Mâna stângă a întunericului

8 Al doilea drum în Orgoreyn

MI-AM PETRECUT VARA mai mult ca Investigator decât ca Mobil, cutreierând Karhide, din oraş în oraş, din Domeniu în Domeniu, privind şi ascultând — lucruri pe care un Mobil nu le poate face la început, cât timp este încă o minune şi o monstruozitate, şi trebuie să fie veşnic în avanscenă, gata de spectacol. În Vetre şi în sate le dezvăluiam gazdelor identitatea mea. Majoritatea auziseră câte ceva la radio şi aveau o vagă idee despre mine. Erau curioşi, într-o măsură mai mare sau mai mică. Doar câţiva se înfricoşaseră de mine personal sau dovediseră o repulsie xenofobă. În Karhide, inamic nu este străinul, invadatorul. Străinul şi necunoscutul sunt oaspeţi, adevăratul duşman e vecinul.

În decursul lunii Kus, am locuit pe coasta răsăriteană, într-o Vatră de clan, numită Gorinhering, un oraş-fort-fermă ce se înălţa pe o colină deasupra ceţurilor veşnice ale oceanului Hodomin. Avea cam cinci sute de locuitori. Cu patru mii de ani în urmă, i-aş fi putut găsi pe strămoşii lor locuind tot aici, în acelaşi tip de case. În patru milenii, se inventaseră motorul electric şi radiourile şi începuseră să fie utilizate automobilele cu acumulatori, utilajele agricole şi toate celelalte. Treptat se instaurase o Epocă Maşinistă, fără o revoluţie industrială, de fapt fără nici un fel de revoluţie. Planeta nu dobândise în treizeci de secole ceea ce Terra obţinuse, cândva, în treizeci de decenii. Dar nici nu plătise vreodată preţul plătit de Terra.

Iarnă este o planetă ostilă. Orice greşeală aduce după sine pedeapsa promptă şi cunoscută: moartea prin frig sau prin inaniţie. Fără amânări, fără graţieri. Un individ se poate încrede în norocul său, dar o societate nu, iar o revoluţie culturală, aidoma mutaţiei aleatorii, poate face lucrurile şi mai haotice. De aceea, progresul a fost foarte lent. În orice punct al istoriei getheniene, un observator pripit ar fi spus că dezvoltarea tehnologică a încetat complet. În realitate nu s-a întâmplat aşa ceva. Comparaţi un torent cu un gheţar. Amândouă ajung la destinaţia spre care au pornit.

Am discutat mult cu bătrânii din Gorinhering, dar şi cu copiii. A fost prima mea ocazie de a-i studia pe îndelete pe copiii gethenieni, deoarece în Erhenrang ei stăteau mai mult în Vetrele şi Şcolile particulare sau publice. Un sfert până la o treime din populaţia urbană adultă era implicată permanent în creşterea şi educarea copiilor. Aici, clanul avea grijă de ai lui, responsabilitatea fiind generală. Erau nişte puşti zvăpăiaţi, care se fugăreau-peste colinele şi plajele ascunse în ceţuri. Reuşisem să-l amăgesc pe câte unul atât cât să-i vorbesc, şi constatasem că erau timizi, mândri şi extrem de încrezători.

Pe Gethen, instinctul părintesc diferă de la o persoană la alta, ca şi în alte părţi. Nu poţi generaliza. N-am văzut nici un karhidean lovind un copil, şi o singură dată unul se răstise la un pici. Blândeţea faţă de copiii lor m-a şocat ca fiind profundă, efectivă şi aproape complet altruistă. Poate că numai prin acest altruism se deosebesc de ceea ce noi numim instinct „matern". Bănuiesc că distincţia dintre instinctul matern şi cel patern este neglijabilă. Instinctul părintesc, dorinţa de a proteja, de a încuraja, nu este o trăsătură legată de sex…

La începutul lunii Hakanna, am auzit un Buletin al Palatului: regele Argaven anunţase că aştepta un moştenitor. Nu un alt fiu-kemmering, din care avea deja şapte, ci un urmaş al trupului, un os domnesc. Suveranul era însărcinat.

Mi s-a părut amuzant, iar membrii clanului din Gorinhering au considerat la fel, dar din alte motive. Ei apreciau că era prea bătrân ca să ţină sarcina şi comentau ironic şi obscen. Bătrânii au continuat să chicotească zile întregi. Râdeau de rege, însă altfel persoana lui nu-i interesa. „Karhide înseamnă Domeniile", spusese Estraven, şi, pe măsură ce aflam mai multe, îmi aminteam această remarcă şi altele asemănătoare. Pretinsa naţiune, verificată de secole, era un mozaic de principate necoordonate — oraşe, târguri, „unităţi economice tribale pseudofeudale" — o extindere şi împrăştiere a unor indivizi competenţi şi arţăgoşi, deasupra cărora fusese aplicată reţeaua fragilă a unei autorităţi nesigure. M-am gândit că nimic n-ar fi putut vreodată să unească Karhide într-o naţiune. N-o făcuse nici măcar răspândirea generală a mijloacelor de comunicare rapidă, despre care se presupune că determină aproape inevitabil naţionalismul. Ecumenul nu i se putea adresa ca unei unităţi sociale, ca unei entităţi mobilizabile. Mai degrabă trebuia să apeleze la puternicul, deşi încă nedezvoltatul simţ al umanismului, vorbind despre unitatea umană. Gândindu-mă la asta, m-am simţit oarecum tulburat. Mai mult ca sigur, greşeam, dar aflasem despre gethenieni câteva lucruri ce puteau fi utile în perspectivă.

Dacă nu doream să-mi petrec tot anul în Vechiul Karhide, trebuia să revin la Cataracta Vestică înainte de a se închide trecătorile Kargavului. Chiar şi aici, pe coastă, în ultima lună a verii căzuseră două ninsori slabe. Fără tragere de inimă, am pornit din nou spre apus şi am ajuns în Erhenrang la începutul lui Gor, prima lună a toamnei. Argaven îşi mutase reşedinţa în palatul de vară din Warrever şi, pe durata absenţei sale, îl numise drept regent pe Pemmer Harge rem ir Tibe. Acesta îşi utiliza deja la maximum atribuţiile funcţiei. La câteva ore după ce sosisem, mi-am dat seama că analiza mea asupra Karhidei era de acum depăşită, în plus, începusem să mă simt stingher, chiar nesigur, în Erhenrang.

