Mâna stângă a întunericului

5 Liniştirea suspiciunii

CĂLĂTORIA ÎN EST mi-a fost aranjată de gazda mea, o persoană extrem de volubilă.

— Dacă vrei să vizitezi Cetăţuile, trebuie să traversezi Kargavul. Treci munţii şi intri în Vechiul Karhide, mergând spre Rer, străvechea capitală regală. Unul dintre tovarăşii mei de Vatră conduce o caravană cu luntre de uscat prin trecătoarea Eskar şi ieri, la o ceaşcă de orsh, mi-a spus că vor face primul drum din această vară în Getheny Osme. Primăvara este caldă şi drumul deja accesibil până în Engohar, iar în câteva zile plugurile vor curăţa trecătoarea. Eu unul n-o să traversez niciodată Kargavul. Mi-ajunge Erhenrangul şi un acoperiş deasupra capului. Sunt însă un yomeshta, slavă celor nouă sute de purtători ai Tronului şi binecuvântat fie Laptele lui Meshe, iar yomeshta poţi fi oriunde. Noi suntem un soi de nou-veniţi, înţelegi, pentru că Lordul meu Meshe s-a născut acum două mii două sute doi ani, în vreme ce Calea Veche a Handdarei se întinde în trecut cu încă zece mii de ani. Dacă eşti în căutarea ei, trebuie să te duci în vechile ţinuturi. Domnule Ai, îţi voi păstra permanent o cameră pe insula aceasta, deşi cred că eşti înţelept şi vei părăsi Erhenrangul o vreme, pentru că toţi ştiu că Trădătorul a făcut mare caz de prietenia cu tine. Acum, cu bătrânul Tibe ca Ureche a Regelui, lucrurile vor reveni la normal. Dacă vei coborî în Portul Nou, îl vei găsi acolo pe tovarăşul meu de Vatră şi dacă-i vei spune că vii din partea mea…

Vorbea aşa întruna. Descoperind că n-am nici un shifgrethor, nu pierdea nici o ocazie să-mi dea sfaturi, deşi le învăluia cu „dacă" şi „de parcă". Era şeful insulei mele. Eu mi-l imaginam ca pe o proprietăreasă, deoarece avea fese durdulii, ce se legănau când umbla, un chip rotofei, cu moliciuni, iar firea îi era curioasă, iscoditoare, umilă şi amabilă. Era binevoitor cu mine şi pentru o sumă modestă organiza vizitarea camerei mele, atunci când eram plecat. „Priviţi odaia Misteriosului Trimis!" Era atât de feminin ca aspect şi purtare, încât odată îl întrebasem câţi copii născuse. Se posomorâse. Nu născuse niciodată. Ca tată însă, procrease patru. Fusese unul dintre multele bobârnace pe care le căpătăm mereu. Şocul cultural nu reprezenta nimic pe lângă şocul biologic, pe care-l suportam ca mascul printre fiinţe care, cinci şesimi din timp, erau hermafrodiţi asexuaţi.

Buletinele radiofonice relatau pe larg acţiunile noului prim-ministru, Pemmer Harge rem ir Tibe. Majoritatea ştirilor se refereau la evenimente din. nordul Văii Sinoth. În mod limpede, Tibe intenţiona să reia revendicările Karhidei pentru regiunea aceea. Exact genul de acţiuni care, pe oricare altă planetă în această etapă a civilizaţiei, ar fi declanşat un război. Dar pe Gethen nimic nu declanşa un război. Dispute, asasinate, răzbunări, expediţii de pradă, vendete, crime, torturi şi mârşăvii — toate acestea se numărau printre faptele oamenilor, însă nu duceau la război. Se părea că le lipsea capacitatea de mobilizare. În această privinţă se comportau ca animalele sau ca femeile. Nu aveau comportamentul bărbaţilor sau al furnicilor. Oricum, deocamdată nu făcuseră aşa ceva. Cunoştinţele mele despre Orgoreyn indicau că în ultimele cinci-şase secole devenise o societate tot mai mobilizată, un adevărat stat naţional. Goana după prestigiu, mai ales în domeniul economic, o putea sili pe Karhide să caute să-şi întreacă vecina, să devină o naţiune, şi nu o ceartă între familii, aşa cum afirmase Estraven, să devină, cum tot el spusese, patriotardă. Dacă s-ar fi petrecut aşa ceva, s-ar fi putut ca gethenienii să aibă o excelentă ocazie de a dobândi condiţiile favorabile războiului.

Doream să merg în Orgoreyn pentru a vedea dacă bănuielile mele în această privinţă erau corecte, dar mai întâi voiam să termin cu Karhide. De aceea, am vândut încă un rubin bijutierului cu chip brăzdat de cicatrice de pe strada Eng şi, fără alte bagaje decât ansiblul, câteva instrumente, banii şi un rând de veşminte, am pornit cu o caravană comercială în cea dintâi zi a primei luni de vară.

