Robinsonii Cosmosului

I JUDECATA

Fără alt incident, cei doisprezece supraviețuitori se aliniară pe peluză, cu mîinile la ceafă, după ce aruncaseră armele la pămînt. Ultimii doi duceau pe brațe pe Honneger tatăl, leșinat încă. El fu ținut sub supraveghere cu multă grijă. Cu mitraliera în mînă, pătrunsei în castel, împreună cu Michel, conduși de unul din prizonieri. Interiorul era într-o stare jalnică. Picturile maeștrilor, agățate în rame luxoase pe pereții salonului, spînzurau jalnic, spintecate. Două stingătoare cu spumă carbonică, golite, dovedeau că un început de incendiu fusese stins cu ajutorul lor.

Găsirăm cadavrul lui Charles Honneger, pe jumătate tăiat în două, în vestibul. În parchet și în pereți erau înfipte schije. Pe o scară de piatră în spirală, coborîrăm în pivniță, a cărei ușă de fier răsuna sub loviturile date în ea de cei dinăuntru.

Abia o întredeschisei că Ida Honneger țîșni afară. Michel o prinse de mînă.

— Unde te duci?

— Tatăl meu? Fratele meu?

— Fratele dumitale a murit. Iar tată dumitale… Este încă în viață.

— Nu aveți cumva de gînd să-l ucideți?!

— Domnișoară, zisei eu, vreo zece oameni de ai noștri au murit din cauza lui — fără să mai punem la socoteală și morții dumneavoastră.

— Oh! Este îngrozitor. Pentru ce au făcut ei toate acestea? Pentru ce? zise ea, izbucnind în plîns.

— Este încă un mister pentru noi, răspunse Michel. Dar unde sînt tinerele fete pe care ei ni le-au răpit? Și domnișoara… în sfîrșit, starul de cinema!

— Mad Ducher? Aici, în pivniță. Celelalte sînt încuiate în cealaltă pivniță, în stînga, cred.

Pătrunserăm în subterană. O lampă cu petrol o lumina slab. Madeline Ducher stătea jos într-un colt și era foarte palidă.

— Nu cred că are conștiința prea liniștită, zise Michel, care adăugă, răstindu-se: scoală-te și ieși afară!

Eliberarăm pe cele trei sătence ale noastre. Urcîndu-mă din nou la parter, găsii pe Louis, sosit aci cu ceilalți membri ai Consiliului.

— Bătrînul Honneger și-a revenit. Vino să-i luaum interogatoriul.

Acesta stătea jos pe peluză, avînd pe fiica lui alături de el. Cînd ne văzu venind, se ridică.

— V-am subapreciat, domnilor. Ar fi trebuit să mă gîndesc să cîștig de partea mea pe tehnicieni. Am fi stăpînit toată această lume!

— Și în ce scop? spusei eu.

— În ce scop? Dar nu vedeți oare că aveam aici o ocazie unică de a dirija evoluția umană? În câteva generații, noi am fi putut produce supraoameni!

— Cu materialul dumneavoastră uman? îi spusei eu batjocoritor.

— Materialul meu uman nu era lipsit de calități curaj, înverșunare, tenacitate, dispreț față de primejdii, netemător de moarte. Iar dumneavoastră ați fi jucat un mare rol în proiectele mele. Greșeala mea a fost aceea de a crede că voi putea cuceri puterea: luptînd împotriva dumneavoastră. Ar fi trebuit să o fac împreună cu dumneavoastră.

El se aplecă spre fiica lui, care plîngea.

— Să nu fiți prea aspri cu ea. Nu cunoștea nimic din toate proiectele mele, și a încercat apoi să le zădărnicească. Și acum adio, domnilor.

Cu un gest iute, el duse ceva la gură.

— Cianură, zise, prăbușindu-se.

— Ei bine, cu asta vom avea un vinovat mai puțin de judecat, zise Michel, în loc de orice discurs funebru.

Oamenii noștri se apucaseră să încarce capturile în camioane: 4 mitraliere, 5 puști-mitraliere, l50 de puști și mitraliate, 50 de revolvere, muniții din belșug. Casa asta era un adevărat arsenal. Lucru prețios, găsirăm aci o mică presă tipografică, intactă.

— Mă întreb ce voiau ei oare să facă pe Pămînt cu tot acest material?

— După spusele unui prizonier, Honneger comandita o ligă fascistă, zise Louis.

— Cu atît mai bine pentru noi, în fond. Acum avem cu ce lupta împotriva hydrelor.

— Ei, și fiindcă veni vorba de ele, știi că n-a mai revenit niciuna? Vandal tocmai disecă pe cea mică, păstrată într-un butoi cu spirt, ajutat de Breffort. E prețios băiatul acesta. A și predat cîtorva tineri arta olăritului, în felul meșteșugarilor indigeni din America de Sud.

Ne reîntoarserăm în sat. Erau orele 16. Bătălia nu durase nici măcar o zi întreagă!

Ajuns acasă, adormii istovit. Revăzui în vis vechiul meu laborator din Bordeaux, figura «patronului» urîndu-mi vacanță plăcută. («Sînt sigur că vei găsi și acolo unde te duci cîteva mici lucruri de studiat.» Oh! ironie a soartei! O întreagă planetă!); spatele lat și masiv al vărului meu Bernard în pragul ușii la mine acasă, apoi muntele retezat dintr-o dată, la sute de metri mai jos de mine. Pe la orele 6 după-amiază, fratele meu mă deșteptă și plecai să-l văd pe Vandal. El se afla într-una din sălile școlii; pe o masă, în fața lui, hydra mirosind puternic a alcool, pe jumătate disecată.

Vandal desena scheme cînd pe tablă, cînd pe hîrtie. Breffort și Massacre îl ajutau.

— Oh! iată-te, în sfîrșit, Jean, îmi zise el. Mi-aș da zece ani din viață ca să pot prezenta Academiei acest specimen! O conformație extraordinară!

Mă conduse în fața schemelor sale.

— N-am început decît rudimentar studierea anatomiei acestor animale, doar în linii mari, și totuși au ieșit la iveală mai multe lucruri importante. Aceste hydre nu ar putea fi comparate mai nimerit, din unele puncte de vedere, decît cu niște animale foarte inferioare. Ele au ceva din coelenteratele noastre, de n-ar fi decît mulțimea de nematociste, celulele urticante, aflate în tegumentele lor. Sistem circulator foarte simplu: o inimă cu două buzunare, sînge albăstrui. O singură arteră ce se ramifică, restul circulației este cavernos. O singură venă groasă ce duce la inimă. Zonele cavernoase joacă un rol foarte mare aci; chiar și atunci cînd sînt dezumflate, densitatea acestor hydre este remarcabil de slabă. Aparat digestiv cu digestie externă, prin injectarea sucurilor digestive în pradă și sugerea hranei printr-un stomac-faringe. Intestin foarte simplu. Dar; două lucruri sînt curioase. Primul: dimensiunea și complexitatea centrilor nervoși. Aci există un creier veritabil așezat într-o capsulă chitinoasă, în spatele coroanei de tentacule. Acestea sînt bogat înzestrate cu o rețea de nervi, la fel ca și acest organ curios, așezat sub creier, și care seamănă puțin cu aparatul electric al peștelui torpilă. Ochii sînt tot atît de perfecționați ca și acei ai mamiferelor noastre. Nu m-ar mira ca această jivină să fie inteligentă, într-o oarecare măsură. Al doilea: buzunarele cu hidrogen! Căci hidrogen conțin acești enormi saci cu membrane care îi umflă partea superioară a corpului și ocupă patru cincimi din tot volumul lui. Și acest hidrogen provine din descompunerea catalitică a apei, la temperatură joasă! Apa este adusă printr-un tub hidrofor, venind dintr-un tentacul special, în acest organ, unde probabil se face descompunerea. Presupun că oxigenul trece în sînge, căci organul este înconjurat de nenumărate vase capilare arteriale. Ah! Dacă vreodată am putea stăpîni secretul acestei catalize a apei!

De îndată ce buzunarele cu hidrogen sînt umflate, densitatea animalului este inferioară aceleia a aerului și el plutește în atmosferă. Puternica lui coadă turtită îi servește de aripă înotătoare, dar mai ales de cîrmă. Principalul mijloc de propulsie se află în niște saci contractili, care aruncă aer amestecat cu apă înspre spate cu o violență nemaipomenită, prin niște adevărate țevi!

Pe specimenul pe care nu l-am conservat în alcool, am excitat cu ajutorul electricității mușchii din sacii contractili; pusesem înainte de asta înăuntrul lor un inel de fier. Privește ce a devenit!

El îmi întinse un inel gros îndoit în opt.

— Forța acestor fibre musculare este prodigioasă.

A doua zi dimineața fui deșteptat de ciocănituri în ușă. Louis îmi trimitea vorbă că judecata prizonierilor valizi avea să înceapă îndată și că în calitatea mea de membru al Consiliului făceam parte din Completul de judecată al acestui Tribunal Suprem. Ieșii. Soarele albastru răsărea.

Completul de judecată se întrunise într-un hangar mare, transformat în Tribunal. El se compunea din membrii Consiliului, la care se adăugaseră oamenii mai de seamă.

Printre aceștia erau Vandal, Breffort, fratele meu Paul, Massacre, cinci țărani, Beuvin, Estranges și șase muncitori.

Noi ocupam o estradă cu o masă, iar notabilitățile erau așezate de o parte și de cealaltă a mesei noastre. Apoi un spațiu gol în care aveau să stea acuzații. În sfîrșit locul rezervat publicului, cu bănci. Toate ieșirile erau păzite de oameni înarmați. Înainte de a fi introduși acuzații, unchiul meu, care datorită vîrstei și ascendentului său moral fusese desemnat ca președinte, se ridică și zise:

— Nici unul dintre noi n-am avut încă prilejul să ne judecăm semenii, în cazul de față noi formăm o curte marțială extraordinară. Acuzații nu vor avea avocați, căci noi nu avem timp de pierdut în discuții interminabile. De aceea avem datoria de a fi cît mai drepți, cît mai imparțiali posibil. Cei doi criminali principali au murit. Și vă reamintesc că oamenii sînt rari și prețioși pe această planetă. Dar să nu uităm totuși că doisprezece dintre ai noștri au murit din vina acuzaților, și că trei dintre tinerele noastre fete au fost maltratate în mod odios. Întroduceți pe acuzați.

Îi strecurai:

— Menard de ce n-a venit?

— Lucrează cu Martine la o teorie a cataclismu lui. Este ceva foarte interesant. Vom mai vorbi noi despre asta.

Unul cîte unul, între gărzi înarmate, cei treizeci și unul de supraviețuitori valizi intrară, Ida Honneger și Madeline Ducher fiind ultimele. Unchiul meu luă din nou cuvîntul:

— Sînteți acuzați în colectiv: de omor, răpire și agresiune armată. Și în subsidiar de complot împotriva securității Statului. Se află vreun șef printre voi?

Ei ezitară un moment, apoi, împins de ceilalți, un colos roșcovan ieși în față.

— Eu comandam, cînd patronii lipseau.

— Numele dumitale, vîrsta, profesia?

— Biron Jean. Treizeci și doi de ani. Altădată eram mecanic.

— Recunoști faptele de care ești acuzat?

— Fie că le recunosc, fie că nu, tot aia e. Oricum, tot o să ne împușcați.

— Acest lucru nu este sigur. Ș-ar putea ca voi să fi fost induși în eroare. Scoateți-i afară pe ceilalți! Cum de ați ajuns să acționați în felul acesta?

— Ei bine, după prăpădul cel mare, patronul ne-a ținut un discurs, spunînd că satul este pe mîinile — scuzați-mă — unor canalii, că noi ne aflăm pe o altă planetă, că trebuie să apărăm civilizația, și — el ezită — că dacă ascultăm de el, vom fi cu toții ca seniorii din vremurile vechi.

— Ați luat parte la atacul asupra satului?

— Nu. Îi puteți întreba și pe ceilalți. Toți cei care au luat atunci parte, au murit. Aceia erau oamenii fiului patronului. De altminteri, patronul a fost furios. Charles Honneger pretindea că le-a luat doar ca ostatece. În realitate de mult timp o dorea el pe această fată. Patronul nu era de acord. Și nici eu. Levrain este acela care l-a împins.

— Care erau scopurile patronului vostru?

— V-am mai spus-o. Voia să fie stăpînul acestei lumi. Avea cantități mari de arme la castel — făcea contrabandă de arme pe Pămînt — și apoi ne avea și pe noi aceștilalți. A riscat lovitura. Ne avea la mînă. Toți făcuserăm prostii pe vremuri. El știa că dumneavoastră aproape că nu aveați arme de loc. Nu-și închipuia că le veți fabrica atît de repede!

— Bine. Ieși! Următorul.

Următorul fu tînărul blond care fluturase drapelul alb.

— Numele dumitale, vîrsta, profesia?

— Beltaire Henri. Douăzeci și trei de ani. Student în științe.

— Ce dracu căutai pe această corabie?

— Cunoșteam pe Charles Honneger. Într-o seară îmi pierdusem la pocher toți banii de pe întreaga lună. El mi-a plătit datoriile. M-a invitat la castel, și în cursul unei excursii în munți, mi-a salvat viața. Apoi s-a întîmplat cataclismul. N-am aprobat proiectele tatălui său, nici purtarea lui. Dar nu-l puteam părăsi pe Charles, îi datoram viața. N-am tras nici măcar un singur foc împotriva dumneavoastră!

— Vom verifica. Altul la rînd. Ah! încă o întrebare. Ce ocupație ai?

— Voiam să devin aerodinamist.

— Asta ne-ar putea fi de folos într-o zi, cine știe?

— Mai voiam să vă spun, de asemeni, știți… Ida Honneger… ea a făcut tot ce a putut ca să vă în științeze.

— Știm, și vom ține seama de asta.

Perindarea acuzaților continuă. Erau printre ei amestecați oameni de aproape toate profesiunile! Marea majoritate a acuzaților făcuseră parte dintr-o ligă mai mult sau mai puțin fascistă. Nu știu ce gîndeau ceilalți în acel moment, dar eu eram tare stînjenit. Mulți dintre oamenii aceștis păreau sinceri, iar unii dintre ei, chiar cinstiți. Era evident că vinovații principali muriseră. Beltaire îmi devenise simpatic prin devotamentul lui fața de prietenul său. Nici unul dintre ceilalți acuzați nu spusese nimic rău despre el. Dimpotrivă, ei confirmaseră în parte, că el nu luase parte la luptă. Fu adus cel de al douăzeci și nouălea acuzat. El declara că se numește Jules Levrain, ziarist, în vîrstă de patruzeci și șapte de ani. Era un om mic de statură, slab, cu fața aspră. Louis răsfoi hîrtiile.

— Din declarațiile martorilor, reiese că nu făceai parte dintre oamenii «de acțiune» ai lui Honneger. Erai numai musafir, dar unii presupun că erai chiar adevăratul, marele patron. Dumneata nu poți pretinde că nu ai tras asupra noastră. Ba ceva mai mult, martorii se plîng de… să zicem… violențe din partea dumitale!

— Este fals. Nu i-am văzut niciodată. Și nu eram amestecat cu nimic, în tot ce s-a întîmplat. Mă aflam la castel numai ca simplu musafir!

— Ei bine, dar știți că are un tupeu! strigă gardianul de la ușă. Chiar eu l-am văzut la mitraliera din mijloc, aceea care ne-a omorît pe Salavin și pe Robert! L-am ochit de trei ori, fără să-l pot nimeri, pe acest triplu măgar!

În sală, mulți din gardă veniți ca spectatorii aprobară. Cu toate protestările lui fu scos și Levrain afară.

— Întroduceți pe domnișoara Ducher.

Ea intră, și cu tot fardul, avea aerul abătut. Părea îngrijorată, descumpănită.

— Madeline Ducher, douăzeci și opt de ani, actriță. Dar n-am făcut absolut nimic!

— Ați fost iubita lui Honneger-tatăl, nu este așa?

— Ba chiar a amîndorura, da, da, strigă o voce în sală.

O furtună de rîsete se dezlănțui.

— E fals, strigă ea. Oh! E odios! Lăsați să fiu insultată în halul acesta!

— Bine, bine. Liniște în sală! Vom vedea. Următoarea.

— Ida Honneger, nouăsprezece ani, studentă. Ochii ei înroșiți de plîns nu o împiedicau totuși de a eclipsa cu totul pe actriță.

— Studentă în ce?

— În drept.

— Mă tem că aceste studii nu vă vor fi de prea mare folos aci. Știm că ați făcut tot ce ați putut ca să evitați drama de la casei. Dar, vai, nu ați reușit. Cel mult ați îndulcit prizonieratul celor trei tinere fete ale noastre. Puteți să ne dați relații despre cei pe care trebuie să-i judecăm?

— Pe cei mai mulți dintre ei nu-i cunosc. Biron nu era un om rău. Și Henri Beltaire merită indulgența dumneavoastră. El mi-a spus că nu a tras, și îl cred. Avea multă prietenie pentru fratele meu… Ea își înăbuși un suspin. Atît tatăl meu, cît și fratele meu nu erau nici ei oameni răi, în fond. Erau violenți, ambițioși. Cînd m-am născut eu, tata era foarte sărac. Bogăția ne-a venit deodată, și i-a îmbătat pe amîndoi. Oh! Omul acesta, Levrain, el este cauza tuturor relelor. El e acela care i-a dat tatălui meu să-l citească pe Nietzsche, și bietul tata s-a crezut un supraom. Tot el i-a insuflat proiectul acela nebunesc de a cuceri această lume nouă! Omul acesta e capabil de orice! Oh! cît îl urăsc!

Ea izbucni în plîns.

— Stați jos, domnișoară, îi spuse cu blîndețe unchiul meu. Vom delibera. Dar să n-aveți nici o teamă. Noi vă considerăm mai degrabă ca martoră.

Ne retraserăm după o perdea asistați de corpul notabilităților. Discuția fu lungă. Louis și țăranii erau pentru pedepse cît mai severe. Michel, unchiul meu, preotul și cu mine susțineam moderațiunea.

Oamenii erau rari, aci pe Tellus. Acuzații, nepricepînd nimic din tot ce se întîmplase, își urmaseră în chip firesc șefii.

Pînă la urmă căzurăm de acord. Unchiul meu citi verdictul în fața tuturor acuzaților, aduși din nou în sală:

«Jules Levrain: ați fost considerat vinovat de omor, răpire și violențe cu premeditare. Sînteți condamnat la moarte prin spînzurătoare. Sentința se va executa pînă într-o oră.»

Banditul se stăpîni, dar păli îngrozitor. Un freamat prelung trecu prin rîndurile acuzaților.

«Henri Beltaire: sînteți recunoscut nevinovat de orice activitate dăunătoare colectivității noastre. Dar fiindcă nu ați făcut nici o încercare de a net preveni…»

— Nu puteam…

«Liniște! Spun deci: fiindcă nu ne-ați prevenit, sînteți clasat ca cetățean minor, fără dreptul de vot, pînă cînd vă veți ispăși vina de a fi avut această atitudine».

— În afară de aceasta sînt liber?

— Da, liber ca și noi, dar dacă vrei să rămîi în sat va trebui să muncești.

— Oh! Dar asta și doresc!

«Ida Honneger; sînteți recunoscută nevinovata. Dar timp de zece ani nu aveți dreptul de a fi aleasă.»

«Madeline Ducher: nimic n-a fost menținut îmentionat impotriva dumneavoastră decît că ați avut o moralitate dubioasă și legături, să zicem, sentimentale — se auziră rîsete — cu principalii criminali. Liniște! Vi se ridică orice drept politic și sînteți repartizată din oficiu la bucătării.»

«Toți ceilalți: sînteți condamnați la muncă silnică, pe un timp de maximum cinci ani tereștri, pedeapsă ce va putea fi redusă prin purtarea pe care o veți avea. Vi se ridică toate drepturile politice pe viață și nu le veți putea recăpăta decît în cazul cînd ați face acțiuni strălucite în folosul colectivității.

O undă de bucurie se ridică din grupul condamnaților, care se temuseră că vor fi pedepsiți cu mult mai multă asprime.

— Sînteți toți niște oameni de ispravă, ne strigă Biron.

— Ședința se ridică! Duceți-i de aci pe condamnați!

Preotul se duse lîngă Levrain, la cererea acestuia. Oamenii care asistaseră la proces, unii aprobînd, alții furioși, se împrăștiară.

Coborîi de pe estradă, îndreptîndu-mă spre Beltaire. Îl găsii lîngă Ida, încercînd s-o consoleze.

— Bun, spusei unchiului meu. Acum înțeleg de ce se apărau unul pe celălalt cu atîta foc.

