Robinsonii Cosmosului

I DĂRÎMĂTURILE

A descrie avalanșa de sentimente ce se abătură atunci asupra mea, nu, nu o pot face! În mod inconștient, cu toată strania ei desfășurare, eu asimilasem catastrofa la normele terestre: pustiire din cauza unui flux puternic, cutremure, erupții, Și mă găseam deodată în fața acestui fapt imposibil, nebunesc, dar real totuși: mă aflam pe o planetă luminată de doi sori! Nu, nu voi putea descrie niciodată spaima înnebunitoare care puse stăpînire pe mine. Încercam să neg evidența.

— Dar… sîntem cu toate acestea pe Pămînt! Iată muntele, și Observatorul, și satul colo, jos!

— Este sigur că stau pe o porțiune a Pămîntului, răspunse unchiul meu. Dar ar trebui să fiu prea neștiutor în astronomie ca să nu cunosc un fapt de o asemenea importanță: sistemul nostru solar nu are decît un singur soare, și aici sînt doi sori!

— Dar atunci, unde ne aflăm oare, unchiule?

— Nu știu nici eu nimic, ți-am mai spus-o odată. Ne aflam toți trei în Observator. Observatorul s-a clătinat puternic; am crezut că e vorba de un cutremur de pămînt și am ieșit afară, noi doi, Martine și cu mine. L-am găsit pe Michel pe scară și am fost cu toții azvîrliți afară. Ne-am pierdut cunoștința și nu am mai văzut nimic.

— Eu, eu am văzut totul, spusei tremurînd. Am văzut munții dispărînd, ba chiar și Observatorul învăluit de o lumină lividă. Apoi m-am pomenit azvîrlit afară și eu, la rîndul meu, iar Observatorul era acum din nou aici, la locul lui!

— Și cînd te gîndești că din patru astronomi, nici unul n-a asistat la desfășurarea fenomenului, se văicărea unchiul meu.

— Michel a văzut începutul. Dar unde o fi el oare? Întîrzie cam mult…

— Într-adevăr, așa e, zise Martine. Mă duc să văd ce-i cu el.

— Nu, eu trebuie să mă duc. Dar, unchiule, fie-ți milă, spune-mi, unde crezi că ne aflăm?

— Îți mai repet încă o dată că nu știu nimic. Dar cu siguranță că nu ne mai aflăm pe Pămînt. Nici măcar în Universul nostru, poate, adaogă el cu jumătate glas.

— Și atunci Pămîntul? E pierdut pentru noi?

— Tare mă tem că e pierdut! Dar ocupă-te mai degrabă să-l găsești pe Michel.

Abia făcusem cîțiva pași, că îl și văzui. Era însoțit de doi oameni, unul brun, ca de vreo treizeci de ani, celălalt roșcovan, părînd cu zece ani mai mare decît primul. Michel făcu prezentările, ceea ce mi se păru de-a dreptul comic, date fiind încercările prin care trecusem. Unul era Simon Beuvin, inginer electrician și celălalt, Jacques Estranges, inginer metalurgist, directorul uzinei.

— Veneam tocmai să vedem ce s-a întîmplat, zise Estranges. Am coborît mai întîi în sat, unde echipele de ajutor s-au și organizat cu repeziciune. Am trimis și pe muncitorii noștri să-i ajute. Biserica s-a prăbușit. Primăria a îngropat sub dărîmături pe primar cu întreaga lui familie. Din primele rapoarte reiese că am avea vreo 50 de răniți, dintre care unii destul de grav. 11 morți, în afară de primar și de familia sa. Totuși majoritatea caselor au rezistat.

— Dar la dumneavoastră, la uzină? întrebă unchiul meu.

— Puține pagube. Știți, casele astea prefabricate sînt atît de ușoare, încît sînt de neclintit. Cîteva mașini desprinse de platforma lor în uzină, atît. Soția mea are cîteva tăieturi nu prea adînci. Ea este singurul nostru rănit, răspunse Beuvin.

— Avem cu noi un chirurg. Vi-l vom trimite în sat, zise unchiul meu.

Apoi, întorcîndu-se către Michel și către mine:

— Ajutați-mă, voi doi. Vreau să mă duc acasă. Martine, condu-l pe Menard. Veniți cu noi, domnilor.

Cînd ajunserăm acasă la unchiul meu, văzurăm că Vandal și Massacre lucraseră foarte bine. Totul era din nou în ordine. Pe două paturi se odihneau fratele meu și Breffort. Massacre își pregătea trusa.

— Mă duc jos în sat să văd cu ce le pot fi de folos, zise el. Trebuie să fie mult de lucru pentru mine.

— Într-adevăr, răspunse unchiul meu. Acești domni tocmai vin de acolo; sînt mulți răniți.

Mă așezai alături de patul lui Paul.

— Cum te mai simți, prietene?

— Bine. Abia dacă mă doare puțin piciorul.

— Dar Breffort?

— Și el e mai bine. Și-a revenit din leșin. Rana lui este mai puțin gravă decît ne-am fi putut teme.

— Atunci, eu cobor în sat, spusei.

— Foarte bine faci, zise unchiul meu. Duceți-vă și voi cu el, Michel, Martine, Vandal. Menard și cu mine vom sta de veghe aici.

Plecarăm. Pe drum întrebai pe ingineri:

— Se cunoaște oare întinderea catastrofei?

— Nu. Trebuie să așteptăm. Să ne ocupăm mai întîi de sat și de cele cîteva ferme învecinate. Vom cerceta pe cele mai îndepărtate, după aceea.

Ulița principală era aproape în întregime acoperită de casele prăbușite. Celelalte ulițe, perpendiculare, erau aproape intacte. Stricăciunile atinseseră punctul lor maxim în piața din centrul satului, unde Primăria și Biserica nu mai erau decît o grămadă de ruine. Pe cînd soseam, tocmai era scos de sub dărîmături corpul primarului. Eu remarcai printre echipele de salvare un grup de oameni, a căror muncă era mai bine coordonată. În aceeași clipă, un om se desprinse din acest grup și veni spre noi.

— În sfîrșit, ne sosesc forțe noi! zise el pe un ton bucuros. Se simțea atît de mare nevoie!

Era tînăr, îmbrăcat într-o salopetă albastră. Mai scund decît mine, era foarte viguros și trebuie să fi avut o forță puțin obișnuită. Avea părul negru și ochi cenușii străpungători, ce străluceau pe fața lui cu trăsături puternice.

Simții pe loc o vie simpatie pentru el, simpatie pe care evenimentele ulterioare aveau să o transforme într-o prietenie nezdruncinată.

— Unde sînt răniții? întrebă Massacre.

— În sala de festivități. Sînteți medic? Confratele dumneavoastră va fi tare bucuros dacă îi veți da o mînă de ajutor.

— Sînt chirurg.

— Un adevărat noroc! Hei, Jean-Pierre! Condu-l pe domnul doctor la infirmerie!

— Merg și eu cu dumneavoastră, zise Martine. Vă pot fi de folos.

Michel și cu mine ne alăturarăm acelora care curățau terenul de dărîmaturi.Tînărul de adineaori vorbea inginerilor cu însuflețire. Apoi reveni către noi.

— A fost greu să-i conving că cea mai importantă muncă a lor trebuie să fie aceea de a ne procura apă și electricitate, cît mai urgent posibil. Voiau numaidecît să curețe și ei terenul! Dacă nu se folosesc de cunoștințele lor acum, cînd au s-o facă oare? De fapt, dumneavoastră doi ce profesiune aveți?

— Geolog.

— Iar eu astronom.

— Bun, asta ne poate fi de folos mai tîrziu. Pentru moment avem alte treburi mult mai urgente. La lucru!

— Mai tîrziu? Ce voiați să spuneți?

— Cred că dumneavoastră trebuie să știți că nu ne mai aflăm pe Pămînt? Nu e nevoie să fii mare savant pentru a-ți da seama de asta. Oricum e destul de ciudat. Ieri îmi dădeau ei mie porunci, și azi, eu sînt acela care le-am indicat inginerilor munca pe care o au de făcut!

— Cine sînteți dumneavoastră? întrebă Michel.

— Louis Mauriere, contramaistru la uzină. Dar dumneavoastră?

— El e Michel Sauvage, iar eu, Jean Bournat.

— Sînteți rudă cu bătrînul? E un tip foarte reușit.

În timp ce vorbeam, începusem să curățăm ruinele unei case. Ni se alăturaseră și doi muncitori,

— Sst, făcu Michel. Parcă aud ceva.

De sub grămada de dărîmături se auzeau gemete slabe.

— Ia spune, Pierre, întrebă Louis pe unul din muncitori, cine locuia aici?

— Bătrîna Ferrier și cu fiica ei, o fetișcană frumoasă. Are numai șaisprezece ani. Ia stai. Am fost odată pe la ele. Aici era bucătăria. Ele trebuie să se afle în camera care era acolo!

Și ne arătă o bucată de perete pe jumătate dărîmat. Michel se aplecă și strigă printre spațiile libere:

— Curaj! Sosim îndată!

Ascultam cu toții, plini de teamă.

— Salvați-ne mai repede, ne răspunse o voce tînără și înspăimîntată.

Cu foarte mare grabă, dar metodic, săparăm un tunel în dărîmături, proptindu-l uneori cu obiectele cele mai de necrezut: cu o mătură, cu o cutie de lucru, sau cu aparatul de radio. După o jumătate de oră, chemările încetară. Noi continuarăm cu o viteză și mai mare, chiar cu riscul de a fi striviți și reușirăm să o scoatem la timp dintre ruine pe Rose Ferrier. Mama ei murise.

Dacă am vorbit mai ales despre salvarea acestei fete, printre atîtea alte salvări izbutite sau nu în acea zi, am făcut-o fiindcă Rose avea să joace mai tîrziu, fără voia ei bineînțeles, rolul Elenei din Sparta, devenind pretextul celui dintîi război pe Tellus.

O transportarăm la infirmerie și, cum eram tare flămînzi, ne așezarăm jos și începurăm să mîncăm. Soarele albastru era la zenit, cînd ceasul meu arăta orele 7 și 17. El răsărise la ora 0.

Deci aci ziua albastră dura cu aproximație 14 ore 30'.

Toată după-amiaza lucrarăm pe nerăsuflate. Spre seară, cînd soarele albastru apuse la orizontul de la vest, iar soarele roșu, minuscul, răsărea la est, nici un rănit nu mai rămăsese îngropat sub ruine. Numărul lor total se ridica la 81. Găsisem și 21 de morți.

În jurul fîntînii, secată de altfel, ridicarăm un cantonament pitoresc. Din cearșafuri întinse pe pari, făcurăm corturi pentru cei rămași fără adăpost. Louis dădu dispoziție să se monteze unul și pentru muncitorii care luaseră parte la lucrările de salvare.