Luntrile au plecat în zori din docurile măturate de vânturi ale Portului Nou. Au trecut pe sub Arc şi au pornit spre răsărit. Douăzeci de vehicule asemănătoare unor barje uriaşe, dar silenţioase, înaintând una câte una pe şenile, pe străzile afundate ale Erhenrangului, prin negurile dimineţii. Purtau containere, cu lentile, role de benzi audio, bobine de sârmă din cupru şi platină, cupoane de stofe din fibre vegetale, prelucrate şi ţesute în Cataracta Vestică, lăzi cu solzi uscaţi de peşti din Golf, cutii cu rulmenţi şi alte piese mărunte, şi zece vagoane de grăunţe kardik orgota, destinate provinciei de graniţă Pering Storm, colţul nord-estic al uscatului.

Pe Marele Continent, toate transporturile se fac cu aceste platforme acţionate electric, care, ajunse pe râuri şi canale, se transformă în şlepuri. În lunile cu zăpezi mari, lentele tractoare-plug, săniile motorizate şi corăbiile din sloiuri de pe râurile îngheţate sunt singurele mijloace de transport, alături de schiuri şi săniile trase de oameni. Pe durata Dezgheţului, nici o formă de transport nu este sigură, drept care, până în vară, traficul de mărfuri se întrerupe. Vara, drumurile sunt ticsite de caravane. Circulaţia este controlată. Fiecare vehicul sau caravană este obligat să păstreze în permanenţă legătura radio cu staţiile de verificare de pe drumuri. În ciuda aglomeraţiei, viteza traficului se menţine aproape constantă la patruzeci de kilometri pe oră (terriana). Gethenienii ar putea obţine şi viteze mai mari, dar nu o fac. Dacă sunt întrebaţi de ce nu se grăbesc, ei răspund: „De ce să gonim?" Similar cu replica terrienilor când îi întrebi de ce vehiculele lor trebuie să meargă atât de repede: „De ce nu?" Gusturile nu se discută. Terrienii simt că trebuie să ajungă cât mai departe, să facă progrese. Locuitorii de pe Iarnă, care trăiesc permanent în Anul Unu, consideră că progresul e mai puţin important decât Prezenta.

Gusturile mele erau terriene şi, părăsind Erhenrangul, mă irita ritmul caravanei. Aş fi dorit să cobor şi să alerg. Eram fericit că scăpam de lungile străzi pietruite, deasupra cărora atârnau acoperişuri negre, abrupte şi nenumărate turle, de oraşul fără soare, în care toate şansele mele se preschimbaseră în spaimă şi trădare.

Urcând dealurile de la poalele Kargavului, caravana făcea popasuri dese, dar scurte, pentru ca să mâncăm la hanurile de pe drum. Tocmai după-amiază am ajuns pe culmea unei coline de unde puteam zări întregul lanţ muntos. Am văzut Kostorul, care are şase kilometri înălţime, gigantica pantă a versantului său vestic ascundea piscurile aflate în nordul lui, dintre care unele ajungeau la zece mii de metri. În sudul Kostorului, crestele se distingeau albe pe fundalul unui cer incolor. Am numărat treisprezece, ultima o scânteiere neclară în pâcla depărtării din miazăzi. Şoferul mi le-a numit pe toate şi, într-un efort prietenesc de-a mă înfricoşa, mi-a povestit despre avalanşe, luntre azvârlite în prăpastie de vânturi, echipaje izolate săptămâni de zile pe înălţimi inaccesibile şi multe altele. Mi-a descris în amănunt cum văzuse cu ochii lui un vehicul derapând şi prăbuşindu-se într-o crevasă adâncă de cinci sute de metri. Remarcabilă, spunea el, fusese încetineala cu care căzuse. Păruse că plutise în abis toată după-amiaza şi se simţise nespus de fericit să-l vadă, în sfârşit, dispărând fără zgomot în stratul de zăpadă gros de cincisprezece metri de pe fund.

La ora trei ne-am oprit să prânzim la un han mare, o clădire impunătoare, cu vetre gigantice vuind şi săli uriaşe, cu tavanele din grinzi, pline de mese încărcate cu mâncare bună, însă nu am rămas peste noapte. Caravana mergea non-stop, grăbindu-se (în stilul ei karhidish) să ajungă înainte de deschiderea sezonului în Pering Storm şi să ia crema pieţii pentru întreprinzătorii ei negustori. Acumulatorii au fost încărcaţi, şoferii s-au schimbat şi am pornit mai departe. Unul din vehicule slujea drept dormitor, numai pentru şoferi. Nu existau paturi pentru pasageri. Mi-am petrecut nopţile în cabina rece, pe scaunul tare, cu o pauză aproape de miezul nopţii, ca să cinăm la un mic han aflat pe înălţimile dealurilor. Karhide nu era o ţară a confortului. La revărsatul zorilor eram treaz şi am văzut că lăsasem totul în urmă, în afară de stânci, gheaţă, lumină şi de drumul îngust ce urca mereu sub şenilele noastre. Tremurând, m-am gândit că, exceptând bătrânele şi pisicile, oricine putea găsi ceva care să transceadă confortul.