Argaven nu era întreg la minte şi sinistra incoerenţă a gândirii lui înnegura atmosfera capitalei. Era un individ care se hrănea din frică. Toate lucrurile bune ale domniei sale fuseseră realizate de miniştri şi Kyorremy, deşi el nu făcuse mult rău. Lupta cu propriile-i coşmaruri nu afectase Regatul. Vărul său, Tibe, era cu totul alt individ. Nebunia lui ţinea de o anumită logică. Ştia când şi cum să acţioneze, dar habar nu avea când să se oprească.

Tibe se adresa frecvent poporului prin radio. Când fusese la putere, Estraven n-o făcuse niciodată şi nici nu era în stilul karhidish. În mod normal, guvernarea nu constituia un spectacol public, era ascunsă şi indirectă. Tibe însă ţinea discursuri fulminante. Auzindu-i glasul, revedeam zâmbetul cu dinţi lungi şi chipul acoperit cu o reţea de riduri fine. Cuvântările lui erau interminabile şi zgomotoase: elogieri ale Karhidei, defăimări ale Orgoreynului, discreditări ale „facţiunilor neloiale", analize asupra „integrităţii hotarelor Regatului", predici despre istorie, etică şi economie, totul pe un ton bombastic, făţarnic şi emoţionant, care devenea isteric, cu acuzaţii sau apologii. Vorbea mult despre mândria ţării şi iubirea pământului natal, însă puţin despre shifgrethor, mândrie personală sau prestigiu. Pierduse Karhide chiar atât de mult prestigiu în afacerea Văii Sinoth, încât subiectul nu mai putea fi abordat? Nu, pentru că pomenea adesea de Valea Sinoth. Am decis că evita în mod deliberat să amintească de shifgrethor deoarece intenţiona să stârnească sentimente de un tip mult mai primar, mai puţin controlabil. Voia să trezească forţe primitive pentru care shifgrethorul reprezenta doar desăvârşirea, sublimatul. Voia ca ascultătorii lui să fie înspăimântaţi şi mânioşi. Temele sale nu erau câtuşi de puţin mândria şi iubirea, deşi utiliza permanent aceşti termeni, aşa cum îi folosea el însemnau laudă de sine şi ură. De asemenea, vorbea frecvent despre Adevăr, pentru că acesta „pătrundea sub poleiala civilizaţiei".

Metafora aceea despre poleiala (sau vopsea, sau pliofilm, nu contează) care tăinuieşte realitatea mai nobilă de dedesubt se dovedeşte trainică, universală şi înşelătoare. Poate ascunde o duzină de erori. Una dintre cele mai primejdioase este implicaţia că, fiind artificială, civilizaţia devine anormală, nefirească: se opune valorilor primitive… Desigur, nu există nici o poleială, ci doar un proces de maturizare, iar primitivismul şi civilizaţia nu reprezintă decât etape ale dezvoltării. Unicul adevăr al civilizaţiei îl constituie războiul. Cele două se exclud reciproc. Ascultând discursurile înverşunate ale lui Tibe, mi se părea că, prin spaimă şi convingere, el căuta să-i oblige pe karhideni să schimbe o alegere pe care o făcuseră înainte de începutul istoriei lor: alegerea între cele două contrarii.

Poate că sosise momentul respectiv. Lent, aşa cum fusese progresul lor material şi tehnologic, oricât de puţin apreciau „progresul" în sine, reuşiseră totuşi, în ultimele cinci, zece. sau cincisprezece secole, să o ia înaintea Naturii. Nu mai erau în mod absolut la mila neîndurătorului lor climat, o recoltă slabă nu mai înfometa o întreagă provincie, şi nici o iarnă grea nu izola toate aşezările. Pe această bază a stabilităţii materiale, Orgoreynul construise treptat un stat unificat, centralizat şi tot mai eficient. Acum, Karhide încerca să facă acelaşi lucru, dar nu prin stimularea mândriei naţionale, prin sporirea comerţului ori prin îmbunătăţirea şoselelor, a fermelor şi colegiilor. Toate acestea însemnau civilizaţie, poleială, iar Tibe le respingea cu dispreţ. El urmărea ceva mai sigur, modul infailibil, rapid şi trainic de transformare a unui popor într-o naţiune: războiul. În această privinţă, ideile lui nu erau foarte precise, însă păreau destul de temeinice. Cealaltă cale de mobilizare rapidă şi totală a oamenilor, înrolarea sub stindardul unei noi religii, nu-i era la îndemână, aşa încât urma să se descurce cu războiul.

Am expediat regentului o scrisoare în care i-am reprodus întrebarea pusă Prezicătorilor din Otherhord şi răspunsul primit. Tibe nu mi-a trimis nici măcar o confirmare. Atunci m-am dus la ambasada orgota şi am solicitat permisiunea de a intra în Orgoreyn.

Birourile Stabililor Ecumenului de pe Hain au mai puţini funcţionari decât avea ambasada aceea a unei ţări destul de mici, şi toţi umblau înarmaţi cu kilometri de benzi magnetice. Erau lenţi şi meticuloşi, nu aveau nimic din aroganţa impetuoasă şi eschivările bruşte ce caracterizau oficialităţile karhidish. Am aşteptat să-mi completeze formularele. Aşteptarea a devenit destul de neplăcută. Cu fiecare zi, numărul gărzilor Palatului şi al poliţiştilor de pe străzile din Erhenrang părea că sporeşte. Pe lângă arme, începuseră să poarte şi un soi de uniformă. În oraş, atmosfera devenise sumbră, deşi afacerile prosperau, bunăstarea era generală şi vremea însorită. Nimeni nu voia să se compromită cu mine. „Proprietăreasa" mea nu mai aducea curioşi să-mi viziteze odaia, ci mai degrabă se plângea de şicanele „indivizilor de la Palat". Pentru ea nu mai reprezentam o atracţie aducătoare de câştig, ci un suspect politic. Tibe informă populaţia despre un raid în Valea Sinoth: „Bravi fermieri karhidish, adevăraţi patrioţi" se năpustiseră peste graniţa sudică a Sassinothului, atacaseră un sat orgota, îl incendiaseră şi uciseseră nouă localnici. Leşurile fuseseră azvârlite în râul Ey care, proclamase regentul, „va fi mormântul tuturor duşmanilor naţiunii noastre!" Am auzit cuvântarea aceasta în sala de mese a insulei. Ascultând-o, unii oameni păreau încruntaţi, alţii indiferenţi, alţii mulţumiţi, totuşi în aceste expresii diverse existau elemente comune, ticuri mărunte ori spasme faciale, care nu apăruseră până atunci, alături de priviri neliniştite.

