Mâna stângă a întunericului

19 Întoarcerea acasă

PE O VREME ÎNTUNECATĂ şi vântoasă, ne-am continuat drumul, încercând să găsim o încurajare în vederea Tancurilor Esherhoth, după şapte săptămâni în care nu zăriserăm decât gheaţă, zăpadă şi cer. Pe hartă figurau nu departe de mlaştinile Shenshey, aflate în sud-vestul golfului Guthen. Nu era totuşi o hartă în care puteam avea deplină încredere. Şi eram din ce în ce mai obosiţi.

Ne apropiaserăm de marginea sudică a gheţarului Gobrin mai mult decât indica harta, fiindcă a doua zi după ce cotiserăm spre sud, am început să întâlnim crevase şi cute de presiune. Gheaţa nu era la fel de accidentată ca în regiunea Dealurilor de Foc, dar era sfărâmicioasă. Pe hectare întregi se întindeau cratere adânci, care probabil vara se transformau în lacuri, poduri false de zăpadă, ce se puteau prăbuşi, vuind, în punga de aer înaltă de numai o jumătate de metru aflată sub ele, zone brăzdate şi ciuruite de crăpături şi găuri. Din ce în ce mai des, apăreau fisuri mari, canioane străvechi, unele de lărgimea unor defilee, altele late de numai un metru, însă toate adânci. În ziua Odyrny Nimmer (după jurnalul lui Estraven, deoarece eu nu făceam nici o însemnare), soarele strălucea limpede, cu vânt puternic din nord. Trăgând sania peste podurile de zăpadă, priveam la stânga şi la dreapta, în hăuri albăstrui şi abisuri, în care bucăţelele de gheaţă dislocate de tălpici cădeau cu o muzică măreaţă, îndepărtată şi delicată, de parcă nişte sârmuliţe de argint loveau aceste suprafeţe cristaline şi fragile. Îmi amintesc plăcerea mirifică, aproape ameţitoare, a trudei de dimineaţă peste prăpăstii, sub razele soarelui. Deodată, cerul a început să se înălbească şi azurul dispăru de pe boltă şi de pe omăt. Nu ştiam cât de periculoasă putea fi vremea albă pe o asemenea suprafaţă. Întrucât gheata era puternic striată, eu împingeam, iar Estraven trăgea. Îmi pironisem ochii pe sanie şi nu mă mai gândeam la nimic altceva decât la efort, când, brusc, mânerul mi-a fost aproape smuls din mâini, sania prăbuşindu-se în faţă. L-am prins instinctiv şi am răcnit spre Estraven să încetinească, crezând că a iuţit pasul pe o porţiune mai netedă. Sania însă se opri, cu botul aplecat în jos, iar Estraven nu era nicăieri.

Am fost gata să las mânerele şi să plec în căutarea lui. Printr-un noroc extraordinar, n-am făcut-o. Am continuat să mă ţin, privind prosteşte în jur, şi atunci am văzut buza prăpastiei, care devenise vizibilă prin prăbuşirea altei punţi de zăpadă. Estraven căzuse cu picioarele înainte şi numai greutatea mea oprea sania să nu pornească după el, doar ultima treime a tălpicilor se mai găsea pe gheaţă. Se legăna uşor cu botul în jos, aţintită după Estraven, care atârna în hamuri deasupra abisului.

Am apăsat cu toată puterea pe mâner, am smucit, am balansat, şi iar am tras, ca să urnesc sania. De abia se clintea. M-am lăsat cu toată greutatea corpului pe bară şi am tras, până ce am simţit că se mişcă lent, apoi alunecă brusc spre înapoi. Estraven se prinsese cu mâinile de muchia gheţii şi greutatea lui îmi venea în ajutor. În patru labe, târât de harnaşament, trecu peste buza prăpastiei şi se prăvăli cu faţa în jos pe zăpadă.

Am îngenuncheat lângă el, încercând să-i desfac cataramele hamurilor, alarmat de felul în care rămăsese răstignit, fără să se clintească, doar gâfâind întretăiat. Buzele îi erau cianozate, iar jumătate din faţă era julită şi învineţită.

Se sculă nesigur şi şopti şuierat:

— Albastru… numai albastru… Turnuri…

— Ce?

— În prăpastie. Complet albastre… pline de lumină.

— Ai păţit ceva?

Începu să-şi încheie hamurile la loc.

— Ia-o-nainte… cu funia… şi cu sonda, icni el. Caută drumul.

Ore întregi, unul din noi a tras, iar celălalt l-a călăuzit, înaintând ca o pisică pe coji de ouă, pipăind fiecare pas cu sonda. În vremea albă, nu puteai zări o prăpastie decât în clipa în care priveai în jos, direct în ea — puţin cam târziu, deoarece streşinile se întindeau deasupra crevaselor şi nu erau întotdeauna solide. Fiecare pas constituia o surpriză, o poticneală sau o dezechilibrare. Nu existau umbre, doar o sferă albă, egală şi tăcută. Ne deplasam printr-un uriaş glob din cristal îngheţat, nu exista nimic în interior şi nici în exterior. Totuşi cristalul era crăpat pe alocuri. Pipăiam, apoi făceam un pas, pipăiam, făceam un pas. Bâjbâind, încercam să găsim crăpăturile invizibile prin care ne puteam prăbuşi din sfera de cristal alb, căzând la nesfârşit… Încetul cu încetul, o tensiune care nu putea fi alungată îmi cuprinse toţi muşchii. Pentru fiecare pas mă chinuiam din răsputeri.