Pe povârnişurile acestea teribile, din granit şi zăpadă, nu mai existau hanuri. La orele de masă, luntrile se opreau tăcute, una după cealaltă, pe o pantă de treizeci de grade, acoperită de nea, şi toţi oamenii coborau din cabine şi se strângeau în jurul dormitorului, unde se serveau castroane cu supă fierbinte, felii de mere-de-pâine uscate şi căni cu bere acidulată. Tropăiam în omăt, înghiţind totul pe nemestecate, cu spinările spre vântul muşcător, ce purta o pulbere scânteietoare de zăpadă uscată. După aceea, reveneam în luntre şi continuam urcuşul. La amiază, în trecătorile din Wehoth, la aproape patru mii cinci sute de metri altitudine, erau 28°C la soare şi -10°C la umbră. Motoarele electrice erau atât de silenţioase încât puteai auzi avalanşele vuind pe versanţii albăstrui de cealaltă parte a văilor, la treizeci de kilometri depărtare.

Spre sfârşitul după-amiezii am depăşit vârful, la Eskar, la patru mii şase sute de metri altitudine. Privind faţa sudică a Kostorului, pe care ne târâsem toată ziua, am zărit o formaţiune stâncoasă stranie, cam la patru sute de metri deasupra drumului, asemănătoare unui castel.

— Vezi Cetăţuia de sus? întrebă şoferul.

— E o clădire?

— Este Cetăţuia Ariskostor.

— Dar nimeni n-ar putea trăi acolo.

— Oho, Bătrânii puteau! Cândva am lucrat cu o caravană care le aducea alimente din Erhenrang, la sfârşitul verii. E adevărat, zece-unsprezece luni pe an nu pot coborî de acolo, dar nu le pasă. Sunt vreo şase sau opt pustnici.

Am privit meterezele de piatră grosolană, solitare în imensa singurătate a înălţimilor, şi nu i-am dat crezare şoferului, dar n-am comentat în nici un fel. Dacă exista cineva care să poată supravieţui într-un asemenea cuib de vulturi, acesta putea fi numai un karhidean.

Coborând, drumul cotea larg către nord, apoi spre sud, strecurându-se pe marginea prăpăstiilor, deoarece faţa estică a Kargavului este mai abruptă decât cea vestică, prăbuşindu-se către şes în trepte gigantice, terase muntoase de origine tectonică. Înainte de apusul soarelui, am văzut un şirag mititel de puncte, deplasându-se imperceptibil printr-o uriaşă umbră albă, la două mii de metri mai jos, o caravană ce plecase din Erhenrang cu o zi înaintea noastră. A doua zi am trecut şi noi pe acolo şi ne-am târât pe aceeaşi pantă acoperită de zăpadă, extrem de încet, fără zgomote care să declanşeze o avalanşă. Din locul acela am putut distinge o vreme, hăt dedesubt şi spre est, ţinuturi întinse, neclare datorită norilor şi umbrelor de nori, brăzdate de argintul râurilor. Era câmpia Rerului.

Am ajuns în Rer după patru zile de drum. Cele două oraşe sunt despărţite de o mie opt sute de kilometri, un zid înalt de câţiva kilometri şi două-trei mii de ani. Caravana s-a oprit în afara Porţii Vestice, unde urma să fie transbordată pe şlepuri. În Rer nu puteau intra luntrile de uscat sau maşinile. Oraşul fusese construit înainte ca vehiculele motorizate să fie folosite de karhideni, iar aceştia le utilizau de peste douăzeci de veacuri.

Oraşul nu are străzi, ci doar pasaje acoperite, asemănătoare unor tunele, iar vara se merge atât prin ele, cât şi pe deasupra lor, după dorinţă. Casele, insulele şi Vetrele sunt dispuse în fel şi chip, haotic, într-o dezordine incredibilă, care culminează brusc (aşa cum va face anarhia în Karhide) prin splendoare: măreţele turnuri, roşii ca sângele, şi fără ferestre, ale fostului Palat. Clădite cu şaptesprezece secole în urmă, turnurile acelea îi adăpostiseră vreme de o mie de ani pe regii Karhidei, până când Argaven Harge, primul din dinastia lui, a traversat Kargavul şi s-a stabilit în marea vale a Cataractei Vestice.

Toate clădirile din Rer sunt extrem de masive, cu fundaţii trainice, izolate împotriva frigului şi a precipitaţiilor. În timpul iernii, vântul de pe câmpii poate spulbera zăpada din oraş, însă atunci când viscoleşte şi troieneşte omătul, locuitorii nu curăţă străzile, deoarece nu au aşa ceva. Se folosesc de tunelele de piatră sau le lasă pe cele temporare să fie îngropate de nea. Doar acoperişurile caselor se ridică deasupra zăpezii, iar uşile-iernii pot fi prevăzute sub streşini sau chiar în acoperişuri cu nişte lucarne. Dezgheţul este anotimpul cel mai prost pe câmpiile acelea cu multe râuri. Atunci, tunelele se transformă într-o reţea de canalizare, iar spatiile dintre clădiri devin lacuri sau canale, pe care locuitorii Rerului se deplasează cu bărci, împingând cu vâslele micile sloiuri plutitoare. Şi, întotdeauna, peste praful verii, peste vălmăşagul de acoperişuri înzăpezite ale iernii sau peste inundaţiile primăverii veghează turnurile roşii, inima pustie şi indestructibilă a oraşului.