Ne așezarăm în fața unui cort, și luarăm o cină rece, alcătuită din carne și pîine, bînd un vin roșu care mie mi se păru cel mai bun din viața mea. Apoi mă dusei pînă la infirmerie, cu speranța, nerealizată, de a o vedea pe Martine: ea dormea. Massacre era satisfăcut; puține cazuri erau grave. El poruncise să fie aduși aci pe brancarde Breffort și fratele meu. Amîndoi se simțeau acum mai bine.

— Scuză-mă, aproape leșin de oboseală, îmi zise chirurgul, și mîine am de făcut o operație, care va fi foarte grea în imprejurările în care ne aflăm.

Mă întorsei în cort, și nu întîrziai să adorm și eu pe un strat gros de paie. Am fost deșteptat de zgomotul unui motor. Era încă «noapte», adică acea jumătate de zi purpurie pe care voi o cunoașteți sub numele de «noapte roșie». Automobilul se afla în dosul unei case prăbușite. Îi dădui ocol și văzui pe unchiul meu.

Coborîse după vești, împreună cu Vandal.

— Ce noutăți? întrebai eu.

— Nimic. Din lipsă de electricitate cupola este inutilizabilă. Am trecut și pe la uzină. Estranges mi-a spus că nu putem spera să avem curent electric prea curînd. Barajul a rămas pe Pămînt. Pe de altă parte, te anunț că sîntem pe o planetă care se învîrtește în jurul axei sale în 29 de ore și a cărei axă este puțin sau de loc înclinată pe planul orbitei sale.

— De unde poți ști asta?

— E simplu. Ziua albastră a durat l4 ore și 30. Soarelui roșu i-au trebuit 7 ore și l5 pentru a ajunge la zenit. Deci durata totală a nycthemerului¹ este de 29 de ore. Pe de altă parte, zilele și «nopțile» sînt egale, și totuși noi nu ne aflăm la ecuator, asta e sigur; am putea fi mai degrabă, cam pe la 45° latitudine nordică. Din asta deduc deci că axa planetei este foarte puțin înclinată, afară numai de cazul că noi am fi căzut aci tocmai în timpul echinoxului. Soarele roșu este exterior orbitei noastre, și se învîrtește, probabil, ca și noi, în jurul soarelui albastru. Deci am sosit aci într-un moment în care cei doi sori sînt în opoziție cu noi. Mai tîrziu, trebuie să ne așteptăm să fim luminați uneori de ambii sori în același timp, iar altădată de nici unul. Vom avea deci nopți negre, sau mai de grabă nopți numai cu lună.

— Cu lună? Există oare aci vreuna?

— Privește cerul!

Ridicai ochii. Palide, pe cerul nițel roșu, se aflau două lune, una cu mult mai mare decît vechea noastră lună terestră, cealaltă cam de mărimea ei.

— Pînă mai adineaori erau chiar trei lune, reluă unchiul meu. Cea mai mică a și apus.

— Cît timp va mai dura oare «noaptea» aceasta?

— Abia o oră. La uzină, au venit cîțiva fermieri din împrejurimi. Au fost puține victime. Dar mai departe…

— Ar trebui să mergem să vedem ce este și pe acolo, zisei eu. Voi lua automobilul dumitale și voi pleca împreună cu Michel și cu Mauriere. Trebuie să știm pînă unde se întinde teritoriul nostru.

— Atunci, vin și eu cu voi.

— Nu, unchiule. Ai piciorul scrîntit. Putem avea vreo pană, și astfel să fim obligați să mergem pe jos. Vom da doar o raită ultrarapidă. Mai tîrziu…

— Fie. Atunci, ajută-mă să cobor și du-mă la infirmerie. Vii, Vandal?

— Tare mi-ar fi plăcut să iau și eu parte la acest raid, zise biologul. Presupun că partea terestră nu este prea întinsă, și că dumneavoastră aveți intenția de a-i da ocol de jur împrejur, nu?

— În măsura în care vom găsi drumuri practicabile. Fie, veniți cu noi. Vom găsi o faună necunoscută. Acest raid, de altfel, poate fi primejdios, și experiența dumneavoastră căpătată în Noua Guinee ne poate fi de folos.

Deșteptai pe Michel și pe Louis.

— Bine, mergem, ne spuse Louis, dar trebuie, mai întîi, să vorbesc cu unchiul dumneavoastră. Domnule Bournat, ați vrea dumneavoastră, în lipsa noastră, să dați dispoziții să se facă recensămîntul populației și al proviziilor de alimente, arme, unelte etc? De cînd a murit primarul, dumneavoastră sînteți aci singurul de care vor să asculte toți. Vă aflați de asemenea în termeni buni atît cu preotul cît și cu institutorul. Nu cred să existe cineva care să nu țină la dumneavoastră, în afară de Jules cîrciumarul, și acela, poate, pentru motivul că n-ați călcat niciodată pe la el. Dar mă însărcinez eu să-l fac să se poarte cum trebuie. Bineînțeles că noi vom fi înapoi cu mult înainte ca dumneavoastră să fi terminat.

Ne urcarăm în automobil, un model vechi decapotabil, foarte rezistent. Pe cînd mă așezam la volan, unchiul meu îmi strigă:

— Ascultă, Jean, ia din servieta mea ce am pus eu acolo.

O deschisei și găsii un revolver militar de calibrul 45.

— Este arma mea de ofițer de artilerie. Ia-o cu tine, cine știe cu ce vă puteți întîlni? În buzunarul ușii automobilului se găsesc două cutii cu gloanțe.

— Asta e o idee bună, zise Louis. N-aveți și alte arme?

— Nu dar cred că trebuie să se găsească puști de vînătoare în sat.

— Aveți dreptate. Opriți-vă la moș Boru. Este un fost subofițer din armata colonială și un vînător îndrăcit.

Scularăm din somn pe moș Boru, și în ciuda protestelor lui, puserăm mîna pe o bună parte din arsenalul lui: o armă Winchester și două puști de vînătoare, cu cartușe de alice.

Plecarăm la răsăritul soarelui, spre est. Urmarăm drumul atît cît se putu; pe alocuri, el era tăiat de falii supărătoare, dar cu deschideri mici, astfel că reușirăm, de fiecare dată, să trecem. O prăbușire mai adîncă ne opri în loc timp de o oră. După trei ore de la plecare, ajunserăm jntr-o zonă haotică: cît vedeai, cu ochii, numai munți prăbușiți, imense îngrămădiri de pămînt, stînci, pomi.

— Probabil că ne aflăm aproape de margine, zise Miche. Să mergem pe jos.

Lăsînd în drum mașina fără paznic, poate cam neprevăzători, ne luarăm armele, cîteva provizii, și intrarăm în zona devastată.

Pentru un geolog, spectacolul era uluitor: un talmeș-balmeș de roci sedimentare, magme din era primară, secundară, terțiară, amestecate în așa hal, încît descoperii, pe o porțiune de numai cîțiva metri un trilobit², un amonit cenomanian³ și numuliți⁴.

Louis și Vandal, mergînd în frunte, urcară o pantă, în timp ce eu mă opream să culeg fosile. Cînd ajunseră în vîrf îi auzirăm scoțînd strigăte de uimire.

În citeva clipe, Michel și cu mine îi ajunseram. Cît puteai cuprinde cu privirea se intindea o mlaștină cu ape uleioase, populată de o vegetație formată din ierburi țepene ce băteau în cenușiu, ca acoperite de pulbere. Peisajul era sinistru și grandios. Vandal își luă binoclul, și privind prin el făcu înconjurul orizontului.

— Se văd munți, zise el.

Îmi împrumută aparatul lui de optică. Foarte departe, la sud-est, o linie albăstrie se profila pe cer.

În jurul ridicăturii pe care o forma zona terestră, nămolul țîșnise grămadă ca niște colaci, dînd peste cap vegetația și îngropînd-o. Cu mare precauție, coborîrăm la malul apei. Văzută de aproape, ea era destul de transparentă; mlaștina părea adîncă și apa ei era sălcie.

— Totul e aci pustiu, observă Vandal. Nici pești, nici păsări.

— Ia priviți colo, zise Michel.

El arătă spre un banc de nămol, pe care se vedea o ființă verzuie, lungă de aproape un metru. O gură ieșită în afară, la una din extremități, era înconjurată de o coroană de șase tentacule moi; la baza fiecărui tentacul, avea cîte un ochi fix de culoare verde-albăstruie. La cealaltă extremitate a corpului, coada puternică îi era turtită ca o înotătoare. Nu o puturăm examina mai de aproape, bancul de nămol fiind inaccesibil pentru noi. Pe cînd urcam panta, un animal identic trecu, foarte repede, la suprafață, cu tentaculele strînse de-a lungul corpului. Abia avurăm timpul să-l întrezărim, că se și cufundă în apă.

Înainte de a ne înapoia la mașină, mai aruncarăm o ultimă privire înspre mlaștină. Atunci, pentru întîia oară de la sosirea noastră în această lume nouă, zărirăm pe cer un nor. El plutea foarte sus și era verzui. Aveam să aflăm mai tîrziu toată groaznica lui semnificație.

Găsirăm farurile automobilului aprinse.

— Totuși, sînt absolut sigur, zisei eu, că le-am lăsat stinse. Trebuie să fi fost careva pe aci să scotocească în mașină!

Dar, de jur împrejurul ei, în praful drumului, nu era nici o altă urmă în afară de acelea lăsate de pașii noștri.

Întorsei butonul ca să sting farurile și scosei o exclamație: maneta era mînjită cu o substanță lipicioasă și rece, ca balele de melc.

Ne întoarserăm pînă la o ramificație a drumului care se îndrepta spre nord, și, foarte curînd, furăm opriți de niște munți prăbușiți.

— Cel mai bun lucru ce-l avem de făcut, zise Louis, este să ne întoarcem în sat și să o luăm pe drumul ce duce la carieră. Aci sîntem prea aproape de zona moartă.

Găsirăm pe unchiul meu stînd într-un fotoliu, cu piciorul bandajat, vorbind cu preotul și cu institutorul. Anunțarăm că nu ne vom înapoia mai curînd de a doua zi și o pornirăm drept înspre nord. Drumul urca mai întîi către o mică trecătoare, apoi cobora într-o vale paralelă. Găsirăm cîteva ferme, care nu avuseseră prea mult de suferit; țăranii își îngrijeau vitele, și își vedeau de treburi, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. La cîțiva kilometri mai departe, am fost din nou opriți de alte scufundări ale terenului. Dar aci zona distrusă era mai mică și în mijlocul ei se înălța un mic munte intact. Îl urcarăm, și puturăm astfel să ne dăm seama de aspectul general al împrejurimilor. Și aci, o mlaștină mărginea «pămîntul». Deoarece se lăsa noaptea roșie, ne culcarăm la o fermă, epuizați de urcușurile făcute. După șase ore de somn, plecarăm înspre apus. De data aceasta, nu am mai fost opriți în loc de o mlaștină, ci de o mare, jalnic de pustie.

Apoi plecarăm spre sud. «Pămîntul» se întindea pe o lungime de doisprezece kilometri înainte de a ajunge la zona moartă. Printr-un adevărat miracol, drumul era aproape intact în mijlocul scufundărilor, ceea ce înlesni enorm explorarea noastră.

