Robinsonii Cosmosului

I SEMNELE PREMERGĂTOARE

În primul rînd să vă spun cine sînt. Pentru voi, urmașii mei direcți, precizările sînt inutile. Dar în curînd copiii voștri, apoi copiii copiilor voștri vor uita pînă și faptul că eu am existat cîndva.

Eu însumi cunosc atît de puține lucruri despre propriul meu bunic!

În acea zi de iulie l975 tocmai se încheiase cel dintîi an al meu în funcția de asistent la laboratorul de Geologie al Facultății de științe din Bordeaux, un oraș al Pămîntului. Aveam pe atunci douăzeci și trei de ani și, fără să fiu frumos, eram un tînăr bine dezvoltat. Dacă statura mea de azi, micșorată de bătrînețe, arată jalnic în lumea de aici, cu tineri uriași, pe Pămînt înălțimea mea de un metru optzeci și trei și umerii mei lați impuneau. Pentru voi un metru optzeci și trei nu este decît o statură mijlocie!

Dacă vreți să cunoașteți înfățișarea mea de atunci, uitați-vă la primul meu nepot, Jean. Ca și dînsul și eu eram brun, cu nasul mare, cu mîini mari și ochi verzi.

Fusesem foarte fericit de numirea mea. Reveneam deci în același laborator în care, cu cîțiva ani înainte, desenasem primele mele fosile. Aveam să mă distrez de aci înainte cu erorile pe care le comiteau studenții, confundînd două forme învecinate, care pentru un ochi exersat se diferențiau imediat.

Sosise așadar iulie. Examenele se terminaseră și mă pregăteam să plec împreună cu fratele meu Paul să petrecem o parte din vacanță la unchiul nostru Pierre Bournat, directorul Observatorului recent construit în Alpi, a cărui oglindă uriașă, cu o deschidere de 5 m și 50, avea să permită astronomilor francezi să se ia la întrecere cu colegii lor americani, avînd acum arme egale.

Unchiul nostru avea să fie secondat în lucrările sale de adjunctul său, Robert Menard, un om de patruzeci de ani, cu o înfățișare ștearsă, deși prodigios de savant — cît și de o armată de astronomi, calculatori și tehnicieni, care nu sosiseră încă, ori se aflau în misiune sau în concediu cînd se produse cataclismul.

El nu avea pe lîngă dînsul, în acest moment, în afară de Menard, decît pe cei doi elevi ai săi, Michel și Martine Sauvage, pe care eu nu-i cunoscusem încă.

Michel a murit acum șase ani, iar Martine, bunica voastră, m-a părăsit de numai trei luni, după cum știți.

La acea epocă, eram departe de a bănui sentimentele care aveau să ne unească într-o zi.

La drept vorbind, cu firea mea mai degrabă singuratică și bucuros de a fi împreună cu unchiul și cu fratele meu — căci Menard nu conta — îi consideram pe cei doi drept niște intruși ce ne stinghereau, cu toate că erau tineri, sau poate că tocmai de aceea: Michel avea atunci treizeci de ani și Martine douăzeci și doi.

Exact la 12 iulie 1975, la orele 16, luai cunoștință de primele semne premergătoare cataclismului.

Terminasem tocmai de făcut valizele, cînd cineva sună la ușă.

Deschisei, și mă aflai față în față cu vărul meu Bernard Verilhac, care era și el tot geolog, ca și mine.

Cu trei ani în urmă, el făcuse parte din prima expediție Pămînt — Marte. Apoi plecase din nou, cu un an în urmă.

— De unde vii, de data aceasta? îl întrebai eu.

— Am făcut un mic tur circular, fără escală, pînă dincolo de orbita lui Neptun. Ca o cometă.

— În atît de puțin timp?

— Paul a perfecționat serios vechea noastră astronavă, Rosny, și acum ea zboară cu 2000 de kilometri pe secundă, fără nici o sforțare.

— Și ați făcut vreo treabă?

— Bineînțeles! Am făcut o sumedenie de fotografii extraordinare. Dar reîntoarcerea a fost grea.

— Accident?

— Nu. Am avut o deviere. Atît Paul cît și Claude Rommier, astronomul de pe bord, pretind că totul s-a petrecut ca și cînd o enormă masă solidă, dar invizibilă, s-ar fi strecurat în sistemul solar. Este adevărat că Sigurd e de altă părere și că Mac Lee, ziaristul nostru, pretinde că sărbătorisem prea mult trecerea dincolo de orbita neptuniană, cînd au fost făcute calculele de întoarcere.