Am tras la un han teribil de scump, adăpostit la baza turnurilor. M-am deşteptat în zori, după multe coşmaruri, am plătit un preţ exorbitant pentru pat, dejun şi cele câteva indicaţii greşite asupra traseului pe care trebuia să-l urmez, şi am pornit pe jos să găsesc Otherhordul, o Cetăţuie străveche, nu departe de Rer. După nici cincizeci de metri de la han, m-am rătăcit. Menţinând turnurile înapoia mea şi uriaşul contur alb al Kargavului în dreapta, am părăsit oraşul prin sud, iar un copil de fermier întâlnit pe drum mi-a spus unde anume să cotesc spre Otherhord.

Am ajuns acolo la amiază. De fapt, la amiază am ajuns undeva, însă nu eram sigur unde anume. Era un codru sau o pădure deasă, totuşi, pădurile erau chiar mai îngrijite decât văzusem până atunci în ţara aceasta de pădurari harnici, iar poteca urca pe coasta dealului, pierzându-se printre copaci. După un timp, am observat la o mică distanţă în dreapta ei o colibă din lemn şi apoi o clădire mai mare, construită din buşteni, puţin mai departe, în stânga. De undeva dintr-acolo venea o aromă delicioasă de peşte fript.

Am pornit încet pe cărare, oarecum nesigur. Nu ştiam cum reacţionează handdarata faţă de turişti. De fapt, cunoşteam foarte puţine lucruri despre ei. Handdara este o religie lipsită de instituţii, de preoţi, de ierarhie, fără legăminte şi fără crez. Nici acum nu pot spune dacă are sau nu un Dumnezeu. Nu poate fi definită exact şi nici încadrată undeva. Singura ei manifestare permanentă o găseşti în Cetăţui, refugii, unde oamenii pot petrece o noapte sau toată viaţa. Nu aş fi vizitat locurile tainice ale acestui cult straniu şi intangibil dacă n-aş fi dorit să răspund întrebării lăsate nerezolvate de Investigatori: ce sunt Prezicătorii şi cu ce se ocupă ei?

De fapt, petrecusem mai multă vreme în Karhide decât Investigatorii, şi mă îndoiam că exista vreun adevăr în poveştile despre Prezicători şi profeţiile lor. Legendele despre oracole reprezintă un loc comun la toate rasele Omului. Prezic atât zeii cât şi spiritele, şi calculatoarele. Ambiguitatea oracolului sau probabilitatea statistică oferă portiţe de scăpare, iar contradicţiile sunt înlăturate de credinţă. Cu toate acestea, legendele merită cercetate. Nu convinsesem încă nici un karhidean de existenţa telepatiei, nu aveau să creadă în ea până n-o „vedeau" — exact poziţia mea în privinţa Prezicătorilor Handdarei.

Continuând pe potecă, mi-am dat seama că în negurile acelei păduri se întindea un sat, poate chiar un oraş, tot atât de haotic ca Rerul, dar rezervat, paşnic, rural. Deasupra acoperişurilor şi cărărilor atârnau crengi de hemmen, copacul cel mai răspândit pe Iarnă, un conifer rezistent, cu cetină groasă, stacojiu-palidă. Conurile lui acopereau potecile întretăiate, văzduhul era înmiresmat cu polen de hemmen şi toate casele erau construite din lemnul său închis la culoare. Mă oprisem după un timp, întrebându-mă la ce uşă să ciocănesc, când dintr-un desiş a apărut un individ care m-a salutat politicos.

— Căutaţi o locuinţă? s-a interesat el.

— Am venit cu o întrebare pentru Prezicători.

Hotărâsem să-i las să creadă, cel puţin la prima impresie, că eram karhidean. Aidoma Investigatorilor nu avusesem vreo dificultate în a mă confunda cu localnicii. Printre atâtea dialecte karhidish, accentul meu trecea neobservat iar anomaliile mele sexuale erau ascunse de straiele groase. Îmi lipseau coama deasă de păr fin şi ochii piezişi ai gethenianului tipic şi eram mai oacheş şi mai înalt decât cei mai mulţi, totuşi nu depăşeam zona variaţiilor normale. Barba îmi fusese epilată permanent înainte de a pleca din Ollul (pe atunci nu aflasem despre triburile „îmblănite" din Perunter, care nu au doar bărbi, ci şi păr pe tot corpul, ca terienii albi). Uneori eram întrebat cum îmi spărsesem nasul. Eu îl am turtit, nasul gethenianului e proeminent şi îngust, cu nări strâmte, adaptate respirării aerului îngheţat. Persoana de pe cărarea din Otherhord îmi privi uşor curioasă nasul şi răspunse:

— Atunci poate că doriţi să vorbiţi cu Urzitorul? Dacă n-a plecat cu sania de lemne, ar trebui să fie în luminiş. Sau preferaţi să discutaţi mai întâi cu un Celibatar?

— Nu ştiu exact. Sunt total ignorant.

Tânărul râse şi făcu o plecăciune:

— Mă simt onorat! rosti el. Trăiesc aici de trei ani, dar încă n-am dobândit destulă ignoranţă ca să merite s-o amintesc.