Mă apropiai de ei:

— Unde veți locui oare? Femeia Ducher va dormi la cantină, vrînd-nevrînd. Pentru dumneavoastră însă situația e alta. Nici vorbă nu poate fi să vă reîntoarceți la castel: așa cum este pe jumătate distrus, ați fi expuși atacului hydrelor. Aci locuințele sînt rare, cu atîtea case dărîmate. Va trebui, de asemenea, să vă găsiți și de lucru. Legea interzice lenevirea, acum!

— Unde se află înscrisă această lege? întrebă Ida. Noi vrem să fim cetățeni buni și pentru asta trebuie s-o cunoaștem.

— Vai, domnișoară, ea n-a fost încă redactată. Avem un teanc întreg de texte în procesele-verbale ale Consiliului. De fapt, dumneavoastră sînteți juristă?

— Abia îmi terminasem anul II de Facultate.

— Iată deci că am găsit o muncă potrivită pentru dumneavoastră. Veți redacta Codul nostru. Am să vorbesc despre aceasta Consiliului. Cît despre dumneata, zisei eu lui Beltaire, te iau pe lîngă mine. Mă vei ajuta în munca mea de ministru al Minelor. Cu pregătirea dumitale științifică vei deveni repede un prospector foarte folositor. Salariu: mîncarea la cantină și o locuință, la fel ca mine.

Michel ne ajunse din urmă.

— Dacă vrei să-l angajezi pe Beltaire, îi zisei eu, e prea tîrziu, l-am angajat eu înaintea ta.

— Cu atît mai rău pentru mine. O voi lua pe sora mea să mă ajute.

Astronomia mai poate aștepta! De fapt ea a coborît aici cu Menard, care trebuie să ne facă astă-seară o comunicare despre teoriile lui.

Priveam spre soarele Helios sus pe cer.

— Deci comunicarea nu va avea loc imediat! Ia spune, Michel, oare ar deranja-o pe sora dacă această tînără fată ar împărți cu ea locuința pînă cînd îi vom găsi noi una?

— Iat-o că vine. Poți s-o întrebi chiar tu.

— Să faci tu asta pentru mine. Știi, mă intimidează astronoama ta de soră.

— N-ar trebui, e o fată minunată, și are multa simpatie pentru tine!

— De unde știi tu asta?

— Mi-o spune ea destul de des!

Și plecă rîzînd.

II ORGANIZAREA

După-amiază, Academia de Științe de pe Tellus se întruni în sala mare a școlii. Menard trebuia să-și țină expunerea. Erau de față Michel și Martine, Massacre, Vandal, Breffort, unchiul meu, inginerii, preotul, institutorul, Henri cu Ida, Louis, fratele meu Paul, eu, și cîțiva curioși.

Menard se urcă pe catedră:

— Vă voi expune rezultatul observațiilor și calculelor mele. Ne aflăm, așa cum știți cu toții, pe o altă lume. Să o numim Tellus, pentru că acest nume a avut precădere. Ecuatorul său trebuie să măsoare cam vreo 50 000 de kilometri. Întensitatea greutății la suprafața sa este de aproximativ 0,9 g terestre; Tellus posedă trei sateliți, la distanțe pe care eu nu le cunosc încă decît aproximativ. Cam la l00 000 kilometri — cel mai mic, Phebe, care nouă ni se pare a fi cel mai mare. La vreo 530 000 kilometri, Selene, mai mare decît vechea noastră Lună, și pe la vreo 780 000 kilometri — Artemis, care în realitate e mai mare de trei ori și mai bine. Eu am crezut mai întîi că noi am aparține unui sistem de stele duble. Nicidecum, în realitate, Sol, micul soare roșu, nu este altceva decît o mare planetă exterioară, aflată încă în stare stelară. Dar, mai departe decît ea, se situează alte planete, care se învîrtesc în jurul lui Helios, și nu în jurul lui Sol. Acesta din urmă are totuși pe puțin unsprezece sateliți. Pentru moment, sîntem în opoziție: cînd Helios apune, Sol răsare. Dar peste un oarecare timp, cam într-un sfert de an telurian aproximativ, noi vom fi în quadratura. Vom avea atunci cînd amîndoi sorii în același timp, cînd unul singur cînd nici unul — și atunci va fi cel mai comod pentru observațiile și cercetările noastre, încheie el cu satisfacție.

Zilele și nopțile sînt și rămîn egale. Ne aflam deci pe o planetă a cărei axă este foarte puțin înclinată pe planul orbitei sale. Cum, pe de alta parte, temperatura este aici moderată, cred că trebuie să ne aflăm cam pe la 45° de latitudiii nordică. Admițînd ipoteza inexistenței unei oblicitați, latitudinea Observatorului ar fi de 45° și 12 minute.

Acum am să vă împărtășesc și dumneavoastra singura ipoteză nu prea absurdă pe care am reusit s-o fac să stea în picioare. Această ipoteză mi-a venit în minte în același timp cu o alta, de altminteri, în orele care au urmat după sosirea noastra aici.

Dumneavoastră știți, fără îndoială, că unii astronomi consideră Universul drept o hypersferă — sa mai degrabă drept un hypersferoid — avînd patru dimensiuni, curbura lui urmînd cea de a patra dimensiune, și avînd grosimea de o moleculă, totul plutind într-un hyperspațiu pe care noi nu-l putem concepe decît foarte vag, prin analogie. Majoritatea teoreticienilor presupuneau chiar — cel puțin la un moment dat — că în afară de continuumul spațiu-tirnp, nu mai există nimic, nici măcar vidul, căci vidul înseamnă spațiu. Această concepție mie mi s-a părut întotdeauna a avea lipsuri și acum cred că am dovada contrariului. După teoria mea, s-ar afla în hyperspațiu o mulțime de hyper sfere-Universuri, ce plutesc, așa cum ar pluti în această cameră o mulțime de balonașe de copii. Sa luăm două din aceste baloane. Unul este vechiul nostru Univers, cu galaxia noastră și sistemul nostru solar, pierdute în această imensitate. Celălalt este Universul care cuprinde și pe Tellus, în propria sa galaxie. Dintr-o cauză necunoscută, acestei două Universuri s-au ciocnit. S-a produs o interpenetrație parțială a două continuumuri și Tellus și Pămîntul s-au aflat în același loc și în același timp, atît într-un Univers cît și în celălalt.

Din cauze la fel de necunoscute, numai un fragment din Pămînt a fost zvîrlit în noul Univers: poate că și Tellus să-și fi pierdut cîteva pene în ciocnire și astfel e posibil ca prietenii noștri terești să se ocupe acum să vîneze hydre pe cîmpiile Rhonu-lui! Un lucru este sigur și anume: cele două Universuri aveau o viteză simțitor egală și se roteau în același sens; vitezele orbitale atît a Pămîntului cît și cea a lui Tellus erau aproape egale. De nu ar fi fost așa, este puțin probabil ca noi să mai fi putut supraviețui. Aceasta ne explică de asemenea cum de a putut misiunea interplanetară în care figura vărul lui Jean Bournat, aci prezent, să bănuiască ivirea cataclismului ca venind din direcția planetei Neptun și să i-o ia înainte la întoarcerea lor spre Pămînt.

Este foarte posibil ca planetele exterioare ale vechiului nostru sistem solar să fi fost «suflate» în acest Univers și, în acest caz, cînd mă gîndesc la uimirea și uluirea ce-i va fi cuprins pe colegii mei rămași pe Pămînt, îmi vine să rîd și să fac haz de mutra lor. Dar, totuși, nu cred acest lucru.

Mai rămîn încă multe fenomene învăluite în mister. Cum se face că, după cît se pare, nu s-a produs întrepătrunderea spațiilor la nivelul atomilor, căci aceasta ar fi avut probabil ca urmare o, explozie fantastică? Cum se face că acest cataclism s-a limitat numai la strămutarea unui fragment de Pămînt în acest nou Univers? Nu știm nimic despre toate acestea. O vom ști oare vreodată? Este de asemenea atît de tulburător faptul că printr-o întîmplare cu totul de neînchipuit noi am căzut pe o planetă pe care viața protoplasmica este posibilă!

V-am mai spus că, la un moment dat, concepusem o altă ipoteză încă și mai fantastică.

M-am gînditj un moment, dacă nu cumva noi am făcut o călătorie în timp, și că ne-am ciocnit deci cu trecutul Pămîntului, cu Antecambrianul, de pildă. Înodarea s-ar fi putut face în timp, și Sol ar fi putut fi Jupiter.

Dar, în afară de faptul că această ipoteză implică nenumărate dificultăți, atît fizice cît și meta-fizice, caracteristicile planetei Tellus cît și a celorlalte planete o dezmint categoric.

Se poate presupune, de asemenea, așa cum au crezut Michel și Martine Sauvage, că ne-am ciocnit cu vechiul nostru Univers, printr-o simpla îndoire asupra ei înșiși a celei de a patra dimensiuni. În acest caz s-ar putea ca noi să ne aflau în sistemul unei stele din nebuloasa Andromedei, de exemplu, sau chiar pur și simplu la celălalt capăt al vechii noastre galaxii. Observațiili și cercetările viitoare ne-o vor dezvălui poate.

Pentru a termina și pentru a aduce un omagiul spiritului profetic al unora dintre romancieri, voi reaminti că J. H. Rosny-Aine prevăzuse un cataclism analog cu cel întîmplat acum, în carte sa Forța misterioasă. Dar acolo era vorba despre un univers compus dintr-o altă substanță decit a noastră.

Aceia dintre dumneavoastră pe care-i interesează demonstrațiile matematice pot veni să stea de vorbă cu mine.

El coborî de pe catedră și în clipa următoarl începu o vie discuție cu unchiul meu, cu Michel și cu Martine. Mă apropiai de ei, dar auzind ca vorbesc despre tensionări, cîmpuri de gravitații etc., bătui în retragere imediat.

Louis mă luă deoparte:

— Este foarte pasionantă teoria domnului Menard, dar, din punct de vedere practic, toatei acestea nu ne ajută cu nimic. E evident că vom fi nevoiți să trăim și să murim pe această planetă. Deci trebuie să ne organizăm. Avem atîtea lucruri de făcut. Tu îmi spuneai zilele trecute ca s-ar putea ca să se găsească huilă nu prea depărta de aici. O fi venit oare și acea porțiune de pămînțl aici, o data cu noi?

— Tot ce se poate. Aș fi foarte mirat dacă prăpădul n-ar fi aruncat la suprafață straturile Stefaniene sau Westfaliene; nu te alarma, aceste denumiri indică etajele cu huilă pe care s-ar putea să le întîlnim în regiunea noastră. Dar știi, asta n-ar fi mare lucru și nici ceva miraculos! Ia acolo, cîteva vine, avînd o grosime de cinci pînă la treizeci de centimetri de huilă slabă sau antracit.

— Bune și astea! Căci pentru noi este de un interes primordial ca uzina să poată produce electricitate. Știi doar că fabricarea rachetelor ne-a înghițit aproape toată rezerva de cărbune pe care o aveam. Din fericire avem stocuri de aluminiu și de duraluminiu. În lipsă de oțel…

Zilele care urmară fură pentru mine o perioadă de activitate intensă. La Consiliu, hotărîrăm să luăm o serie întreagă de măsuri de protecție. Posturi de pîndă, înzestrate cu cîte un adăpost închis ermetic, au fost instalate în număr de șase, la cîțiva kilometri de sat. Ele erau aprovizionate ca pentru un asediu, legate prin telefoane rudimentare de postul central și avînd misiunea de a da alarma la cea mai mică urmă de hydră care ar fi descoperită. Locuitorii din patru ferme prea izolate fură mutați în sat, împreună cu vitele lor. Lucrările agricole pe cîmp fură efectuate sub protecția autocamioanelor înarmate cu mitraliere. Pentru a economisi carburanții, muncitorii erau aduși pînă la locul de muncă de către animalele pe care armele trebuiau să le apere. Noi perfecționarăm rachetele noastre și avurăm astfel o artilerie antiaeriană care-și dădu întreaga măsură a posibilităților ei cu ocazia incursiunii a cincizeci de hydre, dintre care vreo treizeci fură doborîte.

Plecai într-o dimineață în căutarea cărbunelui împreună cu Beltaire și două gărzi înarmate. Așa cum bănuisem, zăcămîntul de huilă era în apropiere. O parte se afla în zona rămasă intactă, restul în zona moartă, iar pe alocuri cărbunele se afla chiar la suprafață.

— Ne va fi mai ușor pentru început, zise Beltaire.

— Da, dar vinele sînt probabil imposibil de urmărit în haosul acesta. Să vedem partea nedislocatâ.

Așa cum prevăzusem, prea puține vine depășeau 15 centimetri grosime. Una din ele, totuși, atingeș cincizeci și cinci de centimetri.

— Urîtă muncă în perspectivă pentru mineri zisei eu.

În calitatea mea de ministru al Minelor, rechiziționai treizeci de oameni și îi pusei să scoată buloanele de la șinele căii ferate, care ducea altădata spre gara cea mai apropiată, cît și de la acelea care duceau la cariera de argilă ce servea drept minereu de aluminiu.

Grație descoperirii lui Moissac și Wilson, în l964 se extrăgea aluminiu din argilă și nu numai din bauxită, ca altădată.

Noi am revenit totuși la vechiul procedeu, comod pentru noi, care posedam pe Tellus zăcăminte enorme de bauxită de o puritate admirabilă. Toate acestea nu se făcură fără ca d'Estranges să nu fi protestat.

— Cum vreți să aduc minereul la uzină?

— În primul rînd, vezi că din două linii ferata îți las una. În al doilea rînd, noi n-avem nevoie de o cantitate enormă de aluminiu, pentru moment cel puțin, în al treilea rînd, cum va merge uzina dumitale fără cărbune? Și în al patrulea, vom topi fier

de îndată ce voi găsi minereu. Pînă atunci, există grămezi întregi de fier vechi pe care-l poți transforma în șine. Asta e munca dumitale!

Rechiziționai de asemenea două mici locomotivei din cele 6 pe care le avea uzina, cît și vagoane în număr suficient. De la carierele de calcar, luai trei ciocane perforatoare și un compresor.

După cîteva zile, mina funcționa și satul avea electricitate.

În mină erau folosiți l7 dintre «condamnații la muncă silnică» cu paznici lîngă ei, dar aceștia aveau rolul nu atît să-i supravegheze, cît mai ales să-i apere de hydre. Foarte curînd ei încetară de a se mai considera prizonieri și chiar nici noi nu-i mai consideram ca atare. Ei fură «minerii» și sub directivele unui fost maistru miner învățară foarte repede să sape galeriile trebuitoare.

Astfel trecură 60 de zile, ocupate cu lucrări de organizare. Michel și cu unchiul meu, ajutați de ceasornicar, fabricară pendule telluriene. Noi eram foarte stingheriți de faptul că nycthemerele de aci cuprindeau douăzeci și nouă din orele noastre de pe Pămînt. De fiecare dată cînd scoteam ceasul, trebuia să facem niște calcule complicate. Două tipuri de ceasornice fură fabricate, unele împărțite în 24 de ore mari, celelalte în 29 de ore terestre. Pînă la urmă, după cîțiva ani, noi adoptarăm sistemul utilizat și astăzi, singurul care vă este cunoscut vouă : împărțirea zilei în l0 ore a cîte l00 de minute, fiecare minut cuprinzînd l00 de secunde de cîte l0 zecimi fiecare. Aceste secunde diferă foarte puțin de vechile secunde. În treacăt fie spus, unul din primele rezultate ale cataclismului a fost acela că stricase pendulele cu limbă, care mergeau anapoda, spre marea uluire a țăranilor, și aceasta din cauza valorii mai mici a lui gama.

Stocul nostru de provizii, la care se adăugase și acela găsit în pivnițele castelului, ne-ar fi îngăduit să rezistăm cam vreo zece luni terestre. Ne aflam în zona temperată a lui Tellus, zona primăverii veșnice și am fi putut obține mai multe recolte pe an, dacă grîul se aclimatiza. Suprafața din vale rămasă cultivabilă ne era îndestulătoare atîta timp cît populația nu se înmulțea prea mult. Pămîntul de pe Tellus părea fertil.

Noi reparasem un mare număr de case și acum nu mai stăteam îngrămădiți. Școala își redeschisese porțile și Marele Consiliu își avea sediul într-un hangar metalic. Ida dormea în sala arhivelor și eram sigur că acolo îl găsesc pe Beltaire, cînd avem nevoie de el.

Începusem să redactăm un embrion de Cod, schimbînd cît mai puțin posibil dreptul uzual, în vigoare pe Pămînt, dar simplificîndu-l și adaptîndu-l cerințelor de pe Tellus. Acest Cod este și astăzi în vigoare. Mai aveam de asemeni o sală comună șl o bibliotecă.

Calea ferată de la mina de huilă funcționa, de asemeni și cea de la cariera de argilă, uzina functiona pe măsura nevoilor noastre. Eram cu toții ocupăți, căci mîna de lucru nu era prea numeroasă. În sat domnea o vie activitate și te-ai fi crezut mai degrabă în vreun animat orășel terestru, decît pe suprafața unei lumi pierdute în infinitul spațiului — sau să o spun oare — a spațiilor?

În curînd căzură primele ploi, sub forma unor furtuni care stricau vremea de fiecare dată, pentril vreo zece zile. Avurăm și primele noastre nopti totale, scurte încă. Nu v-aș putea descrie impresia resimțită cînd văzui clar pentru întîia oară constealațiile, care de acum încolo aveau să fie ale noastre pentru totdeauna.

Membrii Consiliului luaseră obiceiul de a se întruni în ședințe neoficiale la unchiul meu, fie în casa lui din sat, fie mult mai des în aceea reparata de la Observator. Ne întîlneam acolo cu Vandal Massacre, absorbiți amîndoi de studierea hydrelor avînd ca ajutor pe Breffort, mai veneau și Martine, Beuvin cu soția, fratele meu și Menard, cînd îl puteam smulge de lîngă mașina lui de calculat.

Dacă în Consiliile oficiale Louis conducea dezbaterile pentru tot ce privea partea practică, aci unde se vorbea numai despre știință sau filozofiei unchiul meu, cu masiva sa erudiție, era șeful necontestat al cercului. Menard vorbea uneori și el și eram cu toții impresionați de amploarea concepțiilor pe care le dezvolta omulețul acesta cu barbă de țap. Am păstrat o minunată amintire despre acele reuniuni, căci numai acolo am cunoscut-o cu adevărat pe Martine.

Într-o seară, urcam panta foarte vesel căci, la vreo trei kilometri aproximativ de zona moartă, pe pămîntul tellurian, descoperisem în despicătura unei văgăuni un excelent minereu de fier. La drept vorbind, de altfel, nu-l descoperisem chiar eu. Unul din oamenii care mă însoțeau regulat îmi adusese o bucată din acest minereu, întrebîndu-mă ce ar putea fi. La cotitura drumului o întîlnii pe Martine.

— Iată-te. Coboram să te caut!

— Am întîrziat?

— Nu, ceilalți sînt la Observator, unde Menard le face o expunere despre o descoperire a lui.

— Și ai venit în întîmpinarea mea? zisei eu măgulit.

— Oh! N-am nici un merit. Expunerea nu mă interesează, căci eu am lucrat la ea.

— Despre ce este vorba?

— Este…

Dar n-aveam să o aflu în acea zi. Căci pe cînd vorbea, Martine ridicase ochii în sus. Ea rămase cu gura căscată și cu o groază de nespus întipărită pe figură. Mă întorsei: din aer o hydră gigantică zbura drept spre noi!

În ultima clipă, îmi recăpătai stăpînirea de sine, o culcai pe Martine la pămînt, lungindu-mă și eu alături de ea. Hydra trecu foarte aproape de noi, dar fără să ne poată lovi. Dusă de viteză, ea zbură mai mult de o sută de metri mai departe, înainte de a se putea opri. Dintr-o săritură fui în picioare.

— Fugi în sat! Sînt pomi de-a lungul drumului…

— Și dumneata?

— Am să o țin în loc, distrăgîndu-i atenția. Am s-o pot doborî cu revolverul pe care-l am la mine.

— Nu, rămîn aici!

— Fugi, pe toți dracii!