Se uită la ceas:

— 4 și 20. Trebuie să te părăsesc. Vacanță plăcută! Cînd vii și tu cu noi? Obiectivul viitor: sateliții lui Jupiter. Și, știi, va fi de lucru pentru doi geologi — ba chiar și pentru mai mulți! Vei avea cu acest prilej un interesant subiect de teză, destul de nou, cred. Mai vorbim noi despre asta. Am de gînd să trec vara aceasta să-l văd pe unchiul tău.

Ușa se închise în urma lui. N-aveam să-l mai revăd niciodată. Scumpul meu prieten Bernard! Desigur va fi murit. Ar avea acum 96 de ani. Ce-i drept, el pretindea că Marțienii cunoșteau secretul de a face ca oamenii să trăiască de două ori mai mult, la ei. Poate că și el trăiește încă, departe, în Spațiu. Dacă ar fi știut ce avea să mi se întîmple, fără îndoială că nu m-ar fi părăsit!

Luarăm trenul, fratele meu și cu mine, chiar în aceiași noapte. Pe la orele 4 după-amiază, a doua zi, ajunserăm la gara… puțin importă numele, pe care nu l-am notat și pe care nu-l mai pot regăsi în memorie. Era o gară mică și neînsemnată. Eram așteptați.

Stînd rezemat de un automobil, un tînăr înalt și blond, mai înalt decît mine, ne făcu semn. El se prezentă:

— Michel Sauvage. Unchiul dumneavoastră vă roagă să-l scuzați că n-a venit, dar este reținut de o lucrare importantă și urgentă.

— Din nou prin nebuloase? întrebă fratele meu.

— Prin nebuloase, nu. În Univers poate. Aseară am vrut să fotografiez constelația Andromeda pentru o supernovă recent descoperită acolo. Am fixat deci telescopul cel mare conform calculelor și, din fericire, am aruncat o privire, din curiozitate, prin «cercetător», mica lunetă care se reglează paralel cu telescopul cel mare. Constelația Andromeda nu mai era la locul ei! Am găsit-o la 18 grade distanță de poziția ei normală!

— Ce spui? exclamai eu peste măsură de interesat. Bernard Verilhac mi-a spus ieri…

— S-a și reîntors? mă întrerupse Michel.

— Da, de dincolo de orbita lui Neptun. El mi-a spus deci că se dovediseră greșite calculele lor, sau că ceva îi deviase de la traseul lor, la reîntoarcere.

— Acest fapt îl va interesa mult pe domnul Bournat.

Bernard va trece negreșit vara aceasta pe la Observator. Dar, pînă atunci, îi voi scrie pentru a-i cere amănunte.

În timp ce vorbeam astfel, mașina gonea cu viteză de-a lungul văii. Alături de drum se afla o cale ferată.

— Acum trenul trece prin sat?

— Nu, aceasta este linia construită de curînd pentru uzina de metale ușoare pe care am moștenit-o. Din fericire întregul ciclu de tratare a metalelor se face electric. Dacă s-ar fi produs fum, ar fi trebuit s-o mutăm, sau să mutăm Observatorul.

— Importantă, uzina aceasta?

— 350 de lucrători pentru moment. Dar trebuie să mai sosească — cel puțin de două ori pe atît.

O apucarăm pe drumul în serpetină ce urca spre Observator. La poalele micului pisc pe care era construit Observatorul, într-o vale îngustă și lungă se ascundea un sătuleț. Puțin mai sus fusese ridicată aglomerarea formată de uzină și de casele din prefabricate ale personalului. O linie de înaltă tensiune se întindea pînă în depărtare, prin spatele munților.

— Linia aceasta vine de la barajul special construit pentru uzină. Ea ne alimentează și pe noi, în trecere — ne explică Michel.

Chiar alături de baza Observatorului se înălțau atît casa unchiului meu, cît și acelea ale asistenților săi.

— Ce schimbare, de doi ani încoace! observă fratele meu.

— Astă seară, vom fi mai mulți la masă: unchiul dumneavoastră, Menard, dumneavoastră amîndoi, sora mea și cu mine, Vandal biologul…

— Vandal! Dar îl cunosc de cînd eram în fașă! Este un vechi prieten al familiei noastre.