Eram totuși obligați să mergem cu o viteză redusă, deoarece, din timp în timp, drumul era pe jumătate barat de stînci. Deodată, brusc, după o cotitură, ajunserăm într-un colț cruțat. Aci era o vîlcea, înconjurată de pășuni și păduri, în fundul căreia se găsea un lac format de un torent barat de o scufundare. La jumătatea pantei se înălța un mic castel; înspre el ducea o alee umbrită. Întrai cu mașina pe această alee, și observai o tăbliță : Intrarea interzisă, proprietate particulară.

— Cred, zise Michel, că, avînd în vedere împrejurările…

Tocmai ajunsesem în fața castelului, cînd, la intrare, apărură un tînăr și două tinere fete. Trăsăturile tînărului exprimau o uimire amestecată cu furie. Era destul de înalt, brun, solid, frumos. Una dintre tinere, cea mai frumoasă, era evident sora lui. Cealaltă mai în vîrstă, era într-adevăr prea blondă pentru ca să fi avut părul natural. Tînărul coborî cu repeziciune treptele scării de intrare:

— Nu știți să citiți?

— Gîndeam că, începu Vandal, în asemenea împrejurări…

— Nu mă interesează nici un fel de împrejurări! Aci este o proprietate particulară și nu vreau să văd intrînd la mine nici un nepoftit.

Pe vremea aceea, eram tînăr, repezit și prea puțin politicos.

— Ia ascultă, vițelușule, venisem să vedem dacă nu cumva acest glorios castel, care probabil nu a aparținut strămoșilor dumitale, se va fi dărîmat peste ceea ce îți servește drept cap! Și ne primești în felul acesta?

— Ieșiți afară din proprietatea mea, urlă el, sau de nu, pun să vă zvîrle afară pe voi cu hodorogitura voastră cu tot!

Voiam să sar jos, cînd Vandal interveni:

— N-are nici un rost să ne certăm. Vom pleca fără păreri de rău. Dar, dă-mi voie, tinere, să te avertizez că sîntem pe o altă lume, și că banii dumitale riscă să nu aibă curs aci…

— Dar ce s-a întîmplat?

Un om în floarea vîrstei, cu umeri lați, tocmai apăruse, urmat de o duzină de indivizi destul de puțin simpatici ca înfățișare.

— Uite, tată, oamenii aceștia au intrat aci fără încuviințarea noastră, și…

— Taci din gură, Charles! Apoi, adresîndu-se lui Vandal: Vorbeați de o altă lume. Care e situația ?

Vandal îl informă.

— Așadar, nu mai sîntem pe Pămînt? Este foarte interesant. Sîntem într-o țară virgină?

— Pentru moment, trebuie să vă spun că din toată această lume, noi n-am văzut decît o mlaștină în cele două direcții în care am mers, și o mare în cea de a treia direcție. Ne-a mai rămas să explorăm și cea de-a patra direcție, aceasta în care vă aflați dumneavoastră, dacă, bineînțeles, fiul dumneavoastră o permite!

— Charles este tînăr și nu a știut nimic despre aceste evenimente. Noi n-am înțeles absolut nimic din tot ce s-a întîmplat. Credeam mai întîi că este un cutremur de pămînt. Dar cînd am văzut cei doi sori și cele trei lune… Vă mulțumesc că ne-ați explicat situația. Vă rog să poftiți să luați o gustare cu noi…

— Mulțumim. Dar nu avem timp.

— Ba da! Vă rog! Ida, dă poruncă să se pregătească…

— Cu toată sinceritatea, vă rog să ne credeți că nu avem timp, zisei eu. Trebuie să mergem măcar pînă la margine, și să ne reîntoarcem în sat chiar în astă-seară…

— În cazul acesta nu mai insist. Am să vin mîine să văd rezultatul explorărilor dumneavoastră.

Pornirăm din nou la drum.

— Nu sînt prea simpatici oamenii aceștia, zise Michel.

— Eh! niște ticăloși grosolani, zise Louis. Nu-i știți? Aceștia sînt Honnegerii. Elvețieni — după cum pretind ei. Miliardari, îmbogățiți din traficul cu arme. Fiul e mai rău decît tatăl. Și e convins că toate fetele îi vor cădea în brațe, de dragul banilor lui. N-avem noroc! Mai bine ar fi fost striviți: ei, în locul bunului nostru primar!

— Și frumoasa blondă?

— Este Madeleine Ducher, zise Michel. O actriță de cinema, mai celebră prin aventurile ei scandaloase decît prin arta sa. Fotografia ei se afla în toate jurnalele.

— Și duzina de indivizi cu mutre de pușcăriași?

— Probabil simbriași, care să le ajute la matrapazlîcurile lor, zise Louis.

— Tare mă tem că oamenii aceștia ne vor da de furcă, declară, pe gînduri, Vandal.

Pătrunserăm într-o altă zonă moartă. Ne trebuiră patru ore de mers pentru a o străbate, dar de data aceasta avurăm plăcerea să vedem că ea se termina la capăt cu întinderi mari de pămînt sănătos.

Mă simții mișcat. Stînd în picioare, pe un bloc calcaros pe jumătate acoperit de o vegetație necunoscută, ezitam un moment înainte de a călca cu picioarele mele pămîntul unei alte lumi. Dar Louis și Michel, mai puțin impresionabili, mi-o luaseră înainte. Culeserăm unele soiuri de plante. Erau niște ierburi verzui, aspre și tăioase, fără inflorescență, arbuști cu tulpinele foarte drepte și cu scoarța de un cenușiu metalic.

Avurăm de asemenea prilejul să examinăm și un reprezentant al faunei de aci. Louis fu acela care-l descoperi. Avea forma unui șarpe turtit, lung de aproape 3 m, orb și nevertebrat. «Capul» îi era prevăzut cu două mari mandibule ascuțite și tăioase, tubulare, asemănîndu-se cu cele ale larvei dyticului, ne spuse Vandal. N-avea nici un corespondent în fauna terestră. Părea uscat. Observai cu interes că tegumentul său avea un orificiu ciopîrțit, în jurul căruia se uscaseră balele strălucitoare. Vandal ar fi dorit tare mult să ia cu el acest soi de document. Dar examinîndu-l mai de aproape, noi văzurăm — și mai ales simțirăm — că numai tegumentul era uscat și că interiorul era în plină descompunere. Ne mulțumirăm deci să-l fotografiem numai. Deoarece ierburile înalte puteau să ascundă alte specimene din acestea, dar vii și primejdioase, băturăm în retragere și o apucarăm din nou pe drumul satului.

Cîmpia se întindea cît vedeai cu ochii; în depărtare plutea un nor verde.

II SINGURATATE

Înainte de a ne gîndi să explorăm planeta trebuia mai întîi să ne stabilim temeinic pe colțul de pămînt care venise o dată cu noi aici, și să organizăm o societate. O veste bună ne aștepta în sat: fîntina avea din nou apă. La analiza făcută de Vandal ea se dovedi perfect potabilă, abia nițel sălcie.

Recensămîntul era în curs. Se dovedise ușor de făcut pentru oameni, mai greu pentru vite și mergea foarte greu pentru resursele materiale. Căci așa cum bine spusese unchiul meu: «Ei mă cunosc cu toții, dar eu nu reprezint nimic pentru ei, căci nu sînt nici primar, nici măcar consilier municipal».

Din numărătoare reieșea că populația satului și a împrejurimilor lui era în total de 943 de bărbați, și l007 femei, 877 copii sub șaisprezece ani, în total 2847 de suflete.

Vitele păreau numeroase, mai ales bovinele.

Louis zise atunci:

— Mîine dimineață trebuie să ținem o adunare generală.

El chemă pe vătășelul public și îi dădu în mînă o bucățică de hîrtie, pe care era scris textul cu creionul. Iată exact conținutul, căci mai am încă în posesia mea, într-adevăr, acea bucată de hîrtie subțiată și îngălbenită toată:

«Cetățene și cetățeni: mîine dimineață, în piața Fîntînii, adunare generală. Dl. profesor Bournat, astronom, ne va da lămurivi despre catastrofă. Louis Mauriere și tovarășii săi vă vor spune rezultatul explorărilor lor. Întrunirea va avea loc la două ore dupa rasaritul soarelui albastru. Vor trebui luate hotărîri pentru viitor. Prezența indispensabilă.»

Îmi amintesc foarte bine de această primă adunare. Louis luă cuvîntul primul.

— Mai înainte ca domnul Bournat să vă explice, în măsura posibilului, cele întîmplate, am să vă spun eu cîteva cuvinte. Desigur că dumneavoastră v-ați dat seama că noi nu ne mai aflăm pe Pămînt. Acum cînd salvarea răniților s-a terminat, ne vom găsi cu toții în fața unor sarcini foarte grele. Mai întîi trebuie să ne organizăm. Nici o comunitate omenească nu poate trăi fară legi. Din tot globul pămîntesc o bucată s-a rupt și ne-a adus împreună cu ea aici: această bucată măsoară aproximativ 30 km lungime și l7 km lățime, are forma unui romb rudimentar și o suprafață de aproape 300 km². Dar nu trebuie să ne facem iluzii: numai un sfert din ea, cu aproximație, va fi bună de cultivat, restul nu e decît un amestec de munți răsturnați. Cred că această suprafață va fi îndestulătoare pentru a ne hrăni, cu toate că numărul nostru poate crește simțitor la terminarea recensământului. Adevărata problemă nu este aceea a pămînturilor, pămînt va fi atît de mult încît toată lumea va putea să aibă mii și mii de hectare: căci o planetă întreagă ne așteaptă s-o luăm în stăpînire! Adevărata problemă este aceea a mîinii de lucru. Deci, începînd chiar de acum, toată lumea este indispensabilă și toată lumea trebuie să muncească. Printr-un noroc nemaipomenit avem cu noi tehnicieni și savanți. Dar trebuie să ne considerăm pionieri cu toții și să adoptăm mentalitatea și entuziasmul pionierilor. Acela care în loc să-și ajute vecinul îi dăunează, este un criminal, și trebuie să fie considerat ca atare. Vrînd-nevrînd aceasta trebuie să fie legea noastră de acum înainte și vom fi obligați să ne conformăm ei — sau să pierim! Imediat după adunare, voi organiza, cu voluntari, un birou de recensămînt pentru meserii. Cei care sînt aici vor da informații și despre cei care lipsesc acum. Poimîine se va întruni Adunarea care va alege pe deputații împuterniciți să constituie Guvernul nostru, treburile curente rămînînd de resortul Consiliului Municipal.

Și acum, dau cuvîntul domnului Bournat.