— Ce s-a întâmplat, Genry?

Am rămas locului, în mijlocul Neantului. Lacrimile ţâşniră şi îngheţară, lipindu-mi pleoapele.

— Mi-e frică să nu cad, am şoptit.

— Eşti legat de frânghie, mi-a spus. Apoi, apropiindu-se şi văzând că nicăieri nu se zărea nici o prăpastie, înţelese ce se întâmpla şi zise: Facem tabără.

— Încă nu-i momentul, ar trebui să mai mergem.

Estraven desfăcea deja cortul.

Mai târziu, după ce mâncaserăm, spuse:

— Era timpul să ne oprim. Nu cred că puteam continua aşa. Altitudinea scade permanent şi gheaţa va fi tot mai presărată de capcane. Dacă am putea distinge ceva în faţă, am reuşi, dar în ne-umbră este imposibil.

— Şi atunci cum ajungem la mlaştinile Shenshey?

— Dacă am porni spre est, în loc să ţinem sudul, am merge pe gheaţă bună până la golful Guthen. Într-o vară, am făcut o croazieră acolo şi am văzut că Gheaţa trimite nişte braţe printre Dealurile Roşii până la golf. Mergând pe unul din gheţarii aceia, am putea traversa marea îngheţată şi am intra în Karnide nu dinspre uscat, ci dinspre mare, ceea ce ar fi mai bine. Asta înseamnă însă un drum mai lung cu optzeci de kilometri. Tu ce spui, Genry?

— Spun că n-aş mai putea merge nici cinci metri, dacă durează vremea albă.

— Dar dacă ieşim din zona cu crevase…

— Oho, atunci ar fi minunat! Şi dacă ar apărea şi soarele, te-aş pune pe sanie şi te-aş duce până-n Karhide fără să-ţi cer nici un ban.

Era genul nostru de glume în această etapă a călătoriei, de-a dreptul stupide, dar uneori îl făceau pe celălalt să zâmbească.

— Să ştii că mă simt perfect, am adăugat. Atât că am o spaimă cronică acută.

— Spaima e utilă. Ca întunericul, ca umbrele.

Zâmbetul lui Estraven era o fisură hidoasă într-o mască de piele brună, jupuită şi crăpată, tivită cu blană întunecată şi încrustată cu două cioburi de rocă neagră.

— E straniu că lumina zilei nu-i suficientă. Ca să putem merge, avem nevoie de umbre.

— Dă-mi puţin carneţelul tău.

Însemnase distanţa parcursă azi şi făcuse nişte calcule de kilometri şi raţii. Îmi întinse carneţelul şi creionul de cărbune. Pe foaia albă lipită pe interiorul copertei din spate, am desenat cercul şi curba dublă din interior, am înnegrit jumătatea „yin" a simbolului, apoi i l-am arătat.

— Cunoşti semnul?

Îl studie îndelung, cu o privire ciudată.

— Nu.

— Există pe Pământ şi pe Hain-Davenant, şi pe Chiffewar. Se numeşte „yin" şi „yang". Lumina este mâna stângă a întunericului… cum era mai departe? Lumină-întuneric. Frică-curaj. Frig-cald. Femeie-bărbat. Eşti chiar tu, Therem. Două lucruri într-unui singur. O umbră pe zăpadă.

În ziua următoare am înaintat spre nord-est prin Neantul alb, până ce crevasele au dispărut. Reduseserăm raţiile la două treimi, sperând că ruta mai lungă n-avea să ne epuizeze proviziile. Oricum, mie nu mi se părea important, fiindcă diferenţa dintre „puţin" şi „deloc" era aproape minimă. Estraven însă îşi exploata şansa, urmărind ceea ce părea o intuiţie, dar în realitate putea fi efectul experienţei şi al gândirii. Am mers patru zile către est, patru din cele mai dificile zile, parcurgând zilnic câte treizeci de kilometri, apoi vremea liniştită s-a spulberat, preschimbându-se într-un vârtej permanent de ace de nea, înainte, împrejur, în ochi — o furtună care începu o dată cu dispariţia luminii. Am rămas trei zile în cort, în timp ce viscolul urla pe lângă noi, un urlet lung de trei zile, fără cuvinte, dar plin de ură.

O să mă facă să urlu şi eu la el, i-am vorbit în minte lui Estraven, iar el mi-a răspuns cu formalitatea aceea şovăitoare care îi era caracteristică: Inutil. N-o să te asculte.

Am dormit ore întregi, am mâncat puţin, ne-am îngrijit degerăturile, inflamaţiile şi vânătăile, am vorbit mintal şi am dormit iarăşi. Răcnetul de trei zile se transformă într-un bolborosit, apoi într-un suspin şi, în cele din urmă, în tăcere. Se făcu ziuă. Deschizând uşa, am zărit cerul strălucitor. Inimile ne-au crescut, dar eram prea extenuaţi să transformăm bucuria în sprinteneală. Am ridicat tabăra — a durat aproape două ore, căci ne mişcăm ca doi moşnegi — şi am pornit. Drumul cobora cu o pantă evidentă, iar zăpada era perfectă pentru schiat. Soarele strălucea. Pe la mijlocul dimineţii, termometrul arăta -25°C. Se părea că mersul ne făcea bine, deoarece înaintam repede şi uşor. În ziua aceea nu ne-am oprit până n-au răsărit stelele.

La cină, Estraven a servit raţii întregi. În felul acesta, proviziile nu durau mai mult de şapte zile.

— Roata se-nvârte, spuse el senin. Ca să mergem mult, trebuie să mâncăm.