— A venit aici cu unul din colegii lui de la Academie, celebrul chirurg Massacre.

— Ce mai nume pentru un chirurg, glumi fratele meu Paul. Brr! Nu m-aș lăsa operat de el pentru nimic în lume!

— Și ai greși. Căci e cel mai iscusit chirurg din Franța și poate chiar din întreaga Europă! Mai avem în sfîrșit și pe unul din prietenii lui care i-a fost în același timp și elev — pe antropologul Andre Breffort.

— Breffort, cel cu Patagonii? întrebai.

— Chiar el. Casa, cît e de mare, e plină toată de oaspeți.

De îndată ce sosirăm, pătrunsei în Observator și bătui la ușa biroului unchiului meu.

— Intră! strigă el cu un glas tunător. Ah! Tu ești, zise el pe un ton mai îmblînzit. Se ridică din fotoliu, înălțîndu-și statura gigantică și mă cuprinse într-o îmbrățișare de urs. Parcă îl văd și acum cu părul și sprîncenele lui cenușii, cu ochii de cărbune și barba mare ca abanosul, răsfirată în evantai pe jiletcă.

Un timid «bună ziua, domnule Bournat», mă făcu să mă răsucesc pe călcîie. Pirpiriul Menard, asistentul, stătea în picioare la masa lui, în fața unor hîrtii acoperite cu semne algebrice.

Era un omuleț cu ochelari foarte groși, cu o bărbuță de țap și cu o imensă frunte brăzdată de cute. Sub această înfățișare neînsemnată se ascundea un om capabil, care vorbea douăsprezece limbi, extrăgea în gînd rădăcini de necrezut, un om căruia speculațiile cele mai îndrăznețe de matematică și de fizică transcendentală îi erau tot atît de familiare pe cît îmi erau mie orizonturile bordeleze din împrejurimile orașului natal. În specialitatea aceasta, unchiul meu, care era totuși un observator și un experimentator admirabil, nu-i ajungea nici la călcîie, iar ei doi la un loc reprezentau tot ce exista mai de seamă ca specialiști în astronomie și fizică nucleară.

Clinchetul unei mașini de calculat îmi atrase atenția înspre celălalt colț al laboratorului.

— E drept, zise unchiul meu, am uitat să te prezint. Domnișoară, dumnealui este nepotul meu Jean, un aiurit, care n-a știut niciodată să facă o adunare exactă. Rușinea familiei!

— Nu sînt singurul cu această meteahnă, protestai eu. Nici Paul nu e mai tare ca mine în calcule!

— Este adevărat, recunoscu el. Și cînd te gîndești că tatăl lor jongla cu integralele! Însușirile familiei noastre scad pe zi ce trece. În sfîrșit, să nu le tăgăduim totuși calitățile. Jean va deveni un foarte bun geolog și sînt de părere că Paul publică lucrări destul de bune despre Asirieni.

— Despre Hinduși, unchiule, despre Hinduși!

— Tot aia e! Jean, îți prezint pe Martine Sauvage, sora lui Michel, asistenta noastră.

— Ce mai faceți? zise ea, întinzîndu-mi mîna.

Fîstîcit nițel, îi strînsei și eu mîna. Mă așteptam să văd un șoarece de laborator, cu ochelari puși pe un nas ascuțit. Și — cînd colo, aveam în fața mea o superbă fată robustă, clădită ca o statuie greacă, avînd un păr lung și pe atît de negru, pe cît era de blond părul fratelui ei cu o frunte cam îngustă poate, dar cu niște splendizi ochi cenușii-verzi și o figură cu trăsături descurajant de regulate, atît era de perfectă.

A spune despre ea că era frumoasă, ar fi prea puțin, căci era de o frumusețe rară, cu mult mai frumoasă decît oricare dintre femeile pe care le văzusem vreodată.

Strîngerea ei de mînă fusese sinceră și scurtă, apoi se cufundă în calculele ei. Unchiul meu mă trase deoparte.

— Văd că frumusețea Martinei și-a produs pe loc efectul, mă ironiză el. Cu toți se întîmplă la fel. Eu cred că impresia e mai puternică prin contrast cu mediul înconjurător. Și acum, ai să mă scuzi, dar trebuie să-mi termin cercetările încă înainte de a se însera, ca să fiu gata pentru observațiile pe care le voi face în noaptea aceasta. După cum știi nu mi-a sosit încă personalul ajutător. Cinăm la orele 7 și jumătate.