Acum era prea tîrziu ca să mai poată fugi. Știam că aveam puține șanse să pot ucide monstrul cu revolverul meu. În stîncă era o scobitură mare. Împinsei în ea pe Martine cu sila și mă așezai în fața ei. Mai înainte ca hydra să fi avut timp să-și proiecteze lancea-țepușe, trăsei cinci gloanțe: cu siguranță că ele loviseră în plin, căci cu un fluierat, bestia ondulă în aer, și se depărta puțin, îmi mai rămăseseră trei gloanțe și cuțitul meu, un cuțit suedez foarte ascuțit, ca briciul, pe care-l purtam întotdeauna cu mine. Hydra se așeză în fața noastră; tentaculele i se mișcau ca acelea ale unei caracatițe, cei șase ochi ai ei ne priveau, erau verzi albăstrui, înfricoșători. După ușoara contracție al conului central, știui că lancea-țepușe cu care izbeai va porni asupra mea. Trăsei ultimele trei gloanțe apoi, cu cuțitul în mînă, mă năpustii între tentaculele ei, ținînd capul aplecat. Ajuns dedesubtul monstrului, apucai de unul din brațele lui și trăsei cu violență. Cu toată groaznica arsură ce-mi produse la mînă, nu-i dădui drumul de loc. Pierzîndu-și echilibrul, bestia își zvîrli oribila limbă ascuțită ca o țeapă asupra Martinei, dar nu o atinse, vîrful ei îndoit se izbi cu toată puterea de stîncă, sfărîmîndu-se. În clipa următoare, lipit de pîntecele monstrului, eu îl sfîrtecam cu lovituri de cuțit. Apoi amintirile mele sînt confuze, îmi reamintesp furia mea crescîndă, fîșii de carne murdară a bestiei atîrnînd de-a lungul obrazului meu, senzația de a fi părăsit pămîntul, apoi o cădere bruscă, o izbitură…

Și atîta tot.

Cînd mi-am revenit în simțiri, eram culcat în pat, la unchiul meu. Massacre și cu fratele meu îmi dădeau îngrijiri. Mîinile îmi erau roșii umflate și partea stingă a feții mă ustura groaznic.

— Martine? întrebai eu.

— Nu are nimic. O ușoară comoție nervoasa răspunse Massacre. I-am dat un somnifer.

— Dar eu?

— Arsuri, și umărul stîng scrîntit. Ai avut noroc. Ai fost zvîrlit de la zece metri și în afara de umăr n-ai nimic, nici măcar contuzi prea mari. Un pom a atenuat izbitura, în cădere. Ți-am pus la loc umărul pe cînd erai leșinat și datorita durerii resimțite ti-ai revenit din leșin. Va trebui să stai la pat cel mult cincisprezece zile!

— Cincisprezece zile! Cînd avem atîtea de făcut? Tocmai găsisem minereu de fier…

O durere vie mă înjunghie în mîini.

— Ia spune, doctore, n-aveți nici un leac împotriva acestui venin? Mă ardegroaznic, drept să-ți spun.

— Peste cinci minute te vei simți mai bine. Ti-am pus o pomăda calmantă.

Ușa se deschise cu un zgomot ca de explozie și pe ea năvăli în cameră Michel. El se repezi spre mine cu mîna întinsă și se opri brusc cînd îmi văzu mîinile bandajate.

— Doctore?

— Nu va păți nimic.

— Oh! Scumpul meu, dragul meu prieten, fără tine sora mea ar fi fost pierdută!

— Doar n-ai fi vrut să ne lăsăm mîncați de acest soi de caracatiță care și-a greșit mediul, încercai eu să glumesc. Cel puțin a murit bestia?

— Moartă? Mai e vorbă? Zi că ai făcut-o harcea-parcea, fîșii, fîșii. Ah! Dar nu știu cum să-mi arăt recunoștința…

— Nu te mai îngrijora. Încă fiind noi pe lumea aceasta, vei avea cu siguranță ocazia să te revanșezi față de mine.

— Acum, i-o tăie scurt Massacre, lăsați-l să doarmă. O să ne facă probabil o febră puternică.

Ascultători, ei ieșiră cu toții.

Pe cînd Michel pășea pragul, îl rugai!

— Trimitemi-l pe Beltaire mîine dimineață.

Căzui într-un somn agitat, din care mă deșteptai după cîteva ore, epuizat, dar fără febră. Adormii din nou mai liniștit și mă deșteptai tocmai a doua zi foarte tîrziu. Durerea, atît la mîini cît și la obraz era mult mai puțin vie. Pe scaun, Michel dormea, chircit.

— Te-a vegheat toată noaptea, auzii vocea fratelui meu, care stătea în picioare în pragul ușii.

— Cum te mai simți?

— Mai bine, mult mai bine. Și cînd crezi oare că mă voi putea scula?

— Massacre a spus că în două-trei zile, dacă nu revine febra.

În spatele lui Paul apăru deodată Martine, aducîndu-mi o tavă pe care aburea o cană cu cafea.

— Iată pentru Hercule! Doctorul a spus că poaate mînca!

Ea puse tava jos, mă ajută să mă așez în perne, și pe cînd îmi așeza pernele la spate, ma sărută ușor pe frunte.

— Iată o foarte mică mulțumire! Cînd te gîndești că fără dumneata aș fi fost acum un cadavru inform. Brr!

Apoi ea îl clătină ușor pe Michel.

— Scoală, frățior scump! Louis te așteaptă.

Michel se deșteptă, căscă, și după ce se informa de sănătatea mea, plecă cu Paul.

— Louis va veni și el azi după-masă. Acm domnule Hercule, am să-ți dau să mănînci.

— De ce, Hercule?

— Drace! Cînd te lupți corp la corp cu hydra…

— Și eu care credeam că o spui pentru fizicul meu avantajos, spusei eu în glumă pe un ton dezolat.

— Bun, glumești, deci te vei însănătoși repede.

Ea îmi dădu să mănînc ca unui copil, apoi sa beau o ceașcă de cafea.

— E minunată, zisei eu.

— Sînt fericită că-ți place, ți-am pregătit-o cu mîna mea. Închipuiește-ți că am fost obligată mă adresez Consiliului, ca să obțin o biată amarîtă rație de cafea! A fost trecută drept medicament!

— Mă tem că va trebui să ne obișnuim să nu mai bem cafea. Este puțin probabil să existe arbori de cafea pe Tellus. Ceea ce e și mai grav, e zahărul!

— Eh! vom găsi noi vreo plantă care să producă zahăr, și dacă nu vom găsi, avem cu stupi de albine. Ne vom reîntoarce la mierea de albine.

— Da, dar numai dacă pe fîșia noastră de pamînt se găsesc flori, căci vegetația telluriană pare total lipsită de flori, pînă acum.

— Vom vedea. Cît despre mine, sînt optimistă. Am avut numai o singură șansă dintr-o mie de a rămîne în viață și iată-ne salvați!

Niște ciocănituri în ușă ne întrerupseră. Erau cei doi inseparabili, Henri și Ida.

— Am venit să-l vedem pe erou, zise acesta.

— Oh! Erou! Cînd ești încolțit și n-ai altă scăpare, eroismul este inevitabil!

— Nu știu cum, dar cred că eu m-ași fi lăsat mîncat de monstru, zise Henri.

— Chiar dacă ai fi fost cu Ida?

— Aha!

Roșii.

— Nu, nu asta am vrut să spun. Să presupunem că tu ai fi fost cu Martine, sau cu altă fată.

— Ei bine, sincer vorbind, nu știu ce aș fi făcut!

— Te calomiezi singur! Dar nu pentru asta te-am chemat la mine. Ai să te duci în recunoaștere cu cei doi oameni care mă escortau pentru a cerceta mai bine zăcămîntul de fier. Imi vei aduce probe felurite. Deoarece era tîrziu cînd l-am descoperit, nu am putut face altceva decît să arunc o privire acolo.

Vei ridica de asemenea schița celui mai bun traseu de cale ferată, dacă zăcămîntul ți se pare că merită această osteneală. Și mai ales, păzește-te de hydre; ele nu zboară totdeauna în ceată! Ați avut dovada prin cele pățite de noi. Ele pot să se repeadă asupra ta și în grup de cîte două sau trei deodată. Mai bine să iei cu tine zece oameni, și un camion. Dar dumneata, Ida, cum merge lucrarea dumitale?

— Am început să codific decretele dumneavoastră. Este curios de studiat acest drept care acum se naște. Consiliul dumneavoastră și-a arogat puteri dictatoriale.

— Această măsură este provizorie, sper. Acum trebuie dictatură. Ce mai e nou pe jos?

— Louis e furios împotriva pîndarilor care au lăsat să treacă hydra voastră făra s-o semnaleze, sub pretext că era singură. Vinovații sînt cei de la postul trei.

— Măgarii!

— Louis spune că trebuiesc împușcați!

— E exagerat. N-avem prea mulți oameni.

În realitate, prima oară cînd am ieșit din casa după cinci zile, sprijinit de o parte de Michel și de cealaltă de Martine, am aflat că ei fuseseră doar alungați din gardă și condamnați la doi anii de mină.

Puțin cîte puțin, îmi reluai viața normală.

Construirăm calea ferată care ducea la zăcămîntul de fier, cît și un furnal înalt rudimentar. Minereul — de hematită — era bogat, dar în cantitate prea mică. El trebuia să ne ajungă pentru nevoile noastre reduse. Cu toată competența lui Estranges, prima șarja fu făcută cu mare greutate. Fonta, de o calitate destul de proastă, din cauza lipsei de cărbune cu adevărat cocsificabil, fu rafinată în oțel. La drept vorbind, mai mult ca sa ne încercăm forțele, grăbirăm noi această prima șarjă, căci pentru viitorul imediat noi nu duceam lipsă de fier. Turnarăm șine și roți de vagoane. În apropierea minei, construirăm adăposturi de zid, refugii pentru muncitori în cazul unui atac al hydrelor. Locomotivele avură hangare modificate, în așa fel încît ele să se poată închide ermetic la nevoie.

Pe Tellus temperatura era mereu aceeași, o blinda temperatură de primăvară caldă. «Nopțile negre» tot creșteau în durată cu regularitate. La Observator, unchiul meu și Menard, descoperiseră cincil planate exterioare, dintre care pe cea mai apropiață se vedea o atmosferă străbătută de nori. Prin spațiile dintre acești nori se puteau vedea mării și continente.

Spectroscopul indica prezența oxigenului și al vaporilor de apă. Ea era foarte apropiată de mărimea Pămîntului și avea doi mari sateliți. Dorința de a-și extinde cuceririle este atît de profund ancorată în sufletul oamenilor, încît noi, sărmane fragmente de umanitate, nesiguri încă de a putea viețui, noi ne bucurarăm de a avea ca vecină o planetă locuibilă pentru noi!

Lîngă mină, sub protecția garnizoanei, defrișasem cam vreun hectar din pamîntul tellurian, pentru experimentare. Era un pămînt ușor, bogat în humus și format din descompunerea plantelor de aci, care băteau în cenușiu. Am pus imediat să se semene pe el grîu din diferite soiuri, cu toată dezaprobarea țăranilor, care argumentau că «nu era anotimpul potrivit». Michel a trebuit să-și sacrifice o după-masă întreagă pentru a-i convinge că pe Tellus nu existau anotimpuri în sensul terestru al cuvîntului, și că deci era cu atît mai bine pentru noi să semănăm acum, decât mai tîrziu.

În cursul defrișării avurăm de luptat cu șerpii turtiți, din care noi găsisem unul mort în descompunere, atunci cînd făcusem prima noastră explorare. Țăranii îi numiră «vipere» și acest nume le-a și rămas, cu toate că nu aveau nimic comun cu viperele terestre. Mărimea lor varia de la 50 de centimetri, pînă la 3 metri, și cu toate că nu erau propriu-zis veninoși, ei erau totuși foarte primejdioși. Mandibulele lor puternice și scobite pe dinăuntru injectau în pradă un lichid digestiv foarte activ, care producea, dacă ajutorul nu era grabnic, un fel de gangrena, o lichefiere a țesuturilor ce provoca moartea, sau în orice caz pierderea membrului înțepat. Din fericire, aceste animale foarte agresive și foarte agile erau rare. Un bou fu înțepat și muri; un om nu-și datoră salvarea decît norocului că Massacre și Vandal erau de față. Ei legară imediat foarte strâns locul înțepat și amputară piciorul atins. Acestea fură singurele lor victime.

Primele vietăți în mari cantități la suprafața lui Tellus fură furnicile. Vandal descoperi un mușuroi din aceste furnici mari și brune, al căror nume l-am uitat, în apropierea minei de fier. Ele se înnebuneau după un soi de gumă pe care o secretau plantele cenușii. Coloniile se înmulțiră cu repeziciune, și griul nostru abia își scotea capul lui verde, că noi găsirăm din ele peste tot. În lupta pe care ele o avură cu niște mici «insecte» în societăți telluriene, ele biruiră cu ușurință.

Acela a fost un timp pașnic, după asprele noastre începuturi. Munca ne absorbea toate zilele, încetul cu încetul ceea ce păruse imposibil se realiza. Mai multe luni trecură. Avurăm prima noastră recolta de grîu, minunată pe hectarul defrișat din Tellus, bună pe cîmpiile noastre terestre. Grîul părea că se aclimatizează foarte bine. Șeptelul nostru creștea și el, dar chestiunea lipsei pășunilor nu se punea încă. Plantele terestre păreau a învinge plantele autohtone. Existau deja pășuni mixte care se întindeau și de o parte și de alta și era straniu vezi pătlagina noastră cum înconjura vreun arbus prăfuit cu foile ca de zinc.

Avui atunci răgazul de a reflecta profund la nou meu destin. Imediat după cataclism resimțisem desperarea cea mai cumplită, impresia că eram exilat pentru totdeauna, fiind despărțit de prietenii mei prin distanțe formidabile, pe lîngă care oricare dintre distanțele terestre erau neant. Apoi simțisem oroarea de a fi fost zvîrlit într-o lume necunoscută, populată de monștri. Dar urgența de a acționa, războiul civil, organizarea necesară, rolul de șef în care fusesem împins acaparaseră cu totul mintea și gîndurile mele. Și acum descopeream cu stupoare că ceea ce predomina în mine era bucur aventurii, o dorință nesăbuită de a merge să vă ce se află și dincolo de zări.

Expuneam toate acestea Martinei, într-o zi, cînd mergeam amîndoi spre Observator. Michel cu dînsa nu mai lucrau de loc acolo. Ei își împărțeau timpul între «obligațiile sociale» și predarea științelor unui mic păstor, Jacques Vid care se dovedise a avea o inteligență cu mult deasupra celor obișnuite. Iar eu îi predam geologa, Vandal biologia, și fratele meu istoria Pămîntului. De atunci încoace, cu trecerea anilor, el a devenit un mare savant și, după cum știți și voi, este astazi vicepreședintele Republicii.

Dar să nu anticipăm.

— Și cînd mă gînctesc, zisei eu către Martine, că vărul meu Bernard dorise să mă ia cu el în zborul lor interplanetar și eu refuzam de fiecare dată, zicînd că voiam mai întîi să-mi termin studiile! În realitate, îmi era frică, acesta este adevărul! Eu, care aș fi fost în stare să mă duc pînă la capătul Pămîntului pentru a căuta o fosilă, simțeam o adevărată oroare la gîndul de a părăsi Pămîntul pentru un zbor interplanetar! Și cînd colo, iată-mă pe Tellus — și încă încîntat de a mă afla aici! E caraghios, nu?!…

— Pentru mine e și mai caraghios. Eram tocmai pe punctul de a încerca să combat, în teza mea, teoria spațiului curb. Și iată că am avut o dovadă răsunătoare despre veracitatea ei!

Eram tocmai la jumătatea drumului, cînd se auzi sirena răsunînd.

— Hait! Din nou bestiile acelea infecte. În adăpost!

Construisem adăposturi cam peste tot. De data aceasta, aveam cu mine, în afară de revolver și de cuțit, și o mitralieră de calibru mic. Adăpostul cel mai apropiat era la treizeci de metri.

Alergarăm într-acolo fără să ne rușinăm de loc. Forțai pe Martine să intre în adăpost și eu rămăsei în pragul ușii, gata pregătit să trag. Cîteva pietre se rostogoliră, o siluetă încovoiată, îmbrăcată în negru, apăru: era preotul.

— Ah! Dumneavoastră sînteți, domnule Bournat? Din care parte vin hydrele?

— Cred că dinspre nord. Căci sirena n-a răsunat decît odată. Întrați.

— Dumnezeule, cînd vom scăpa oare de acești monștri infernali?!

— Tare mă tem că nu prea curînd. Ah! Iată-le, au și sosit. Întrați odată, mai repede, nu sînteți înarmat!

Deasupra noastră, foarte sus, un nor verde se deplasa. Foarte aproape de el, dar puțin mai jos, mici fulgi negri și împînziră cerul: rachetele.

— Tirul prea scurt! Ah! Așa. Acum e mai bine!

Salva următoare făcuse explozie în plin. După cîteva secunde, fîșii de carne verde căzură ca ploaia în jurul adăpostului nostru. Lăsînd ușa întredeschisă, intrai din nou în adăpost. Căci și după ce hydrele erau moarte, atingerea de carnea lor urzica. Înăuntru, Martine, în timp ce privea prin ochiul de geam din sticlă groasă, vorbea cu preotul. Hydrele, înțelegînd primejdia ce le amenința dacă rămîn în grup, se lăsau să cadă în pachete de cîte 2 sau 3. Din ușă le văzui dînd ocol unei locomotive ermetic închise. Izbucnii în rîs: mecanicul dăduse drumul unui val de abur de l00°, spre marea teroare a hydrelor.

Rîdeam încă, aruncînd o privire de jur împrejur. La sud, în sat, împușcăturile pocneau și, în piața Fîntînii, cîteva hydre moarte zăceau la pămînt. Deodată cerul păru că se întunecă: sării înăuntru și trîntii ușa. O hydră trecu drept deasupra acoperișului. Înainte ca eu să fi avut timpul să introduc țeava puștii mele în crenelul fortificației, monstru era departe. Un țipăt scos de Martine mă făcu să sar în sus.

— Jean! Aici, repede!

Sării la fereastră. Afară, la cincizeci de metri, un băiat de vreo doisprezece ani fugea din toate puterile spre adăpost. O hydră îl urmărea. Deși în primejdie de moarte, copilul nu era îngrozit și folosea în fuga sa, în chip inteligent, arborii care împiedicau pe urmăritoarea sa. Văzui această scenă ca într-o străfulgerare și mă repezii afară în întîmpinarea copilului. Hydră se înălțase în aer și începea să coboare cu iuțeală asupra băiatului.

— Culcă-te la pămînt!

Copilul înțelese și se lipi de pămînt, astfel că hydră nu-l putu nimeri. Trăsei o rafală de vreo zece gloanțe, de la cincizeci de metri. Bestia sări în sus, vira și reveni din nou, atacînd. Pusei din nou arma la umăr, ochind de la treizeci de metri, de data aceasta. La al treilea glonț, arma se blocă.

Dacă aș fi stat să o înlocuiesc cu alta de schimb, copilul ar fi fost pierdut. Aruncai arma și scosei revolverul. Hydra tocmai sosea.

Atunci, gîfîind, ridicol și sublim, se repezi preotul, cu poalele anteriului ridicate. El alerga acum cu atîta repeziciune, cum nu alergase niciodată în toată viața lui. Iar atunci cîncl hydra se lăsă în jos, preotul ajunsese lîngă copil, și stătea în picioare, cu brațele încrucișate, făcînd din corpul său o pavăză pentru el. Hydra lovi în preot cu țepușa ei otrăvită. Reușind în sfîrșit să-mi deblochez arma, ciuruii monstrul de la zece metri. Hydra se prăbuși, peste corpul victimei sale.

Cît cuprindeai cu ochii nu se mai zărea nici o altă hydra. Împușcăturile încetaseră în sat. Cîteva pete verzi pluteau, sus pe cer. Scosei cadavrul preotului. Un centimetru cub din otrava hydrei omora un bou și bestia injecta din otrava ei, de fiecare dată, cel puțin de zece ori mai mult! Marine luă copilul leșinat în brațele ei robuste și coborîrăm în sat.

Locuitorii dădeau la o parte baricadele ce-și ridicaseră la ușile caselor. Pe cînd soseam, copilul își reveni din leșin și cînd Martine îl dădu marnei sale, el putea chiar să meargă.

Găsii pe Louis posomorît în Piața Fîntînii.

— Proastă zi. Doi morți aici: Pietre Evreux și Jean Claude Chart. N-au vrut să se adăpostească pentru ca să poată trage mai bine.

— Trei morți, zisei eu.

— Cine este cel de al treilea?

Îl pusei la curent cu cele întîmplate.

— Ei bine, află că nu-mi prea plac popii, dar acesta a murit ca un erou! Propun ca acestor trei morți să le facem funeralii solemne.

— Fie, cu toate că lor n-o să le mai facă nici cald, nici rece.

— Trebuie să ridicăm moralul celorlalți. Avem prea mulți oameni care se tem groaznic de monștrii aceștia. Și cu toate acestea, noi am ucis treizeci și două de hydre!