Era extrem de amuzat, totuşi se purta cu blândeţe, şi am reuşit să-mi amintesc suficiente fragmente din ştiinţa Handdara ca să-mi dau seama că mă lăudasem, ca şi cum aş fi venit la el şi i-aş fi zis: „Sunt foarte arătos…"

— Voiam să spun că nu ştiu nimic despre Prezicători…

— Demn de invidiat! comentă tânărul. Vai, trebuie să pângărim zăpada imaculată cu paşii noştri, pentru a ajunge undeva. Vă pot arăta drumul spre luminiş? Mă numesc Goss.

Era un prenume.

— Genry, am spus, abandonând „l"-ul. L-am urmat în penumbra friguroasă a pădurii. Cărarea îngustă cotea deseori şerpuind pe pantele dealului. Pe alocuri, în preajma ei sau mai departe, printre tulpinile masive de hemmeni, se ridicau căsuţele de culoarea copacilor. Totul era roşu şi castaniu, rece şi umed, nemişcat, înmiresmat, mohorât. Dinspre o locuinţă răzbătea slab şuierul dulce al unui flaut karhidish. Goss mergea la câţiva metri în faţa mea, sprinten şi uşor, cu graţia unei fete.

Deodată cămaşa lui albă sclipi orbitor. Am ieşit din umbră în bătaia razelor de soare, pe o pajişte largă şi verde.

La câţiva metri de noi o siluetă dreaptă şi nemişcată se profila pe fundalul ierbii înalte. Hiebul stacojiu şi cămaşa albă îi confereau aspectul unei încrustaţii din email strălucitor. La o sută de metri mai departe se zărea un alt personaj, în albastru şi alb. Acesta nu se clinti şi nici nu privi în direcţia noastră tot timpul cât am vorbit cu primul. Cei doi practicau Prezenţa, una din disciplinele Handdarei, similară unei transe. Atraşi de negative, handdarata o denumesc „ne-transă" — care duce la diminuarea eu-lui (sau la creşterea lui?) prin receptivitate şi conştientizare senzitivă extremă. Deşi tehnica respectivă este opusă majorităţii celor mistice, ea rămâne probabil o disciplină mistică, năzuind spre experienţa Universalului. Mă tem că nu pot defini cu precizie nici una dintre practicile handdarata.

Goss se adresă persoanei în stacojiu. Întrerupându-şi nemişcarea, aceasta ne privi. Când porni spre noi, m-am simţit copleşit. Cu tot soarele amiezii, radia o aură personală.

Era la fel de înalt ca mine, zvelt, cu o faţă luminoasă, deschisă şi frumoasă. Când privirile ni s-au întâlnit, am simţit brusc impulsul de a-i atrage atenţia, de a încerca să-i vorbesc telepatic, ceva ce nu făcusem niciodată de la sosirea pe Iarnă, şi nici nu aveam să fac deocamdată. Impulsul era mai puternic decât reţinerea. I-am vorbit în minte. Nici un răspuns. Nu se realizase un contact. Continua să mă privească atent. După încă o clipă, zâmbi şi rosti cu un glas blând, puţin ascuţit:

— Eşti Trimisul, nu-i aşa?

M-am bâlbâit şi am răspuns:

— Da.

— Eu mă numesc Faxe. Suntem onoraţi să te primim. Vei rămâne cu noi în Otherhord, o vreme?

— Cu plăcere. Aş dori să aflu mai multe despre obiceiul vostru de a Prezice. În schimb, v-aş putea spune câte ceva despre ceea ce sunt sau de unde vin…

— Orice doreşti, zâmbi Faxe. Sunt măgulit să ştiu că ai traversat Oceanul Spaţiului, adăugând apoi călătoriei tale o mie patru sute de kilometri şi traversarea Kargavului pentru a ajunge la noi.

— Otherhordul m-a atras datorită faimei oracolelor sale.

— Atunci poate că doreşti să ne urmăreşti prezicând? Sau ai o întrebare personală?

Ochii săi limpezi impuneau adevărul.

— Nu ştiu, am răspuns.

— Nusuth, zise el, nu contează. Poate că dacă vei rămâne o vreme, vei afla dacă ai sau nu o întrebare… Ştii probabil că Prezicătorii sunt capabili să se întâlnească cu toţii numai în anumite momente, deci oricum vei locui cu noi câteva zile.