— Să mâncăm, să bem şi să ne veselim, am replicat eu.

Mâncarea mă ameţise. Am chicotit isteric la propriile-mi cuvinte şi am adăugat:

— Toate-odată, mâncare-băutură-veselie! Aşa-i că nu vă puteţi veseli fără să mâncaţi?

Mi se părea un mister similar cu al simbolului „yin-yang", totuşi starea aceea n-a durat mult. Ceva din căutătura lui Estraven a risipit-o. Atunci am simţit că mă podideşte plânsul, dar m-am stăpânit. Estraven nu avea tăria mea şi n-ar fi fost cinstit, ar fi izbucnit şi el în plâns. Adormise deja, în capul oaselor, cu castronul în mâini. Nu-i stătea în obicei. Era întotdeauna meticulos. Totuşi somnul nu părea o idee deloc rea.

A doua zi ne-am trezit mai târziu, am mâncat un mic dejun dublu, apoi ne-am înhămat şi am tras sania cea uşoară până la marginea lumii.

Dincolo de marginea aceea, o pantă abruptă de grohotiş alb-roşcat sub lumina palidă a amiezii, se întindea golful Guthen, îngheţat de la un mal la celălalt şi din Karhide până la Polul Nord.

Ca să coborâm pe gheaţa lui, printre plăcile sfărâmate, platformele şi şanţurile provocate de apăsarea calotei glaciare pe Dealurile Roşii, am avut nevoie de toată după-amiaza şi de ziua următoare. Dimineaţa, am abandonat sania. Am umplut rucsacurile, într-unul am pus cortul, iar în celălalt sacii de dormit. După ce am împărţit alimentele între noi, duceam fiecare vreo douăsprezece kilograme. Eu am legat şi soba pe rucsacul meu şi tot nu ajunsesem la cincisprezece kilograme. Era minunat că scăpasem de veşnicul împins, tras şi opintit la sanie, şi i-am spus-o lui Estraven când am pornit. El privi înapoi spre sanie, minusculă printre uriaşele stânci roşcate şi blocuri de gheaţă, şi rosti:

— A fost bună.

Loialitatea lui se extindea, fără discernământ, asupra obiectelor, obiectele răbdătoare, îndărătnice şi de nădejde pe care le folosim şi cu care ne obişnuim, obiectele de lângă noi. Îi părea rău după sanie.

În seara aceea, a şaptezeci şi cincea de la începutul călătoriei, a cincizeci şi una zi a noastră pe platou, Harhahad Anner, am coborât de pe Gobrin pe gheaţa golfului Guthen. Am mers iarăşi mult, până ce s-a întunecat. Aerul era foarte rece, însă limpede şi nemişcat, iar suprafaţa netedă pe care înaintam ne îmbia să schiem. Seara, când am poposit, ni se părea ciudat că stratul de gheaţă de sub noi nu mai era gros de doi kilometri, ci numai de un metru, iar dedesubtul lui se afla apă sărată. Nu am pierdut însă multă vreme gândindu-ne. Am mâncat şi ne-am culcat.

Zorii ne-au adus o altă zi senină, deşi teribil de geroasă, sub -40°C. Privind spre sud, am putut zări coasta, prelungită pe alocuri cu limbi de gheaţă şi pierzându-se în depărtare după o linie aproape dreaptă. La început, am pornit direct spre ţărm, ajutaţi de vântul nordic. Apoi am ajuns într-o vale dintre două dealuri înalte, portocalii. Uraganul care vuia prin defileul acela ne-a răsturnat pe jos. Ne-am târât spre est pe întinderea netedă a mării îngheţate, şi când am izbutit să ne ridicăm ne-am continuat drumul.

— Gobrin ne-a scuipat afară din gâtlejul lui, am comentat eu.

A doua zi, curba spre est a ţărmului se distingea limpede înaintea noastră. În dreapta se afla Orgoreynul, însă curba albăstruie din faţă era Karhide.

În ziua aceea am folosit ultimele grăunţe de orsh şi ultimele grame de boabe kadik. Mai aveam acum doar câte un kilogram de gichy-michy şi o sută cincizeci de grame de zahăr.

Îmi dau seama că nu pot descrie prea bine ultimele zile ale călătoriei, pentru că, de fapt, nu mi le reamintesc. Foamea poate ascuţi simţurile, dar nu şi atunci când e dublată de epuizare fizică. Bănuiesc că simţurile mele amorţiseră aproape complet. Ţin minte că aveam crampe de foame, dar nu mai ştiu dacă sufeream din cauza lor. Mai reţin doar un sentiment de eliberare, vag dar continuu, de depăşire a unui prag, de bucurie, şi faptul că mi se închideau ochii de somn. Am atins malul în ziua de doisprezece, Posthe Anner, şi am suit pe o plajă îngheţată în pustiul stâncos şi înzăpezit al coastei Guthen.

Ajunseserăm în Karhide! Ne atinseserăm ţinta. Putea fi însă o reuşită zadarnică, întrucât raniţele ne erau goale. Am sărbătorit succesul cu apă fierbinte. În dimineaţa următoare, ne-am sculat şi am pornit în căutarea unui drum, a unei aşezări. Regiunea era pustie şi nu aveam o hartă a ei. Drumurile erau acoperite cu doi-trei metri de zăpadă şi poate că traversaserăm deja câteva, fără să ne dăm seama. Nu se vedea nici o urmă de ogoare cultivate. În ziua aceea, am rătăcit spre sud şi vest, la fel şi a doua zi. Către seară, printr-o ninsoare slabă, am văzut o lumină strălucind pe o colină îndepărtată în penumbrele amurgului.