Din sala Consiliului telefonai unchiului meu pentru a-i spune că sîntem teferi. A doua zi avu loc înmormîntarea. Louis pronunță un scurt discurs la mormîntul lor, preamărind sacrificiul celor trei oameni. De la cimitir mă reîntorsei împreună cu Michel și Martine. Pe cînd o apucasem pe un drum mai scurt, peste cîmpuri, dădurăm de cadavrul unei hydre care bara drumul. Animalul era enorm, trebuie să fi măsurat peste 6 metri în lungime, în afară de tentacule. Îi dădurăm ocol. Martine era groaznic de palidă.

— Ce este, surioară? o întrebă Michel îngrijorat. Doar nu mai este nici o primejdie acum!

— Oh! Michel, mi-e frică! Lumea de aci e prea sălbatică, prea necruțătoare pentru noi! Monștrii aceștia verzi ne vor ucide pe toți, pînă la unul, cu timpul!

— Nu cred asta, spusei eu. Armamentul nostru se perfecționează pe zi ce trece. Ieri, cu mai multă prudență, n-am fi avut nici o victimă, în fond noi nu sîntem amenințați de primejdii mai mari decît acelea la care erau expuși hindușii din partea tigrilor și șerpilor.

— Pentru șerpi există seruri. Iar cît despre tigri, ei bine, aceia erau tigri, adică animale nu prea mult deosebite de noi. Dar să fii digerat în propria ta piele de acești polipi verzi, oh! Ce oroare! Apoi adăugă în șoaptă: Mi-e frică.

O reconfortarăm cît puturăm mai mult. Datr ajungînd în sat, văzurăm că ea nu era singura înspăimîntată. Trenul cu minereu de fier era opri și mecanicul vorbea cu un țăran.

— Ehei, zicea acesta, ție puțin îți pasă. În cabina ta închisă domnești. Dar noi, pînă să ne dejugăm boii și pînă să-i adăpostim, pînă să intram și noi într-un adăpost, hydrele au timp să ne ucida de zece ori! Poate să tot sune ea, sirena, că totdeauna sună prea tîrziu! Și te asigur că de fiecare dată cînd plec să lucrez la cîmp, îmi fac rugăciunea. Nu sînt liniștit decît la mine acasa. Ba, nici măcar acolo!

Auzirăm în acea zi nenumărate conversații de soiul acesta. Chiar și unii muncitori din uzină, care lucrau totuși adăpostiți, cedau în fața panicii generale, înspăimântați și ei la rîndul lor! Dacă hydrele ne-ar fi atacat zilnic, nu știu zău ce s-ar fi întîmplat. Din fericire, ele nu mai făcură nici o incursiune înainte de marea bătălie și, încetul cu încetul, tensiunea spiritelor scăzu atît de mult, încît am fost nevoiți uneori să pedepsim pe paznicii prea neglijenți.

III EXPLORAREA

Cam prin aceeași epocă, pusei perfect la puneți proiectul meu de explorare și tot pe atunci îmi dădui seama că o iubesc pe Martine. Urcam împreună în fiecare seară la casa unchiului meu, unde luam masa cu toții. Cîteodată Michel ne însoțea, dar de cele mai multe ori el o lua înaintea noastră. Îi încredințam Martinei proiectele mele și ea se dovedise un minunat sfătuitor. Mai schimbam din cînd în cînd între noi păreri asupra stadiului cercetărilor fiecăruia dintre noi și, încetul cu încetul, ajunserăm să ne povestim unul altuia amintiri personale. Aflai astfel că ea fusese orfana de la vîrsta de treisprezece ani și că Michel o crescuse. Cum el era astronom, iar ea se dovedise înzestrată pentru științele exacte, el o îndrumase spre această cale a științei. Cît despre mine, avusesem norocul ca, fiind văr primar cu Bernard Verilhac, să fiu în strînsă legătură de prietenie cu membrii primei expediții Pămînt-Marte și putui să-i dau Martinei multe amănunte inedite despre ei. Fusesem chiar și fotografiat de un reporter entuziast, între Bernard și Sigurd Olsson ca «cel mai tînăr membru al expediției», ceea ce îmi prilejuise la facultate nenumărate ironizări. Cu toate acestea, cînd fusese vorba să fiu luat pe bord cu în cel de al doilea raid, eu refuzasem, în parte pentru a nu o mîhni pe mama, care mai trăia pe atunci, ceea ce era onorabil, dar și pentru că-mi erai teamă și asta era mai puțin onorabil. Regăsii ziarele din acea epocă în biblioteca unchiului meu și îi arătai Martinei faimoasa fotografie. În schmb ea îmi arătă un alt clișeu, reprezentînd asistența la o conferință a șefului misiunii, Paul Bernadac. Cu o ușoară trăsătură de creion, ea încadra în rîndul al cincilea pe un tînăr și o fată.

— Aici sîntem noi: Michel și cu mine. Datorită calităților lui de astronom aveam locuri bune. A fost pentru mine o zi glorioasă!

— Poate că te-am întîlnit în acea zi, spusei eu, căci îl ajutam pe Bernard să treacă clișeele în aparatul de proiecție!

Cu ajutorul unei lupe, putui recunoaște obrazul Martinei încă destul de copilăros.

Astfel discutam noi amîndoi seară de seara. Apoi, fără să știu prea bine cum și cînd s-a realizat aceasta, ajunserăm să ne spunem pe nume și într-o seară, cînd Michel ne aștepta în pragul ușii, sosirăm ținîndu-ne strîns de mînă. În chip comic, el își puse ambele mîini deasupra capetelor noastre.

— Scumpii mei copii, în calitate de șef de familie, eu vă dau binecuvîntarea mea!

Puțin stingheriți, ne privirăm.

— Ei, nu cumva m-am înșelat?

— Întreab-o pe Martine!

— Întreabă-l pe Jean!

În același timp izbucnirăm în rîs toți trei.

A doua zi, după ce frămîntasem îndelung proiectele mele — expusei Consiliului planul meu de explorare.

— Poți dumneata, întrebai eu pe Estranges, să-mi transformi un camion într-un fel de tanc ușor, blindat cu duraluminiu și înarmat cu o mitralieră? Aș avea nevoie de așa ceva pentru a putea explora o parte din suprafața planetei Tellus.

— Este oare această explorare atît de necesară? întrebă Louis.

— Desigur! Știi foarte bine că resursele noastre sînt destul de precare. Zăcământul de minereu de fier abia ne va ajunge pentru doi ani — și asta daca facem economie! Cîmpiile și mlaștinile care ne înconjoară sînt foarte puțin propice pentru descoperiri de zăcăminte metalifere. Ar trebui să mergem înspre munți. Poate că pe acolo vom găsi și arbori care să ne poată da lemn de prelucrat, pentru a nu mai fi obligați să distrugem pădurile care ne-au mai rămas — și doar știi că nu mai sînt multe! Poate vom descoperi animale folositoare, sau huilă, mai știu eu ce? Poate chiar un ținut fără hydre. Este puțin probabil ca ele să se depărteze prea mult de mlaștini.

— Cită gazolină crezi că vei consuma?

— Cît consumă cel mai bun camion?

— 22 litri la sută. Încărcat și pe teren accidentat, poate să ajungă pînă la 30.

— Să admitem că aș lua cu mine l200 de litri. Aceasta mi-ar da posibilitatea să explorez împrejurimile pe o rază de 2000 de kilometri. Nu mă voi depărta atît de mult, dar trebuie să ținem seama și de ocoluri.

— Cîți oameni îți trebuiesc?

— Șapte împreună cu mine. Mă gîndesc să-l iau pe Beltaire, pe care l-am învățat cum să recunoască principalele minereuri. Apoi pe Michel, dacă vrea să meargă…

— Bineînțeles că vreau! Am să pot face în sfîrșit astronomie «pe teren».

— Tu îmi vei fi folositor mai ales pentru a stabili coordonatele și pentru ridicările topografice. Cît despre ceilalți membri, voi mai vedea.

Cu unanimitate, mai puțin un vot, acela al lui Charnier, proiectul meu fu adoptat de Consiliu. Chiar a doua zi, Estranges puse lucrătorii să înceapă la un camion lucrările de transformare cerute de mine. Se alese un camion cu fiecare din cele două roți dinapoi, duble. Geamurile, fiind prea fragile, fură înlocuite cu plăci de plexiglas, provenit din rezervele Observatorului. Sistemul de închidere al ușilor lui fu întărit cu plăci de duraluminiu, ele putînd la nevoie să astupe și geamurile, Se făcu o deschidere în despărțitura dintre postul de conducere și platformă; platforma la rîndul ei fu lărgită și transformată în spațiu locuibil: arcade puternice de oțel fură acoperite cu plăci groase de duraluminiu. Într-o cupolă situată în partea de sus fu așezată una din mitralierele de 20 mm, pivotarea ei fiind obținută printr-un sistem de pedale.

Mai luarăm cu noi în plus: 50 de rachete de l m și l0 lungime cu o bătaie mare și două puști mitraliere, plus 4 mitraliete. Mitraliera fu aprovizionată cu 800 de lovituri, puștile mitraliere cu cîte 600 fiecare, mitraliatele cu cîte 400 fiecare. 6 rezervoare suplimentare de cîte 200 litri fiecare, conțineau gazolina noastră. Șase cușete suprapuse în grupe de trei, o măsuță pliantă, lăzi pline cu alimente, care ne serveau în același timp și de scaune, instrumente, explozivi, unelte, un rezervor cu apă potabilă, un mic post de emisie recepție umpleau spațiul redus din interior, și cel de sub acoperiș. Partea locuibilă era luminată de două becuri și trei ferestre ce puteau fi astupate ermetic. Un soi de creneluri ne permiteau să tragem focuri stînd la adăpost în camion. Pe acoperiș, în jurul cupolei, fură așezate 6 cauciucuri noi. Motorul fu revizuit în întregime și am avut astfel la dispoziția mea acest camion ca pe un instrument de temut destul de puternic, bine înarmat, putînd sfida și înfrunta hydrele și dîndune posibilitatea, grație carburanților ce posedam, să străbatem 4000 de kilometri, iar în provizii aveam hrană pentru 25 zile. La probele făcute la drum obținurăm cu ușurință o medie de 60 km pe oră. Pe teren accidentat nu trebuia să ne bizuim a depăși mai mult de 30.

Eu mă ocupam, în același timp, să-mi alcătuiesc echipajul. El trebuia să cuprindă :

Un șef de misiune și geolog : Jean Bournat,

Un șef militar: Breffort.

Un zoolog și botanist: Vandal.

Un navigator: Michel Sauvage.

Un prospector: Beltaire.

Un mecanic-radio: Paul Schoeffer.

Acesta din urmă, fost mecanic navigant de aviație, era un prieten de-al lui Louis.

Nu știam pe cine să aleg pe ultimul loc. Aș fi luat cu noi din toată inima pe Massacre, dar prezența lui era cel puțin tot atît de indispensabilă în sat. Lăsai lista necompletată pe masă, Cînd mă re-întorsei acasă, pe listă se afla notat cu scrisul energic al Martine: Bucătar și infirmier: Martine Sauvage.

Cu toate rugămințile mele și acelea ale fratelui ei, a fost imposibil s-o facem să renunțe la hotărîrea ei de a merge cu noi.

Deoarece era robustă, curajoasă, și excelenta ochitoare la tir, nu am fost prea supărat de a trebui să cedez, îndeplinindu-i dorința. Eram de altfel convins că «tancul» nostru ne oferea maximum de securitate.

Ne făcurăm ultimele preparative. Fiecare își așeză cum putu cele cîteva cărți și obiecte personale pe care voia să le ia cu el. Fiecare își luă în primire cușeta. Între ele era o distanță de cel puțin 0,60 m. Martine o luă pe cea mai de sus, în dreapta, iar eu pe cea mai de sus, în stingă. Aveam sub mine cușetele lui Vandal și a lui Breffort, iar ea pe acelea a lui Michel și Beltaire. Schoeffer trebuia să doarmă pe bancheta din față, cabina fiind destul de încăpătoare pentru înălțimea lui de l,60 m. Deoarece riscam ca temperatura să devie înăbușitoare, instalarăm încă un ventilator. O trapă, ce se deschidea alături de cupolă, ne permitea să urcăm pe acoperiș. Dar la cea mai mică primejdie toată lumea trebuia să se retragă înăuntru, imediat

Ne ocuparăm locurile, într-o dimineață, la răsaritul soarelui albastru. Eu mă așezai la volan, cu Michel și Martine alături de mine; Vandal, Breffort și Schoeffer se urcară pe acoperiș. Beltaire la postul de mitralior, în turelă, ținînd legatura cu mine prin telefon. Mă asigurasem dinainte că fiecare dintre noi, inclusiv Martine, putea conduce mașina, știa să tragă cu mitraliera și să repare orice pană mai ușoară. După ce strînsesem mîna prietenilor noștri și îmbrățișai pe unchiul și pe fratele meu, pusei motorul în mișcare. Merserăm în directia castelului. În turelă, Beltaire flutură mult timp mîna, ca răspuns la batista Idei.

Eram exaltat și fericit, cîntînd cît mă ținea gura. Trecurăm de ruine, merserăm de-a lungul căii ferate și pe drumul cel nou pe care-l construisem — mai degrabă o pistă decît un drum — ajunserăm la mina de fier. Avui satisfacția să găsesc pe cei ce făceau de pază la posturile lor. Cîțiva muncitori mergeau încoace și încolo, înainte de a începe lucrul, alții mîncau. Schimbarăm cu ei semne de prietenie. Apoi începurăm să mergem pe cîmpie, printre ierburile telluriene. La început, văzurăm ici-colo plante terestre. Ele dispărură repede. După o oră, trecurăm de ultimele făgașuri ale recunoașterilor noastre anterioare și ne afundarăm în necunoscut. Un vînt ușor dinspre apus îndoia vîrfurile vegetației, care se culca sub camion cu un trosnet blînd. Pămîntul era tare, foarte neted. Fără sfîrșit se întindea savana cenușie. Cîțiva nori albi — nori «obișnuiți», remarcă Michel — pluteau spre sud.

— În ce direcție mergem? întrebă Michel, care își aranjase pe o etajeră mică instrumentele de care avea nevoie pentru îndeplinirea rolului lui de navigator.

Cu toate că inversat în raport cu cel al Pămîntului, vîrful compasului care pe Pămînt indica nordul, aici arăta sudul, magnetismul pe Tellus este constant și busolele noastre funcționau perfect.

— Mai întîi drept spre sud și apoi spre sud-est. În felul acesta vom înconjura mlaștina. Cel puțin sper acest lucru. Apoi înspre munți.

La prînz făcurăm popas. Luarăm prima noastră masă «la umbra camionului», cum zise Schoeffer — umbră aproape inexistentă. Din fericire sufla un vînticel blînd. Pe cînd beam veseli un pahar de vin bun, ierburile se unduiră și o enormă «viperă» apăru. Fără șovăire, ea se îndreptă în grabă și-și înfipse mandibulele drept în cauciucul stîng al roții din față, care scoase imediat un șuierat caracteristic.

— Lua-o-ar dracu, înjură Paul, care sări în camion și reveni înarmat cu o secure, urmărit de strigătele lui Vandal.

— Nu mi-o distruge! El izbi în bestie cu atîta furie, încît o tăie în două și fierul securii se îngropa în pămînt pînă la coadă. Noi ne tăvăleam de rîs.

— Nu știu dacă ea va fi găsit acest soi de pradă gustoasă, zise Michel, forțîndu-se să-i desfacă mandibulele. Trebui să se folosească de un cleștișor. După ce demontarăm cauciucul, văzurăm că sucul digestiv al acestui animal era atît de puternic încît pînza era topită și cauciucul ros.

— Scuzați, zise Michel întors spre resturile animalului; cred că dacă vă lăsam, ați fi fost în stare să mîncați tot cauciucul!

Plecarăm din nou și merserăm cu 25 — 30 km în medie pe oră. Cînd se lăsă noaptea, eu fiind mereu la volan, făcusem 300 km și în scurtele noastre incursiuni spre stînga ne convinserăm că mlaștina continua să se întindă pînă aici. Abia a doua zi, pe la ora 3 dimineața, după o noapte întreagă, puturăm schimba direcția, fără să întîlnim altceva decît ierburi cenușii, rari arbuști și cîteva rîpe pe care trebuirăm să le înconjurăm. În depărtare se profilau munții spre care ne îndreptam. Cu puțin înainte de ora l0, vremea se schimbă și în timpul popasului de prînz, ploaia duduia pe suprafețele de duraluminiu. Luarăm masa înăuntru în camion, destul de înghesuiți. Ploaia era atît de violentă, încît întuneca vizibilitatea și luai hotărîrea să rămînem pe loc pînă ce ea va înceta. Întredeschiserăm geamurile ca să pătrundă aerul curat și răcoarea și, unii culcați în cușete, alții stînd în jurul mesei, discutarăm. Eu eram pe jumătate culcat pe bancheta din față, cu Michel și cu sora lui alături de mine, stînd în pragul ușii de comunicație cu interiorul. Michel și cu mine fumam pipă, ceilalți țigări. Din fericire aveam plantații de tutun în sat, în afară de proviziile abundente și îl putusem planta altă dată fără să fi prins de veste controlorii tereștri ai Regiei!

Ploaia dură l7 ore. Cînd ne deșteptarăm din somn, ea mai dura încă, deși slăbise mult și cei ce vegheaseră ne afirmară că ea nu încetase nici un moment.

Întregul șes era acoperit de apă ca de o pelicula încet absorbită de humus. Cînd Michel porni motorul, camionul patină înainte de a porni. La sfîrșitul celei de a treia zi, după ce străbătusem 650 km, ajunserăm în apropierea munților. Coline orientate spre sud-vest și nord-est îngustau orizontul. Și între două din ele aveam să fac o descoperire de cea mai mare importantă.

Era seară. Ne oprisem la poalele unui delușor roșcat, pe care vegetația luase locul pămîntului gol, argilos. Avînd cu mine arma, mă depărtasem puțin de ceilalți. Pe cînd rătăceam, privind din timp în timp spre cer, eram năpădit de gînduri. Mă întrebam dacă legile geologiei terestre erau aplicabile și pe Tellus. Tocmai ajunsesem la concluzia afirmativă, cînd băgai de seamă că de cîtva timp eram cuprins de o senzație abia perceptibilă, nedeslușită, dar pe care o mai cunoscusem. Mă oprii pe loc. Eram în fața unei mici mlaștini, uleioase, în care vegetația era foarte săracă, abia cîteva tufe gălbejite, înconjurate de reflexe irizate. Avui o tresărire: aici mirosea a petrol!

Mă apropiai. Bășici gazoase urcau la suprafață într-un mic golfuleț. De cum apropiai chibritul ele luară imediat foc, dar aceasta nu era o dovadă, căci s-ar fi putut să fie vorba aci pur și simplu de gaze de mlaștină. Dar irizările? După toate aparențele aci se afla un zăcămînt de petrol, probabil la foarte mică adîncime. Studiai locul cu multă atenție. Stratul de argilă care forma colina era aci înlocuit printr-o rocă negricioasă, șistoasă. La l00 de metri de acolo, această rocă se sprijinea de o bară de calcar alb: toate aparențele unei falii. Această constatare mă îngrijoră. Petrolul putea să urce de-a lungul acestei despicături și, în orice caz, era posibil ca zăcămîntul să se piardă. Sau el se afla foarte aproape de suprafață, în orice caz, se găsea petrol pe Tellus și vom găsi noi desigur mijlocul de a-l exploata! însemnarăm cu grijă locul, pe itinerariul nostru, și înconjurarăm pe la sud un lanț de munți — ar trebui să spun mai bine de coline înalte, căci ele nu depășeau 800 metri înălțime. Erau lanțuri calcaroase, puțin erodate, probabil foarte tinere, într-un bloc rostogolit, descoperii cochilia unei fosile, destul de analogă unui brahiopod terestru. Toate viețuitoarele de pe Tellus nu erau deci — sau nu fuseseră — atît de complet lipsite de armătură ca hydrele. Vegetația era mereu la fel de monotonă: ierburi cenușii și ,,arbori» verzi-cenușii. În timpul popasurilor, Vandal transforma masa în laborator și microtomul nu șoma. Dar pînă atunci nu făcuse descoperiri senzaționale. Celulele plantelor erau analoage cu acelea ale vegetalelor terestre cu toate că erau adesea polinucleare. Aceste plante nu aveau inflorescență, ci grăunțe asemănătoare acelora ale pteridospermelor din era primară pe Pămînt.