Aşa am făcut, şi au fost zile plăcute. Nu exista un program fix, exceptând lucrul în comun, munca la câmp, grădinăritul, tăiatul lemnelor sau întreţinerea, la care oaspeţii ocazionali, cum eram eu, puteau fi solicitaţi de oricine avea nevoie de ajutor. Trecea şi o zi întreagă fără să vorbesc decât despre chestiuni de muncă. Discutam mai des cu tânărul Goss şi cu Faxe Urzitorul, a cărui personalitate extraordinară, limpede, dar foarte profundă, ca o fântână de apă curată, reprezenta o chintesenţă a caracterului locului. Uneori, serile, aveau loc reuniuni într-una sau alta din casele scunde, înconjurate de arbori. Se discuta, se bea bere şi câteodată se cânta muzica viguroasă din Karhide, simplă ca melodie, dar cu ritmuri complexe, întotdeauna improvizată. Într-o seară, dansară doi localnici, oameni bătrâni, cu părul alb şi membrele uscăţive, ale căror cute pornind din colţurile exterioare ale pleoapelor le ascundeau pe jumătate ochii negri. Dansul lor era lent, precis şi controlat. Fascina ochiul şi mintea. Începură să danseze cam pe la ora trei, după cină. Muzicanţii nu-i acompaniau tot timpul, cu excepţia toboşarului care nu se opri nici o clipă din ritmul lui cu schimbări subtile. Cei doi bătrâni continuau să danseze şi la ora şase, miezul nopţii, după cinci ore terriene. Era prima dată când asistam la fenomenul dothe - folosirea voluntară, sub control, a „energiei nervoase" cum o numim noi — iar după aceea am fost mai pregătit să cred istoriile despre Bătrânii Handdara.

Viaţa lor era introvertită, autonomă, imuabilă, saturată de acea „ignoranţă" unică, preţuită de handdarata, şi respectând regula inactivităţii sau a neamestecului. Regula aceea (exprimată în cuvântul nusuth, pe care trebuie să-l traduc drept „nu contează") este inima cultului şi nu pretind că am priceput-o. Totuşi, după o jumătate de lună petrecută în Otherhord, am început să înţeleg mai bine Karhide. Dedesubtul politicii, al festivităţilor şi pasiunilor acelei naţiuni se găsea un întuneric străvechi, pasiv, anarhic şi tăcut, întunericul fecund al Handdarei.

Iar din tăcerea aceea se înălţa, în mod inexplicabil, vocea Prezicătorului.

Tânărul Goss, care era fericit să-mi fie călăuză, îmi spusese că eventuala mea întrebare putea să aibă orice subiect şi orice formă de exprimare.

— Cu cât e mai restrictivă, cu atât răspunsul e mai exact, zisese el. Imprecizia naşte imprecizie. Şi, desigur, unele întrebări nu au răspunsuri.

— Ce se întâmplă dacă pun tocmai o astfel de întrebare? mă interesasem.

Era o replică aparent sofisticată, totuşi nu surprinzătoare. M-a intrigat însă răspunsul lui.

— Urzitorul o va refuza. Astfel de întrebări au distrus unele grupuri Prezicătoare.

— Le-au distrus?

— Nu cunoaşteţi istoria Lordului de Shorth, care i-a silit pe Prezicătorii din Cetăţuia Asen să răspundă întrebării: Care este scopul vieţii? Ei bine, s-a petrecut acum vreo două mii de ani. Prezicătorii au stat în întuneric şase zile şi şase nopţi. În cele din urmă, toţi Celibatarii au rămas în stare cataleptică. Nebunii au murit, Perversul l-a ucis pe Lordul de Shorth, zdrobindu-i capul cu o piatră, iar Urzitorul… Era un om numit Meshe.

— Întemeietorul cultului Yomesh?

— Da, încuviinţase Goss şi chicotise de parcă istoria fusese foarte amuzantă, dar nu ştiam dacă râsese de yomeshta sau de mine.

Hotărâsem să pun o întrebare al cărei răspuns putea fi „da" sau „nu" ca să evidenţiez măcar extinderea lui şi tipul de ambiguitate. Faxe îmi confirmase spusele lui Goss. Subiectul putea fi complet necunoscut Prezicătorilor. Puteam întreba dacă recoltele de hoolm aveau să fie bogate anul acesta în emisfera nordică a lui S, iar ei răspundeau, fără să fi ştiut măcar de existenţa planetei S. Aceasta părea să treacă fenomenul în categoria prorocirilor de pură şansă, alături de ghicitul în bobi şi de azvârlitul monedei. „Nici vorbă, răspunsese Faxe, câtuşi de puţin. Şansa nu-i deloc implicată. Dimpotrivă, întregul proces este exact opusul aleatoriului."

— Atunci, e vorba de citirea gândurilor.

— Nu, replicase Faxe, surâzând senin şi candid.

— Poate că o faceţi în mod inconştient.

— La ce bun? Dacă cel care punea întrebarea cunoştea răspunsul, n-ar fi plătit preţul pe care-l ceream.

Am ales o întrebare al cărei răspuns cu siguranţă nu-l cunoşteam. Doar scurgerea timpului putea dovedi dacă Prezicerea fusese sau nu corectă, doar dacă nu avea să fie, aşa cum mă aşteptam, una dintre acele admirabile prorociri profesionale, aplicabile oricărui rezultat. Subiectul nu era banal. Când aflasem că acţiunea putea fi periculoasă pentru cei nouă Prezicători din Otherhord, renunţasem la ideea de a-i întreba când avea să plouă sau alt fleac de genul ăsta. Preţul era mare pentru cel care întreba — două dintre rubinele mele intrară în visteria Cetăţuii — dar şi mai mare pentru cei care răspundeau şi, pe măsură ce am ajuns să-l cunosc pe Faxe, îmi venea tot mai greu să cred că era un şarlatan profesionist sau, mai rău, un şarlatan cinstit, care se autoînşela. Inteligenţa lui era la fel de dură, limpede şi cizelată ca şi rubinele mele. N-am îndrăznit să-i întind o cursă. L-am întrebat ceea ce doream cel mai mult să aflu.

