauza lor, o ceartă violentă pentru un motiv uitat, și jumătate din Swiss-ii roșii plecaseră spre nord. Din aceia coborau triburile lui Vzlik. Străinii învățaseră limba localnicilor și arătaseră Sunss-ilor cum să topească metalul. De două ori ei salvaseră tribul, slăbit de atacul Slwips-ilor «aruncînd flăcări». Ei păreau că așteaptă ceva, sau pe cineva care trebuia să vină pe calea văzduhului. Apoi ei muriseră, nu însă înainte de a fi scris o carte lungă, care a rămas ca un depozit sacru în grota-templu, împreună cu obiectele ce le aparținuseră. Am încercat să-l fac să-mi descrie ce înfățișare aveau acei străini. Șeful nu știa, clar ne duse la templu. Acolo, un foarte bătrîn Swiss ne arătă niște picturi pe stîncă: ele înfățișau trei siluete pictate în negru, bipede, cu un cap și un corp la fel ca ale noastre, dar cu brațe foarte lungi, atîrnîndu-le aproape pînă la pămînt, și avînd un singur ochi, bine desenat, așezat drept în mijlocul frunții. Comparîndu-i cu Swiss-ii reprezentați tot în desen, alături de ei, am evaluat statura străinilor la doi metri și jumătate. Cerurăm săi vedem și obiectele rămase de la ei: ni se arătară trei cărți din metal, asemănătoare ca acelea pe care noi le descoperisem în Insula: Misterelor, câteva unelte mai ușoar de recunoscut și resturile armelor «care aruncau flăcări». Erau trei tuburi de cîte 70 de centimetri lungime, lărgite la un capăt, și acoperite în interior cu cîte o placă de platină. Un fir ce se afla la celălalt capăt probabil că se racorda la o porțiune dispărută. Probabil ca acele ființe nu vroiseră să lase o arma prea puternică în mâinile unor sălbatici. În sfârșit cercetarăm cartea, făcută din pergament groasă de vreo cinci sute de foi, acoperită cu aceleași semne din cărțile de metal. Pe cînd mă văicăream la gîndul că nimeni nu va ști vreodată ce conținea această carte, bătrînul Swiss ne afirmă că era scrisă în limba lor și că el putea să o citească. După nenumărate reticențe, el luă cartea și, ținînd-o probabil de-a-ndoaselea, începu să recite pe de rost:

«Tilir, Tilir, Tilir! Acelora care vor veni prea tîrziu, salut!l Noi am sperat mereu, pînâ la capăt. Acum, doi dintre noi au murit. N u vom mai revedea niciodată pe Tilir. Să fiți buni cu Swiss-ii care s-au purtat bine cu noi…

Și bătrînul tăcu.

«Nu știu să citesc mai departe», adăugă el. Pînă la urmă am reușit să-l fac să ne mărturisească că primele rînduri din carte, învățate pe de rost, se transmiteau din preot în preot și că expresia «Tilir» trebuia să servească drept parolă, dacă și alți musafiri de același neam cu acei străini ar fi debarcat din nou pe Tellus. El îmi mărturisi de asemenea că această carte era scrisă în două limbi, o parte în limba Swiss-ă și, începînd de la jumătate încolo, în limba străinilor. Oricum ar fi fost, acest fapt ne dădea o cheie prețioasă pentru descifrarea ei și eu luai o copie foarte îngrijită după ea.

Adeseori, mi-am făurit atîtea visuri în fața acestei foi înnegrite cu caractere bizare. De atîtea ori am lăsat deoparte munca mea obișnuită pentru a începe să o traduc cu ajutorul lui Vzlik. Dar pînă la urmă n-am avut timp îndeajuns pentru ea niciodată. Abia dacă, descifrînd cu mare greutate cîte o frază de ici, alta de colo, mi-am mărit și mai mult curiozitatea, fără să mi-o pot satisface. În ea se vorbește despre Tilir, despre monștrii, catastrofe, despre gheață și despre spaime… Astăzi cartea se află la Uniune, unde nepotul meu Henri și Hoii, nepotul lui Vzlic, un Swiss care a studiat mult, încearcă amîndoi s-o traducă. Se pare că ființele care au scris-o veneau din prima planetă exterioară, care este cea mai apropiată de noi, și pe care noi o numim Ares, prin omologie cu Marte de pe vechiul nostru sistem solar. Poate că voi trăi încă îndeajuns pentru a cunoaște prin ei cheia acestei enigme. Dar va trebui ca ei să se grăbească. Și asta e tot.

Noi v-am trasat calea, vouă nu vă rămîne decît s-o urmați. Noi n-am rezolvat nici pe departe toate problemele. Cele două probleme mai importante nici măcar n-au fost abordate. Prima este aceea a coabitației a două specii inteligente pe aceeași planetă. Pentru a o rezolva nu există decît trei soluții: exterminarea noastră care ar fi pentru noi cea mai rea soluție, exterminarea Swiss-ilor, soluție pe care noi nu voim s-o primim cu nici un preț, cea de a treia ar fi acceptarea lor printre noi, ca egalii noștri, ceea ce ar implica integrarea lor în Statele Unite de pe Tellus, soluție despre care americanii nici nu vor să audă pentru moment. Pentru mine, această problemă nici nu se pune măcar. Ei sînt egalii noștri și, în unele privințe, poate chiar superiori nouă, dacă iau ca exemplu opera de matematici a lui Hoii, pînă la înălțimea de gîndire a căruia puțini dintre noi se pot ridica spre a o înțelege.

Cea de a doua problemă este aceea a coexistenței în același sistem solar, a unei alte specii inteligente, dacă necunoscuții din Insula Misterelor au venit cu adevărat de pe planeta Ares. Dacă ei vor reveni pe Tellus mai înainte ca noi înșine să fi ajuns stăpînii Spațiului, noi vom fi probabil fericiți de a-i avea pe Swiss-i ca aliați!