De îndată ce înconjurarăm colinele, văzurăm în depărtare un puternic lanț de munți, încununați de vîrfuri înzăpezite. Cel mai înalt dintre ei era îndeosebi de frumos. El izbea privirea prin altitudinea lui enormă. Se înălța negru ca noaptea, cu un acoperămînt de zăpadă ca o pălărie pe vîrf, conic, regulat, ridicîndu-se drept din cîmpie. Era probabil vulcanic. Noi îl botezarăm cu numele de «Muntele întunecat».

Merserăm drept spre el. Michel făcu cîteva măsurători și printr-un calcul simplu, deduse înălțimea lui. El fluieră :

— l2 km și 700, cu aproximație!

— l2 km! Dar atunci e mai înalt decît Everestul din…

— Cu peste 3000 de metri mai înalt, da!

— Cum se face că îi putem distinge atît de bine vîrful? Ar trebui să fie deasupra norilor.

— Pentru că nu sînt nori. Norii par a fi destul de rari pe Tellus!

— Dar cînd plouă! Amintește-ți ploaia de alaltăieri!

— Și totuși, probabil că plouă cu mult mai des decît crezi tu. Această vegetație nu trăiește fară apă!

Înainte de a ajunge la poalele vîrfului, ne lovirăm de un obstacol serios. Solul cobora și în fundul unei văi largi zărirăm un rîu. El era mărginit de o vegetație dințată, care ni se dovedi a fi mai apropiată de arborii tereștri decît tot ce cunoscusem noi pînă aci. Ele aveau chiar și inflorescențe pe care Vandal la apropie de conurile unora dintre gimnosperme.

Cum să trecem rîul? Nu era prea lat — cam 200 de metri — dar repede și adînc. Apele lui erau negre, în amintirea ținutului meu natal, îl botezai «Dordogne». Părea puțin probabil ca undele lui atît de repezi să convină hydrelor, totuși noi luarăm precauțiuni. Urcarăm în susul apei, sperînd să găsim un punct de trecere mai accesibil. Într-adevăr, spre seară îi găsirăm punctul de izvorîre. Rîul părea că țîșnește gata format dintr-o faleză calcaroază. Nu ne-a fost ușor să trecem cu camionul prin acest loc stîncos care forma aci ca un pod: era plin de vegetație și pietroaie stîncoase, și tăiat de rîpe. Revenind în josul rîului, de-a lungul celuilalt mal, merserăm spre Muntele-întunecat. Printr-o iluzie optică, ni se păruse că el face parte din lanțul de munți, în realitate el se înălța în depărtare cu mult înaintea lor, masă gigantică, acoperită de lavă neagră de bazalt și alte roci. Aceasta îmi păru a fi dovada unei schimbări recente a originei profunde a magmei răspîndite de acest vulcan, căci aceste lave fluide nu dau un relief abrupt. Mari revărsări de topitură de felspat potasic de origină vulcanică îi brăzdau baza. Și aproape de una dintre ele făcui o descoperire uimitoare: într-o grămadă de sfărîmături găsii o lamă ascuțită, tăiată în formă de frunză de laur, absolut analogă cu acelea pe care strămoșii noștri le făcuseră pe Pămînt, în cursul epocii solutreene!

IV SWISS-II

Luai deoparte pe Vandal, pe Michel și pe Breffort și le arătai descoperirea mea.

— Ești sigur, întrebă Michel, că nu este cumva un joc al naturii?

— Absolut sigur. Privește forma generală, retușările. Este exact corespondentul unei lame solutreene.

— Sau al unor piese din feldspat potasic de origine vulcanică, provenind din America și pe care le-ai fi putut vedea la Muzeul Omului, dacă l-ai fi vizitat, adăugă Breffort.

— Deci, reluă Michel, trebuie să admitem, că sînt oameni pe Tellus.

— Nu-i absolut sigur, zise Vandal. Înteligența poate înflori în forme diferite de a noastră. Pînă acum, fauna telluriană nu are nimic terestru.

— Bineînțeles, faptul că vărul meu și tovarășii lui au găsit umanoizi pe Marte, nu este un motiv că din aceștia să se afle și aici!

— Nu s-ar putea oare, reluă Michel, ca aci să fie vorba de foști locuitori ai Pămîntului, ca și noi, dar care, neavînd la dispoziția lor aceleași mijloace ca și noi, să se fi reîntors la epoca de piatra?

— Nu cred. Nu am cunoscut pe Pămînt decît cîțiva oameni care să știe tăia piatra în maniera preistorică. Și, crede-mă, fabricarea unei atari piese presupune o îndemînare care nu se dobîndește decît după un antrenament de foarte mulți ani. În orce caz, să fim atenți și să-i punem la curent și pe ceilalți!

Astfel și făcurăm. Pusei să fie verificate atît farurile cît și singurul nostru proiector fixat în cupola mobilă. Pentru a face față oricărei eventualități, garda de noapte fu dublată, și eu intrai în primul schimb, împreună cu Michel. El se urcă în turelă, iar eu luai loc pe bancheta din față și trecui țeava unei puști-mitralieră printr-un crenel, cu încărcătorul gata pregătit, apoi așteptai. După un moment, chemai pe Michel la telefon.

— Este mai bine să ne vorbim din timp în timp, asta ne va împiedica de a ațipi. Dacă vrei să-ți fumezi pipa, vezi, fii atent ca să nu se zărească de afară flacăra brichetei.

— Am înțeles. Dacă observ ceva te anunț imediat și…

Afară, foarte aproape, răsună un țipăt straniu și puternic. Părea un răget, o gîlgîială și se termina cu un fluierat oribil, care îți zgîria nervii. Simții că înțepenesc. Saurienii uriași din epoca secundară trebuie să fi avut asemenea glas. Ne aflam oare într-o regiune populată cu tyranosauri? În microfon, Michel îmi suflă:

— Ai auzit?

— Desigur!

— Ce dracu mai poate fi și asta? Să trag?

— Nu, pe viața ta! Taci!

Țipătul straniu se înălță din nou, și mai aproape încă. În dosul unui boschet de arbori văzui, la palida lumină a astrului Selene, mișcîndu-se ceva enorm. Cu răsuflarea tăiată introdusei un încărcător în pușca mitralieră. Trosnitura produsă mi se păru asurzitoare în liniștea totală din jur. Cu o ușoară scîrțîitură, turela se învîrti. Desigur că Michel văzuse și el dihania și se pregătea să tragă, în liniștea ce se așternu, auzii sforăiturile lui Vandal. Cît trebuiau să fie de obosiți cu toții, de nu i-au deșteptat cele două răgete! Pe cînd mă întrebam dacă nu ar fi trebuit să sun alarma pentru luptă, forma se mișcă și ieși din dosul arborilor. În lumina slabă, întrezării un spate crenelat, niște labe scurte și groase, un cap cornut turtit și foarte lung. Ceva bizar în mersul ei îmi atrase atenția. Bestia avea 6 picioare! Măsura cam vreo 25 — 30 de metri în lungime și 5 — 6 metri în înălțime. Cu degetul pipăii piedica, verificînd ca arma mea să fie pregătită pentru tir, dar nu riscai să apăs degetul pe trăgaci, de teamă să nu scap vreo rafală din nervozitate.

— Atenție. Fii gata, dar nu trage, zisei eu.

— Ce mai poate fi și scîrbăciunea asta?

— Nu știu. Atenție!

Monstrul se mișcase. El venea spre noi. Capul lui avea coarne rămuroase ca acelea ale elanului, lucind în lumina lunii. Mergînd încet, jumătate alunecînd, jumătate tîrîndu-se, el trecu în umbra pilcului de arbori și apoi îl pierdui din vedere. Fuseseră niște clipe groaznice. Cînd monstrul reapăru, era și mai departe și se topi încetul cu încetul în noapte. Un «uf» îmi ajunse la ureche prin telefon. Eu răspunsei la fel.

— Execută un tur de orizont, zisei eu.

După scîrțîitul pedalelor, înțelesei că Michel executa ceea ce îi cerusem. Deodată un «ah» înăbușit' ajunse pînă la mine.

— Vino încoace!

Mă urcai pe scară, strecurîndu-mă lîngă Michel, de cealaltă parte a mitralierei.

— Drept în fața ta, colo, departe.

La căderea nopții, în acea direcție noi văzusem o faleză. Pe acea faleză, acum, scînteiau puncte luminoase, uneori mascate de ceva.

— Focuri! în grote! Să știi că acolo trăiesc cioplitorii de obsidiană (feldspat potasic, de natură vulcanică) !

Ramaserăm acolo, ca hipnotizați, privind din timp în timp de jur împrejur. Cînd după cîteva ore, soarele roșu răsări, noi ne mai aflam încă acolo.

— De ce nu ne-ați deșteptat? se văicărea Vandal. Cînd te gîndești că tocmai eu n-am văzut acel animal!

— Nu e frumos din partea voastră, adăugă și Martine.

— M-am gîndit să o fac, zisei eu. Dar atîta timp cît animalul era aci n-am vrut să risc zăpăceala unei deșteptări bruște, să vă văd sărind în sus speriați, și după aceea, ei bine, dihania plecase. Acum, Michel și cu mine vom dormi puțin. Vandal și Breffort, preluați voi schimbul. Înutil să vă recomand ca să fiți cu ochii în patru. Să trageți numai în caz de necesitate absolută. Tu, Charles, zisei eu lui Breffort, ia cea de a doua pușcă-mitralieră și urcă-te în turelă. Nu te servi de mitralieră decît dacă nu poți face altfel. Munițiile sînt relativ rare. Dar dacă este necesar, nu ezita. Este cu desăvîrșire interzis oricui să iasă afară din camion. De cum răsare Helios, deșteaptă-mă.

Nu dormirăm decît o oră! Rafale de împușcături și plecarea bruscă a camionului mă deșteptară din somn. Într-o clipită sărisem din pat și mă pomenii cu Michel pe jumătate adormit că sare și el jos, peste mine. Prin ușa de comunicare văzui pe Paul la volan, și spatele lui Vandal, aplecat peste o pușcă-mitralieră, în timp ce Martine îi dădea încărcătoarele. În spate, Beltaire, cu cea de a doua pușcă-mitralieră lîngă el, privea afară cu ochiul lipit de crenel. Turela se învîrtea în toate direcțiile și mitraliera grea trăgea rafale de cîte 4 sau 5 gloanțe.

— Michel, aprovizionează mitraliera!

Trecui în față.

— Ce s-a întîmplat? De ce sîntem în mers?

— Iarba e incendiată!

— Asupra cui trageți?

— Asupra acelora care au dat foc ierbii.

— Privește, iată-i!

Deasupra ierburilor înalte, întrezării o siluetă vag omenească, care fugea cît putea de repede.

— Călăreți?

— Nu, centauri!

Ca pentru a confirma expresia de care se servise Vandal, una din acele creaturi apăru pe o movilă pleșuvă la o sută de metri. La prima vedere, apariția evoca într-adevăr legenda: ea măsura cam doi metri înălțime, avea un corp cu patru picioare, lungi, fine. Perpendicular pe acest corp se ridica un trunchi aproape omenesc, cu două brațe lungi. Capul era chel. Pielea lui brună lucea ca o castană indiană, abia ieșită din coaja ei țepoasă. Acea ființă ținea într-o mînă un mănunchi de bețe. Apucă un băț cu mîna dreaptă, alergă spre noi și îl zvîrli cu putere.

— O suliță, spusei eu mirat.

Arma se înfipse în pămînt la o adâncime de cîțiva metri, trosni sub roți: un țipăt de spaimă veni din fundul camionului.

— Dă viteză mai mare, hai mai iute! Focul se întinde!

— Mergem cu maximum de viteză: 55 km pe oră, spusei eu. Focul e departe de aci?

— Numai la 300 de metri. Vîntul îl împinge spre noi.

Merserăm drept înainte. «Centaurii» dispăruseră.

— Cum s-au petrecut faptele? întrebai eu pe Martine.

— Tocmai vorbeau despre fiara pe care o văzuserăți voi doi astă-noapte, cînd Breffort semnală lui Vandal că în spatele nostru se aprinseseră focuri. Abia se dăduse această veste că vreo l00 din aceste ființe apărură. Ei au început să arunce în noi

cu sulițe. Unii dintre ei, au chiar și arcuri, cred. Noi le-am răspuns și am plecat. Asta e tot.

— Focul se întinde, strigă Beltaire. E la l00 de metri de noi!

Fumul întuneca peisajul în dreapta. Pale de ierburi aprinse zburau deasupra camionului, aprinzînd alte focare secundare, care trebuiau evitate.

— Încearcă să dai o viteză mai mare, Paul.

— Dar mergem cu maximum de viteză. Cu 60 pe oră. Și dacă o osie se rupe…

— Ei bine, vom fi arși de vii. Dar osiile vor ține.

— La stînga, Paul, la stînga, strigă Breffort. Pe pămîntul gol!

Schoeffer vira, și după cîteva minute, mergeam pe o vastă întindere stearpă, goală, din argilă roșiatică. Munții erau aproape, și Helios răsărea. Privii la ceas; între momentul cînd mă culcasem și clipa de față, se scursese abia o oră și jumătate.

Situația noastră era acum mai bună. Ne aflam pe o suprafață goală, avînd o circumferință de mai mulți kilometri, probabil. Cu armamentul nostru intact, eram de temut. Apărați de blindajul camionului nostru, nu ne temeam pentru noi de săgeți, nici

de sulițe, ci doar pentru cauciucuri. Puțin cîte puțin focul încercui insula noastră salvatoare, ne depăși în partea stîngă. În fața focului alergau un val întreg de animale bizare. Vandal scoborî pe pămînt și captură cîteva. Foarte variate ca formă și ca mărime de la cele cît un chițcan pînă la cele cît un dulău — ele prezentau toate o caracteristică comună, prezența a șase labe. Numărul ochilor lor varia între trei și șase.

În dreapta noastră, focul, întîlnind poate o vegetație mai umedă, se opri. În stîngă ne întrecuse cu mult… El atinse un pîlc de arbori, care trosniră și se aprinseră cu atîta violență de parcă ar fi fost stropiți cu benzină. Un urlet înspăimîntător se auzi. O (formă enormă țîșni dintre copacii în flăcări și veni, legănîndu-se, drept spre noi, în goana mare. Era animalul de astă-noapte, sau fratele lui din aceeași rasă, care trebuie să-și fi avut vizuina în stufăriș. La 500 de metri de noi el se opri, pe pămîntul gol.

Privindu-l de departe, putui să-l examinez în amănunțime. Forma sa generală — în afară de cele șase labe — era aceea a unui dinosaur. Spinarea crenelată se prelungea printr-o coadă lungă, zbîrlită, cu țepi.

Pielea sa de un verde strălucitor era solzoasă, capul, lung de vreo trei-patru metri, înarmat cu numeroase coarne, dintre care două erau ramificate, poseda trei ochi, doi laterali și unul frontal. Pe cînd se întorcea să-și lingă o rană, îi văzui dinții enormi ascuțiți, o limbă lungă roșietică în botul violaceu.

Apoi apărură zece «centauri» înarmați cu arcuri. Ei începură să ciuruie monstrul cu săgeți. Bestia se năpusti asupra lor. Cu o minunată suplețe, ei o evitară, mișcările lor erau vii și grațioase și viteza cu care fugeau întrecea pe aceea a unui cal în galop. Ea le era de altfel necesară, monstrul desfășurînd o agilitate remarcabilă pentru greutatea lui. Priveam cu toții, zguduiți puternic de această vînătoare epică, ezitînd să intervenim. Ar fi fost și greu să tragem fără să lovim, pe vînători, care se învîrteau în jurul prăzii. Tocmai voiam să dau ordin să pornim la drum, cînd drama se desfășură sub ochii noștri. Unul din «centauri» alunecă. Botul enorm îl apucă și-l sfărîmă.

— Înainte! Fiți gata să trageți!

Ne năpustirăm cu viteză moderată pentru a putea manevra mai bine. Oricît de bizar ar putea părea; aceasta, nu cred că «centaurii» să fi observat prezența noastră înainte ca noi să fi ajuns la. mai puțin de l00 de metri de ei. Ei ne zăriră atunci și abandonară imediat atacul împotriva monstrului, regrupîndu-se cîte trei! Pe măsura ce noi înaintam ei se retrăgeau, lăsîndu-ne față în față cu fiara. Trebuia să evităm cu orice preț să fim izbiți de fiară, căci izbitura ei ne-ar fi sfărîmat.

— Foc, strigai eu.

Monstrul se năpustea asupra noastră. Cu toate ca era ciuruit de gloanțe și de obuze perforante, nu se opri. Schoeffer vira brusc cu o violentă răsucire a volanului spre stingă. Mi se păru că animalul alunecă în dreapta, o lovitură de coadă ne turti blindajul. Imediat, întoarsă spre fiară, mitraliera continuă să tragă. Bestia vru să revină asupra noastră, se clătină, apoi deodată se prăbuși nemișcată, moartă. De la distanță «centaurii» priveau cu atenție toate acestea.

Monstrul nu mai mișca. Cu mitralierele în miini coborî împreună cu Michel și Vandal. Martine vru să vină și ea dar îi interzisei aceasta. Și bine făcui! Căci abia puserăm piciorul pe pămînt că «centaurii» ne și atacară, scoțînd țipete șuierătoare de «SSWI ! SSWI !» O pușcă-mitralieră bubui, apoi se opri, blocată poate. Mitraliera trase și ea de două ori. Deja, asediatorii veneau asupra noastră. Rafalele noastre fură mai eficace. Trei «centauri» uciși se rostogoliră la pămînt; alți doi, răniți, fugiră. O ploaie de săgeți se abătu asupra noastră fără să ne atingă. Apoi avu loc lupta corp la corp. După ce descărcarăm puștile-mitraliere în ei, traserăm cu revolverele. Abia luasem în mînă revolverul, că mă simții apucat pe la spate și dus. Eram cuprins de brațe puternice și finut lipit de un trunchi uleios care răspîndea un miros acru de grăsime rîncedă. Aveam brațele lipite de corp, ținînd încă revolverul în mîna stingă. Auzii împușcături, dar nu mă putui răsuci. Părnîntul gol răsuna sub picioarele răpitorului meu. Imi dădui seama că dacă nu mă eliberam repede din strînsoare, eram pierdut. Vreo treizeci de «centauri» îi soseau în ajutor. Cu o sforțare violentă, putui să mă desfac din strînsoarea dușmanului meu, să mă răsucesc și să-mi degajez brațul drept. Trecui revolverul în mîna dreaptă și trăsei cinci gloanțe în capul celui ce mă ducea cu el. Mă rostogolii la pămînt pe jumătate amețit. Cînd mă ridicai, ceilalți ajunseseră la 300 de metri de mine, și camionul sosea cu toată viteza, dar cu armele amuțite, începui să alerg spre camion fără prea mare speranță de a putea scăpa de urmăritori. Eram inundat de un lichid portocaliu și lipicios, sîngele «centaurului». Auzeam din ce în ce mai aproape galopul urmăritorilor mei. Respirația mi se tăia, un junghi în coastă îmi sfîșia pieptul. Prin deschizătura turelei văzui pe Michel care îmi făcea semne desperate cu brațele.

«Prea tîrziu», gîndii eu. De ce nu trag ei oare? Deodată înțelesei: nu puteau trage fără să riște să mă rănească. Brusc mă culcai la pămînt, mă întorsei în direcția inamicului. Mai aveam încă trei gloanțe în armă. Abia atinsesem pămîntul că primele obuze șuierară trecînd pe deasupra mea, și dădură peste cap vreo zece inamici. Ceilalți se îngroziră, se opriră. Doi continuări totuși să vină asupra mea; îi împușcai de la zece metri.

Camionul se opri, cu un scîrțîit de frîne, aproape de mine, cu ușa deschisă. Sării înăuntru. Un potop de săgeți trosniră, izbindu-se de ușe și zgîriind plexiglasul de la geamuri. Unul din aceste proiectile trecu printr-un crenel și se înfipse vîjîind în spătarul banchetei. Traserăm din nou și cei cîțiva supraviețuitori fugiră. Eram stăpîni pe cîmpul de luptă. Michel coborî din turelă.

— Ei bine, prietene, ai scăpat ca prin urechile acului! De ce naiba nu te-ai culcat la pămînt mai devreme?

— Crezi că mi-a venit în minte?! Nu avem pagube?

— Vandal a fost rănit la braț de o săgeată în timpul luptei. Nu va păți nimic… dacă ea nu este otrăvită. Breffort a examinat vîrful săgeții, și ne asigură că nu e otrăvită.

— Ce ființe infernale!

— Încotro mergem acum?

— Să ne întoarcem să-l vedem pe Goliatul pe care l-am doborît.