În Onnetherhad — a 18-a zi a lunii — cei nouă s-au reunit într-o clădire mare, descuiată numai cu aceste ocazii: o sală înaltă, cu pardoseala din piatră rece, slab luminată de două ferestre înguste şi de focul din vatra adâncă din capăt. Ei stăteau în cerc, cu mantii şi glugi, siluete nemişcate, aidoma unor dolmene în sclipirea slabă a flăcărilor aflate la câţiva metri. Când am traversat sala şi am pătruns în cerc, Goss împreună cu alţi doi tineri localnici şi cu un medic din Domeniul cel mai apropiat priveau tăcuţi din scaunele de lângă cămin. Totul era foarte neprotocolar, totuşi tensionat. Una din glugi se înălţă când am pătruns printre ele, şi am zărit o faţă stranie, masivă, cu trăsături aspre, examinându-mă cu ochi insolenţi.

Faxe stătea cu picioarele încrucişate, nemişcat, dar încordat cu o energie ce se acumula în el şi care făcea ca glasul lui blând şi moale să detune aidoma unui trăsnet.

— Întreabă, rosti el.

Am păşit în interiorul cercului şi am pus întrebarea:

— Peste cinci ani de acum, va fi planeta Gethen membră a Ecumenului Lumilor Cunoscute?

Tăcere. Am rămas locului, nemişcat, în centrul unei plase de păianjen ţesută din tăcere.

— Se poate răspunde, şopti Urzitorul.

Urmă o destindere. Monoliţii cu glugi părură că se înmoaie şi se mişcară. Cel care mă privise atât de ciudat începu să-i şoptească ceva vecinului. Am părăsit cercul şi m-am alăturat celor de lângă şemineu.

Doi Prezicători rămăseseră retraşi, tăcuţi. Unul dintre ei înălţa din când în când mâna stângă şi lovea pardoseala uşor şi rapid, de zece-douăzeci de ori, apoi redevenea nemişcat. Până atunci nu-i mai văzusem. Ei erau Nebunii, îmi explicase Goss. Erau bolnavi mintal. Goss îi numise „împărţitorii timpului",, ceea ce ar fi putut însemna schizofrenici. Psihologii karhidish, deşi lipsiţi de avantajele telepatiei, fiind astfel asemănători unor chirurgi orbi, utilizau cu iscusinţă drogurile, hipnoza, şocurile locale, criogenia şi diverse terapii mentale. Am întrebat dacă cei doi psihopaţi nu puteau fi vindecaţi.

— Vindecaţi! exclamase Goss. L-aţi vindeca pe un cântăreţ de vocea lui?

Alţi cinci membri ai cercului erau localnici, din Otherhord, adepţi ai disciplinelor Prezenţei Handdara şi, de asemenea, mi-a explicat Goss, Celibatari — neacceptând o pereche în decursul perioadelor lor de potenţă sexuală. Unul din Celibatari trebuia să fie în kemmer în timpul Prezicerii. L-am putut distinge, deoarece învăţasem să desluşesc subtila aură sexuală, o anume strălucire care semnala prima fază a kemmerului.

Lângă el stătea Perversul.

— A venit din Spreve cu doctorul, mi-a spus Goss. Unele grupuri Prezicătoare determină în mod artificial perversiunea într-o persoană normală, injectând hormoni feminini sau masculini în zilele dinaintea unei şedinţe. Este mai bine să ai un pervers natural. El e dornic să vină. Îi place faima.

Goss folosise pronumele care desemnează un mascul-animal, nu pe acela pentru o fiinţă omenească aflată în rolul masculin al kemmerului. Părea uşor stânjenit. Karhidenii discută în mod liber problemele sexuale şi vorbesc despre kemmer atât cu respect cât şi cu plăcere, dar sunt reticenţi în privinţa perversiunilor — cel puţin faţă de mine. Prelungirea excesivă a perioadei kemmerului, cu un dezechilibru hormonal permanent spre mascul sau femelă, determină ceea ce ei denumesc perversiune. Nu este o raritate. Din punct de vedere fiziologic, trei sau patru la sută dintre adulţi pot fi perverşi sau anormali… adică normali, după standardele noastre. Ei nu sunt excluşi din societate, dar sunt toleraţi cu oarecare dispreţ, aşa cum se întâmplă cu homosexualii în multe societăţi bisexuale. În argoul karhidish sunt numiţi jumătate-morţi. Sunt sterpi.