Unchiul meu se sculă, sprijinindu-se în baston:

«Dragii mei prieteni, așa cum știți, un cataclism fără precedent ne-a smuls, mă tem că pentru totdeauna, de pe bătrînul nostru Pămînt și ne-a azvîrlit în această lume necunoscută. Ce fel de lume este aceasta? N-aș ști să v-o spun. Ați putut constata și dumneavoastră că aici sînt doi sori și trei lune! Dar acest lucru să nu vă sperie. Atît preotul dumneavoastră, cît și institutorul dumneavoastră, care au venit adeseori pe la mine să mă vadă la Observator, vă pot spune că astfel de fenomene se întîmplă frecvent în cer. Printr-o întîmplare providențială — aci preotul dădu din cap cu un aer aprobator — am căzut pe o planetă care posedă un aer respirabil pentru noi, prea puțin diferit, la drept vorbind, de aerul de pe Pămînt. După primele mele calcule, această planetă trebuie să fie numai cu puțin mai mare decît Pămîntul. Louis Mauriere, mai înainte, ne-a schițat admirabil de bine ceea ce ne rămîne de făcut.

De îndată ce voi afla ceva nou despre această lume care este acum a noastră, vă voi aduce-o la cunoștință și dumneavoastră.»

Reacția ascultătorilor a fost bună în general. Țăranii era vădit că acceptaseră cataclismul. Gospodari, iubindu-și casa și legați sufletește de pămîntul pe care-l munceau, cei mai mulți dintre ei scăpaseră teferi împreună cu întreaga lor familie. La cei din sat însă, neîncrederea fu mai mare:

— Dar știu că ne toarnă la povești, bătrînul, auziți-l despre o altă lume! Despre o altă planetă! Mai întîi că nu ajungi pe o altă lume decît cînd ești mort!

— Cu toate acestea, cei doi sori?

— Ei, e mic de tot cel de al doilea. Și apoi, s-au văzut atîtea, cu știința lor și atîtea noi descoperiri! Dacă vrei să-mi cunoști părerea, apoi eu cred că și asta este tot o ispravă de a nemților fasciști, ceva în genul bombei atomice.

În sat se petrecuseră mai ales cele mai multe drame familiare. Un tînăr era distrus la gîndul că nu-și va mai revedea niciodată logodnica, plecată în călătorie la o verișoară. El voia să-i telegrafieze cu orice preț. Alții aveau părinții îngropați sub munții prăbușiți sau sub ruinele caselor lor.

A doua zi era duminică. Dis-de-dimineață, furăm deșteptați de dangăte de clopote. Preotul, ajutat de credincioșii săi, reușise să scoată clopotele dintre ruinele bisericii și acum, atîrnate de craca cea mai groasă a unui stejar, ele erau trase din toate puterile și răsunau tare. Pe cînd noi soseam, preotul tocmai termina celebrarea liturghiei, oficiată în aer liber. Preotul acesta era un om tare de treabă și avea să ne dovedească mai tîrziu că persoana lui grăsuță ascundea mari posibilități de eroism. Mă apropiai de el.

— Ei bine, monseniore, vă felicit. Clopotele dum neavoastră ne-au reamintit în chip plăcut, Pămîntul.

— Monseniore, mi-ați zis? întrebă el.

— Bineînțeles, căci acum sînteți episcop. Ce spun? Papă!

— Oh! Doamne, nici nu m-am gîndit la asta! Este o responsabilitate teribilă, adăugă el, pălind.

— Aș! Totul va merge foarte bine!

Îl părăsii brusc, lăsîndu-l tulburat, și mă dusei să-l găsesc pe Louis, instalat la școală. El era ajutat de institutor și de soția lui, amîndoi foarte tineri.

Recensămîntul tău merge bine?

— Așa și așa. Totuși cînd unul nu vrea să spună adevărul, celălalt îl spune pentru el. Iată o situație provizorie:

2 institutori

2 căruțași

2 zidari

1 dulgher

1 ucenic-dulgher

1 garajist autovelo

1 preot și un abate

1 dascăl de biserică

3 cafegii

1 brutar

2 bucătari

2 vînzători de mărunțișuri

3 băcani

1 fierar și două calfe

6 pietrari

3 jandarmi

55 contramaiștri

350 muncitori

5 ingineri

4 astronomi

1 geolog — tu

1 chirurg

1 doctor

1 farmacist

1 biolog

1 istoric — fratele tău

1 antropolog

1 veterinar

1 ceasornicar radiofonist

1 croitor și 2 ucenici

1 croitorese

1 ofițer al poliției judiciare.

Ceilalți sînt plugari. Cît despre moș Boru, el a ținut să fie recenzat ca «braconier»! Ah! era să uit. Mai avem și: un castelan cu fiul și fiica lui, apoi amanta lui, și cel puțin doisprezece zbiri, fără să punem la socoteală personalul de serviciu. Ehe! Ăștia nu ne vor produce decît mari porc… necazuri!

— Dar resursele noastre materiale?

— 11 automobile în stare de funcționare, în afară de cel al unchiului tău, și cel de douăzeci cai-putere al lui Michel, care consumă prea mult. Trei tractoare, dintre care unul pe șenile; 18 autocamioane, dintre care 15 la uzină, 10 motociclete, vreo sută de biciclete. Din nenorocire numai 12 000 litri de benzină și 13 600 de litri de gazolină. Destul de puține cauciucuri de rezervă.

— Nu e nimic, dacă n-avem benzină, o să le facem să meargă cu gazogen.

— Și cum ai să construiești tu instalațiile acelea pentru gazogen?

— Dar uzina?

— N-are electricitate! Are ea, bineînțeles, generatoarele de ajutor, cu aburi. Dar avem atît de puțin cărbune — și n-avem prea multe lemne.

— Știu că se găsea huilă, nu prea departe de aici, în munți. Cred că «a venit cu noi», probabil. Foarte greu de exploatat, cu siguranță. Dar n-avem de ales.

— Găsește-ne această huilă. E specialitatea ta. În ceea ce privește alimentele, sîntem asigurați, totuși va trebui să fim prevăzători pînă la recolta viitoare. Va trebui probabil să introducem cartele de raționalizare. Mă întreb cum vom proceda ca să-i facem să accepte această măsură!

Primele alegeri pe Tellus avură loc a doua zi. Ele se făcură fără un program precis: alegătorii fură pur și simplu înștiințați că vor trebui să aleagă un Comitet al Salvării publice. Acesta trebuia să se compună din 9 membri, aleși cu majoritate relativă, fiecare alegător avînd de votat o listă cu nouă nume.

Rezultatul fu o surpriză. Primul ales, cu 987 de voturi din 1302 alegători, fu Alfred Charnier, primul locțiitor al primarului, un țăran bogat. Al doilea fu institutorul, văr mai de departe cu el, cu 900 voturi, al treilea preotul cu 890 voturi. Apoi venea Louis Mauriere cu 802 voturi. Marie Presle, o țărancă cu școală, fostă consilieră comunală cu 801 voturi, unchiul meu cu 798 voturi, Estranges cu 780 voturi, și spre uimirea noastră, Michel cu 706 voturi — el era foarte popular printre elementele feminine — și în sfîrșit eu, cu 700 voturi.

Am aflat mai tîrziu că Louis făcuse multă propagandă pentru mine, zicînd că eu le voi putea găsi fierul și cărbunele atît de necesare nouă. Spre marea ciudă a cafegiului principal, el nu obținu decît 346 de voturi!

Ceea ce ne mirase cel mai mult fu slaba proporție de țărani aleși. Poate că, în aceste împrejurări deosebite, stranii, alegătorii se îndreptaseră spre aceia pe care îi socotiseră, datorită cunoștințelor ce posedau, ca fiind cei mai capabili să pună în valoare toate resursele existente; sau poate că ei nici nu aveau prea multă încredere unii într-alții și preferaseră să aleagă oameni străini de certurile din sat.

Noi oferirăm deci președinția lui Charnier, așa cum de altfel se și impunea de drept. El se recuză, și pînă la urmă, ea avea să fie asigurată pe rînd de preot și de institutor. În aceeași seară, Louis care dormea în aceeași cameră cu mine și cu Michel, ne vorbi astfel:

— Trebuie să fim uniți ca un bloc. Unchiul, dumneavoastră va fi alături de noi. Cred că putem conta și pe institutor. Vom fi deci cinci, adică majoritatea. Va trebui să ne impunem punctele noastre de vedere, ceea ce se prea poate să nu fie întotdeauna ușor de realizat. Vom avea sprijinul muncitorilor și chiar al unui număr oarecare de săteni, poate și pe acela al inginerilor. Nu vă vorbesc din ambiție personală, dar cred sincer că noi sîntem singurii care știm destul de precis ceea ce trebuie făcut pentru a conduce bine acest fragment de omenire.

— De fapt, zise Michel, tu ne propui o dictatură?

— O dictatură? Nu, ci un guvern de mînă forte.

— Nu prea văd deosebirea, spusei eu, dar cred că ceea ce ne propui este necesar, într-adevăr. Vom avea o opoziție…

— Preotul… începu Michel.

— Nu cred neapărat că el ne va face opoziție, îi tăie vorba Louis. Este inteligent, și de vreme ce noi vom lăsa complet la o parte chestiunea religioasă… Vom putea chiar să-l facem să ni se alăture. Țăranii ? Vor avea atît de mult pămînt, cît de mult vor putea să cultive. Nu, dificultățile vor veni mai degrabă din partea celor învechiți în rutină. Cel puțin pentru viitorul apropiat. Mai tîrziu, peste cîteva generații, problema se poate să fie complet alta. Astăzi esențialul este să trăim. Și dacă începem să ne ciondănim între noi, sau să îngăduim să se instaureze dezordinea…

— Fie, sînt de acord.

— Și eu de asemenea, zise Michel. Dacă mi s-ar fi prezis vreodată că într-o zi voi face parte dintr-un Directorat!

În cea dintîi întrunire a Consiliului ne ocuparăm de repartizarea portofoliilor.

— Să începem cu Educația Națională, zise Michel. Propun pe domnul Bournat ca ministru. Nu trebuie să lăsăm să se piardă, cu nici un preț, moștenirea noastră culturală. Fiecare dintre noi, fie ei savanți sau doar oameni de știință, va trebui să alegem dintre elevii școlii pe aceia care ni se vor părea cei mai înzestrați. Le vom preda mai întîi latura practică a științelor noastre respective. Partea teoretică va fi predată elementelor excepțional înzestrate, dacă printre ei vom găsi dintre aceștia. Vom mai trebui de asemenea să compunem cărți, pentru a completa atît biblioteca Observatorului, din fericire bogată și eclectică, cît și pe aceea a școlii.

— Foarte bine, zise Louis. Propun la Îndustrie pe domnul Estranges. Agricultura domnului Charnier. Tu, Jean, vei lua Minele, post foarte important. Dumneavoastră, părinte, veți lua Justiția, domnul institutor Finanțele, deoarece studiul economiei politice era pasiunea dumisale în timpul liber. Va trebui de asemenea să păstrăm o monedă, un mijloc oarecare de schimb.

— Dar eu? întrebă Michel.

— Tu vei lua Poliția.

— Eu, copoi?

— Da. Vei avea un post greu: recensăminte, rechiziții, ordinea publică etc. Ai popularitate, asta te va ajuta mult.

— Cu un astfel de post, n-o s-o păstrez multă vreme! Dar tu ce iei?