Michel, Vandal și cu mine coborîrăm pentru a doua oară să examinăm monstrul, cît și cadavrele «centaurilor» rămase pe primul cîmp de luptă. După Vandal, platoșa Goliatului, cum numirăm noi pe monstru, era dintr-o materie apropiată de chitina insectelor terestre, dar destul de diferită de ea. În orice caz, ea era dură și noi stricarăm dinții de la ferăstrăul nostru pentru metale, pînă să reușim să desfacem unul din coarnele ramificate, pecare Vandal voia să-l ia cu el. Fotografiarăm animalul, cît și pe centaurii morți. Mai aveam cîteva filme încă pentru Leika mea, și le foloseam cu multă zgîrcenie.

«Centaurii» sau, după cum îi numirăm noi, după țipătul lor — și tot astfel se numesc ei înșiși între ei — «Swiss-ii» erau niște creaturi stranii. Aveau corpul aproape cilindric, 4 picioare fine cu copite tari și mici, o coadă scurtă cornoasă. Acest corp se îndoaie brusc în partea din față pentru a forma un tors (trunchi) aproape uman, cu două brațe lungi terminate cu mîini avînd fiecare cîte 6 degete egale, dintre care 2 opozabile. Capul sferic, chel, lipsit de urechi exterioare, ele fiind înlocuite cu o membrană întinsă pe deasupra unei cavități, are trei ochi de un cenușiu palid, dintre care cel mai mare este situat în mijlocul frunții. Gura este larg despicată și are dinții ascuțiți ca la reptile. Nasul, lung, moale, legănîndu-se ca o trompă, atîrnă în fața gurii. Vandal a disecat sumar pe unul dintre ei. Creierul este complicat și voluminos, protejat de o capsulă chitinoidă. Osatura este mineralizată, dar suplă. Deși foarte îndepărtați de noi, ei ne erau incomensurabil mai aproape decît hydrele. Unele cadavre erau calde încă. Trunchiul nu închidea decît doi plărnîni mari, analogi cu ai noștri, dar mai simpli, inima cu 4 cavități, stomacul și celelalte viscere fiind închise în partea orizontală a corpului. Sîngele, gros, era de culoare portocalie.

— Acestea sînt niște ființe pe care sîntem obligați să le numim umane, zise în sfîrșit Vandal. Ele cunosc focul, cioplesc piatra, și fabrică arcuri. Pe scurt, ei sînt inteligenți. Ce păcat că am intrat în felul acesta în relații cu ei!

Pornirăm din nou la drum, nu fără a fi notat că în afară de armele lor — un arc și sulițe cu vîrf de obsidiană cu meșteșug ascuțite — Swiss-ii purtau, în jurul părții verticale a corpului lor, un fel de brîu din fibre vegetale, măiestrit împletite, de care atîrnau saci mici din același material, plini de obiecte de feldspat potasic, ce aminteau în mod ciudat uneltele din Paleoliticul nostru superior uman. Pentru înnoptat aleserăm o porțiune de cîmpie cu desăvîrșire lipsită de ierburi și arbori. Aceste stranii spații dezgolite erau destul de dese și mă convinsei că se datorau naturii solului, un fel de latirită perfect sterilă. Oricărei cauze s-ar datora, ea servea scopurilor noastre. Oprirăm camionul în susul unei pante lungi, spre a fi la adăpost de o posibilă slăbire a demarorului. Toate aceste precauții se dovediră inutile. Noaptea trecu fără alarmă, abia tulburată de răgetul îndepărtat al unui Goliat. Dimineața totuși Michel mă deșteptă, și avea o înfățișare ce dezvăluia preocuparea.

— Privește! îmi zise el, arătîndu-mi barometrul.

Acesta, în loc de cei 9l de centimetri de mercur cu care eram obișnuiți, abia atingea 76.

— Am impresia că vom avea o vreme ciudată în curînd !

— Ești sigur că nu se datorește altitudinii?

— Aseară marca 90.

Apoi, chemîndu-mă la geamul din stînga:

— Privește munții.

«Munții Necunoscuți», către care mergeam, dispăruseră în ceață. Înspre apus pluteau nori negri cenușii.

— Nu putem rămîne aci, hotărîi eu. înainte. Tre buie să găsim un adăpost natural.

Paul luă volanul. Așezîndu-se, privi orizontul și lăsă să-i scape un fluierat de uimire.

— Primejdie, asta e, la dracu! N-am mai văzut așa ceva de la taifunul din sudul Atlanticului!

Tot apusul devenise de un cenușiu de plumb, sinistru. Contrastul era uimitor, între răsărit, unde soarele ce răsărea strălucea cu toate focurile lui, și această oribilă culoare care acoperea cu repeziciune cerul.

— Ia-o spre stînga, spusei eu. Cu cît vom fi mai sus, pe înălțimi, cu atît mai puțin ne vom teme de inundație.

Gonirăm înspre sud-vest, peste cîmpia pustie. Norii ajunseseră acum aproape la zenit. Deodată, mari și zgomotoase, căzură primele picături de ploaie. În timp ce sus pe munte vîntul fugărea norii, pe cîmpie el era inexistent. O căldură înăbușitoare stagna aci. Lăsînd pe Michel alături de șofer, eu mă urcai, urmat de,, Martine, în turelă, de unde speram să descopăr vreun adăpost. Pentru a ne apropia mai repede de munți, tăiarăm de-a curmezișul în-tîi spre sud apoi spre sud-est. Terenul urca domol. Ploaia continua, cu picături mari la intervale. Cu bubuituri surde, furtuna creștea la apus. Ne apropiam de o faleză unde, în lumina din ce în ce mai lividă, ni se păru că sînt săpate mai multe adăposturi. Mai aveam pînă la ea doi lungi kilometri. Și deodată, izbucni furtuna. Vîntul ne izbi camionul, care se clătină. Auzii pe Paul înjurînd și simții cum întorcea brusc volanul ca să ne readucă pe drumul cel bun. Ploaia se năpusti cu puternice suliți lungi, măturate de vînt. Faleza ni se părea mai depărtată sau mai apropiată, după cum vîntul dădea la o parte sau lăsa să cadă perdeau de ploaie. Cu un zgomot asurzitor bubui tunetul. Noaptea era aproape totală, brăzdată doar de fulgere mari de un violet orbitor. Trebuii să basculez mitraliera în interior și să închid deschizătura, în curînd ne fu imposibil să vorbim fără să țipăm, atît de asurzitor și de neîntrerupt bubuia tunetul.

Camionul înainta cu mare greutate. Solul lichefiat nu mai oferea sprijin cauciucurilor, care patinau. Vîntul nu bătea continuu, dar sufla în rafale bruste, îngreunînd mult conducerea mașinii. Nu puturăm depăși, fără primejdie, viteza de l0 kilometri pe oră. Fulgerele păreau că palpită minute întregi; apoi o bună bucată de timp fu ca o fantasmagorie de fulgere și întuneric din care răsărea și dispărea alături de mine fața palidă și înfricoșată a Martinei. Cînd mă aplecam și priveam în jos sub picioarele mele, vedeam interiorul camionului. La masă, Breffort scria jurnalul de bord și Vandal își punea în ordine notițele. Nu-l putui descoperi pe Beltaire. Pînă la urmă îi zării piciorul atîrnînd afară din cușetă. Iar cînd ridicam capul, în contrast cu calmul din interior, universul îmi părea și mai dezlănțuit. Vîntul și ploaia se înverșunau. Fulgerele îmi arătau acoperișul și capota șiroind de apă de parcă ar fi ieșit din mare. Antena vibra, întinsă gata să se rupă. În intervalul dintre tunete auzeam șuieratul ei ascuțit.

— Ei bine, strigai eu, asta zic și eu că e furtună, nu glumă.

— E măreț, răspunse Martina.

Era într-adevăr un spectacol măreț cu toate că era înspăimîntător. Mai fusesem eu surprins de atîtea furtuni în munte, pe Pămînt, dar nu mai văzusem niciodată ceva care să se asemene cu aceasta, în violență și frumusețe. Pe cînd trăsnetul căzuse la numai două sute de metri de noi, strigai lui Michel:

— Ce face barometrul?

— Coboară într-una!

— Sosim. Văd adăposturi. Aprindeți farurile!

Faleza era aproape de tot. Merserăm de-a lungul ei două, trei minute pînă să găsim o ridicătură pe un teren suficient de neted, adăpostire naturală pentru camion. Temîndu-ne de o întîlnire cu Swiss-ii sau cu vreun Goliat — pusei din nou mitraliera în baterie, gata de atac și un val de aer rece și umed pătrunse înăuntru o dată cu zgomotul ploii. Adăpostul era gol și în curînd camionul fu la loc uscat, protejat de un acoperămînt de stîncă gros de mai mult de treizeci de metri. Îl așezarăm cu fața spre exterior, apoi coborîrăm. Beltaire al cărui rînd era, stătea de pază lîngă mitralieră.

Adăpostul măsura cam vreo cincizeci de metri în lungime, douăzeci de metri în înălțime și douăzeci și cinci de metri în adîncime. Dacă pe alocuri apa se strecura de-a lungul boltei, curgînd șiroaie, în alte părți vinele stîncii îndeplineau rolul de streașină și solul era uscat. Într-un colț, cenușă și unelte din feldspat potasic, resturi de oase, ne dovedeau că Swiss-ii locuiseră aci, nu de mult. Trebuia deci să veghem. Găsirăm, de asemenea, ascunse cu grijă într-o adîncitură, blocuri de feldspat potasic și rezerve de lemn uscat.

Era poale o imprudență din partea noastră, dar aprinserăm un foc în spatele camionului. Luarăm masa de prînz lîngă foc și cutiile de conserve golite măriră grămada de rămășițe pe care le părăsiseră aci Swiss-ii.

— Mă întreb ce figură vor face prietenii noștri «centaurii», zisei eu, cînd vor găsi aceste tinichele caraghioase.

— Mai ales dacă vor privi etichetele, adăugă Michel.

O cutie de cirnați avea pe etichetă în policromie portretul «mătușei Irma», sub înfățișarea unei planturoase bucătărese.

— Iși vor face o părere jalnică despre arta noastră, interveni Martine.

Toate aceste replici fură țipate pentru a domina zgomotul de cataractă al apelor.

Michel, luînd locul lui Beltaire lîngă mitralieră, eu îl mobilizai pe acesta din urmă, punîndu-l să sape, împreună cu Breffort și cu mine, o mică tranșee pentru cercetări, în solul adăpostului. Voiam să știu dacă fusese locuit la diverse epoci. Munca noastră fu recompensată prin descoperirea, în pămîntul nisipos, a două straturi de cenușe și de resturi, groase fiecare de douăzeci de centimetri. Amîndouă straturile ne dădură la iveală aceeași industrie, diferită de aceea a Sunss-ilor actuali, după cît ne puteam da noi seama. Ea era mai grosolană, neconținînd vîrfuri în formă de «frunze de lauri», ci numai vîrfuri cioplite pe o singură față. Desgroparăm și un schelet de Swiss, bine conservat, dar nu ne-am putut da seama dacă fusese înmormîntat aci, sau omorît de o surpare. Mai descoperirăm de asemenea multe oseminte diferite, dintre care unele s-ar fi putut să fi aparținut unor Goliați.

Trei din aceste animale, de talie relativ mică — ei nu depășeau zece metri în lungime — veniră chiar să ne viziteze spre sfîrșitul după-amiezii. Nepoliticoși, refuzarăm să-i primim și-i trimiserăm în ploaie. Deoarece insistau, trăserăm și omorîrăm unul dintre ei. Ceilalți doi o luară la fugă.

Ploaia mai dură încă două zile întregi, cu scurte întreruperi. Ne trecurăm acest timp cu săpăturile, neavînd ce face altceva. Săpai mai adînc tranșeea mea. În locul nisipului din straturile superioare, găsii pături de dărâmături calcaros-angulare, formate sub un climat diferit, desigur cu mult mai rece. Tellus trebuie să fi cunoscut, ca și Pămîntul, perioade glaciare și îmi promisei să caut în munți vechile morene. Un lot de pietre cioplite și de oseminte luară loc în camion, nucleul unui viitor muzeu.

În dimineața celei de a treia zile, soarele răsări pe un cer limpede, curat. Trebuirăm totuși să mai așteptăm, în unele locuri adînciturile erau pline de apă, iar în altele, pămîntul muiat era transformat în noroi pînă la cincisprezece sau douăzeci de centimetri adîncime. Din fericire se porni un vînt puternic, ceea ce grăbi evaporarea. Profitarăm de acest repaus forțat, pentru a lua contact prin radio cu Consiliul. Făcurăm legătura prin fonie. Unchiul meu fu cel care ne răspunse, îi spusei despre descoperirea existenței Sunss-ilor și despre indiciile că se află petrol pe Tellus. În schimb el ne informă că, de cîteva zile, hydrele zburau regulat pe deasupra teritoriului, fără să atace însă. Cu ajutorul rachetelor, ei doborîseră vreo cincizeci. Înștiințai atunci Consiliul că noi aveam să mergem mai departe, spre sud-vest și apoi ne vom înapoia. Camionul era în bună stare, ne mai rămăsese mai mult de jumătate din carburanți, munițiile și hrana erau încă abundente. Făcusem pînă atunci l070 de kilometri.

De îndată ce pămîntul fu îndeajuns de uscat, plecarăm. După puțin timp, întâlnirăm un alt rîu, pe care îl numii «Vezere». Mai puțin important decît Dordogne, el se strimta uneori pînă la cincizeci de metri. Problema de a-l traversa era grea, căci apele lui umflate de recenta furtună curgeau repezi și adînci. Aveara să-l trecem totuși, dar în condiții care-mi dădură fiori.

Urcînd de-a lungul cursului său, ajunserăm în dreptul unei cascade. Vezere cădea aci de la mai mult de treizeci de metri înălțime. Cercetarea împrejurimilor mă făcu să mă gândesc la o falie care înseamnă în topografie în afară de cascadă și o faleză. Avurăm norocul să găsim la cîțiva kilometri o pantă practicabilă pentru vehiculul nostru și revenirăm perpendicular pe rîu exact în sus de cascadă. Ne întrebarăm cum să facem ca să trecem. Atunci o idee îndrăzneață și înfricoșătoare îi veni în minte lui Michel. Arătîndu-mi o stîncă lată și netedă care ieșea din apă la vreo zece metri de țărm, apoi altele distanțate de la 5 la 6 metri pînă la celălalt mal:

— Iată pilonii podului. Nu ne mai rămîne decît să facem podișca.

Îl privii cu gura căscată.

— Si cu ce?

— Se găsesc pe aici arbori de zece, douăzeci de metri înălțime. Avem topoare destule, cuie și frînghii. Unii arbuști sînt destul de flexibili pentru a ne servi pentru legături.

— Nu crezi că e prea riscant?

— Dar expediția noastră nu este și ea riscantă?

— Fie. Să ne sfătuim și cu ceilalți.

Breffort fu de părere că acest proiect era realizabil.

— Trebuie îndrăzneală, bineînțeles, dar am făcut noi lucruri și mai grele!

Ocrotiți de camion, patrulînd în timp ce Vandal făcea de gardă la mitralieră și Martine era la volan, noi ne transformarăm în tăietori de pădure. După ce doborîrăm trunchiurile de copaci, îi curățarăm și apoi grosolan ciopliți ei fură tîrîți de camion la vreo cincizeci de metri în sus de cascadă.

Acum greul cel mare era că trebuia dus unul din capete pe prima stîncă. Căutam mijlocul de a o face cînd văzui pe Michel că se dezbracă.

— Doar n-ai să te duci înot?

— Ba da! Leagă-mă cu o frînghie. Voi intra în apă aici și mă voi lăsa dus de ea pină la stîncă.

— Ești nebun! Ai să te îneci!

— N-avea grijă! Am fost campion universitar de l00 metri. Repede, pînă nu mă vede soră-mea. Sînt sigur de mine, dar n-are rost să-i dau emoții.

De cum fu în apă, el înotă cu putere spre mijloc, pînă ajunse cam la zece metri de mal. Apoi se lăsă dus de apă. Breffort și cu mine țineam de capătul frînghiei pe care el și-o petrecuse în jurul mijlocului. La cîțiva metri de stîncă, luptă în mod sălbatic împotriva curentului care-l tîra spre prăpastie. Reuși totuși, fără prea multă greutate, să se agate de marginea stîncii. Dintr-o sforțare se ridică sus.

— Brr! Cît e de rece! ne strigă el în zgomotul apelor. Legați trunchiul la un capăt de frînghia mea și la celălalt de frînghia pe care o să o țineți voi! Așa ! Foarte bine! Acum aruncați-l în apă! Țineți bine, nu-l lăsați să fugă la vale!

Trunchiul enorm se sprijini cu un capăt de stîncă, cealaltă extremitate, menținută de frînghia noastră, răzăluia celălalt mal. Nu fără mari sforțări îi ridicarăm capătul sus pe mal. Apoi Paul, Breffort și cu mine traversarăm pe el, rîul; Paul și cu mine încălecîndu-l și cu picioarele în apă; Breffort în picioare la cinci metri de cascadă, zicînd că el nu poate suferi să-și ude picioarele. Capătul trunchiului fu pus pe stîncă, fixat cu crampoane de oțel. Pusesem prima grindă a podului nostru. Reîncepurăm aceeași manevră și pentru a doua grindă, înainte de a se însera, trei din ele erau fixate. Noaptea întrerupse sforțările noastre. Eram obosit, Michel și Paul erau frînți, dar Breffort arăta destul de bine. Făcui prima gardă cu el, pînă la miezul nopții. A doua fu asigurată de Vandal și Beltaire, a treia de Martine singură, după răsăritul lui Sol. Dimineața reluarăm lucrul. A doua zi toate grinzile erau fixate la locul lor și noi călcarăm cu piciorul pămîntul de pe celălalt mal. Ne trebuiră patru zile pentru a pune podeaua podului. Șantierul nostru era pitoresc, vremea frumoasă și răcoroasă, lumina era plăcută, vie chiar în amurg, iar noi eram veseli. În ultima zi, la masa de prînz, destupai două sau trei sticle de vin vechi, și aceasta ne ridică optimismul la culme. Eram la desert, pe care-l luam pe iarba cenușie, afară din camion, cînd o ploaie de săgeți se abătu asupra noastră. Din fericire nimeni nu fu atins, dar unul din cauciucuri fu străpuns. Aveam o pușcă-mitralieră alături de mine, mă culcai la pămînt și începui un foc infernal în direcția din care veniseră săgețile: dinspre un grup de copaci la vreo patruzeci de metri. Avui satisfacția să văd că un mare număr dintre Swiss-ii care țîșniră de acolo erau răniți. Atacul lor încetă imediat.

Mai puțin veseli de data aceasta — căci am fi putut fi uciși cu toții — podeaua fu repede terminată și camionul, cu prudență condus de Paul, o porni pe pod. Nu, niciodată, vreun inginer care a construit cel mai mare viaduct din lume nu a fost atît de mîndru ca noi, că am putut trece pe celălalt mal… și nici atît de fericit.

Noaptea sosi fără incidente, înainte de apusul soarelui, alesei drumul pe care aveam să mergem a doua zi în direcția sud, către un munte, care, deși mai puțin înalt decît Muntele întunecat, avea totuși 3000 de metri înălțime. La miezul nopții, fiind de gardă, zării în apropiere de vîrful muntelui un punct luminos. Era oare și acesta tot un vulcan? Lumina sa stinse. Adevărul însă îmi apăru cînd lumina se aprinse din nou mai jos. Era o semnalizare cu ajutorul focurilor! Mă întorsei.

În spatele rîului Vezere, pe coline, străluceau alte focuri.

Destul de îngrijorat, împărtășii observațiile mele lui Michel, care mă înlocuia.

— Este într-adevăr plicticos! Dacă Swiss-ii fac o mobilizare generală, ne vom afla într-o situație grea, cu tot armamentul nostru superior. Ai remarcat că nu se tem de armele de foc? Iar munițiile noastre nu sînt inepuizabile…

— Eu țin totuși să mergem pînă la acest «Munte-Semnal». Numai pe munte — sau foarte aproape de el — vom putea găsi minereu. Vom face numai un raid rapid…

Dimineața, înainte de a porni mai departe, trebuirăm să schimbăm cauciucul găurit în ajun de săgețile Swiss-ilor a cărui spărtură se tot mărea. De cum pornirăm, pămîntul urca pe nesimțite, apoi terenul deveni văluros brăzdat, tăiat de rîuri pe care cu mare greutate le puturăm trece. Într-o mică vale văzui filoane verzui întar-o faleză. Era garnierită, un minereu de nikel destul de bun. Valea ni se dezvălui de o bogăție minieră prodigioasă, și seara aveam probe de nikel, crom, cobalt, mangan și fier, dar și, lucru neprețuit, o excelentă huilă ce se afla aproape de suprafață, în vine groase.