— Și sînt atît de importante cercetările acestea? întrebai eu. Michel mi-a spus că se petrec fenomene stranii…

— Fenomene stranii! Ar trebui să spui că aceste fenomene răstoarnă întreaga știință de pînă acum! închipuiește-ți numai: Andromeda situată deodată cu 18 grade mai jos de poziția ei normală! Din doua, una: sau că această nebuloasă s-a mișcat cu adevărat de la locul ei obișnuit, și în acest caz, cum alaltăieri ea se afla la locul ei, înseamnă că ea ar fi atins o viteză fizicește imposibilă; sau că lumina ei a fost deviată de ceva care nu se găsea acolo alaltăieri — și aceasta din urmă este atît părerea mea, cît și a colegilor mei de pe Muntele Palomar. Și nu numai lumina ei a fost deviată: ci și aceea a stelelor situate în aceeași direcție, lumina lui Neptun și poate că de asemenea și… O singură ipoteză stă în picioare, care să nu fie prea absurdă: știi — sau mai degrabă tu n-ai cum să știi — că lumina poate fi deviată de cîmpuri de gravitație intensă. Totul se întîmplă acolo ca și cînd o masă enormă și-ar fi făcut apariția între Andromeda și noi, înăuntrul sistemului solar. Și masa aceasta este invizibilă! E o presupunere nebunească, imposibilă și totuși acest fenomen s-a petrecut cu siguranță acolo!

— Bernard îmi spunea și el că la întoarcerea din ultima lor expediție…

— L-ai văzut? Cînd?

— Ieri.

— Și s-a întors cînd?

— În noaptea de alaltăieri spre ieri, tocmai de dincolo de orbita lui Neptun. Și el îmi spunea, deci, că ei suferiseră probabil o deviere la întoarcere…

— De cîte grade? Și cînd?

— Nu l-am întrebat. A trecut pe la mine doar o clipă. Dar va veni aici în cursul acestei veri.

— Auziți la el, vorbă! În cursul acestei veri! Nu zău! Auziți-l, în cursul verii! Aleargă fuga și dă-i o telegramă, spune-i să vie imediat aici împreună cu tovarășii lui și cu jurnalul lor de bord. Să se ducă degrabă la poștă băiatul grădinarului. Cheia enigmei se află poate la ei! Auziți la el, în cursul verii! Dute, aleargă! Mai ești încă aici?

Plecai deci pe loc și compusei telegrama pe care micul Benoit porni, tot în fugă, să o ducă în sat, la poștă. Nu voi mai ști niciodată dacă Bernard a primit-o.

După aceea intrai în casa unchiului meu și acolo întîlnii pe ceilalți invitați, întîi pe Vandal, al cărui elev fusesem, pe cînd îmi pregăteam licența; înalt și adus de spate, el avea părul de un alb-argintiu, deși abia împlinise patruzeci și cinci de ani. Îmi prezentă pe prietenul său Massacre, un omuleț brun cu gesturi joviale și pe Breffort, un găligan lung, osos și taciturn.

La orele 7 și 20 precis, unchiul meu și suita lui sosiră, și la 7 și 30 eram cu toții la masă.

În afară de unchiul meu și de Menard, amîndoi vizibil preocupați, noi ceilalți eram veseli, chiar și Breffort care ne povesti cu umor cîte dificultăți avusese de învins pentru a evita o căsătorie care-l onora, firește, dar care lui îi displăcea, evident, cu fiica unui șef de trib Ona din Țara de Foc. Cît despre mine, eram ca electrizat de Martine. Cînd rămînea serioasă, obrazul ei frumos era ca o marmură înghețată, dar cînd rîdea, ochii ei scînteiau, își scutura părul bogat, dînd capul puțin pe spate și atunci, pe legea mea, era și mai frumoasă.

Dar n-aveam să mă bucur prea mult timp de tovărășia ei, în acea seară. Căci la 8 și 15 unchiul meu se ridică și îi făcu semn. Ei plecară împreună cu Menard și, pe fereastră, văzui cum se îndreptau spre Observator.