— Așteaptă. Marie Presle se va ocupa de Sănătatea publică, ajutată de doctorul Massacre și de doctorul Julien. Cît despre mine, dacă sînteți de acord, eu iau Ministerul Armatei.

— Armatei? De ce nu pe acela al Flotei?

— Cine știe ce ne așteaptă pe această planetă? Și aș fi tare uimit dacă sinistrul individ de la castel nu-și va da în curînd arama pe față.

Louis nici nu-și închipuia cîtă dreptate avusese făcînd această presupunere. Căci, a doua zi chiar, un afiș, tipărit, era lipit în nenumărate exemplare pe ziduri. Iată ce cuprindea el:

Săteni și țărani,

Un așa-zis Comitet al Salvării Publice a luat puterea, sub aparență de democrație. Din cine se compune acest Comitet? Dintre cei nouă membri, cinci vă sînt străini. Un muncitor, trei intelectuali, un inginer, un institutor! Asta înseamnă șase voturi față de cele trei voturi ale țărănimii și acela al preotului, tîrît fara sa vrea în această aventură. Ce pot înțelege oamenii aceștia din aspirațiile voastre legitime? Din contra, cine oare ar putea sa le înțeleagă și să le împărtășească mai bine decît mine, mare proprietar agricol? Treceți de partea mea, măturați această clică. Veniți alături de mine la Valon.

Și era semnat: Joachim Honneger.

Louis exclamă triumfător:

— Ce vă spuneam! Trebuie să luăm grabnic măsuri.

Prima măsură fu aceea de a rechiziționa toate armele și de a le distribui unei gărzi de încredere, aleasă dintre elementele sigure. Ea fu întocmită din cincizeci de oameni și pusă sub comanda lui Simon Beuvin, locotenent în rezervă. Acest embrion de armată, echipată cu puști disparate, era cu toate acestea o forță polițienească apreciabilă

Cam la aceeași epocă se situează și confirmarea totalei noastre singurătăți. Înginerii noștri, ajutați de Michel și de unchiul meu, reușiseră să monteze un post emițător destul de puternic, Radio-Tellus. Noi numisem noua noastră lume: Tellus, în amintirea Pămîntului, al cărui nume latinesc era acesta. Cea mai mare dintre cele trei lune fu numită Phebe, cea de a doua Selene și cea de a treia Artemis. Soarele albastru fu numit Helios, cel roșu Sol. Sub aceste nume le cunoașteți și voi.

Cu mare emoție Simon Beuvin emise undele în spațiu. Cincisprezece zile în șir noi repetarăm experiența, pe o gamă foarte variată de lungimi de undă. Nici un răspuns nu ne parveni. Deoarece aveam prea puțin cărbune, distanțarăm chemările noastre, nemaiemițînd decît o singură chemare pe săptămînă. Apoi trebuirăm să ne resemnăm: în jurul nostru nu era nimic altceva decît singurătatea. Sau poate doar cîteva mici grupări care nu aveau radio.

III HYDRELE

În afară de alte noi afișe, scrise în același stil, și rupte de noi imediat, Honneger nu mai dăduse alt semn de viață. Nu puturăm prinde asupra faptului pe cei care lipeau afișele. Dar castelanul avea să ne reamintească în curînd despre existența sa într-un mod tragic. Vă amintiți de Rose Ferrier, tînăra fată pe care noi o scosesem dintre ruinele casei ei, în prima zi? Deși foarte tînăra — ea avea atunci 16 ani — era cea mai frumoasă fată din sat. Înstitutorul ne înștiințase că înainte de cataclism, Charles Honneger îi dăduse tîrcoale de multe ori. Într-o noapte roșie, furăm deșteptați din somn de împușcături. Michel și cu mine sărirăm imediat jos din pat, dar Louis sărise totuși înaintea noastră. Abia ieșirăm afară, că ne și lovirăm de oameni înspăimîntați, ce alergau sub slaba lumină purpurie a nopții. Cu revolverele în mînă, alergarăm în direcția zgomotului. Pichetul de gardă se și afla acolo și auzirăm pocniturile puștilor lor de vînătoare amestecîndu-se cu împușcăturile Winchester-ului lui moș Boru, angajat în armata noastră ca sergent. O lumină vie se înălță, crescu: o casă ardea! Bătălia părea nedeslușită. Pe cînd intram în piața Fîntînii, cîteva gloanțe șuierară pe la urechile noastre, urmate de plesniturile unei arme automate: asediatorii aveau mitraliere! Tîrîndu-ne pe burtă ajunserăm lîngă moș Boru.

— Am și doborît unul, ne spuse el mîndru. Din zbor, așa cum trăgeam altădată în caprele sălbatice!

— Unul? Pe cine? întrebă Michel.

— Habar n-am. Pe unul dintre netrebnicii care ne atacă!

Cîteva împușcături mai pocniră încă, urmate de un strigăt de femeie:

— Ajutor! Salvați-mă! Săriți!

— Rose Ferrier, zise Louis. Canalia de Honneger e acela care o răpește!

O rafală de pușcă-mitralieră ne făcu să aplecăm capul. Țipetele descrescură îndepărtîndu-se. Se auzi motorul unui automobil pus în mișcare.

— Stai, porcule! urlă Michel.

Un rîs batjocoritor îi răspunse. În apropierea incendiului văzurăm căzuți cîțiva morți și un rănit care se tîra. Spre stupefacția noastră, recunoscurăm pe croitor. Era rănit la pulpe de alice și găsirăm în buzunarul lui un încărcător de mitralieră. Înterogatoriul fu rapid. Crezînd că-și salvează pielea, el ne dezvălui planurile lui Honneger, sau cel puțin ceea ce cunoștea el din ele. Profitînd de armele lor perfecționate, și sprijiniți de o bandă de aproximativ cincizeci de gangsteri, Honneger spera să poată cuceri satul și să le dicteze locuitorilor legea lui.

Din fericire pentru noi, fiul lui, care o dorea pe Rose de mai mult timp, n-avusese răbdare să aștepte, și venise s-o răpească în fruntea a doisprezece bandiți. El, croitorul, era spionul lor și ar fi trebuit să plece o dată cu ei. Ajutat de Jules Maudru, cîrciumarul cel voinic, el lipea afișele.

În aceeași noapte vinovatul fu spînzurat, împreună cu complicele lui, de craca unui stejar. Acest incident ne-a costat trei morți și șase răniți. Trei tinere fete, Rose, Michelle Andouy și Jâcqueline Presle, nepoata Mariei, dispăruseră. În schimb această agresiune avu efectul să strîngă în jurul nostru atît satul întreg, cît și pe fermieri. Bandiții avuseseră doi morți, în afară de cei doi complici ai lor spînzurați de noi.

Recuperarăm pe cîmpul de luptă două mitraliere, un revolver și o cantitate destul de mare de muniții. Înainte de a se ivi zorile albastre, Consiliul, în unanimitate, decretă punerea în afara legii a lui Charles și Joachim Honneger, a complicilor lor, cît și mobilizarea armatei.

Totuși, evenimente grave aveau să ne întîrzie atacul asupra castelului.

Căci, dis-de-dimineață, pe cînd armata se aduna, un om înspăimîntat apăru pe drum venind cu motocicleta. Cu trei zile înainte, același om,: un agricultor trăind cu soția și cu cei doi copii ai lui într-o fermă izolată, la cinci kilometri de sat, ne semnalase că una dintre vacile lui murise în împrejurări ciudate. Dimineața fusese perfect sănătoasă, iar seara o găsise la pășune, lungită la pămînt, golită de sînge și chiar și de carne! Pielea ei era ca ciuruită de zeci de găuri.

De cum sosi, omul coborî de pe motocicletă cu atît de mare grabă, că se rostogoli în praf. Era livid.

— Au apărut niște fiare care ucid! Seamănă cu niște caracatițe zburătoare și ucid dintr-o singură lovitură!

După ce îi dădurăm să bea un pahar mare de rachiu, puturăm să obținem de la el informații mai precise.

— Azi-dimineață, cum vă spuneam, în zori, am dat drumul vacilor afară. Voiam să curăț complet staulul. Fiul meu Pierre le-a dus la pășunat. Drace, văzusem eu prea bine un nor verde, foarte sus, deasupra capului meu, dar nici nu îl luasem în seamă. Deh, ce-mi zisei, într-o lume care are doi sori și trei lune, norii pot fi foarte bine verzi! Ei bine, da! Și apoi, ce oroare! Pierre se înapoia spre casă, cînd deodată norul verde a căzut! Da, a căzut! Așa e, cum vă spun! Și am văzut cu ochii mei că el era format din vreo sută, pe puțin, de caracatițe verzi cu brațe care se agitau necontenit. Ele s-au năpustit asupra vacilor și bietele animale s-au prăbușit moarte la pămînt. I-am strigat imediat lui Pierre să se ascundă. Dar n-a mai avut timpul s-o facă, nenorocitul de el! Una din caracatițe «înota» în aer, și cînd a ajuns la trei metri de Pierre, a azvîrlit asupra lui ca un fel de limbă-țepușe cu care l-a atins drept în șira spinării și Pierre al meu a căzut jos, murind pe loc! Atunci am încuiat în casă pe soția și pe cel de al doilea fiu al meu, le-am strigat să nu se miște cumva și am sărit pe motocicletă. Și m-au urmărit spurcăciunile, dar am putut să scap din ghearele lor. Fie-vă milă, veniți! Mă tem să nu intre și în casă!

Din descrierea făcută de țăran, noi recunoscusem imediat asemănarea cu animalul din mlaștină. Ceea ce ne uimea, era faptul că putea să zboare. În toate privințele ele erau pentru noi o primejdie groaznică.

Mă urcai împreună cu Michel într-un automobil închis și luarăm cu noi și cele două puști-mitraliere. Vandal, înștiințat, veni cu noi din proprie inițiativă și ocupă scaunul din spate. Beuvin luă cu el un detașament din gardă, îi urcă într-un camion acoperit, și plecarăm.

După doi kilometri, întîlnirăm prima hydră. Acesta este numele pe care Michel li-l dete, și care le-a rămas pînă azi. Hydra zbura de ici-colo, urmărind un miel. Un foc de pușcă cu alice o doborî. Cu toate implorările țăranului, care voia să nu ne mai oprim, totuși noi oprirăm convoiul.

— Trebuie să-ți cunoști dușmanii înainte de a te lupta cu ei, explică Vandal.

Animalul măsura cam vreo patru metri lungime și avea forma unui burduf subțiat înspre partea dinapoi, cu o coadă puternică și turtită, în partea dinainte, șase brațe scobite pe dinăuntru, purtau la extremitățile lor cîte o deschizătură înconjurată de dinți îndoiți la vîrf, deschizătură care secreta niște bale lipicioase. La baza celor șase tentacule se aflau șase ochi. În centrul coroanei formate de tentacule, o umflătură conică susținea un filament lung terminat printr-un tub cu o îndoitură, tăiat oblic, ca un ac de făcut injecții.