Nici unul dintre noi n-a scos un cuvânt.

În cele din urmă, Estraven a întrebat cu glas spart:

— E o lumină?

Mult după căderea nopţii, am intrat clătinându-ne de oboseală într-un sat karhidish: o stradă printre case întunecate, cu acoperişuri înalte, afundate în troiene până la uşile-de-iarnă. Ne-am oprit la cantina satului. Printre obloanele ei înguste se revărsa, în raze şi săgeţi, lumina galbenă întrevăzută peste dealurile iernii. Am deschis uşa şi am intrat.

Era Odsordny Anner, a optzeci şi una zi a călătoriei noastre. Depăşiserăm cu unsprezece zile graficul lui Estraven. Estimase exact proviziile de alimente: cel mult şaptezeci şi opt de zile. După kilometrajul săniei, parcurseserăm o mie trei sute patruzeci şi cinci de kilometri, plus cine-ştie-câţi în ultimele zile. Mulţi fuseseră irosiţi în ocoluri şi dacă ar fi trebuit cu adevărat să mergem o mie trei sute de kilometri, n-am fi reuşit niciodată. Când am obţinut o hartă bună, am văzut că între Ferma Pulefen şi satul acesta erau vreo mie o sută de kilometri. Distanţa şi zilele acelea le petrecuserăm într-un pustiu mut şi ostil: stâncă, gheaţă, cer şi tăcere — nimic altceva timp de optzeci şi una de zile, doar noi doi.

Am intrat într-o odaie largă, puternic luminată, caldă şi plină cu mâncăruri şi arome, cu oameni şi glasuri de oameni. M-am prins de umărul lui Estraven. Către noi s-au întors feţe străine, ochi străini. Uitasem că mai există fiinţe vii care nu seamănă cu Estraven. Eram îngrozit.

De fapt, încăperea era micuţă, iar mulţimea de străini dinăuntru se compunea din şapte-opt persoane, toate la fel de uluite ca mine. Nimeni nu vine în Domeniul Kurkurast în toiul iernii, noaptea, dinspre nord. Rămaseră holbându-se şi toate glasurile amuţiseră.

Estraven vorbi cu o şoaptă abia auzită:

— Cerem ospitalitatea Domeniului.

Vacarm, rumoare, confuzie, alarmă, cuvinte cordiale.

— Am traversat gheţarul Gobrin.

Altă rumoare, alte voci, întrebări se înghesuiseră în jurul nostru.

— Vreţi să aveţi grijă de prietenul meu?

Crezusem că eu rostisem cuvintele acelea, dar Estraven o făcuse. Cineva mă sili să mă aşez. Ne aduseră mâncare, se ocupară de noi, ne îngrijiră, ne acceptară cu braţele deschise.

Ignoranţi, arţăgoşi, pătimaşi, suflete neştiutoare, ţărani de pe ogoare sărace, dar generozitatea lor oferea un sfârşit nobil călătoriei noastre. Ei dădeau cu amândouă mâinile, fără ezitări şi fără meschinărie. Iar Estraven accepta totul, ca un Lord printre Lorzi, sau un cerşetor printre cerşetori.

Pentru pescarii aceia care trăiesc la marginea zonei locuibile a unui continent de abia locuibil, onestitatea este la fel de esenţială ca hrana. Trebuie să fie cinstiţi unul cu celălalt. Sunt prea săraci ca să-şi permită luxul înşelăciunii. Estraven ştia asta şi, după vreo două zile, când ei începură să întrebe, discret şi pe ocolite, respectând shifgrethorul, de ce anume alesese tocmai iarna pentru o excursie pe Gheaţa Gobrin, răspunse imediat:

— N-ar trebui să aleg tăcerea, deşi îmi convine mai mult decât minciuna.

— E bine ştiut că şi oamenii onorabili pot fi surghiuniţi fără ca umbra să li se micşoreze, replicase bucătarul, al doilea om după şeful satului, cantina sa fiind iarna un fel de salon pentru toţi locuitorii Domeniului.

— O persoană poate fi proscrisă în Karhide, o alta în Orgoreyn, spuse Estraven.

— Adevărat, unul de către clanul său, iar altul de regele din Erhenrang.

— Oricât de puternic ar fi un rege, el nu poate micşora umbra nimănui, remarcă Estraven, şi bucătarul păruse satisfăcut.

Dacă ar fi fost surghiunit de propriul clan, Estraven ar fi fost un personaj suspect, însă cei exilaţi de rege nu erau importanţi. Cât despre mine, eram evident un străin, un proscris din Orgoreyn, fapt care îmi era în avantaj.

Nu ne-am dezvăluit identitatea gazdelor noastre din Kurkurast. Estraven ezita să utilizeze nume false, iar cele adevărate nu puteau fi deconspirate. La urma urmei, era un delict să vorbeşti cu Estraven, cu atât mai mult să-l hrăneşti, să-i oferi haine şi adăpost, aşa cum făceau ei. Până şi un sat îndepărtat de pe coasta Guthen avea radio şi nu puteau afirma că nu ştiuseră de ordinul de exil. Doar necunoaşterea reală a identităţii oaspetelui lor le putea oferi o scuză. Vulnerabilitatea lor îl apăsa pe Estraven, chiar înainte de a mă fi gândit la aşa ceva. În cea de-a treia seară petrecută acolo, veni în camera mea să discutăm următorul pas.