II CATACLISMUL

Trecurăm pe terasă să luăm cafeaua. Seara era blîndă. Soarele ce apunea înroșea munții înalți, destul de departe la răsărit. Michel vorbea despre lipsa de utilitate a studiilor de astronomie planetară, de cînd, după cum se exprima el, Misiunea Paul Bernadac se dusese «la fața locului». Apoi Vandal ne puse la curent cu ultimele cercetări în biologie. Se înnoptase. Luna, în semilună, strălucea deasupra munților, stelele scînteiau.

Răcoarea nopții ne făcu să intrăm în sala comună, fără să aprindem lumina. Eram așezat cu fața spre fereastră, alături de Michel. Toate amănuntele din acea seară îmi sînt extraordinar de prezente în memorie, deși a trecut de atunci atît de mult timp! Vedeam cupola Observatorului desenîndu-se clar pe cer, flancată de micile turnulețe ce adăposteau lunetele accesorii. Învitații se răzlețiseră în grupuri; eu vorbeam cu Michel. Fără să știu de ce, mă simțeam fericit și ușor. Aveam impresia că plutesc, ca un fulg, și mă simțeam în fotoliu tot atît de la largul meu, ca un înotător bun în apă.

La Observator, la o ferestruică, o lumină se aprinse, se stinse, se aprinse din nou.

— Șeful are nevoie de mine, zise Michel. Mă duc la el. Se uită la ceasornicul său fosforescent.

— Cît e ceasul? întrebai eu.

— 11 și 36.

Se ridică, și, spre uluirea lui și a noastră, acest simplu gest îl azvîrli la perete, care se afla la mai mult de 3 metri distanță.

— Dar… nu mai cîntăresc nimic!

Mă ridicai și eu, și cu toate precauțiile pe care le luasem, mă lovii cu capul de perete.

— Ah! Dar ce înseamnă asta!

Izbucnirăm toți deodată în exclamații de uimire. Căci, timp de cîteva momente, cu toții furăm învîrtiți prin sală, ca niște fire de praf măturate de vînt. Și avurăm toți aceeași senzație înspăimîntătoare, de vid interior, de amețeală, de pierdere aproape totală a noțiunii de sus și jos. Agățîndu-mă de mobile, mă dusei la fereastră. Nu, eram nebun!

Stelele păreau că dansează o sarabandă deșuchiată, așa cum ar fi făcut-o imaginea lor într-o undă agitată de apă. Ele se legănau, se măreau, se stingeau, apoi iarăși apăreau, alunecau brusc dintr-un loc într-altul.

— Priviți! strigai eu.

— A sosit sfîrșitul lumii, gemu Massacre.

— Și eu cred că într-adevăr ne-a sosit sfîrșitul — îmi suflă Michel. Și simții cum degetele lui mi se înfigeau în umăr.

Lăsai ochii în jos, obosiți de dansul stelar.

— Munții!

Vîrfurile munților dispăreau! Cei situați mai aproape erau încă intacți, dar cei mai îndepărtați, colo la stînga, fuseseră retezați tot atît de perfect ca o bucată de brînză tăiată cu cuțitul. Și toate acestea păreau că se prăvălesc asupra noastră!

— Sora mea! țipă deodată Michel cu o voce răgușită și se repezi spre ușă.

Îl văzui urcînd, cu pași imenși și nesiguri, mai mari de 10 m fiecare, pe poteca ce ducea la Observator. Cu creierul ca golit, dincolo chiar de senzația de spaimă, înregistram fenomenul. Părea că o lamă uriașă venea spre noi, de sus în jos, o lamă invizibilă, deasupra căreia totul dispărea.

Toate acestea durară, poate, douăzeci de secunde. Auzeam exclamațiile înăbușite ale tovarășilor mei. Văzui pe Michel dispărînd ca o furtună în Observator. Deodată, brusc, pieri și Observatorul! Mai avui timpul să văd, la sute de metri în jos, cum muntele fu retezat dintr-o dată, ca de un brici uriaș, arătîndu-și straturile ca pe o imensă diagramă geologică. Și totul era luminat de o stranie lumină lividă, o lumină ca de pe altă lume. În clipa următoare, cu un zgomot asurzitor, cataclismul fu deasupra noastră. Casa se zgudui ca zgîlțîită. Mă agățai strîns de o mobilă. Fereastra se sparse în țăndări, ca împinsă dinăuntru de un genunchi gigantic. Fui aspirat în afară, dus de o furtună de o forță nemaipomenită, de-a valma cu tovarășii mei, rostogolit pe pantă, izbindu-mă de pietre și de arbuști, zguduit, simțind că mă înăbuș și sîngerînd abundent din nas. Cîteva secunde încă și totul luase sfîrșit. Mă pomenii la 500 m mai jos, în mijlocul a tot soiul de rămășițe împrăștiate: rămășițe de lemn, de geamuri, de țigle. Observatorul reapăruse, intact după cîte se părea. Și era ziuă, o zi bizară, arămie. Ridicai ochii și zării un soare micșorat, roșietic, îndepărtat. Urechile îmi vîjîiau, genunchiul stîng îmi era umflat, aveam ochii injectați de sînge. Aerul era îmbibat de o duhoare ciudată.