— Desigur, un aparat cu venin, zise Vandal. Vă sfătuiesc să duceți lupta cu ele fără să ieșiți dincamion, prelata din pînză groasă a acoperămîntului vă va proteja poate.

Este absolut același soi de animal ca și cel dezilele trecute, dar mult mai mare și zburător. Cum de pot ele zbura, oare?

În partea superioară a corpului, hydra avea doi saci mari dezumflați, sfîșiați de alice. În spatele coroanei de tentacule, grosul încărcăturii făcuse o gaură cît pumnul în carnea verde.

Pornirăm din nou. Eu tocmai lăsasem puțin în jos geamul dinspre partea unde stăteam, ca să trec țeava puștii-mitraliere.

Michel conducea. Vandal luase celaltă armă și supraveghea partea stingă. Camionul venea în urma noastră. La o cotitură a drumului, cam pe la trei metri înălțime, între pomi, zărirăm o altă hydră. Ea plutea în aer, nemișcată, cu tentaculele atîrnîndu-i de-a lungul corpului și legănîndu-se ușor. De spaimă, prima mea rafală a fost prost calculată; hydra dădu în aer o violentă lovitură cu coada, apoi zbură în zigzag, înălțîndu-se în aer, cu mare viteză: cel puțin 60 pe oră! Nu o puturăm doborî. La șase sute de metri de acolo se afla ferma. Un rotocol de fum ieșea liniștit pe horn.

Trecurăm de fermă, luînd-o pe un drum desfundat ale cărui gropi și băltoace ne făcură să derapăm. În dosul sticlei uneia dintre ferestre întrezărirăm chipurile înspăimîntate ale fermierei și al celui de al doilea fiu al ei, un băiețaș de vreo unsprezece sau doisprezece ani.

Mergînd peste câmpuri, ajunserăm la pășuni.

Vreo șaizeci de hydre erau ocupate în jurul leșurilor vacilor. Fiecare din ele își înfipsese cîte una sau două tentacule în carnea vacilor.

— Mai erau aci și alte hydre adineaori, ne strigă fermierul. Fiți cu băgare de seamă!

Pînă la primele noastre împușcături, hydrele nu se mișcară de loc. Unele, îngreuiate, părăseau cadavrele și mergeau să se adape; cel puțin așa interpretarăm noi comportarea lor în acel moment. Căci ele zburau spre o baltă, își cufundau în apă un tentacul special, mai mare decît celelalte, și pompau apa în corpul lor. După cîteva momente ele păreau umflate și zborul lor era, vizibil, mult mai ușor.

Fiecare dintre noi ne aleserăm obiectivul. Eu țintii cu atenție grupul cel mai apropiat, compus din șase jivine, așezate la ospătat în jurul aceleiași vaci.

— Foc! strigă Beuvin.

O salvă țîșni cu un zgomot de mătase sfîșiată. Cartușele goale din mitralieta mea se loveau pîrîind de parbriz. Una din ele, fierbinte, pătrunse prin gulerul deschis al cămășii lui Michel, care înjură. Printre hydre se produse panică. Un mare număr dintre ele, lovite de moarte, se prăbușiră la pământ, dezumflate. Rafalele mele mergeau drept la țintă. Vandal, și mai norocos decît mine, sau mai îndemînatic, ucise două cu o singură salvă. Alicele le ciopîrțiră, bucățele.

Cele care nu fuseseră rănite se înălțară în aer cu o viteză care ne uimi. După cîteva secunde, nu se mai vedea decît o pată verde foarte sus pe cer. Cu armele din nou încărcate, ne dădurăm jos din mașină, împreună cu Michel și Vandal. Ceilalți rămaseră în camion, gata să ne apere cu focurile lor. Pielea vacilor moarte era găurită de numeroase deschizături aproape rotunde, făcute, evident, de dinții îndoiți la vîrf așezați la extremitateâ tentaculelor jivinelor. Carnea fusese transformată într-un soi de noroi negricios.

— Digestie externă, explică Vandal, ca la larva dyticului. Hydra ucide prin aparatul cu otravă, apoi ea injectează în corpul victimei sale, prin tentacule, sucurile digestive care transformă această carne într-un terci nutritiv. După care, ea suge, pompînd acest terci.

Voind să examineze monstrul mai de aproape, el se aplecă ghemuindu-se jos alături de jivină. Pe cînd făcea această mișcare, mîna lui abia de atinse puțin carnea verde. El scoase un țipăt de durere.

— Atenție! Nu te atinge de ea. Frige.

Mîna lui stîngă se acoperi de bășici albicioase.

— La fel ca și celenteratele, ele urzică! Desigur cunoașteți amîndoi puterea urzicătoare a meduzelor. Aci, vedem același rezultat, chiar dacă nu este același procedeu. Cine se atinge, se frige!

Mîna i se umflă imediat și deveni dureroasă dar efectul nu se prelungi decît două zile.

În acest timp, sus pe cer, norul verde al hidrelor stătea nemișcat. Noi eram tare încurcați ezitînd să plecăm, de teamă ca ele să nu atace ferma și temîndu-ne totodată că profitînd de absența noastră, Honneger să nu încerce un atac asupra satului. Hydrele aveau să ne scoată ele înșile din această nehotărâre.

— În retragere! strigă deodată Michel care le observa.

Alergarăm spre automobil. Vandal se urcă primul, apoi Michel și ultimul eu. Pe cîndtrînteam ușa, o hydră se năpusti asupra mașinii, strivindu-se de acoperiș, care din fericire rezistă. Celelalte, într-o horă drăcească, se învîrteau în jurul camionului, cu mare viteză, ca un fantastic carusel.

Ridicai în grabă geamul, apoi privii la cele ce se întîmplau, gata să intervin. Salve de împușcături dese izbucniră. Bineînțeles că gărzile nu făceau economie la praful de pușcă. Hydrele lovitei se zvîrcoleau la pămînt, celelalte își continuau hora lor nebunească în jurul nostru. La un moment dat, ca la un semnal, ele trecură la atac, cu acul-țepușe întins înainte. Un țipăt se auzi din camion: o hydră își trecuse aparatul cu otravă printr-o despicătură a prelatei acoperișului și probabil că un om fusese înțepat. Camionul se puse în mișcare. Atunci deschiserăm noi focul, în puțin timp făcurăm treabă bună. Și era greu să le lovim, așa cum stăteau ele lipite de camion, fără să rănim pe camarazii noștri, dar cum nici una din ele nu ne lua în seamă, trăgeam în ele ca la exercițiul de tir.

Reușirăm să distrugem vreo treizeci, care adăugate la cele ucise de noi la primul atac, ridicară totalul pierderilor lor la mai mult de șaptezeci. De data aceasta lecția ce le-o dădusem își atinse scopul și ele își luară zborul fără să se mai reîntoarcă.

Una dintre ele, moartă, dar nedezumflată, plutea în aer de ici-colo, la doi metri înălțime. Cu îndemînare, unul dintre oamenii noștri îi încercui corpul cu un lassou și o aduserăm în sat astfel remorcată, ca pe un balon captiv.

Mai aduserăm cu noi și pe fermier cu soția și cel de al doilea fiu al lor, cît și cadavrul pe jumătate digerat al fiului lor cel mare.

Cele douăsprezece vaci moarte rămaseră pe cîrnp, de asemeni și hydrele, în afară de una singură, pe care Vandal dădu dispoziția să fie legată cu sfori, ca să o poată diseca. Contrar temerilor noastre, nimeni nu fusese înțepat și țipătul pe care-l auzisem nu fusese decît un țipăt de spaimă. Oricum, începînd din această zi, noi cunoșteam toată gravitatea amenințării pe care fauna sălbatică de pe Tellus o făcea să planeze asupra noastră.

Ne reîntoarserăm în sat triumfători. Gărzile cîntau, și deoarece erau muncitori, cea mai mare parte dintre ei intonau imnuri revoluționare. Michel și cu mine răcneam cît ne ținea gura aria trompetelor din Aida, în chipul cel mai zgomotos posibil. Dar veștile rele pe care ni le comunică Louis răciră puțin frumosul nostru entuziasm.

IV VIOLENȚE

O recunoaștere efectuată de doisprezece a omeni de ai noștri din gardă în direcția castelul fusese primită de cei de acolo cu rafale de mitralieră de 20 mm. Un proiectil neexplodat era dovada acestui calibru.

— Faptul este de netăgăduit, zise Louis. Acesti scîrbavnici au un armament mult mai puternic decît al nostru. Împotriva acestuia — el arătă obuzul — puștile noastre de iepuri sau o sarbacană… Noi avem o singură armă serioasă: Winchesterul lui taica Boru.

— Și două mitraliere, spusei eu.

— Bune pentru lupta de la treizeci de metri! Și cîtă muniție ne-a mai rămas oare pentru ele? Totuși nu-i putem lăsa să-și facă de cap! De fapt Michel, să știi că sora dumitale nu este în siguranță la Observator!

— Ah! Măgarii! Dacă ar îndrăzni…

— Vor îndrăzni, prietene! Noi avem cam vreo 50 de oameni înarmați ca vai de lume și cartuși puține. Iar ei sînt 60 și foarte bine înarmați. Mai avem de luptat și cu hoiturile astea de caracatițe pe deasupra. Ah! Dacă Constant ar fi fost aici!

— Despre cine vorbești?

— Despre Constant, inginerul care se ocupa de rachete. Ah! Așa e, tu nu ești la curent cu această chestiune: printre multiple alte lucruri, uzina trebuia să fabrice și arme — rachete pentru avioane. Avem un lot întreg din aceste rachete, dar numai corpurile metalice, nu și încărcăturile lor. Oh! cu siguranță că trebuie să se găsească la laboratorul de chimie cu ce să le încărcăm, dar ne lipsește personalul în stare să o facă.

Îl apucai de mîini și îl învîrtii într-o horă nebunească.

— Louis, prietene, sîntem salvați! Știi că unchiul meu a fost maior în rezervă, la artilerie?

— Știu, și ce-i cu asta? Doar nu avem tunuri!

— Ei bine, află că el și-a făcut ultima concentrare la aruncătoarele de rachete antiaeriene! Și este la curent perfect cu toată această chestiune! Totul va merge bine dacă avem cu adevărat și produsele chimice necesare. El și cu Beuvin își vor asuma această sarcină. La nevoie, cred că am putea face rachetele să acționeze și cu praf de pușcă negru, pentru ceea ce vrem să facem cu ele!

— Bun, dar asta ne va întîrzia cu zece pînă la cincisprezece zile. Și în acest timp…

— Așa e, în acest timp, trebuie să le dăm de lucru. Așteaptă numai puțin.

Alergai la spital, unde fratele meu era pe cale de vindecare completă, ținîndu-i tovărășie lui Breffort.

— Ia spune, Paul, ai putea tu să ne reconstitui o catapultă romană?

— Desigur, e foarte ușor. Dar de ce?

— Ca să atacăm cu ele castelul. Și pînă la ce distanță le poți tu face să tragă?