Un sat karhidish e asemănător unui străvechi castel terrian, deoarece are puţine construcţii izolate… Cu toate acestea, în înaltele şi întortocheatele clădiri ale Vetrei, Comerţului, Co-Domeniului (nu exista un Lord de Kurkurast) şi Casei Dinafară, fiecare din cei cinci sute de săteni putea găsi intimitate, ba chiar izolare, în odăile înşiruite pe coridoarele străvechi, cu ziduri groase de un metru. Noi aveam două camere la ultimul etaj al Vetrei. Când intră Estraven, stăteam lângă foc, un foc micuţ şi fierbinte, cu miros pătrunzător, din brichete de cărbune din mlaştinile Shenshey.

— În curând trebuie să plecăm de aici, Genry, rosti el.

Mi-l amintesc, stând acolo în lumina slabă, desculţ şi dezbrăcat, cu excepţia unor indispensabili largi din blană, primiţi de la şeful satului. În căldura şi în intimitatea propriilor case, karhidenii stau adesea goi sau doar pe jumătate îmbrăcaţi. În călătoria noastră, Estraven pierduse soliditatea compactă şi pielea netedă care definesc fizicul gethenian, era slab şi acoperit de cicatrice, iar chipul ars de ger părea că fusese pârlit de foc. O siluetă întunecată, aspră şi totuşi evazivă în umbrele jucăuşe proiectate de flăcări.

— Încotro?

— Cred că spre sud-vest. Spre graniţă. În primul rând, să ajungem la un emiţător radio destul de puternic să poţi comunica navei tale unde te afli. După aceea, voi căuta o ascunzătoare. Dacă nu găsesc, mă voi întoarce pentru o vreme în Orgoreyn, pentru a nu abate represaliile asupra celor care ne ajută.

— Cum o să te întorci?

— Aşa cum am mai făcut-o… traversând graniţa. Orgota n-au nimic cu mine.

— Unde o să găsim un emiţător?

— Cel mai apropiat este în Sassinoth.

M-am strâmbat şi el a surâs.

— Aşa departe?

— Sunt vreo două sute cincizeci de kilometri, dar noi am parcurs distanţe mult mai mari pe teren mai dificil. Există drumuri peste tot. O să găsim gazde şi poate avem chiar norocul să ne ia vreo sanie cu motor.

Am încuviinţat din cap, dar mă deprima ideea unei alte etape din drumul nostru hibernal, şi nu spre liman, ci înapoi la frontiera aceea blestemată, unde Estraven putea reveni în exil, lăsându-mă singur.

Am reflectat o vreme şi în cele din urmă am spus:

— Karhide trebuie să accepte o ultimă condiţie înainte de a se putea alătura Ecumenului. Argaven trebuie să-ţi anuleze pedeapsa.

Nu spuse nimic, ci rămase privind focul.

— Vorbesc serios, am insistat. E principala condiţie.

— Mulţumesc, Genry.

Vocea lui, când vorbea încet ca acum, avea în mare măsură timbrul unei femei, uşor răguşit şi fără rezonanţă. Mă privi cu blândeţe, fără zâmbet.

— Nu mă aştept să-mi revăd căminul decât peste multă vreme. Ştii, sunt în exil de douăzeci de ani… Surghiunul acesta nu-i cu mult diferit. Eu o să am grijă de mine, iar tu vei avea grijă de tine şi de Ecumenul tău. Asta trebuie s-o faci singur. Totuşi e prematur să discutăm despre aşa ceva. Anunţă-ţi nava să coboare! După ce o va face, o să mă mai gândesc.

Am rămas încă două zile în Kurkurast, mâncând bine şi odihnindu-ne. Aşteptam o maşină de bătătorit zăpada, care trebuia să vină din sud şi care ne putea lua pe drumul de întoarcere. Gazdele noastre l-au rugat pe Estraven să le povestească tot drumul peste Gheaţă. A făcut-o aşa cum poate doar cineva crescut în tradiţia orală a literaturii: sub forma unei saga, presărată cu expresii tradiţionale şi chiar împărţită în episoade, totuşi exactă şi plină de viaţă, de la focul sulfuros şi întunericul defileului dintre Drumner şi Dremegole, până la rafalele şuierătoare venite printre piscuri, care măturau golful Guthen, cu interludii comice — căderea lui în prăpastie — şi mistice, atunci când vorbea despre sunetele şi tăcerile Gheţii, despre vremea fără umbre sau despre bezna nopţii. Ascultam la fel de fascinat ca toţi ceilalţi, privind faţa oacheşă a prietenului meu.

Am plecat din Kurkurast, înghesuindu-ne în cabina unei maşini de bătătorit zăpada, un vehicul uriaş care presează şi bătătoreşte omătul de pe drumurile karhidish. E principalul mijloc de a menţine circulaţia în timpul iernii, căci încercarea de a îndepărta troienele cu pluguri înseamnă cheltuirea a jumătate din bugetul şi din timpul ţării, şi oricum iarna toţi călătoresc pe tălpici.

Înaintam cu trei kilometri pe oră şi, după căderea nopţii, am ajuns în primul sat, situat în sudul Kurkurastului. Acolo am fost primiţi cu aceeaşi ospitalitate, hrăniţi şi adăpostiţi peste noapte. În ziua următoare, am plecat pe schiuri. Ne aflam de partea continentală a dealurilor de pe coastă, care mai stăvilesc vânturile nordice dinspre golf, într-o regiune mult mai populată, aşa încât nu mai mergeam de la un popas la altul, ci de la o Vatră la alta. De câteva ori, am fost luaţi de sănii cu motor, o dată cale de cincizeci de kilometri. În ciuda ninsorilor abundente, drumurile erau bine bătătorite şi excelent marcate. Aveam permanent mâncare în raniţe, pusă acolo de gazde. La capătul unei zile de mers aproape neîntrerupt, găseam întotdeauna un acoperiş şi un foc.