Primul meu gînd fu îngrijorarea pentru soarta fratelui meu. El zăcea pe spate, la cîțiva metri de mine. Mă repezii spre el, uimit de a-mi simți din nou greutatea corpului. Paul avea ochii închiși și îi curgea sînge din pulpa dreaptă, adînc rănită de un ciob de geam. Pe cînd îi legam rana strîns, cu batista mea, el își reveni din leșin.

— Mai sîntem încă în viață?

— Da, tu ești rănit, dar nu e ceva grav. Mă duc să văd ce-i cu ceilalți.

— Du-te!

Vandal se și ridicase. Massacre avea vînătăi sub ochi, dar asta era tot ce pățise. El se îndreptă spre Paul, îl examina.

— Nu e mare lucru. Legătura este aproape de prisos. Nici o arteră importantă atinsă.

Breffort era mult mai grav rănit. Primise o lovitură în cap și zăcea leșinat.

— Trebuie să-l îngrijim de urgență, zise chirurgul. Am tot ce trebuiește la unchiul dumitale.

Privii casa. Rezistase destul de bine. O parte din acoperiș lipsea, ferestrele erau sparte și obloanele smulse, dar restul părea intact. Transportînd pe Breffort și pe fratele meu, intrarăm. Înăuntru, mobilele răsturnate aruncaseră afară pe parchet tot conținutul lor.

De bine, de rău, ridicarăm masa cea mare și-l întinserăm pe ea pe Breffort. Vandal îi ajută lui Massacre.

Deodată, îmi dădui seama că nu mă interesasem încă de soarta unchiului meu. Ușa Observatorului era deschisă, dar nu se vedea nici o mișcare acolo.

— Mă duc să văd, zisei eu și plecai șchiopătînd.

Pe cînd înconjuram casa, apăru grădinarul, moș Anselme, pe care-l uitasem cu totul. Era rănit la față și sîngera abundent. Îl trimisei să fie pansat și îngrijit. Ajuns la Observator urcai scara. Cupola era goală, telescopul cel mare părăsit. În birou, Menard își potrivea ochelarii cu un aer mirat.

— Unde-i unchiul meu? îi strigai.

În timp ce-și freca sticlele ochelarilor cu batista, el îmi răspunse :

— Cînd s-a întîmplat fenomenul, au vrut să iasă afară și acum nu știu unde sînt.

Mă repezii afară strigînd:

— Unchiule! Michel! Martine!

Un «ohe» îmi răspunse. În dosul unui morman de stînci prăvălite, găsii pe unchiul meu stînd jos, rezemat de un bloc de piatră.

— Are glesna scrîntită, îmi explică Martine.

— Și Michel?

Cu toată gravitatea situației, admirai rotunjimea umărului ei frumos sub rochia sfîșiată.

— S-a dus să aducă apă de la izvor.

— Ei bine, unchiule, cum îți explici dumneata toate acestea?

— Ce vrei să-ți spun? Nu pricep nimic. Dar ceilalți ce fac?

Îl pusei la curent.

— Va trebui să mergem jos în sat, să vedem ce s-a întîmplat și acolo, reluă el.

— Din nenorocire, soarele apune.

— Soarele apune? Nicidecum, eu văd că abia răsare.

— Apune, unchiule dragă. Mai adineauri, era mult mai sus pe cer.

— Ah! Vrei să vorbești de acest biet lampion arămiu? Privește mai bine în spatele tău!

Mă întorsei și văzui un soare albăstrui strălucitor, în dosul munților prăbușiți. Trebuia să mă plec în fața evidenței: ne aflam pe o planetă care poseda doi sori.

Ceasul meu arăta ora 0 și 10 minute.