— Iată, aci vom așeza noi centrul nostru meta lurgic, zisei eu.

— Da, dar aci mai sînt și Swiss-ii, obiectă Paul.

— Vom face ca americanii timpurilor eroice. Pământul pare fertil. Ne vom bate, dacă va fi necesar, în timp ce vom cultiva pămîntul și vom exploata minele. Oricum, încă din cea de a doua zi a călătoriei noastre, n-am mai văzut hydre de loc. Acest fapt compensează pe celălalt.

— Fie, zise Michel. Ura pentru Cobalt-City! Dificultatea cea mare va fi transportarea întregului nostru material pînă aci.

— Vom reuși. Va trebui, mai întîi, să exploatăm petrolul, și asta nu va fi așa de ușor.

Virarăm spre nord, apoi spre apus. La șaizeci de kilornetri de acolo, descoperii un zăcămînt de bauxită.

— Hotărît lucru, regiunea aceasta este paradisul prospectorilor, zise Martine.

— Am avut noroc. Să sperăm că el va dura, răspunsei eu, gîndindu-mă stăruitor la altceva.

Încă de dimineață, mă întrebam dacă nu ne-ar fi posibil să facem o alianță cu Swiss-ii sau măcar cu unii dintre Swiss-ii.

Era foarte probabil că existau mai multe triburi, care se luptau între ele. Noi am fi putut profita de aceste rivalități. Primul lucru ce aveam de făcut era să luăm legătura cu ei, în alt chip decît cu împușcături.

— Dacă vom mai avea de luptat cu Swiss-ii, zisei eu cu glas tare, ne-ar trebui cel puțin un prizonier.

— Pentru ce? întrebă Paul.

— Ca să învățăm limba lor, sau pentru a-i învăța pe ei limba noastră. Asta ne-ar putea fi de mare folos!

— Credeți oare că pentru asta merită să ne riscăm viața? întrebă Vandal, care, evident, abia aștepta să-i studieze pe Swiss-i.

Le expusei planul meu. Întîmplarea avea să mă ajute să-mi realizez proiectele. A doua zi, furăm opriți la puțin timp după plecarea noastră de o pană de automobil. În timp ce Paul o repara, asistarăm la o scurtă bătălie între trei Swiss-ii roșii-brun, din specia pe care o cunoșteam, și vreo alți zece, mai mici, cu pielea neagră lucitoare. Cu toata eroica apărare, care costă viața a cinci atacanți, cei roșii fură învinși de ceilalți, mai numeroși, învingătorii începură atunci să-i ciopîrțească bucăți, bucăți, neștiind că noi îi vedem.

Trăsei o rafală cu mitraliera și ei fugiră, lăsînd trei morți dintre ai lor. Trecui de cealaltă parte a boschetului de vegetație, care ne ascunsese de ochii lor. Unul dintre Swiss-ii roșii, care nu murise, încercă să fugă, de cum ne văzu. Dar căzu jos repede: avea cinci săgeți în picioare.

— Scumpul meu Vandal, încearcă să-l salvezi !

— Voi face tot posibilul, deși nu le cunosc anatomia decît în chip foarte rudimentar. Cu toate acestea, zise el după ce-l examina, rănile îmi par a fi ușoare.

Swiss-ul nu mai mișca, cei trei ochi ai săi erau închiși. Dar dilatarea ritmică a pieptului său ne dovedea că trăiește. Vandal se puse pe lucru ca să-i scoată săgețile, cu ajutorul lui Breffort, care fusese student în medicină, înainte de a se specializa în antropologie.

— Nu îndrăznesc să-l anesteziez. Nu știu dacă i-ar rezista inima!

În tot timpul operației Simss-ul nu mișcă de loc. El tresărea doar. Breffort îi făcu pansamentele care se pătară cu galben. Îl transportarăm în camion. Nu era prea greu — 70 de kilograme poate — evalua Michel. Ii făcurăm un fel de divan din ierburi și cuverturi, în tot timpul transportării lui, el ținu ochii închiși. De îndată ce pana fu reparată, plecarăm din nou. La zgomotul motorului Swiss-ul se agită, speriat, și pentru întîia oară, vorbi. Silabele pe care le pronunța erau ca un clămpănit, bogate în consoane șuierate, curios ritmate. El vru să se ridice, și trebuirăm să ne unim trei ca să-l putem ține, atît de mare forță avea. Corpul lui dădea impresia în același timp de duritate și suplețe, încetul cu încetul se liniști. Plecarăm de lîngă el și, așezîndu-mă la masă, scrisei cîteva note pentru jurnalul meu personal. Fiindu-mi sete, îmi turnai un pahar cu apă. Auzii o exclamație înăbușită scoasă de Vandal, și mă întorsei. Pe jumătate ridicat în sus, Swiss-ul întindea mîna.

— Vrea să bea, zise Vandal.

Ii întinsei paharul. El îl privi un moment cu neîncredere, apoi bău. Încercai o experiență. Turnai mai departe apă și, repetai «apă».

Cu o iuțeală a minții surprinzătoare, el înțelese imediat, și repetă și el «apă».

Ii arătai un pahar gol: pahar. El repetă: «fahar». Eu băui o înghițitură și zisei: «a bea». El repetă: ,,a bea». Mă întinsei pe o cușetă, luai poziția somnului, și zisei: «a dormi». Cuvîntul îmi fu deformat în «a tormi». Arătîndu-mă pe mine însumi zisei : Eu. El imită gestul meu : Vzlik. Eram încurcat. Voia el să-mi dea o traducere a cuvîntului «eu» în limba lui, sau acesta era numele lui? Conchisei în favoarea celei de a doua ipoteze. Credea probabil ca pe mine mă cheamă Eu.

Vrînd să duc experiența mai departe, spusei atunci: «Vzlik a dormi». El răspunse: «Apă a bea». Eram cu toții uluiți. Această ființă dădea dovadă de o inteligență extraordinară. Ii turnai un pahar de apă pe care el îl bău pe nerăsuflate. Aș mai fi continuat lecția dacă Vandal nu mi-ar fi atras atenția că Swiss-ul era rănit și probabil istovit. De fapt el ne spuse fără să-l întrebăm ceva: «Vzlik a tormi» și adormi după puțin timp.

Vandal jubila.

— Înzestrați cu inteligență cum sînt, vom putea să-i învățăm multe din procedeele noastre tehnice!

— Da, zisei cu îndoială și cu îngrijorare. Și peste cincizeci de ani, ei ne vor împușca cu puștile noastre! Nu, eu nu merg atît de departe. Dar cu siguranță că ne vor fi prețioși, dacă ne putem, alia cu ei.

— La urma urmei, interveni Breffort, noi i-am salvat viața.

— După ce am ucis atîția din rasa lui, poate chiar din tribul lui.

— Dar ei ne-au atacat primii!

— Eram pe teritoriul lor. Dacă ei vor război…

Ne vom afla, mutatis mutandi, în poziția în care s-ar fi aflat Cortez dacă aztecii nu s-ar fi temut de armele lui de foc și de caii lui. În sfîrșit, să-l îngrijim bine! El este o șansă ce nu trebuie neglijată.

Trecui în față. Michel conducea, cu Martine alături de el.

— Tu ce gîndești, Martine, despre toate acestea?

— Că ei sînt primejdios de inteligenți.

— Asta este și părerea mea. Dar din alt punct de vedere, mă simt mai ușurat. Nu mai sîntem singurele ființe gînditoare pe această lume de aci.

— Mie mi-e totuna, zise Martine. Căci aceștia nu sînt oameni.

— Evident. Tu ce părere ai, Michel?

— Nu știu. Aștept. Dar iată la stinga un pîlc de arbori. Probabil încă un rîu de trecut!

— Dar văd arbori și în dreapta. Ei se întîlnesc. Aceasta ne face să presupunem că aci este o confluență.

Și, într-adevăr, ne aflam pe o limbă de pămînt între două rîuri.

Cel din stînga, nou pentru noi, fu numit Drone. Cel din dreapta era Vezere sau Dordogne? Eu înclinam pentru cea de a doua ipoteză, din cauza lățimii lui: 300 de metri cel puțin.Rîul părea adînc. Apele lui curgeau lenevoase, cenușii și întunecate. Se însera.

— Vom face popas aci. Locul ăsta este ușor de apărat.

— Poate fi considerat și ca o cursă perfectă, zise Ereffort.

— Nici o cale pentru retragere, într-adevăr, adăugă Vandal.

— O forță armată, capabilă de a ne tăia retragerea, poate fi capabilă tot atît de bine să ne și nimicească. Aici, nu vom avea decît o parte de supra

vegheat, ceea ce ne-ar permite, în caz de atac, să putem concentra focul tuturorarmelor noastre. Mîine vom cerceta ce posibilități avem pentru a trece rîul.

Această seară a rămas în amintirea mea, ca cea mai blîndă din toată durata expediției noastre, cel puțin în prima ei parte. Luarăm cina pe iarbă, înainte de apusul soarelui. Vremea era blîndă. Dacă nu am fi avut armele și silueta stranie a lui Vzlik alături de noi, ne-am fi putut crede pe Pămînt, în excursie.

Ca și pe planeta noastră natală, soarele, înainte de a apune, desfășură o feerie de aur, purpură și chihlimbar. Cîțiva nori roz pluteau rătăcind leneș pe cer, foarte sus. Mîncasem cu toții cu mare poftă, inclusiv Vzlik. Rănile lui erau pe cale de a se cicatriza. El părea că apreciază îndeosebi pesmeții de mare și carnea de vită. Dar, dorind să guste din vin, îl scuipă repede cu mare scîrbă.

— Ei nu par să aibă pentru alcool gustul pe care-l aveau sălbaticii noștri, remarcă Vandal.

Soarele apuse. Cele trei lune reunite pe cer, dădeau destulă lumină pentru ca să putem citi. Apucînd o pînză de cort făcută sul, îmi aranjai din ea o pernă și mă întinsei, cu spatele pe pămînt, cu ochii pierduți în constelațiile care acum ne deveniseră cunoscute. Cerul acesta era cu mult mai bogat în stele decît acela al Pămîntului. Cu pipa aprinsă, mă lăsam dus de gînduri, ascultînd cu o ureche distrată lecția de franceză pe care Vandal și Breffort o predau Swiss-ului. Martine se lungi și ea alături de mine în stînga, iar Michel în dreapta, Beltaire și Schoeffer, descoperind că au aceeași pasiune pentru șah, jucau pe un carton desenat cu creionul, cu figuri pe care și le sculptaseră ei singuri. Pe jumătate ațipit, apropiai capul Martinei de brațul meu. Auzeam vag vocea șuierată a Swiss-ului repetînd cuvintele, cît și replicile, la intervale, ale jucătorilor de șah și, pe legea mea, sforăiturile lui Michel.

Un răget uriaș bubui. Mă ridicai. La cinci sute de metri de noi, o cireada numeroasă de animale veneau să se adape. Fără să fie atît de mari ca Goliații, ele aveau pînă la opt metri în lungime și patru în înălțime. Botul lor foarte alungit și clătinător, curbura spatelui lor, coada scurtă, labele masive, cu toate că necorespunzătoare cu numărul lor, ne sugerau la fel ca și răgetul lor, elefanții. Ei se aliniară pe mal și, îndoind labele dinainte, băură apă. Vandal, arătîndu-i cu degetul, făcu spre Swiss o mină întrebătoare.

— «Assek», zise acesta din urmă. Apoi, deschizînd gura făcu gestul de a mesteca.

— Presupun că el vrea să ne spună că sînt bune de mîncat, zise biologul.

Noi le privirăm cum se adăpau. Priveliștea sub razele celor trei lune era splendidă. Gîndeam că destinul îmi oferise, tocmai ceea ce visasem adesea în calmul laboratorului, viziunea marilor energii primitive. Martine, emoționată, privea și ea. O auzii murmurînd: «un pămînt virgin…»

Animalele plecară. Minute întregi se scurseră.

— Dar asta ce o mai fi? întrebă brusc Beltaire, lăsînd șahul, el, pe care spectacolul animalelor ce se adăpau nu-l putuse face să-î părăsească.

Mă întorsei spre punctul indicat de el. O siluetă bizară se mișca pe o ridicatură de pămînt, conturat de lună. Felul mersului ei, puternic, încordat, felin, ne indica o fiară sălbatică. Mai degrabă mică — l,50 m înălțime, totuși făcea impresia de a avea o forță extraordinară. I-o arătai Stmss-ului. El fu imediat apucat de o agitație febrilă și începu să ne vorbească cu volubilitate. Văzînd că nu-l înțelegeam, el făcu gestul de a întinde arcul, și arătă armele noastre zicînd de nenumărate ori: «Bisir! Bisir!» Din mimica lui trăsei concluzia că animalul era foarte primejdios. Fără prea multă grabă — fiara era departe, la două sute de metri de noi — pusei un încărcător la pușca-mitralieră. Ceea ce se întîmplă atunci fu de o repeziciune de neînchipuit. Animalul sări, sau mai degrabă păru că-și ia zborul. La prima săritură, făcuse mai bine de treizeci și cinci de metri. Și se năpustea din nou, îndreptîndu-se direct asupra noastră. Martine scoase un țipăt. Ceilalți se ridicară în mare grabă. Trăsei o rafală la noroc, și nu o putui atinge. Fiara se pregătea pentru cea de a treia săritură a ei. Lîngă mine, o altă pușca-mitralieră trosni, descărcată de cine ? Trăsei din nou fără succes, golind tot încărcătorul. Michel, lungit alături de mine, mi-l înlocui imediat.

— În camion. Repede! strigai eu, trăgînd totuși mereu.

Întrezării pe Beltaire și pe Vandal ducînd pe Swiss.

— E rîndul tău, Michel.

Trasă din camion, o rafală razantă de obuze de 20 mm trecu pe deasupra noastră, în direcția monstrului. Probabil că fusese atins, căci se opri. Numai eu mai rămăsesem pe cîmp. Sării în camion, trîntii ușa după mine. Michel îmi luă pușca-mitralieră din mîini, îi trecu țeava prin crenel și trase. Cartușele goale sunau pe dușumea. Privii înăuntru. Toți erau acolo, în afară de Martine.

— Martine!

— Aici, îmi răspunse ea, între două rafale de mitralieră.

Michel se dădu înapoi, cu repeziciune, urlînd :

— Țineți-vă bine cu mîinile de orice!

O zguduitură teribilă scutură camionul. Arcadele de oțel trosniră, bombîndu-se spre interior. Fui aruncat peste Vandal și primii peste mine greutatea celor 83 de kilograme ale lui Michel. Dușumeaua se clătină și am crezut că adăpostul nostru se va răsturna. Mitraliera tăcuse, lumina electrică se stinsese. Cu mare greutate, Michel reuși să se ridice și aprinse lampa de buzunar.

— Martine! strigă el.

— Sînt aici. S-a sfîrșit. Înaintează puțin, ușa din spate este blocată.

Cadavrul animalului zăcea lîngă camion. Primise în corp douăzeci și unu de gloanțe de mitralieră, dintre care cinci explozive și murise probabil în timpul săriturii. Capul, sfărîmat, era groaznic și teribil cu colții săi lungi de treizeci și cinci de centimetri.

— Oare cum s-au petrecut faptele? Tu ești singura care ai văzut totul.

— Foarte simplu. Cînd ai intrat, ultimul, fiara se oprise. Am tras în ea toată încărcătura. Atunci ea a sărit cu furie. M-am pomenit în josul scării. M-am urcat din nou și am văzut-o moartă lîngă camion.

Vzlik se tîrîse pînă la ușă.

— Vzlik, zise el. Apoi făcu gestul de a întinde un arc și arătă două degete.

— Ce face? Pretinde că el ar fi ucis două fiare din acestea cu săgețile lui?

— Nu este imposibil, mai ales dacă săgețile vor fi fost înmuiate într-o otravă foarte violentă, răspunse Breffort.

— Dar ei nu întrebuințează otravă la săgețile lor! Din fericire, căci altfel Vandal nu ar mai fi fost poate azi printre noi.

— Probabil că ei nu-și otrăvesc decît săgețile de vînătoare. Existau pe Pămînt triburi care considerau necinstită întrebuințarea săgeților otrăvite în război.

— Ei bine, dacă se mai găsesc mulți ca ăsta în ținutul Cobalt-City, zise Beltaire, ținînd piciorul pe monstrul mort, vom avea mari necazuri de îndurat. Tare aș vrea să-i văd pe domnii vînători de tigri de pe Pămînt. Ce sărituri! Și ce vitalitate! Ce dinți

și ce gheare, continuă el, examinînd labele.

— Nu cred ca aceste fiare să strălucească prin inteligență, zise Vandal. Mă întreb unde ar putea fi adăpostit creierul într-un craniu atît de turtit.

— Bine spuneai tu mai înainte, murmurai către Martine: un pămînt virgin cu atracțiile sale… și cu riscurile sale… Dar, cu ocazia aceasta, trebuie să te felicit pentru îndemînarea ta la mitralieră.

— Trebuie să răsfrîngi aceste laude asupra lui Michel, care a voit ca să fac ani de zile exerciții de tir, pretinzînd că asta folosește întotdeauna, de n-ar fi decît pentru educarea nervilor.

— Nici nu visam, bineînțeles, pe atunci, că va trebui să te folosești de cele învățate în astfel da împrejurări, zise el surîzînd.

V INTOARCEREA

A doua zi dimineață, după o noapte roșie, scurtă și calmă, hotărîrăm să trecem rîul. Construirăm o plută mare, lucrare care ne luă șase zile întregi, în timpul cărora văzurăm numeroase animale, dar nu fiare sălbatice. Gustarăm pentru prima oară din carnea teluriană. Un animal mic, miniatură a «elefanților», ne procură friptura chiar din prima seară. Nu mîncarăm decît foarte puțină și cu teamă, neștiind dacă această carne nu era cumva toxică, sau pur și simplu neasimilabilă pentru noi. La gust, ea amintea carnea de vițel, nițel mai roșie. Vzlik, aproape vindecat, mîncă cu lăcomie. Nu am avut nici unul dintre noi tulburări digestive și pînă la reîntoarcerea noastră în zona hydrelor, variarăm astfel hrana noastră, consumînd totuși numai cantități mici, de fiecare dată. În schimb, nu îndrăznirăm să gustăm din fructele arborilor doborîți de noi pentru fabricarea plutei, fructe cu care Swiss-ul se delecta. Acum el putea să meargă cîte puțin și părea a se fi obișnuit de-a binelea cu noi. Vocabularul lui începea să-i permită a exprima idei simple.

Trecerea rîului avu loc fără greutăți. Recuperarăm cuiele și frînghiile de pe plută, apoi coborîrăm de-a lungul rîului timp de două zile. Rîul se lățea, aci formînd suprafețe aproape lacustre, aci săpînd o albie adîncă printre coline. Observai că el rămînea mereu adînc fără a fi repede. Malurile lui fremătau de viață. Zărirăm turme masive de «elefanți», Goliați izolați sau perechi, cît și numeroase alte forme, uriașe sau mici. În două rînduri vazuram în depărtare «tigrosauri». Acest nume, inventat de Beltaire pentru fiara care ne atacase, fu adoptat, cu toate protestările lui Vandal, care ne atrase foarte just atenția că el nu ținea nici de tigri și nici de saurieni. Dar, așa cum bine spunea Michel, esențialul era ca să înțelegem despre ce fiară era vorba și puțin importa în fond dacă numele cunoscut al animalului era acela de tigrosaur, leviathan, sau… x,y,z.

Apele găzduiau nenumărate forme acvatice, dintre care nici una nu se apropia îndeajuns de mal, ca s-o putem vedea bine.

A doua zi către seară, plouă. Camionul nostru gonea mereu pe cîmpia unde rîurile și pîraiele erau mărginite de pilcuri de arbori. Temperatura se apropia de 35° la umbră la prînz, dar scădea către seară, coborînd la l0°.

În zorii celei de a treia zi, după o noapte tulburată de urletele Goliatilor, zărirăm o coloană de fum departe spre sud, de cealaltă parte a Dordognei. Era oare o așezare Swiss-ă sau un foc de ierburi? Solul deveni accidentat, colinele joase ne obligară la ocoluri. După ce trecurăm de ultima, aerul părea îmbibat de un miros înțepător și puternic ca acela al Atlanticului.

— Marea este aproape, zise Beltaire.

El ne-o și semnală în curînd, din vîrful turelei în care stătea. Peste cîteva minute o văzurăm cu toții. Ea era de un verde închis și agitată. Vîntul sufla dinspre apus, și valurile se spărgeau încununate de spumă. Coasta era stîncoasă, dar la cîțiva kilometri spre sud, Dordogne se termina printr-un estuar nisipos.