În seara aceea, în camera mea a intrat un necunoscut, primul vizitator de când revenisem în Erhenrang. Era slăbuţ, cu pielea delicată, sfios, şi purta lanţul de aur al unui Celibatar.

— Sunt prietenul unei persoane care v-a protejat, vorbi el cu bruscheţea timidului. Am venit să vă solicit o favoare, în numele lui.

— Vă referiţi la Faxe…?

— Nu. La Estraven.

Probabil că expresia mea se schimbase. Urmă o pauză, apoi străinul adăugă:

— Estraven Trădătorul. Poate vi-l mai amintiţi…

Mânia luase locul timidităţii şi intenţiona să ne confruntăm în shifgrethor. Dacă doream sa intru în joc, trebuia să spun ceva de genul: „Nu sunt sigur. Spuneţi-mi ceva despre el." Dar n-o doream şi de acum mă obişnuisem cu vulcanicele temperamente karhidish. I-am privit dezaprobator furia şi am răspuns:

— Bineînţeles.

— Dar nu cu prietenie. Ochii lui întunecoşi şi piezişi erau direcţi.

— Da, mai degrabă cu recunoştinţă şi dezamăgire. El v-a trimis la mine?

— Nu.

Am aşteptat să-mi explice.

— Scuzaţi-mă, a rostit. Am fost prea cutezător. Accept ceea ce mi-a adus cutezanţa.

L-am oprit pe individul micuţ şi băţos, care se îndrepta spre uşă.

— Vă rog, nu ştiu cine sunteţi sau ce doriţi. Nu v-am refuzat, pur şi simplu am avut o reţinere. Trebuie să-mi acceptaţi dreptul la o prudentă rezonabilă. Estraven a fost exilat deoarece mi-a susţinut misiunea aici…

— Pentru aceasta, vă consideraţi îndatorat lui?

— Într-un fel. Deşi misiunea mea este mai presus de toate obligaţiile şi devotamentele personale.

— Atunci, spuse străinul cu un ton brutal şi categoric, este o misiune imorală.

Replica lui m-a amuţit. Mi se păruse un partizan al Ecumenului şi n-aveam ce să-i răspund.

— Nu sunt de aceeaşi părere, am rostit în cele din urmă. Vinovat este mesagerul, nu mesajul. Spuneţi-mi, vă rog, cu ce v-aş putea fi de folos.

— Am reuşit să salvez o parte din averea prietenului meu: bani-gheaţă provenind din acţiuni, rente şi datorii. Aflând că veţi pleca în Orgoreyn, m-am gândit să vă rog să-i duceţi banii, dacă îl găsiţi. După câte ştiţi, constituie o infracţiune care se pedepseşte penal şi, în plus, s-ar putea să fie ceva inutil. El poate fi în Mishnory, într-una din blestematelor lor de Ferme, sau chiar mort. N-am cum să aflu. N-am prieteni în Orgoreyn, iar aici nu îndrăznesc să întreb pe nimeni. M-am gândit la dumneavoastră, deoarece nu sunteţi implicat în politică şi aveţi libertate de mişcare. Nu mi-am dat seama că aveţi, desigur, propriile convingeri. Îmi cer scuze pentru stupiditate.

— Bine, o să-i duc banii. Dar dacă e mort, sau nu poate fi găsit, cui îi vor înapoia?

Mă privi fix. Chipul i se crispă şi-şi schimbă expresia. Suspină adânc. Cei mai mulţi karhideni plâng cu uşurinţă, fără să se ruşineze de lacrimi, aşa cum nici noi nu ne ruşinăm să râdem în public.

— Mulţumesc, zise. Mă numesc Foreth. Sunt locuitor al Cetăţuii Orgny.

— Faceţi parte din clanul lui Estraven?

— Nu, sunt Foreth rem ir Osboth. Am fost kemmeringul lui. Estraven nu avusese nici un kemmering când îl cunoscusem, totuşi individul acesta nu-mi putea trezi suspiciuni. Poate că, inconştient, servea scopul altcuiva, dar el era inocent. Îmi dăduse o lecţie: shifgrethorul putea fi jucat pe plan moral, iar cel mai bun câştiga. Mă încolţise din numai două mişcări… Avea banii cu ei şi mi i-a dat: o sumă importantă în hârtii de credit ale Băncii Comerciale Regale karhidish. Nimic care să mă incrimineze şi deci să mă oprească, pur şi simplu, să mi-i însuşesc.

— Dacă-l găsiţi…

— Să-i transmit vreun mesaj?

— Nu. Doar dacă aş şti…

— Dacă îl voi găsi, o să încerc să vă trimit veşti.

— Mulţumesc, spuse, şi-mi întinse braţele, un gest de prietenie care în Karhide nu se face cu uşurinţă. Vă doresc succes în îndeplinirea misiunii, domnule Ai. Estraven era convins că aţi venit aici să faceţi bine, ştiu asta. O credea din tot sufletul.

Pentru omul acesta, pe lume nu exista nimic în afară de Estraven. Era unul dintre cei blestemaţi să iubească o singură dată. L-am întrebat din nou:

— Nu doriţi să-i transmit nimic?

— Spuneţi-i atât: copiii sunt sănătoşi. Apoi ezită şi şopti: Nusuth, nu contează, şi plecă.

Peste două zile am părăsit Erhenrangul, de data asta pe drumul de nord-vest, pe jos. Permisiunea de a intra în Orgoreyn sosise mai repede decât mă lăsaseră să cred funcţionarii şi oficialităţile ambasadei orgota, ori poate chiar decât se aşteptaseră ei. Când m-am prezentat să-mi iau actele, m-au tratat cu un fel de respect nesatisfăcut, iritaţi de faptul că prin intervenţia unui superior protocolul şi regulile fuseseră încălcate pentru mine. Deoarece în Karhide nu existau nici un fel de legi în privinţa părăsirii ţării, am plecat imediat. În decursul verii, apreciasem peisajele de care se puteau bucura călătorii. Drumurile şi hanurile erau deschise atât pietonilor cât şi vehiculelor şi se putea conta întotdeauna pe codul ospitalităţii. Locuitorii Co-Domeniilor, sătenii, ţăranii sau Lorzii ofereau călătorului hrană şi adăpost vreme de trei zile, conform tradiţiei, dar de fapt mult mai mult timp. Era minunat că întotdeauna te primeau fără ceremonie, de parcă te-ar fi aşteptat.