Cu toate acestea, cele opt-nouă zile de autostop şi schiat printr-un ţinut ospitalier au reprezentat etapa cea mai grea şi mai neplăcută a călătoriei noastre, mai dificilă chiar decât escaladarea gheţarului, mai teribilă decât ultimele zile de foame. Saga luase sfârşit, aparţinea Gheţii. Eram foarte obosiţi. Ne îndreptam în direcţie greşită. Nu mai eram veseli.

— Uneori trebuie să te opui roţii, spunea Estraven. Era la fel de hotărât ca întotdeauna, deşi în mersul său, în glas şi în purtare, vigoarea fusese înlocuită de tenacitate, iar siguranţa de încăpăţânare. Mai tot timpul tăcea şi nici nu mai vorbea des prin telepatie.

Am ajuns în Sassinoth, un oraş cu câteva mii de locuitori, cocoţat pe coline deasupra Ey-ului îngheţat: acoperişuri albe, ziduri cenuşii, dealuri împestriţate cu negrul pădurilor şi al stâncilor, câmpuri albe, iar dincolo de râu mult disputata Vale Sinoth, totul alb…

Am sosit acolo aproape cu mâinile goale. Cea mai mare parte a echipamentului de călătorie fusese dăruită diferitelor gazde şi ne mai rămăseseră doar soba, schiurile şi hainele de pe noi. Despovăraţi, am pornit, cerând lămuriri de câteva ori, nu spre oraş, ci spre o fermă din apropierea acestuia, izolată şi modestă. Nu aparţinea Domeniului, ci ţinea de administraţia Văii Sinoth. Pe timpul când Estraven lucrase ca secretar în administraţia respectivă, se împrietenise cu proprietarul. De fapt, cumpărase ferma pentru acesta, cu un an sau doi în urmă, când îi ajuta pe oameni să se stabilească la est de Ey, în speranţa de a înlătura disputa referitoare la revendicările asupra Văii Sinoth. Însuşi fermierul ne deschise uşa, un om masiv, cu glas blând, cam de vârsta lui Estraven. Se numea Thessicher.

Estraven străbătuse regiunea cu gluga trasă pe ochi, pentru a-şi feri chipul. Se temea să nu fie recunoscut. N-ar fi trebuit să-şi facă asemenea griji. Ar fi fost nevoie de un ochi tare ager ca să-l identifice pe Harth rem ir Estraven în vagabondul acela slab şi cu faţa arsă de soare şi de vânt. Thessicher continua să-l examineze pe furiş, nevenindu-i să creadă că era chiar el.

Fermierul ne-a primit în casă, şi ospitalitatea sa a fost pe măsura celei oferite de celelalte, deşi nu era un om bogat. Cu toate acestea, prezenţa noastră îl stânjenea. Ar fi preferat să nu fim acolo. Era lesne de înţeles: găzduindu-ne, risca să-i fie confiscate toate bunurile. Îşi datora proprietatea prietenului meu, fără ajutorul lui, ar fi rămas nevoiaş şi de aceea n-ar fi fost chiar incorect să i se ceară să rişte drept răsplată. Estraven îi solicită însă ajutorul nu ca plata a datoriilor, ci în semn de prietenie, bizuindu-se pe afecţiunea lui Thessicher, şi nu pe obligaţia sa morală. Într-adevăr, Thessicher se destinse după ce-i trecu prima şovăială. Cu uşurinţa specifică karhidenilor, deveni nostalgic şi volubil, amintindu-şi vechile zile şi peripeţiile cu Estraven;, rămase jumătate din noapte lângă foc. Când Estraven îl întrebă dacă ştia vreun loc pe care să-l folosim drept ascunzătoare, o fermă izolată sau părăsită, unde un proscris putea rămâne o lună-două, sperând în anularea exilului, îi răspunse imediat:

— Stai cu mine.

Lui Estraven îi scânteiară ochii, dar şovăi. Fiind de acord că pericolul era mai mare în vecinătatea oraşului Sassinoth, Thessicher promise să-i găsească o ascunzătoare. N-ar fi fost greu, îi spuse, dacă Estraven şi-ar fi luat un nume fals şi s-ar fi angajat ca bucătar sau lucrător la fermă. Poate că nu era plăcut, însă mult mai bine decât să se întoarcă în Orgoreyn.

— Ce naiba o să faci acolo? Din ce-o să trăieşti?