Ne oprirăm pe o plajă din pietre, gnais și granit, la cîțiva metri de valuri. Vandal sări jos și începu să exploreze acest paradis al biologilor, care este o coastă marină. În apă forfotea o întreagă faună inedită, unele forme fiind apropiate ca aspect de formele terestre, altele total diferite. Descoperirăm cochilii goale, semănînd cu enorme scoici sau, cum li se mai spunea pe Pămînt, scoici de Midia. Unele măsurau mai mult de trei metri în lățime. Altele, cu mult mai mici, erau încă fixate pe stîncă. Cu greu, Michel dezlipi una și i-o aduse lui Vandal. «Vietatea dinăuntru se dovedi mai apropiată de Brachiopodele terestre decît de moluștele lamelii-branchii. Departe în mare apăru un spate negru între două valuri, apoi dispăru cufundîndu-se în apă.

— Tare doresc să fac o baie, zise Martine.

— Nu, hotării eu. Cine știe ce alt soi de monștri locuiesc pe aceste țărmuri. Ar fi prea riscant.

Totuși, în dosul unei ridicaturi de gnais, Schoeffer descoperi o baltă mare, lungă de vreo sută de pași și adîncă numai de vreo 2 metri. Apa transparentă acoperea fundul ei pietros. Numai cîteva scoici foarte mici și cîteva alge trăiau în ea. Ne scăldarăm zbenguindu-ne ca niște copii, în timp ce Vandal stătea de gardă lîngă mitralieră, eu organizai o întrecere de înot. Michel, înotător neîntrecut, ajunse primul, urmat de Martine, Schoeffer și Breffort. Eu fui penultimul, bătînd pe Beltaire doar cu puțin. Descoperind un pietroi sferic ce cîntărea cam vreo 5 kilograme, îmi luai foarte ușor revanșa la aruncarea greutății.

Vzlik ne privise. Întră apoi și el în apă. Abia dacă se folosea de mîini și de picioare, înotînd prin ondularea corpului său, cît era de lung. După aprecierea mea, el ar fi luat-o înaintea lui Michel cu zece metri dacă ar fi luat parte la întrecere. Înlocuii pe Vandal la pază și el plecă imediat să culeagă o bogată provizie de forme animale și vegetale diverse. Apoi ne continuarăm drumul spre nord. Merserăm de-a lungul coastei, cam la o sută de metri depărtare în interiorul ținutului. Solul era destul de accidentat: o serie de vechi anticlinale roase ce se terminau cu vîrfuri ascuțite în mare.

După trei ore și jumătate de la plecarea noastră, întîlnirăm mlaștini ce găzduiau bineînțeles și hydre. Erau brune, dar o specie foarte mică, nedepășind 50 de centimetri. Ele nu ne atacară. Înconjurarăm mlaștina pe la răsărit. Pe la asfințit, dădurăm de capătul ei și cotirăm din nou spre apus. Coasta era acum nisipoasă și joasă. Contrar obiceiului nostru, merserăm sub clarul celor două lune pe un teren extrem de neted, cu cincizeci pe oră. Cu puțin înainte de a se ivi zorile roșii, coasta deveni haotică și furăm nevoiți să pătrundem din nou în interiorul ținutului. Astfel descoperirăm lacul. Ajunserăm la țărmul lui prin partea mai joasă dinspre sud-vest. La răsărit un lanț de coline îl adăpostea. O vegetație abundentă îl înconjura cu un cerc întunecos, la suprafața lui alergau mici valuri fosforescente, sub lumina lunară. Priveliștea era blîndă și odihnitoare, aproape ireală. Temîndu-ne totuși ca în apele lui să nu se adăpostească cumva hydre, n-am aflat decît mult mai tîrziu că aceste jivine au nevoie pentru dezvoltarea lor de mlaștini sălcii, nu ne apropiarăm de lac. Ne oprirăm pe o înălțime cam la un kilometru.

Trecui paza lui Michel și mă dusei la culcare. Eram obosit și mi se părea că nu m-am odihnit decît cîteva secunde. Totuși, cînd deschisei ochii, zorile albastre intrau pe fereastră. Michel era aplecat asupra mea, ținînd un deget pe buze. Tot fără zgomot, el își deșteptă și sora.

— Veniți să vedeți o priveliște demnă de zei!

Ieșirăm și amîndoi secaserăm un strigăt de admirație. Lacul era de un albastru închis, un albastru de ghețar, înconjurat de un cadru de aur și purpură. Stîncile de pe mal erau de un roșu minunat și vegetația, arbori și ierburi, de o culoare nuanțată de la galbenul deschis al metalului nou pînă la aurul vechi. Abia dacă ici, colo acest colorit era întrerupt de frunzișuri verzi. Colinele dinspre răsărit, pe care Helios le atingea deja ușor, aveau culoarea tufișurilor înflorite.

— Cît e de frumos! exclamai eu.

— E un lac magic, zise Martine. Nu, niciodată n-am văzut ceva asemănător.

— Lacul Magic. E un nume frumos, zise Michel.

— Acesta să-i fie numele de aci încplo, hotărîi eu.

— Să-i trezim din somn și pe ceilalți.

Merserăm de-a lungul lacului toată ziua. Suprafața lui se încrețea ușor sub briza marină. La o mică distanță de extremitatea lui nordică, dar despărțită de el printr-un puternic lanț stîncos, găsirăm o mlaștină ce comunica direct cu marea. Pe cînd îi dădeam ocol, hotărîi să intru în comunicație cu Consiliul, în aceeași clipă Breffort ne semnala hydre. Ele erau din specia mică brună, foarte numeroase și ne înconjurară imediat camionul, ca un adevărat roi, nu pentru a ne ataca, ci multumindu-se doar să se țină după noi. După ce ie-am observat un moment, încercai să vorbesc cu Consiliul prin radio. Dar îmi fu imposibil.

Aparatul nu rămase mut: dar în toată viața mea n-am auzit vreodată asemenea serie de fluierături, orăcăieli și atîția paraziți. Neștiind cărui fapt să atribui asemenea rezultat, renunțai pentru moment la proiectul meu. Deodată, brusc, fără vreun motiv aparent, roiul de hydre brune încetă de a ne mai însoți.

Călătorirăm zi și noapte fără oprire. În zorii albaștri care veniră nu mai eram decît la vreo l50 de kilometri de insulița noastră terestră. Nu aveam de gînd să ne întoarcem decît seara, căci voiam să studiez împrejurările imediate. Dar, pe neașteptate, Consiliul ne chemă prin radio și aflarăm vești care schimbară complet proiectele mele.

VI BATALIA CU HYDRELE

Louis era acela care ne chema. De 3 zile, hydrele făceau incursiuni permanente. În ajun, ele omorîseră 3 oameni și 2 boi. Se lăsau la pămînt în șiruri împrăștiate și atacau la nivelul solului, acolo unde rachetele nu le puteau de loc atinge. Situația era critică.

— Cred că cea mai bună soluție ar fi aceea de a părăsi acest colț de pămînt, răspunsei eu. În afara zonelor mlăștinoase, noi nu am întîlnit nicăieri hydre.

— Asta nu va fi prea ușor… dar… Ei, poftim, iată că revin iarăși!

În cască auzeam clar sirena de alarmă.

— Rămîi la microfon, zise Louis. Voi încerca să vă țin la curent. Poate că ar fi mai bine…

O serie de bubuituri puternice îi tăie vorba, apoi pocniră împușcături. În afară de Michel care era la volan și de Breffort în turelă, toți se aflau în jurul meu, lingă radio. Swiss-ul, foarte mirat, asculta și el. Acum nu mai auzeam decît fluierăturile postului. Îngrijorat, lansai un apel. Se auzi un zgomot de ușă care se deschide, apoi Louis vorbi, gîfîind:

— Dați maximum de viteză! Să fiți aici înainte de a se înnopta, dacă este posibil. Scîrbăciunile astea se lipesc acum de acoperiș și e foarte greu să le scoatem afară din case. A ieși acum din casă înseamnă sinucidere. Sînt pe puțin trei mii! Mergînd cu camionul pe străzi, ați putea să le împușcați. Grăbiți-vă! În unele locuri ele scot țiglele

de pe acoperișuri!

— Ai auzit, Michel? Viteză!

— Am dat viteză maximă! 60 pe oră!

— Vom fi în sat în 2 ore și ceva, transmisei eu prin radio. Rezistați, curaj!

— Sînteți chiar atît de aproape? Dar ăsta este un adevărat noroc pentru noi. Aici la mine vreo două sau trei hydre stau cocoțate pe acoperiș, dar planșeul podului este solid. Necazul mare este că nu pot ține legătura cu toate grupele prin telefon.

— Ești singur?

— Nu, am cu mine 6 gărzi și pe Ida. Ea mă roaga să-i transmit lui Beltaire să nu fie îngrijorat.

— Dar unchiul meu?

— E închis în observator cu Menard. Nu-l amenință nici o primejdie. Fratele tău se află cu indigenii în adăpostul 7. Au cu ei o mitralieră ușoară și se pare că o folosesc bine. Te părăsesc. Trebuie să iau legătura cu celelalte grupe.

— Nu ieși afară, mai ales!

— N-avea nici o grijă!

Breffort se aplecă de sus și ne strigă :

— Alarmă! Hydrele!

Mă urcai lîngă el. Cam la un kilometru în fata noastră, la vreo cinci sau șase sute de metri înălțime, vreo sută de hydre din specia mare verde pluteau sub formă de nori.

— Repede rachetele, înainte ca ele să se împrăștie !

Tuburile laterale, aruncătoare de rachete, fură îndreptate în sus. Aplecîndu-mă, văzui, pe Vandal și pe Martine de o parte, pe Beltaire și Paul de cealaltă, cum introduceau rachetele prin panourile mobile.

— Breffort, treci jos. Ocupă-te de reglajul rachetelor. Eu trec la mitralieră.

Țintii.

— Foc!

Obuzele mele trasante zburară spre hydre, urmate imediat de dîra albă a rachetelor. Din fericire, ele explodară în plin, în norul de hydre. Rămășițele căzură ca o ploaie neagră, conturate de albastrul cerului. Hydrele zburară întins spre noi. Începînd din acea clipă, fui singurul care acționai. Doborîi vreo zece. Celelalte se învîrtiră un moment în jurul nostru, apoi, dîndu-și seama de neputința lor, plecară zburînd la nivelul pămîntului.

Ajunserăm fără alt incident la mina de fier. Era pustie. După cîteva secunde, poarta unui adăpost se deschise și un om ne făcu semn. Michel apropie camionul și recunoscui pe contramaistrul Joseph Amar.

— Unde sînt ceilalți?

— Plecați cu trenul transformat în tanc și cu toate armele.

— Și dumneata?

— Am rămas ca să vă dau de știre. Consiliul ne-a telefonat că veți sosi. Băieții de la tren au meșterit o aruncătoare de apă clocotită.

— Bun. Urcă-te să mergi cu noi. Au plecat de mult?

— De o oră.

— Înainte, Michel!

Amar se uită la Vzlik cu uluire, aiurit.

— Ce fel de cetățean mai este și acesta?

— Un indigen. Iți vom explica noi mai tîrziu.

După zece minute, începurăm să auzim bubuiturile, în sfîrsit, zărirăm satul. Toate ușile și ferestrele erau baricadate, acoperișurile unora din case erau acoperite de hydre. Unii monștri zburau de ici-colo la mică înălțime. Trenul minei de fier era oprit la «gară» și mitraliera grea trăgea asupra fiecărei hydre care se dezlipea de acoperișuri.

— La posturile de luptă! Paul la volan. Michel, Breffort, la puștile-mitraliere, Martine, Vandal, dați-mi munițiile. Beltaire și Amar, aprovizionați puștile-mitraliere. Vzlik, stai în colțul acela, ca să nu ne încurci. Gata? Bun. Paul, gonește să ajungem trenul.

Minerii lucraseră bine. Cu plăci de metal, cu scînduri, cu butuci, transformaseră trenul lor în fortăreață. Vreo sută de hydre, umflate, umpleau pămîntul în jurul lui.

— Cum naiba le-ati doborît? întrebai eu pe mecanic, care din întîmplare era tocmai Biron.

— O idee a mea. Le-am opărit. De altminteri, iată altele care revin. O să vedeți îndată. Nu trageți, strigă el către servanții mitralierei așezată în primul vagon.

— Nu trageți, repetai și eu pentru cei din camion.

Hydrele se apropiau, în număr de vreo 30.

— De îndată ce-ți voi spune eu, pune pompa în mișcare, zise Biron fochistului său.

El luă un fel de furtun, al cărui capăt de aramă, cu mîner de lemn, fu introdus de dînsul într-un crenel.

— Dați mai înapoi camionul dumneavoastră!

Monștrii erau la 30 de metri, apropiindu-se cu toată viteza. Fură primiți cu un val de apă clocotită și aburi fierbinți, care dădu peste cap vreo l2 dintre ei. Celelalte hydre bătură în retragere. Atunci mitraliera trenului trase, și eu îmi unii focul cu al ei.

— Și iată, asta-i tot, zise Biron. Aș fi omorît eu cu mult mai multe, dacă aș fi avut curajul, prima dată, să aștept ca ele să vină aproape de tot. Dar n-am îndrăznit, și acum ele se am feresc.

— Cine a avut ideea aceasta?

— Eu, așa cum v-am mai spus-o. Dar Cyprien, fochistul meu, m-a ajutat din toată inima s-o realizez.

— Minunată invenție, care ne va economisi gloanțele. Va trebui s-o mai îmbunătățești încă. Și voi vorbi Consiliului despre asta! Cred că prin fapta de azi vei obține reintegrarea în drepturile politice. Noi ne ducem acum în sat. În ce casă se gaseste Louis Mauriere ?

— La poștă, cred.

— Vom începe deci cu ea. Sînteți fiecare la postul său? Înainte, încetișor. Țintiți bine și trageți puțin!

Ajunserăm, fără să fim atacați, pînă în Piața Fîntînii: acoperișul poștei era verde de hydre. Fiecare glonț mergea drept la țintă, dar ades trebuiau mai multe gloanțe pentru a omorî fiecare jivină. Nu cutezam să folosim nici rachetele, nici mitraliera, de teamă să nu-i rănim pe prietenii noștri. Monștrii stăteau nemișcați pe acoperiș, prostește, și își vîrau tentaculele pe sub țigle. Nemișcarea lor ne surprinse puțin, deoarece altă dată hydrele dăduseră dovadă de inteligență. Puturăm să calculăm precis tirul nostru și să le ochim drept în cap. După cîtva timp poșta era curățată de învelișul ei viu.

Cînd ici, cînd colo, în sat pocnea cîte o împușcătură. De 2 — 3 ori auzii fluieratul locomotivei care saluta o nouă victorie a apei clocotite. Prin ușa eliberată de baricade, sărind din camion, ieși Louis.

— Ei?

— Merge mult mai bine de cînd sînteți aci. Dar scîrnavele de bestii au pătruns în 3 case. Avem vreo l2 morți.

— Pe cine?

— Alfred Charnier cu nevasta și cu una din fiice. Alți 5 săteni, al căror nume nu-l știu. Madeline Ducher, actrița, și 3 muncitori. Firul de telefon este rupt pe undeva între poștă și uzină. Încercați să-l reparați. Nu știu cum merg lucrurile acolo sus. Mă întorc la poștă.

Mergînd de-a lungul firului, găsirăm punctul unde era rupt. Trei hydre stăteau tupilate pe un acoperiș, la cincizeci de metri depărtare. Luînd cu mine un fir de cupru, sării jos și reparai firul rupt. Abia terminasem, că mitraliera și trase. Hydrele se repeziră. Întrebuințînd tactica mea obișnuită, mă trîntii la pămînt, apoi, de îndată ce ele trecură de mine, sării în camion. De două ori reîncepui acest mic joc straniu în care îmi riscam viața.

Apoi începurăm curățirea acoperișurilor, în chip metodic, începurăm cu Piața Fîntînii; după o oră, treaba era terminată. Atunci atacarăm strada principală. Abia porniseră primele gloanțe, că toate hydrele, ca la un semnal, își luară zborul.

Imediat năvăliră afară din case bărbați și femei, toți înarmați cu aruncătoare de rachete. Cel puțin o sută cincizeci din aceste rachete se ridicară în cele două minute care urmară. Cerul era punctat de pete verzi — hydrele, și negre — exploziile rachetelor. Strînse din nou sub formă de nor, foarte sus, hydrele fugiră.

— Trebuie să-ți semnalez un fapt curios, zise Ludovic. De cum au sosit hydrele, am auzit foarte prost mesajul tău. Erau formidabil de mulți paraziți!

— E bizar, și eu am observat ceva analog pe cînd eram înconjurați de hydrele cele mici, brune, îi spusei. Animalele acestea să emită oare unde herțiene? Asta ar explica extraordinara coordonare a mișcărilor lor. Va trebui să vorbesc despre asta cu Vandal.

Consiliul se întruni chiar în aceeași seară. Nu mai eram decît șapte, deoarece bătrînul preot și Charnier muriseră.

Dădui raportul despre misiunea ce mi se încredințase și prezentai pe Vzlik, în prezența celorlalți , membri ai expediției, care se aflau și ei de față, cu titlu consultativ. Louis ne puse atunci la curent cu problemele care se iviseră în lipsa noastră și dintre care cea mai gravă era noua tactică adoptată de hydre.

Ele soseau noaptea, se tupilau în tufișuri, de unde se repezeau asupra trecătorilor. Nu se mai putea ieși de loc din casă, decît în grupuri înarmate.

— Tu ne-ai propus prin radio, adăugă el, să emigram înspre regiunea Muntelui Semnal. Sînt de acord, dar cum? Dacă va trebui să facem drumul în camion, rezerva noastră de benzină nu ne va ajunge, și să mergem pe jos, printre hydre și Swiss-i… și apoi cum să abandonăm materialul nostru de aci! Chiar și cu camioane de am pleca, nu văd cum am putea transporta locomotivele, mașinile-unelte etc.

— Dar nici nu mă gîndesc să procedăm în felul acesta!

— Atunci cum? Cu avionul, poate ?

— Nu, cu vaporul.

— Și de unde ai să scoți tu acest vapor?

— Cred că Estranges ne ploate face planurile. Nu îi cer un super-distrugător care merge cu 59 de noduri. Un mic și bun cargobot ne va fi de mai mare folos. Ținutul nostru se învecinează cu marea. Pe de altă parte noi am mers de-a lungul cursului Dordognei de la punctul situat la două sute de kilometri de Cobalt-City pînă la gurile ei. Ea este cu

siguranță navigabilă. De fiecare dată cînd am putut efectua un sondaj, am găsit mai mult de zece metri adîncime. Marea pare liniștită. La urma urmelor, nu am avea de făcut decît o călătorie de mai puțin de șapte sute de kilometri pe mare, și două sute cincizeci pe fluviu.

— Și cum va merge acest vapor? întrebă unchiul meu.

— Cu un Diesel mare de la uzină, sau cu o mașină cu aburi. Ah! Dacă aș avea măcar material de forare, ca să ne dăm seama la ce adîncime se găsește petrolul!

— Dar avem acest material, zise atunci Estranges, avem tot ce ne trebuie. Materialul întrebuințat cu ocazia sondajelor pentru al doilea baraj care trebuia să fie construit a rămas depozitat la uzină. Tocmai primisem o scrisoare care mă înștiința că vor veni să-l ridice, cînd s-a produs cataclismul.

— Ah! Asta e mai tare ca Robinsonul elvețian! Și pînă la ce adîncime se poate merge cu instrumentul dumitale?

— Ei au mers pînă la 600 sau 700 de metri.

— Drace! Acestea-s niște sondaje mult prea adînci pentru un baraj!

— Am impresia că societatea care le-a efectuat căuta și altceva în același timp. Dar să nu ne plîngem. Și în plus am printre muncitorii mei 3 oameni care au lucrat altădată la Petrolul Aquitaniei.

— Din ce în ce mai bine. Începînd de mîine, la lucru. Toată lumea este de acord să părăsim aceste locuri?

— Cer să votăm, zise Marie Presles. Înțeleg că-i tare greu să rămînem aci, dar să mergem în țara acestora… Și arătă pe Swiss, care asculta, tăcut.

— Oh! cred că ne vom putea înțelege cu ei, interveni Michel. Dar e mai bine să punem la vot această hotărîre.

Rezultatul scrutinului dădu 2 voturi «contra» — Marie Presles și institutorul — și 5 voturi «pentru».

— Știi, unchiule, nu garantez că vom putea muta Observatorul, zisei eu. Cel puțin nu imediat.

— Știu, știu. Dar dacă mai rămînem aci, pierim cu toții.