— Oh! Totul depinde de greutatea pietrelor pe care dorim să le aruncăm. De la treizeci la o sută de metri, cu ușurință.

— Bun, desenează imediat planurile.

Mă reîntorsei la Louis și la Michel și le expusei planul meu.

— Nu e rău, zise Louis, dar totuși, o sută de metri sînt numai o sută de metri, și o mitralieră de douăzeci, bate mult mai departe.

— Lîngă castel este o adîncitură la care se ajunge pe un drum îngust, dacă-mi amintesc bine. Totul este să instalăm catapulta în această adincitură.

— Dacă am înțeles bine, zise Michel, tu vrei să arunci asupra lor încărcătură cu explozivi și fier. Dar unde vei găsi explozivii?

— Avem trei sute de kilograme de dinamită în cariera de piatră. Tocmai fusese aprovizionată înainte de cataclism.

— Dar numai cu asta nu vom putea cuceri castelul, zise Michel, clătinînd din cap.

— Nici nu avem această intenție! Trebuie numai să cîștigăm timp și să-i facem să creadă ca ne risipim munițiile în atacuri neînsemnate. În acest timp, rachetele vor fi gata.

Și îi explicai lui Michel ceea ce îmi spuses Louis.

Din ordinul Consiliului, Beuvin trimise patrule, care să sondeze apărarea inamicului. Aceste patrule trebuiau totodată să ne semnaleze și eventuala reîntoarcere a hydrelor. Patrulele fuseseră înzestrate și cu un mic post de radio, realizat de Estranges în timpul liber. Apoi începurăm să construim o catapultă. Un frasin tînăr fu sacrificat și transformat în resort. Batiul fu construit și catapulta fu încercată cu blocuri de stînci. Bătaia se dovedi satisfăcătoare.

Mica noastră armată sub comanda lui Beuvin o porni spre castel, cu trei camioane și cele trei tractoare care remorcau catapultele. Timp de opt zile, nu avură loc decît hărțuieli. Uzina lucra cu febrilitate. În cea de a noua zi mă dusei pe front cu Michel.

— Ei bine, ne întrebă Beuvin, sînt gata?

— Primele rachete vor fi aci astăzi sau mîine răspunsei.

— Uf? Acum pot să vă spun că nu eram liniștit de loc. Dacă le-ar fi dat prin gînd să iasă să ne atace…

Ne duserăm la avanposturi.

— De cum trecem creasta, ne spuse taica Boru, care în calitate de fost subofițer, veteran din razboiul l939 — l945, comanda avangarda, cădem sub focul mitralierelor lor. După cîte știm, ei au patru: două de 20 mm și alte două de 7,5 mm probabil. Mai au de asemenea și puști-mitraliere.

— Cu o bătaie mai lungă decît aceea a catapultelor noastre?

— N-am încercat să ajungem pînă la ele. Ne-am ferit cu mare grijă de a le dezvălui bătaia exactă a armelor noastre, zise Beuvin,

— Dar de cealaltă parte a castelului?

— Și-au fortificat terenul cu trunchiuri de copăci. Ceva mai mult, drumul este în bătaia focurilor lor. Imposibil să aducem pe acolo armament greu.

— Să așteptăm.

Tîrîndu-ne, ne duserăm pînă sus pe creastă. O mitralieră grea ținea creasta sub focul ei.

— Am putea încerca să lovim această mitralieră, zise Michel.

— Da, dar nu îi vom ataca decît atunci cînd rachetele ne vor fi sosit aici. În zorile albastre de mîine, cred!

La momentul indicat, un camion sosi din sat, aducîndu-i și pe unchiul meu, pe Estranges și Breffort. Ei descărcară din camion mai multe lăzi.

— Iată aici grenade, zise Estranges. Ele erau făcute dintr-un tub de fontă pe care era montat un detonator.

— Și iată și rachetele, zise unchiul meu, Le-am încercat. Bătaie: 3 km 500. Precizie destul de bună. Capul lor conține un kilogram de sfărîmături de fontă și cantitatea necesară de T.N.T. Un alt camion ne urmează, aducînd caprele de lansare și alte lăzi cu încărcătură. Avem în total 50 de rachete din acest model. Acum fabricăm altele și mai puternice.

— Ehei! zise Beuvin. Artileria noastră se îmbogățește.

Pe cînd spunea acestea, unul din oamenii noștri coborî panta.

— Aceia flutură un drapel alb, ne spuse el.

— Se predau? zisei eu, neîncrezător.

— Nu, parlamentari.

— Răspunde-ți-le, le porunci Beuvin.

Dinspre inamic, un om se ridică și înaintă, fluturînd o batistă. Taica Boru trimise să-l întîmpine la jumătatea drumului, în țara nimănui, și ni-l aduse. Era chiar Charles Honneger în persoană.

— Ce doriți? întrebă Beuvin.

— Să vorbesc cu șefii dumneavoastră.

— Sîntem aici patru din Consiliu.

— Pentru a evita vărsarea de sînge zadarnica noi vă propunem următoarele: să vă dizolvați Coisiliul. Să predați armele, și noi să prelum puterea. Nu vi se va face nici un rău.

— Da, voiți să ne coborîți la starea de sclavagism, zisei eu. Iată și contrapropunerile noastre. Ne redați pe tinerele fete răpite de dumneavoastra. Depuneți armele. Oamenii dumneavoastră vor fi puși sub supraveghere, iar dumneata și tatăl dumitale veți fi băgați în închisoare pentru a fi judecați.

— Ei, dar știți că nu vă lipsește îndrăzneala! N-aveți decît să ne atacați, cu rablele voastre de vînătoare.

— Vă avertizez, zise atunci Michel, că dacă veți fi învinși și vom avea morți dintre ai noștri, veti fi spînzurați!

— O să-mi amintesc de asta!

— Atunci vă fac o altă propunere, pentru că nu voiți să vă predați, zisei eu. Puneți la adăpost pe cele trei fete ale noastre, cît și pe sora dumneavoastră și pe domnișoara Ducher, de exemplu pe vîrful muntelui de colo…

— Nici vorbă nu poate fi despre așa ceva! Sora mea nu este fricoasă și nici Mad, și dacă celelalte sînt omorîte puțin îmi pasă. Voi găsi eu altele după victorie; pe sora dumneavoastră de pildă…

Se pomeni la pămînt, cu fața învinețită. Michel fusese mai prompt decît mine. Se ridică.

— Ai lovit un negociator, zise el, livid.

— Dumneata nu ești un negociator, ci un măgar. Haide, șterge-o!

Fu recondus manu militari. Abia trecuse de creastă că ne sosi și al doilea camion. Caprele de lansare fură montate în mare grabă.

— Peste zece minute deschidem focul, zise Beuvin. Ce păcat că nu avem un punct de observație!

— Și muncelul acela de colo, zisei eu arătînd înspre o ridicătură înaltă de vreo cincizeci de metri, situată cam la o sută de metri în spatele nostru.

— Se află sub focul inamicului.

— Da, dar de acolo trebuie să se vadă chiar și castelul. Eu am ochi buni și văd excepțional de departe. Mă duc eu acolo și iau cu mine și telefonul. Firul pare îndeajuns de lung.

— Merg și eu cu tine, zise Michel.

Plecarăm amîndoi, desfășurînd firul. La jumătatea drumului, o bubuitură bruscă și sfărîmături de pietre ce zburau în toate părțile ne dete de veste că fusesem reperați. Ne trîntirăm la pămînt, și tîrîndu-ne, înconjurarăm colina urcîndu-ne pe versantul adăpostit.

Ajunși sus, vedeam foarte bine liniile inamice. Micul fortuleț al mitralierei grele era legat cu spatele frontului printr-o tranșee, și flancat de cuiburi de puști-mitraliere. Ici, colo, gropi în care se mișcau oameni.

— După spusele croitorului, ei ar avea doar 50-60 de oameni. Dar judecînd după sistemul lor de fortificații, ei trebuie să fie cu mult mai numeroși, îmi atrase atenția Michel.

Cam la vreun kilometru depărtare în linia dreaptă, în luminișul pajiștei, la jumătatea pantei se înălța castelul. Niște mici forme negre, oamenii, se zăreau intrînd și ieșind.

— Ce păcat că Vandal și-a spart binoclul!

— Of! Și din păcate nu mai avem decît telescoape. Sînt puternice, dar greu de mînuit!

— Ia stai, ar fi trebuit să demontez un mic «cercetător».

— Ai tot timpul să o faci. M-aș mira să putem cuceri castelul astăzi!

«Alo! Alo! se auzi o voce nazală la telefon. Peste un minut, deschidem focul asupra castelului Observați!»

Aruncai o privire asupra taberei noastre. Jumatate din oameni se desfășurau în tiraliori, exact în spatele crestei. Alții erau ocupați în jurul catapultelor. Estranges și cu unchiul meu reglau cu minuțiozitate batiurile aruncătoarelor de rachete. Camioanele plecaseră din nou.

La orele 8 și 30 precis, șase țîșnituri de foc porniră din întăriturile noastre.

Ele urcară în sus, lăsînd o dîră de fum, care se risipi apoi. Rachetele își consumaseră încărcătura lor propulsivă. 6 mici fulgere se aprinseră pe peluza castelului și se transformară în 6 noruleți de fum. După cîteva secunde ne parveniră și detunăturile lor seci.

— Prea scurtă cu 30 de metri, semnalai eu.

Acolo, 4 forme negre apăruseră pe treptele scării albe de la intrare.

Din nou, 6 rachete își luară zborul. De data aceasta, ele loviră drept la țintă. Una din ele explodă în plin la intrarea castelului și micile forme negre căzură la pămînt. Trei se ridicară clătinîndu-se și tîrîră pe cea de a patra înăuntru. Una dinitre rachete dispăru printr-o fereastră. Celelalte se izbiră de zid, fără să producă prea mari stricăciunii după cît se părea.

— Țintit, strigai eu.

Una după alta, l8 rachete se răspîndiră; una dintre ele lovi automobilul lui Honneger, în dreapta casei, și-l incendie.

— Stop pentru rachete, telefona Beuvin. Observați efectul catapultelor.

Trei încărcături zburară. Ele căzură foarte aproape de fortulețul mitralierei, dar fără să-l atingă.

— Puțin prea lung, semnală Michel.

Îl trîntii la pămînt. Căci neputînd ținti în oamenii noștri ascunși în dosul crestei, mitraliera și puștile-mitraliere trăgeau acum asupra noastră. Timp de cîteva minute, nu cutezarăm să mișcăm, deasupra noastră vîjîia o ploaie de gloanțe ce șuierau. Obuzele de 20 mm răscoleau pămîntul puțin mai jos de noi.

— Din fericire nu au obuze fuzante.

— Va trebui să amenajăm acest post de pîndă. Hai să coborîm puțin.

Mitraliera încetă de a mai trage, puștile-mitraliere tăcură.

— Tir de hîrțuială pe teritoriul inamic, observați.

Rachetele loviră la întîmplare pămîntul, sau dispărură între brazi, fără alt rezultat vizibil decît incendierea unui stog de paie.