— Din Comensualitate, răspunse prietenul meu, cu surâsul lui de vidră. Să ştii că ei asigură tuturora locuri de muncă. N-ar fi o problemă. Aş prefera totuşi să rămân în Karhide… dacă crezi cu adevărat că se poate…

Păstrasem soba Chabe, singurul obiect valoros care ne mai rămăsese. Ne slujise, într-un fel sau altul, până la capătul călătoriei. A doua zi după sosirea la ferma lui Thessicher, am luat soba şi am plecat în oraş. Estraven nu m-a însoţit, dar îmi explicase ce să fac şi totul a mers bine. Am vândut soba în târg, iar cu banii luaţi pe ea am suit colina pe care se afla Colegiul Comercial, unde se găsea staţia de radio, şi am plătit zece minute de „emisie-recepţie confidenţiale". Toate staţiile aveau zilnic o perioadă destinată unor asemenea transmisii pe unde scurte. Deoarece majoritatea erau mesaje ale negustorilor pentru agenţii din străinătate, sau pentru clienţii lor din Arhipelag, Sith ori Perunter, preţul era măricel, dar nu exagerat. Oricum, mai mic decât valoarea unei sobe Chabe de ocazie. Cele zece minute destinate mie aveau să fie la ora trei, spre sfârşitul după-amiezii. Nu voiam să-mi petrec ziua schiind între oraş şi ferma lui Thessicher, de aceea am rămas în Sassinoth şi am mâncat un prânz săţios, bun şi ieftin la o cantină. Fără îndoială, bucătăria kafhidish era mai bună decât cea orgota. Mâncând, mi-am reamintit comentariul lui Estraven atunci când îl întrebasem dacă ura Orgoreynul. Mi-am amintit şi de remarca lui de aseară: „Aş prefera totuşi să rămân în Karhide…" Şi m-am întrebat, nu pentru prima dată, ce însemna patriotismul, în ce consta de fapt dragostea de ţară, cum se înfiripa acea loialitate arzătoare care făcuse să tremure glasul prietenului meu şi cum o asemenea iubire reală putea deveni, atât de des, un fanatism stupid şi josnic? Unde se greşea?

După masă, am hoinărit prin Sassinoth. Agitaţia din oraş, magazinele, pieţele şi străzile animate în ciuda ninsorii şi a temperaturii de -18°C, toate păreau o piesă de teatru, ireală, tulburătoare. Încă nu-mi revenisem din singurătatea Gheţii. Eram stânjenit printre străini şi mereu îi simţeam lipsa iui Estraven.

În amurg, am suit strada abruptă, acoperită cu zăpadă bătătorită, spre Colegiu, unde mi s-a explicat modul de funcţionare a emiţătorului. La momentul stabilit, am transmis semnalul de activare către satelitul-releu aflat pe o orbită staţionară, la cinci sute de kilometri deasupra sudului Karhidei. Se găsea acolo tocmai pentru o asemenea situaţie, când nu aveam timpul sau echipamentul necesar să contactez direct nava de pe orbita circumsolară şi nici ansiblul pentru a-i anunţa pe cei de pe Ollul s-o facă ei. Transmiţătorul din Sassinoth era perfect adecvat scopului, dar, pentru că satelitul nu îndeplinea decât simplul rol de releu, nu puteam face mai mult decât să expediez semnalul. Nu puteam şti dacă mesajul fusese primit şi transmis navei. Nu ştiam dacă făcusem bine trimiţându-l. Ajunsesem să accept astfel de incertitudini cu inima împăcată.

Ningea tot mai puternic şi eram silit să petrec noaptea în oraş, pentru că nu cunoşteam atât de bine drumurile încât să pornesc pe viscol. Mai aveam ceva bani şi m-am interesat de un han, dar au insistat să înnoptez la Colegiu. Am cinat cu o mulţime de studenţi gălăgioşi şi m-am culcat într-un dormitor comun. Am dormit cu un sentiment plăcut de securitate, dublat de extraordinara şi constanta generozitate, karhidish faţă de străini. Din capul locului nimerisem în ţara mai bună, iar acum revenisem acolo. Am adormit, însă m-am deşteptat foarte devreme şi am pornit către ferma lui Thessicher înainte de micul dejun, după o noapte agitată, plină de visuri şi treziri.

Soarele care răsărea, micuţ şi rece pe un cer senin, lungea către vest umbrele oricăror movilite de omăt. Drumul se întindea împestriţat cu negru şi alb. Nu se zărea nici o mişcare pe câmpiile troienite, totuşi, hăt departe pe drum, o siluetă micuţă venea spre mine, plutind pe schiuri. L-am recunoscut pe Estraven cu mult înainte de a-i desluşi chipul.

— Ce s-a întâmplat, Therem?

— Trebuie s-ajung la graniţă, mi-a răspuns fără ca măcar să se oprească lângă mine. Deja sufla greu. M-am întors şi am pornit amândoi spre vest, eu străduindu-mă din răsputeri să ţin pasul cu el. Când drumul a cotit, înainte de-a intra în Sassinoth, Estraven l-a părăsit şi a apucat-o pe câmp. Am traversat gheaţa lui Ey cam la doi kilometri în nordul oraşului. Malurile erau abrupte şi după ce am ajuns sus, a trebuit să ne oprim şi să ne odihnim. Nu eram în formă pentru o asemenea cursă.

— Ce sa-ntâmplat? Thessicher…?

— Da. Azi dimineaţă l-am auzit vorbind la radioul lui.

Pieptul lui Estraven se ridica şi cobora în gâfâituri, aşa cum făcuse când zăcuse pe gheaţă lângă crevasa albăstruie.

— Probabil că Tibe a pus o recompensă pe capul meu.

— Blestematul de trădător nerecunoscător! am explodat, bâlbâindu-mă de furie, referindu-mă nu la Tibe, ci la Thessicher, a cărui trădare era cea a unui prieten.

— Aşa este, încuviinţă Estraven, dar am cerut prea mult de la el, am împins prea departe un suflet mărunt. Ascultă-mă, Genry. Întoarce-te în Sassinoth.

— Măcar să te văd trecând graniţa, Therem.

— S-ar putea să fie grăniceri orgota pe acolo.