Am hoinărit de-a curmezişul superbului ţinut dintre Sess şi Ey, fără să mă grăbesc, întârziind câteva dimineţi pe şesurile marilor Domenii, unde începuse recoltatul. Toate braţele, uneltele şi maşinile munceau să secere lanurile aurii înainte ca vremea sa se schimbe. A fost o săptămână blândă şi de neuitat, iar seara, înainte de culcare, ieşeam din ferma întunecată ori din sala Vetrei unde fusesem găzduit şi mă plimbam peste miriştea uscată ca să privesc stelele, sclipind ca nişte oraşe îndepărtate în bezna vântoasă a toamnei.

De fapt nu mă trăgea inima să părăsesc această ţară, pe care o descoperisem atât de binevoitoare faţă de străini, deşi indiferentă faţă de Trimis. Mă îngrozea să iau totul de la început, repetându-mi mesajul altor ascultători, în alt grai şi înregistrând poate un alt eşec. Mă abătusem mai mult spre nord decât spre vest, justificându-mi traseul prin dorinţa de a vedea regiunea Văii Sinoth, scena rivalităţii dintre Karhide şi Orgoreyn. Deşi vremea se menţinea frumoasă, începuse să se răcească şi, în cele din urmă, am cotit către vest înainte de-a ajunge la Sassinoth, amintindu-mi că zona era barată cu sârmă ghimpată şi de-acolo putea să-mi fie mai greu să părăsesc Karhide. Aici frontiera era Ey, un râuleţ îngust, dar năvalnic, izvorând din gheţari ca toate râurile Marelui Continent. M-am întors câţiva kilometri spre sud ca să găsesc o trecere peste el şi am ajuns la un pod ce lega două sătucuri, Passerer din Karhide şi Siuwensin din Orgoreyn, privindu-se somnoroase peste zgomotosul Ey.

Podarul karhidish m-a întrebat doar dacă intenţionam să mă întorc în aceeaşi seară şi mi-a făcut semn să trec. De partea orgota, a fost chemat un Inspector să-mi cerceteze paşaportul şi documentele, acţiune care a durat aproape o oră. Mi-a reţinut paşaportul, spunându-mi că-l voi primi în dimineaţa următoare, şi în schimbul lui mi-a dat un permis pentru hrană şi adăpost la tranzitul Comensual din Siuwensin. Am petrecut încă o oră în biroul şefului Tranzitului, până ce mi-a examinat actele şi a verificat autenticitatea permisului, telefonând Inspectorului de la postul de frontieră.

Nu pot defini exact cuvântul orgota, care aici se traduce prin „comensual", „comensualitate". Rădăcina lui este un cuvânt care înseamnă „a mânca laolaltă". Utilizarea sa include toate instituţiile naţionale guvernamentale din Orgoreyn, începând de la Stat ca un tot, cele treizeci şi trei de substate sau Districte componente, şi până la sub-sub-state, oraşe, ferme colective, mine, fabrici şi altele care le alcătuiesc. Ca adjectiv se aplică tuturor celor de mai sus, sub forma „comensualii" înseamnă de obicei cei treizeci şi trei de Şefi de Districte care formează organul guvernamental, executivul şi legislativul Marii Comensualităţi a Orgoreynului, însă poate însemna şi cetăţenii, poporul. În această ciudată lipsă de distincţie între aplicaţiile generale şi cele particulare ale termenului, în utilizarea lui atât pentru întreg cât şi pentru parte, stat şi individ, în această imprecizie constă sensul său cel mai precis.

În cele din urmă, actele şi prezenţa mi-au fost aprobate şi, pe la ora patru, am luat prima masă după micul dejun matinal: o cină compusă din fiertură de kadik şi felii de mere-de-pâine reci. În ciuda numeroşilor funcţionari, Siuwensin era o aşezare micuţă şi modestă, cufundată într-o moleşeală rurală. Tranzitul Comensual părea o clădire mai puţin pompoasă decât o arăta numele. Salonul neîncălzit avea doar o masă şi cinci scaune şi mâncarea se aducea de la cantină. Cealaltă odaie slujea drept dormitor: şase paturi, mult praf şi urme de mucegai. Eram singurul client. Întrucât se părea că în Siuwensin toată lumea mergea la culcare imediat după cină, am făcut la fel. Am adormit în acea linişte absolută a satului care face să-ţi ţiuie urechile. După o oră, m-am trezit în mijlocul unui coşmar plin de explozii, invazii, morţi şi război, un coşmar teribil, dintre acelea în care alergi prin beznă pe o stradă necunoscută, printre oameni fără chip, în timp ce înapoia ta casele explodează în flăcări, iar copiii ţipă.

M-am pomenit în câmp deschis, pe o mirişte ţepoasă, lângă un gard viu. Printre norii de deasupra se întrevedeau câteva stele şi o semilună roşcată. Vântul sufla tăios. În apropiere se ridica în beznă silueta unui hambar, iar dincolo de el, în depărtare, se zăreau jerbe de scântei înălţându-se în vânt.

Rămăsesem desculţ şi fără pantaloni, doar în cămaşă, fără hieb sau haină, dar aveam raniţa. Pe toată durata călătoriei, dormisem cu ea drept pernă, deoarece conţinea nu numai hainele de schimb, ci şi rubinele, banii, actele, însemnările mele şi ansiblul. Evident, o păstrasem lângă mine chiar şi în coşmaruri. Mi-am scos încălţările, pantalonii şi hiebul îmblănit de iarnă şi m-am îmbrăcat acolo, în bezna rece şi tăcută, în vreme ce Siuwensin fumega la vreun kilometru îndărătul meu. Apoi am pornit să caut un drum. În curând am găsit unul, pe care mergeau alţi oameni, refugiaţi ca şi mine, dar care ştiau încotro se îndreptau. I-am urmat, neavând o destinaţie precisă, ci doar pentru a mă îndepărta de Siuwensin, care, după cum aflasem în timpul drumului, fusese atacat de un grup din Passerer.