Împușcăturile reîncepură, dar de data aceasta ele vizau creasta.

Unul din oamenii noștri, rănit, se lăsă să alunece în josul pantei. Un alt camion sosise aducînd rachete de un calibru mai mare. Massacre coborî din camion.

— Atenție la trageri cu catapultele!

De data aceasta o încărcătură explodă în plin pe fortulețul inamic. Se auziră țipete de durere, dar mitraliera își continuă tirul.

— Superioritatea armelor cu tirul curb asupra celor cu tirul drept pentru războiul de tranșee, remarcă Michel. Mai curînd sau mai tîrziu, tot le vom dărîma cocioaba, iar ei nu ne pot face nimic.

— Mă întreb de ce oare nu vor fi ocupat ei creasta?

— Prea lesne poate fi încercuită. Uite, ce-ți spuneam! «Atenție în stînga, telefonă el. Șase oameni se tîrăsc pe acolo!»

Patru oameni din gardă se duseră înspre locul amenințat. Vîrful crestei, bătut de focul armelor automate, nu mai putea fi ținut de noi, și taica Boru se repliase de acolo cu oamenii lui. Din tranșeele inamice apărură vreo treizeci de oameni. Alergară și se ascunseră.

— Atac din față !

În partea stingă, împușcăturile și începuseră sa pocnească. Beuvin lăsă pe inamic să se apropie pînă la cincisprezece metri, apoi dădu ordin să fie aruncate grenadele. Tuburile de fontă umplute cu explozivi își împliniră bine rolul. Unsprezece morți sau răniți rămaseră pe teren, înainte ca inamicul să se fi retras, Winchesterul lui moș Boru făcu și el încă două victime. În flancul stîng, am avut noi un mort și doi răniți, iar inamicul trei morți și un rănit care fu făcut prizonier. El avea brațul drept complet ciopîrțit de alice și muri în timp ce Massacre încerca să-i oprească hemoragia cu un pansament strîns.

Timp de un sfert de oră, catapultele nu încetară nici o clipă! La a douăsprezecea tragere, o încărcătură căzu în cuibul mitralierei, reducînd-o definitiv la tăcere. Trei puști-mitraliere din cele patru ale lor fură scoase din luptă și cea de a patra se blocase fără îndoială, căci ea încetă de a mai trage. Oamenii noștri atacară, și cu prețul a doi răniți cuceriră liniile inamice, făcînd și trei prizonieri. Ceilalți reușiră să fugă.

În timp ce trupele noastre de recunoaștere mergeau cu prudență tot înainte, noi împroșcarăm castelul cu rachete. Vreo zece din aceste lovituri își atinseră ținta. Plin de curiozitate, urmării traiectoria primelor șase din modelul cel mare. De data aceasta, zidurile cedară și o aripă se nărui.

Un rapid interogatoriu luat prizonierilor ne informă asupra fortelor inamicului. Pierderile lui erau de l7 morți și 20 de răniți. Mai rămăseseră ca apărători la castel cam vreo 50 de oameni. Prima noastră victorie ne aducea două puști-mitraliere, o mitralieră de 20 mm intactă și muniții din belșug. Mica noastră armată, începînd din acea clipă, încetă de a mai fi considerată drept o glumă. Așteptînd întoarcerea celor plecați în recunoaștere, continuarăm să lovim castelul în care izbucni un incendiu.

Oamenii noștri se întoarseră în sfîrșit din recunoaștere.

Cea de a doua linie a inamicului, situată la 200 de metri de castel, se compunea din tranșee, cu trei mitraliere și un oarecare număr de puști-mitraliere. Taica Boru, după ce ne raportase acestea, adăugă:

— Mă întreb ce voiau ei oare să facă cu toate aceste arme? Nu prevăzuseră totuși cele ce aveau să se întîmple. Va trebui să semnalăm aceasta poliției.

— Dar bine, prietene, acum poliția sîntem noi!

— Ei, așa e. Asta simplifică lucrurile!

Beuvin ne însoți pe colină, studie cu minuțiozitate peisajul și rugă pe Michel, care era un excelent desenator amator, să-i facă o schiță a împrejurimilor. Apoi ne spuse:

— Dumneavoastră rămîneți aci cu doi oameni și cu artileria. Eu iau cu mine pe ceilalți, cît și catapultele și mitraliera. Mai iau și trei rachete cu artificii. Cînd le veți vedea înălțîndu-se, încetați focul. Linia inamicului se află pe creasta aceea mică, la marginea peluzei. Trageți cu precizie!

— Îl iei și pe Massacre cu dumneata?

— Nu, el rămîne aci. Este singurul nostru chirurg pe această lume nouă!

— Bine. Dar amintește-ți că ești inginer!

Tîrînd mitraliera și catapultele, trupa lor plecă. Trimisei artileriei ordinul să înceapă focul asupra întăriturilor inamice. Timp de 3 sferturi de oră, cu o cadență de 2 rachete pe minut — trebuiam să economisim munițiile căci n-aveam decît 21 rachete, deși uzina făcuse minuni! — noi lovirăm în inamic fără încetare. Din postul nostru de observație, neavînd binoclu, nu ne puturăm da seama precis de pagubele pricinuite. În general tirul era bine grupat asupra mijlocului și asupra celor două extremități, acolo unde ni se semnalase prezența mitralierelor. Ajunsesem la cea de a 35-a salvă, cînd mitraliera noastră își începu tirul. Cea de a 45-a salvă se abătuse tocmai foarte precis deasupra crestei, cînd văzui înălțîndu-se coloana de fum a unei rachete cu artificii.

— Încetați focul!

De cealaltă parte a castelului izbucniră împușcaturi. Ai noștri atacau și din partea aceea. Constatai cu ușurare lipsa armelor automate. Timp de 20 de minute, bătălia fu crîncenă, punctată de exploziile grenadelor și de zgomotul surd al șarjelor de catapulte. Apoi se făcu din nou liniște. Ne privirăm a teamă, întrebîndu-ne dacă atacul reușise și care erau pierderile noastre.

Ieșind din pădure, apăru un gardian, fluturînd în mînă o hîrtie. Doar cît coborî în goană panta și ajunse la noi.

— Merge bine, ne spuse el, gîfîind. Ne întinse mesajul. Cu febrilitate, Michel îi despături și citi cu glas tare: «Am străpuns liniile. 5 morți, 12 răniți. Pierderile inamicului — grele. Vreo 20 de oameni s-au retras în castel. Luați un camion și aduceți-ne aici aruncătoarele de rachetă și pe doctor. Opriți-vă la casa pădurarului. Fiți prudenți, se poate să se fi ascuns în pădure elemente inamice.»

Găsirăm pe Beuvin în casa pădurarului.

— Întreaga operațiune a fost scurtă, dar înfierbîntată. Rachetele dumneavoastră au dat un rezult minunat, spuse el unchiului meu. Fără ele… și fără catapultele dumneavoastră… adăugă el, întocîndu-se spre mine.

— Cine a fost omorît dintre ai noștri?

— Trei muncitori: Salavin, Freux și Robert. Doi țărani, al căror nume nu îl cunosc încă. Avem trei grav răniți în camera de alături.

Massacre trecu imediat acolo.

— Nouă răniți ușor, printre care și eu (ne arăta mîna sa stîngă bandajată): o schijă la baza degetului mare.

— Dar la ei?

— Mulți morți și răniți. Ultimele trei salve au căzut în plin asupra tranșeelor lor. Veniți să vedeți.

Într-adevăr, făcuseră «treabă bună». Nici artileria nu ar fi făcut mai bine — sau mai rău de fapt. Pe cînd ridicam capul, o rafală de gloanțe ne reaminti să fim mai prudenți.

— Au reușit să ia cu ei o mitralieră ușoară și o pușcă-mitralieră. Domnule Bournat, vă rog să arătați la doi din oamenii noștri mînuirea suporturilor dumneavoastră de aruncat rachete.

— Nicidecum, mă duc chiar eu acolo!

— Nu am de gînd să vă las să vă expuneți!

— Am făcut toată campania din Italia în '43. Nu vor fi aceștia mai răi decît Fritz-ii lui Hitler. În al doilea rînd, avem o pletoră de astronomi! Și în al treilea rînd, eu sînt maior de rezervă și dumneata nu ești decît locotenent! Haide, stînga-mprejur, încheie el glumind.

— Fie, dar să fiți prudent…

Aruncătoarele de rachete fură puse în baterie în tranșea situată doar la 200 de metri de castel. Falnica locuință era tare distrusă. Toată aripa dreaptă arsese. Ferestrele și ușa erau baricadate. Pe peluză, o carcasă răsucită și înnegrită era tot ce mai rămăsese din luxosul automobil al lui Honneger.

— Știți oare ceva despre soarta tinerelor noastre fete? întrebă Michel.

— Unul dintre prizonieri ne-a afirmat că ele ar fi fost încuiate în pivnița boltită, chiar de la începutul luptei. Domnișoara Honneger nu pare să împărtășească ideile familiei sale. Se pare că și ea a fost zăvorîtă, pentru că a încercat să ne dea de știre despre cele ce puneau la cale tatăl și fratele ei. Țintiți ușa și ferestrele, zise el către unchiul meu.

Salutați cu cîte o rafală de fiecare dată cînd ridicam capul, noi fixarăm caprele de lansare.

Unchiul meu puse contactul electric. O izbucnire scurtă, o explozie violentă.

— Țintit!

O a doua salvă pătrunse prin deschizăturile astfel făcute și rachetele explodară în interior. Mitraliera amuți. Alte trei salve urmară, în spatele nostru, mitralierele noastre își scuipară rafalele în ferestrele desfundate. La o ferestruică a podului un braț apăru fluturînd o rufă albă.

— Se predau!

În chiar interiorul castelului auzirăm o serie de împușcături. După toate aparențele, partizanii luptei pe viață și pe moarte și cei ce voiau să se predea se băteau între ei. Drapelul alb dispăru, apoi iarăși apăru, împușcăturile încetară. Neîncrezători, noi nu părăsirăm tranșeea, dar încetarăm focul. În ușa cu tocurile smulse, apăru un om cu o batistă desfăcută.

— Apropie-te, porunci Beuvin.

El se supuse. Era blond, foarte tînăr, frumos, dat cu trăsăturile obosite și cu ochii adînciți în orbite.

— Dacă ne predăm, ne salvăm oare viața?

— Veți fi judecați. Dacă nu vă predați, veți fi morți cu toții în mai puțin de o oră. Predați-ne pe cei doi Honnegeri și ieșiți afară pe peluză, cu mîinile ridicate.

— Charles Honneger a murit. Și am fost nevoiți să-l doborîm cu o lovitură pe tatăl lui, dar acesta din urmă este în viață. A tras asupra noastră, cînd am înălțat drapelul alb.

— Dar fetele noastre?

— Sînt în pivniță, cu Ida cu domnișoara Honneger și cu Madeline Ducher.

— Tefere?

El înălță din umeri.

— Bine. Ne-am înțeles.