— O să rămân de partea asta, pentru Dumnezeu…

Surâse. Fără să-şi fi recăpătat încă suflul, se sculă şi porni mai departe, iar eu l-am însoţit.

Am schiat prin multe pădurici îngheţate şi peste colinele şi ogoarele Văii Sinoth. Nu existau nici cea mai mică ascunzătoare, nici un adăpost. Un cer luminat de soare, o lume albă şi noi: două linii de umbră, gonind. Relieful vălurit ne ascunse frontiera până ce am ajuns la mai puţin de două sute de metri de ea. Atunci am văzut-o, brusc, marcată printr-un gard ai cărui stâlpi, cu vârfurile vopsite în roşu, se ridicau doar cu un metru deasupra zăpezii. În partea orgota nu se zărea nici ţipenie. În partea noastră se vedeau urme de schiuri, iar spre sud câteva siluete mărunte, mişcându-se.

— Graniţa e păzită de partea asta. Trebuie să aştepţi până se întunecă, Therem.

— „Inspectorii" lui Tibe, icni el cu amar şi coti în lateral.

Ne-am întors în spatele colinei peste care tocmai venisem şi ne-am căutat un ascunziş. Am rămas toată ziua într-o vâlcea, printre arborii hemmen deşi, ale căror ramuri roşietice se plecau în jurul nostru încărcate de zăpadă. Am analizat mai multe planuri: să mergem spre nord sau spre sud, de-a lungul graniţei, pentru a ne îndepărta de zona aceasta periculoasă, să încercăm să urcăm pe dealurile de la est de Sassinoth, ba chiar să ne întoarcem în nord, în regiunile nepopulate — dar toate variantele au fost respinse. Prezenţa lui Estraven în Karhide era cunoscută şi nu mai puteam călători în văzul tuturora, ca până acum. Alegerea unui traseu prin zonele nelocuite era imposibilă, deoarece nu avem nici cort, nici alimente şi nici prea multă putere. Nu exista decât soluţia forţării graniţei. Un singur drum era liber.

Ne-am ghemuit în adâncitura umbroasă de sub copacii întunecaţi, în zăpadă. Ne-am strâns laolaltă, împrumutându-ne reciproc căldura trupului. Pe la amiază, Estraven a moţăit o vreme, dar mie îmi era prea foame şi prea frig să pot dormi, zăceam acolo, lângă prietenul meu, într-un soi de amorţeală, încercând să-mi amintesc cuvintele pe care mi le citase cândva: „Două sunt una, viaţă şi moarte, totuna…". Semăna cumva cu interiorul, cortului de pe Gheaţă, dar fără adăpost, fără hrană, fără odihnă. Nu mai rămăsese decât tovărăşia noastră şi ea urma să se sfârşească în curând.

În decursul după-amiezii, cerul s-a înceţoşat, iar temperatura a început să scadă. Chiar şi în ascunzătoarea aceasta, unde nu pătrundea vântul, a început să se facă prea frig ca să stăm neclintiţi. A trebuit să ne mişcăm şi cu toate acestea, pe la apus, m-au apucat accese de tremurături, aşa cum mai avusesem în duba-temniţă în care străbătusem Orgoreynul. Mi se părea că întunericul nu va mai veni niciodată. Când umbrele înserării au devenit albastre, am părăsit vâlceaua şi ne-am strecurat la adăpostul copacilor şi al tufişurilor, peste colină, până ce am putut distinge gardul frontierei: câteva punctuleţe neclare pe fundalul zăpezii. Nici o lumină, nici o mişcare, nici un sunet. Hăt departe, către sud-vest, scânteiau luminiţele gălbui ale unui orăşel, vreun sătuc Comensual din Orgoreyn, unde Estraven se putea prezenta cu actele lui de identitate, inacceptabile, asigurându-se cel puţin de găzduirea peste noapte în închisoarea Comensuală sau în cea mai apropiată Fermă de Voluntari. Brusc — acolo, în acel ultim moment, nu mai devreme — mi-am dat seama ce anume mă împiedicase să înţeleg egoismul meu şi tăcerea lui Estraven, unde se ducea el şi la ce se expunea.

— Therem, am rostit, stai…

Pornise însă pe pantă la vale: un schior magnific, pe care acum nu-l mai interesa dacă puteam ţine pasul cu el. Ţâşnise pe o traiectorie rapidă, lungă şi uşor curbată, prin umbrele de pe zăpadă. Se îndepărta de mine, căzând drept în armele grănicerilor. Cred că au strigat nişte avertismente sau somaţii şi undeva s-a aprins o lanternă, dar nu sunt sigur. Oricum nu le-a dat ascultare, ci a continuat să gonească spre gard şi l-au doborât înainte de a-l putea atinge. Nu au folosit armele sonice, care te ameţeau, ci vechile arme de foc, care împroşcau rafale de fragmente metalice. Au tras ca să-l ucidă. Murea, când am ajuns la el, răşchirat şi răsucit de schiurile care se înfipseseră în zăpadă, cu jumătate din piept sfârtecat. I-am luat capul în braţe şi i-am vorbit, dar nu mi-a răspuns. Într-un fel a răspuns totuşi dragostei mele pentru el, pentru că prin confuzia şi tumultul neauzite din mintea lui, părăsită treptat de conştiinţă, a strigat o dată, mut însă limpede: Arek! Atât. L-am ţinut în braţe, acolo în zăpadă, până a murit. M-au lăsat s-o fac. Apoi m-au ridicat şi ne-au despărţit, pe mine mă aştepta închisoarea, iar pe el întunericul.