Atacatorii trecuseră podul, incendiaseră şi se retrăseseră. Nu avusese loc o luptă propriu-zisă. Brusc, lumina unor faruri se năpusti asupra noastră, împrăştiindu-ne spre marginile drumului. Era o caravană formată din douăzeci de luntre de uscat, îndreptându-se către Siuwensin dinspre vest şi trecând pe lângă noi cu fulgere de lumină şi şuierat de cauciucuri, repetate de douăzeci de ori, după aceea, tăcere şi iarăşi întuneric.

Am ajuns în curând la un centru agricol comunal, unde am fost opriţi şi interogaţi. Am încercat să mă ataşez de grupul pe care-l urmasem, însă n-am avut noroc. Acelaşi lucru l-au păţit şi cei care n-aveau asupra lor actele de identitate. Ei şi cu mine, un străin fără paşaport, am fost separaţi de restul şi zăvorâţi peste noapte într-un uriaş depozit-hambar, din piatră, fără ferestre. La răstimpuri, uşa se descuia şi un nou refugiat era îmbrâncit înăuntru de către un poliţist al fermei, înarmat cu pistolul sonic gethenian. Când uşa se închidea, se făcea o beznă totală. În absenţa oricărei raze de lumină, ochii îţi jucau feste, proiectând explozii stelare şi scântei orbitoare, care se roteau prin întuneric. În aerul rece se simţea miros de praf şi de grâne. Nimeni nu avea vreo lanternă. Aidoma mie, toţi fugiseră direct din paturile lor. Vreo doi erau realmente goi-puşcă şi pe drum primiseră pături în care să se învelească. Nu apucaseră să ia nimic din case. Bineînţeles că, dacă ar fi putut, ar fi preferat să-şi fi luat actele. În Orgoreyn e preferabil să fii gol decât să n-ai acte.

Se risipiseră prin hala uriaşă, prăfuită şi întunecată. Uneori discutau câte doi, cu glas scăzut. Faptul că eram cu toţii prizonieri nu trezea un sentiment de solidaritate. Nu se auzea nici o plângere.

Am auzit o şoaptă în stânga:

— L-am văzut pe stradă, lângă uşa mea. Parcă-i explodase capul.

— Aveau arme din alea care trag cu bucăţi de metal. Arme de foc.

— Tiena zicea că nu erau din Passerer, ci din Domeniul Ovord, c-au venit cu camioane.

— Dar n-avem nimic de-mpărţit cu Ovord…

Nu înţelegeau, nu se plângeau. Nu protestau pentru că fuseseră încuiaţi într-o pivniţă de către compatrioţii lor, după ce se trăsese în ei şi li se incendiaseră casele. Nu căutau motive pentru cele întâmplate. Şuşoteau în melodiosul grai orgota, pe lângă care cel karhidish părea un zăngănit de pietroaie într-o găleată. Treptat, murmurele lor se stinseră. Oamenii adormiră. Un prunc scânci o vreme, departe în întuneric, speriat de ecoul propriilor ţipete.

Uşa scârţâi, deschizându-se. Era în toiul zilei şi razele soarelui ne pătrunseră în ochi ca un cuţit, puternice şi înspăimântătoare. Împleticindu-mă, am ieşit după ceilalţi. Îi urmam în mod mecanic, când mi-am auzit numele. Nu-l recunoscusem, în primul rând pentru că orgota îl puteau pronunţa pe „l". Cineva mă strigase repetat din momentul descuierii uşii.

— Pe aici, vă rog, domnule Ai, rosti un individ îmbrăcat în roşu. Şi n-am mai fost un refugiat, am fost despărţit de necunoscuţii alături de care alergasem pe un drum întunecat, împărţind apoi cu ei lipsa de identitate toată noaptea într-o sală cufundată în beznă. Eram numit, ştiut, recunoscut. Existam. A fost o uşurare profundă. Mi-am urmat fericit salvatorul.

Biroul centrului agricol era în plină agitaţie, dar şi-au făcut timp să-mi cerceteze situaţia şi s-au scuzat pentru neplăcerile nopţii trecute.

— Dacă aţi fi intrat prin altă parte decât prin Siuwensin…! se lamentă un Inspector rotofei. Dacă aţi fi ales una din căile obişnuite…!

Nu ştiau cine sunt sau de ce trebuia să mi se acorde o atenţie specială. Ignoranţa le era vădită, dar asta nu conta câtuşi de puţin. Genly Ai, Trimisul, trebuia tratat ca o persoană importantă. Aşa şi era. Pe la amiază mă îndreptam spre Mishnory într-o maşină pusă la dispoziţia mea de către Centrul Agricol Comensual din Homsvashom Est, Districtul Opt. Aveam un paşaport nou, un permis gratuit pentru toate tranzitele de pe drum şi o telegramă ce mă invita la rezidenţa din Mishnory a domnului Uth Shusgis, Prim-Comisar de District Comensual al Punctelor de Acces în Orgoreyn.

Radioul maşinuţei funcţiona atât timp cât mergea motorul, aşa încât am ascultat emisiunile toată după-amiaza. Traversam uriaşele şesuri grânare din estul Orgoreynului, lipsite de orice îngrădituri (deoarece nu existau turme de animale) şi străbătute de multe pârâiaşe. Radioul m-a informat despre starea vremii, recolte şi starea şoselelor, m-a prevenit să conduc prudent, mi-a oferit ştiri din toate cele treizeci şi trei de Districte, precum şi informaţii navale din porturi maritime şi fluviale. Am ascultat cântece Yomesh, apoi a reînceput cu buletinul meteo. Totul era extrem de plăcut după fanfaronada postului din Erhenrang. Nu s-a făcut nici o menţiune despre raidul asupra Siuwensinului. În mod evident, guvernul orgota intenţiona să prevină tulburările, şi nu să le aţâţe. Un scurt comunicat oficial, repetat la răstimpuri, spunea doar că de-a lungul graniţei răsăritene situaţia era calmă şi avea să fie menţinută ca atare! Mi-a plăcut, era liniştitor, evita orice provocări şi deţinea forţa tăcută pe care o admirasem dintotdeauna la gethenieni. Ordinea avea să fie menţinută… Mă bucuram acum că plecasem din Karhide, o ţară incoerentă, împinsă spre violenţă de un rege paranoic şi însărcinat, şi de un regent egocentric. Eram fericit că şofam calm, cu patruzeci de kilometri la oră, printre imensele lanuri brăzdate rectiliniu, sub un cer cenuşiu, uniform, spre o capitală al cărei guvern credea în Ordine.

Drumul avea multe indicatoare (spre deosebite de şoselele karhidish, unde trebuia să întrebi sau să ghiceşti direcţia), care anunţau opririle la diversele Posturi de Inspecţie ale nu-ştiu-cărei Zone sau Regiuni Comensuale. La aceste puncte de control, prezentai actele şi ţi se consemna trecerea. Documentele mele au fost acceptate la toate examinările şi, după o minimă întârziere, am fost lăsat să plec, explicându-mi-se politicos cât mai aveam până la următorul Tranzit, dacă doream să mănânc ori să dorm. Cu patruzeci de kilometri pe oră, drumul de la Cataracta Nordică până la Mishnory dura destul şi am petrecut două nopţi pe drum. În Tranzite, mâncarea abunda, deşi calitatea ei lăsa de dorit, iar cazarea era decentă. Reticenţa celorlalţi călători suplinea într-o oarecare măsură absenţa unei intimităţi. La nici unul dintre popasuri n-am izbutit să înfirip o legătură şi nici măcar o conversaţie, deşi am încercat în câteva rânduri. Orgota nu părea un popor neprietenos, ci mai degrabă indiferent, lipsiţi de excentricităţi, erau cuminţi şi blânzi. Îmi plăceau. În Karnide, trăisem doi ani de scandaluri, isterie şi pasiuni. O schimbare era bine venită.

Urmând malul estic al marelui fluviu Kunderer, după trei zile de la intrarea în Orgoreyn, am ajuns în Mishnory, cel mai mare oraş de pe planetă.

În lumina palidă a soarelui care răzbătea printre aversele autumnale, părea un oraş straniu cu clădirile lui din piatră simplă, având câteva ferestre înguste, aşezate foarte sus, cu străzile vaste ce transformau pietonii în pigmei, cu felinarele cocoţate pe stâlpi ridicol de înalţi şi acoperişurile atât de ascuţite încât semănau cu o pereche de palme împreunate pentru rugăciune, cu streşinile desprinzându-se din pereţi la şase metri deasupra solului, aidoma unor gigantice şi inutile rafturi — un oraş cu proporţiile greşite, grotesc sub razele soarelui. Nu era construit pentru soare, ci pentru iarnă. Iarna, când străzile erau acoperite de trei metri de zăpadă bătătorită, când acoperişurile se împodobeau cu ţurţuri, săniile se adăposteau sub streşini şi ferestrele înguste luminau gălbui prin lapoviţă, puteai înţelege rostul oraşului, organizarea şi frumuseţea lui.

Mishnory este mai curat, mai mare şi mai luminos decât Erhenrang. Aerisit şi impunător, el este dominat de clădiri masive din piatră alb-gălbuie, simple paralelipipede maiestuoase, identice, adăpostind birourile şi serviciile Guvernului Comensual şi, de asemenea, principalele temple ale cultului Yomesh, care este religia oficială. Nu există aglomerări şi ocolişuri, nu există, ca în Erhenrang, senzaţia permanentă de a fi sub umbra unui organism superior. Totul e simplu, măreţ conceput şi sistematizat. Aveam impresia că ieşisem dintr-o epocă întunecată şi regretam că-mi irosisem doi ani în Karhide. Mă aflam în sfârşit într-o ţară care mi se părea pregătită să intre în Epoca Ecumenică.

Am străbătut o vreme oraşul, apoi am predat maşina la cuvenitul Birou Regional şi am pornit pe jos spre locuinţa Primului Comisar de District Comensual al Punctelor de Acces în Orgoreyn. Nu eram deloc sigur dacă invitaţia constituia o solicitare sau un ordin politicos. Nusuth. Mă aflam în Orgoreyn ca să susţin cauza Ecumenului şi puteam începe de oriunde doream.

Noţiunile mele despre rezerva şi indiferenţa orgota au fost spulberate de comisarul Shusgis, care a înaintat spre mine, zâmbind şi exclamând, mi-a prins mâinile cu gestul pe care karhidenii îl rezervă momentelor de intensă trăire emoţională, mi-a scuturat braţele în sus şi-n jos, parcă încercând să pună un motor în funcţiune, şi a răcnit un salut către ambasadorul Ecumenului Lumilor cunoscute pe Gemen.

Am fost surprins, deoarece nici unul dintre cei doisprezece-treisprezece Inspectori care îmi cercetaseră actele nu dovedise, prin vreun semn, că-mi recunoscuse numele sau cuvintele Trimis şi Ecumen — termeni vag familiari karhidenilor pe care-i întâlnisem. Ajunsesem la concluzia că cei din Karhide nu permiseseră posturilor orgota să preia emisiunea despre mine, încercând să mă păstreze ca pe un secret naţional.

— Nu ambasador, domnule Shusgis. Un simplu mesager.

— Atunci, viitor ambasador. Da, pe Meshe! Shusgis, un tip solid, radios, mă privi din cap până în picioare şi hohoti din nou: Nu eşti deloc cum îmi închipuisem, domnule Ai! Absolut deloc. Înalt cât un felinar — aşa ziceau — slăbănog ca un alergător de sanie, negru ca tăciunele şi cu ochii piezişi. Mă aşteptasem la un căpcăun al gheţurilor, un monstru! Nici vorbă de aşa ceva. Eşti doar mai oacheş decât cei mai mulţi dintre noi.

— Culoarea Pământului, am rostit.

— Şi ai fost în Siuwens în noaptea atacului? Pe sânii lui Meshe, în ce lume trăim! Puteai să fii ucis traversând podul peste Ey, după ce ai traversat atâta spaţiu ca să ajungi aici. Ei bine, iată! Eşti aici! Mulţi doresc să te vadă, să te audă şi să-ţi ureze, în sfârşit, bun sosit în Orgoreyn.

Mă instală imediat într-un apartament al casei sale. Stilul de viaţă al acestui om bogat şi cu funcţie însemnată nu-şi găsea echivalent în Karhide, nici printre Lorzii marilor Domenii. Casa lui Shusgis era o întreagă insulă, adăpostind peste o sută de angajaţi, servitori, funcţionari, consilieri şi alţii, dar nici o rudă, nimeni din neamul său. Deşi încă vizibil în structura Comensuală, sistemul clanurilor de familie extinse, al Vetrelor şi Domeniilor, fusese „naţionalizat" în Orgoreyn cu câteva sute de ani în urmă. După ce împlinesc un an, copiii sunt luaţi de lângă părintele sau părinţii săi. Toţi sunt crescuţi într-o Vatră Comensuală. Nu există rang ereditar. Testamentele nu sunt legale: murind, îţi laşi averea statului. Toţi pornesc de pe aceeaşi poziţie. Evident însă, nu continuă aşa. Shusgis era bogat şi generos cu bogăţiile sale. În apartamentul meu se găseau bunuri despre care nu ştiusem că se găsesc pe Iarnă — de pildă, un duş. Aveam un radiator electric, alături de şemineul în care duduia focul. Shusgis râsese:

— Mi-au zis: Fă-i cald Trimisului. Vine de pe o planetă fierbinte, un adevărat cuptor, şi nu suportă frigul nostru. Poartă-te cu el ca şi când ar fi însărcinat, pune-i blănuri pe pat şi radiatoare în odaie, încălzeşte-i apa de spălat şi ţine ferestrele închise! E bine? E confortabil? Te rog să-mi spui ce altceva îţi doreşti.

Confortabil! În Karhide nu mă întrebase nimeni, indiferent de situaţie, dacă mă simţeam confortabil.

— Domnule Shusgis, i-am spus emoţionat, mă simt ca acasă.

Nu s-a declarat mulţumit până ce n-a adus încă o pătură din blană pesthry şi a mai pus lemne pe foc.

— Ştiu cum e, zise el. Când am fost însărcinat, mi-era frig tot timpul — aveam picioarele ca de gheaţă. Toată iarna am stat lângă foc. E mult de atunci, sigur că da, însă îmi amintesc!

Gethenienii obişnuiesc să nască la tinereţe. După douăzeci şi patru de ani, majoritatea folosesc anticoncepţionale, iar pe la patruzeci încetează şi fertilitatea în faza de femelă. Shusgis avea în jur de cincizeci de ani, de aceea spusese „e mult de atunci", şi cu siguranţă era dificil de imaginat în postura de mamă tânăra. Era un politician dur, viclean şi jovial, ale cărui acte de bunătate îi serveau interesul şi al cărui interes era însăşi persoana lui. Un tip de om universal. Îl întâlnisem pe Pământ, pe Hain şi pe Ollul. Mă aştept să-l întâlnesc şi în Iad.

— Eşti bine informat în privinţa gusturilor mele, domnule Shusgis. Sunt măgulit. Nu crezusem că faima mi-a luat-o înainte.

— Nu, mi-a răspuns înţelegându-mă perfect, cei din Erhenrang ar fi preferat să te ţină îngheţat sub un troian, nu-i aşa? Dar te-au lăsat să pleci şi atunci ne-am dat seama că nu eşti pur şi simplu un nebun karhidish, ci o realitate.

— Nu înţeleg…

— Păi, Argaven şi oamenii lui se temeau de dumneata, domnule Ai… Din acest motiv s-au şi bucurat să te vadă plecat. Se temeau că dacă te desconsiderau sau te reduceau la tăcere puteau urma represalii. Un atac din spaţiu, eh?! De aceea n-au îndrăznit să te atingă şi au încercat să-ţi astupe gura. Pentru că le e frică de dumneata şi de ceea ce aduci pe Gethen!

Exagera. Ştirile karhidish nu trecuseră sub tăcere prezenţa mea, cel puţin atâta vreme cât Estraven fusese la putere. Avusesem totuşi impresia că, din cine ştie ce pricină, veştile despre mine nu ajunseseră în Orgoreyn, iar Shusgis îmi confirma bănuielile.

— Atunci, dumitale nu ţi-e frică de ceea ce aduc în Gethen?

— Nu, domnule, nici vorbă!

— Mie îmi este, uneori.

Preferă să-mi răspundă printr-un râs jovial. Nu-mi pregătisem cuvintele. Nu sunt un comerciant ambulant, nu vând „progresul" băştinaşilor. Înainte ca misiunea mea să poată începe cu adevărat, trebuia să tratăm de la egal la egal, cu înţelegere şi sinceritate reciprocă.

— Domnule Ai, mulţi oameni aşteaptă să te întâlnească, oameni importanţi şi mai puţin importanţi. Cu unii dintre ei ai fi dorit să discuţi aici, cu aceia care conduc lucrurile. Am solicitat onoarea de a te găzdui, deoarece am o casă mare şi sunt recunoscut ca o persoană mai degrabă neutră, şi nu ca un Hegemonist sau un Comerciant Liber, ci ca un simplu Comisar, care îşi face meseria şi care nu te va arunca în gura lumii pentru faptele dumitale. (Râse). Dar asta înseamnă că vei participa la multe mese, dacă n-ai nimic împotrivă.

— Îţi stau la dispoziţie, domnule Shusgis.

— Atunci, diseară vom cina la Vanake Slose.

— Comisarul din Kuwera… Districtul Trei, nu?

Bineînţeles că făcusem unele investigaţii înainte de a veni aici. Shusgis se arătă extrem de măgulit de amabilitatea mea de a catadicsi să învăţ ceva despre ţara lui. În mod limpede, manierele de aici difereau de cele din Karhide. Acolo reacţia lui i-ar fi coborât shifgrethorul sau l-ar fi înjosit pe al meu. Nu ştiam exact, dar ceva s-ar fi întâmplat — practic, orice acţiune sau discuţie ducea la asemenea rezultate.

Aveam nevoie de haine adecvate unei cine oficiale, deoarece costumul meu din Erhenrang se pierduse în noaptea atacului din Siuwensin. După-amiază am luat un taxi guvernamental până în centrul oraşului şi mi-am cumpărat straie orgota. Hiebul şi cămaşa semănau cu cele din Karhide, însă în locul pantalonilor bufanţi de vară, aici se purtau tot timpul anului jambiere înalte până la coapsă, largi şi groase, se folosea mult roşul sau albastrul ţipător, iar materialul şi croiala păreau grosolane. Toate erau de gata. Hainele mi-au arătat ce anume îi lipsea acestui oraş impresionant: eleganţa. Era însă un preţ mic pentru atmosfera senină şi-l plăteam bucuros. Am revenit la casa lui Shusgis şi m-am desfătat sub duşul fierbinte, care ţâşnea simultan din toate părţile, aidoma unei ceţi pişcătoare. M-am gândit la căzile de aramă rece din estul Karhidei, în care clănţănisem şi dârdâisem vara trecută, şi la bazinul tivit cu gheaţă din odaia mea din Erhenrang. Aceea să fi reprezentat oare eleganţa? Trăiască confortul! Mi-am îmbrăcat zorzoanele roşii, ţipătoare, şi am plecat împreună cu Shusgis în maşina lui personală cu şofer.

În Orgoreyn există mai multe servicii şi mai mulţi servitori decât în Karhide, deoarece toţi orgota sunt angajaţii statului. Statul le asigură locuri de muncă tuturor cetăţenilor. Cel puţin asta e explicaţia oficială, deşi asemenea celor mai multe justificări de natură economică, se pare că, privită dintr-un anumit unghi, omite un amănunt esenţial.

În sala de recepţii a Comensualului Slose, înaltă, albă şi orbitor luminată, se aflau douăzeci-treizeci de oaspeţi, dintre care trei Comisari, toţi fiind în mod clar persoane însemnate. Reprezentau mai mult decât un grup de orgota curioşi să vadă „străinul". Nu mai eram o bizarerie, aşa cum fusesem un an întreg în Karhide, nici un monstru sau un mister. Eram, se părea, o cheie.

Ce uşă urma să descui? Unii dintre aceşti oameni de stat şi oficiali care mă întâmpinaseră călduros ştiau ceva, dar eu nu aveam habar.

N-am putut afla prea repede. Pe Iarnă, chiar şi în îngheţata şi barbara Perunter, discutarea afacerilor în timpul mesei constituia o culme a vulgarităţii. Cina a fost servită prompt, aşa încât mi-am amânat întrebările şi mi-am împărţit atenţia între supa de peşte, gazdă şi ceilalţi invitaţi. Slose era un tânăr fragil, cu ochi neobişnuit de deschişi şi luminoşi, cu glas reţinut, dar intens, părea un idealist, un suflet delicat. Îmi plăcea comportamentul său, deşi mă întrebam care îi era idealul. În stânga mea stătea un alt Comensual, un ins cu o faţă rotundă, pe nume Obsle. Vulgar, jovial şi indiscret. Pe la a treia lingură de supă, mă întreba ce dracu, chiar mă născusem pe altă planetă… şi cum era acolo… toţi ziceau că mai cald decât pe Gethen… cât de cald?

— Păi, la aceeaşi latitudine, pe Terra nu ninge niciodată.

— Nu ninge niciodată. Nu ninge niciodată? Hohoti, realmente înveselit, aşa cum râde un copil la o minciună amuzantă, încurajând şi alte năzdrăvănii.

— Regiunile noastre subarctice seamănă cu zonele voastre locuibile. În comparaţie cu voi, suntem mai îndepărtaţi de ultima noastră eră glaciară. În esenţă, Terra şi Gethen se aseamănă foarte mult. De fapt, e o remarcă valabilă pentru toate planetele locuite. Oamenii pot vieţui doar într-un anumit ambient, destul de limitat în privinţa condiţiilor naturale. Gethen se găseşte la una din extreme…

— Deci există şi planete mai fierbinţi decât a voastră?

— Majoritatea au temperaturile medii mai ridicate. Unele sunt fierbinţi: de pildă, Gde, care în cea mai mare parte e acoperită de nisip şi deşert stâncos. A fost caldă de la bun început, iar o civilizaţie nesăbuită i-a distrus echilibrul natural acum cincizeci-şaizeci de mii de ani. Mai exact a tăiat toate pădurile şi le-a folosit ca lemn de foc. Planeta continuă să fie populată şi, dacă am înţeles bine textele sacre, seamănă cu ideea Yomesh despre locui în care ajung hoţii după moarte.

Comparaţia îi smulse lui Obsle un rânjet tăcut şi aprobator, care m-a făcut brusc să-mi schimb părerea despre el.

— Unii deviaţionişti afirmă că Interimatele Postmortem există în mod fizic pe alte lumi, pe alte planete din universul real. Cunoşti această teorie, domnule Ai?

— Nu. Am fost descris în multe feluri, dar nimeni nu m-a categorisit drept o fantomă.

Vorbind, am privit întâmplător în dreapta şi, la cuvântul „fantomă", am zărit una. Întunecată, în vesminte negre, nemişcată şi adumbrită, stătea lângă mine — fantoma de la banchet.

Atenţia lui Obsle se îndreptase asupra celuilalt vecin, iar cei mai mulţi comeseni îl ascultau pe Slose, aflat în capul mesei. Am rostit cu glas scăzut:

— Nu mă aşteptam să te întâlnesc aici, Lord Estraven.

— Surprizele fac viaţa posibilă, mi-a răspuns.

— Port un mesaj pentru dumneata.

Mă privi întrebător.

— E vorba de nişte bani care îţi aparţin. Ţi-i trimite Foreth rem ir Osboth. În momentul de faţă se află în casa domnului Shusgis. Mă voi îngriji să-ţi parvină.

— Eşti foarte amabil, domnule Ai.

Era potolit, supus, la strâmtoare — un surghiunit trăind într-o ţară străină. Nu părea dornic să discute cu mine şi nici eu n-aveam chef să vorbesc cu el. Totuşi, pe durata acelei îndelungate, îmbelşugate şi gălăgioase petreceri — deşi întreaga atenţie îmi era îndreptată către puternicii orgota, care intenţionau să mă ajute sau să mă folosească — am fost extrem de conştient de prezenta lui, de tăcerea lui, de chipul lui smead, întors în alta parte. Şi mi-am spus, alungându-mi însă gândul ca neîntemeiat, că nu venisem în Mishnory să mănânc peşte prăjit cu Comensualii din proprie iniţiativă şi că nu ei mă aduseseră aici, ci el.