După acea primă, lungă şi stranie privire spre mine, Perversul nu-l mai băgă în seamă decât pe cel de lângă el, kemmererul, a cărui sexualitate tot mai activă avea să fie în continuare stârnită şi, în cele din urmă, stimulată la completa capacitate sexuală feminină de către masculinitatea lui insistentă şi exagerată. Şuşotea întruna, aplecându-se către kemmerer, care răspundea scurt şi părea că tresare. Nici unul dintre ceilalţi nu vorbise de mult timp şi nu se auzea decât murmurul Perversului. Faxe îl privea nemişcat pe unul din Nebuni. Perversul îşi lăsă palma, iute şi uşor, pe mâna kemmererului. Acesta se feri brusc, cu teamă sau dezgust, şi se uită spre Faxe, parcă cerând ajutor. Urzitorul nu se clinti. Kemmererul rămase locului şi nu făcu nici o mişcare când Perversul îl atinse din nou. Unul dintre Nebuni înalţă capul şi hohoti prelung, fals şi răguşit:

— A-ha-ha-ha…

Faxe înălţă braţul. Imediat toate feţele din cerc se răsuciră către el, de parcă le strânsese privirile într-un mănunchi.

Era după-amiază când intrasem în sală şi începuse să plouă. Lumina cenuşie pierise repede din fantele ferestrelor de sub streşini. Acum, dungi albe se întindeau ca nişte spectrale vele oblice peste feţele celor nouă, raze ceţoase dinspre luna care răsărea peste pădure. Focul se stinsese de mult şi nu exista altă lumină decât dârele acelea estompate, târându-se peste cerc, dezvăluind un chip, o mână, o spinare neclintită. O vreme am zărit profilul lui Faxe, rigid ca o piatră albicioasă în pulberea difuză de raze lunare. Acestea continuau să se deplaseze şi ajunseră la o mogâldeaţă întunecată, kemmererul, cu capul plecat pe genunchi, cu mâinile încleştate pe pardoseală, cu trupul zgâlţâit de un tremur dublat de răpăitul palmelor Nebunului pe piatră, în beznă, de cealaltă parte a cercului. Erau conectaţi cu toţii, aidoma punctelor de susţinere ale unei pânze de păianjen. Fie că o doream sau nu, simţeam legătura aceea, comunicaţiile care goneau fără cuvinte, mute, prin Faxe, şi pe care acesta încerca să le ordoneze, să le controleze, pentru că el era centrul, Urzitorul. Lumina slabă se fragmentă şi dispăru, târându-se pe zidul estic.

Am încercat să evit contactul cu minţile Prezicătorilor. Mă tulbura mult tensiunea electrică şi tăcută, senzaţia de atragere spre înăuntru, de transformare într-un nod a structurii, a reţelei. A fost şi mai rău când am încercat să ridic o barieră. M-am simţit izolat şi m-am ghemuit în interiorul propriei mele minţi, obsedat de halucinaţiile vederii şi pipăitului, un vălmăşag de imagini şi idei nebuneşti, viziuni şi senzaţii neaşteptate, toate încărcate de sexualitate şi violent groteşti, un clocot roşu-negru de furie erotică. Eram înconjurat de hăuri căscându-se uriaşe, cu margini zdrenţuite, vaginuri, răni, guri ale iadului, mi-am pierdut echilibrul, cădeam… Dacă nu puteam alunga acest haos, urma să mă prăbuşesc cu adevărat, să înnebunesc şi să nu-l mai pot goni niciodată. Acţionau forţele empatice şi paraverbale, extrem de puternice şi nedesluşite, înălţându-se din perversiune şi frustrare sexuală, dintr-o nebunie care distorsionează timpul, şi dintr-o disciplină teribilă a totalei concentrări şi a temerii de realitatea imediată, aflată cu mult dincolo de puterile sau controlul meu. Şi totuşi erau controlate. Centrul continua să fie Faxe. Trecură ore şi secunde, razele lunii sclipeau pe alt perete, nu mai exista lumină, doar întuneric, iar în mijlocul lui era Faxe, Urzitorul, o femeie înveşmântată în lumină.

Lumina era argint, argintul era armură, o femeie în armură, cu o spadă. Lumina izbucni brusc, insuportabilă, înspăimântată şi îndurerată

— Da, da, da!

— Ha-ha-ha-ha, începu râsul răguşit al Nebunului, crescând mereu, tot mereu, într-un zbieret tremurător, care continuă întruna, mai mult decât ar fi putut ţipa orice glas, străbătând timpul. În întuneric se distingeau mişcări, se auzeau fâşâituri şi foşnete. Părea o reaşezare a epocilor străvechi, o retragere din faţa semnelor prevestitoare.

— Lumină, lumină, bubui o voce, în silabe vaste, o dată sau de nenumărate ori. Lumină! Buştean pe foc, acolo! Lumină!

Era doctorul din Spreve. Pătrunsese în cercul destrămat şi îngenunchease lângă Nebuni. Fiind cei mai fragili, aveau rolul unor siguranţe electrice. Amândoi zăceau ghemuiţi pe pardoseală. Kemmererul stătea cu capul pe genunchii lui Faxe, răsuflând spasmodic, continuând să tremure. Indiferent, Urzitorul îi mângâia părul cu blândeţe. Perversul se afla singur într-un colţ, posomorât şi abătut. Şedinţa luase sfârşit, timpul se scurgea ca de obicei, reţeaua de putere se destrămase în umilinţă şi oboseală. Unde era răspunsul meu, oracolul, profeţia ambiguă?

Am îngenuncheat lângă Faxe. Mă privi cu ochii săi limpezi şi în clipa aceea l-am văzut aşa cum îl zărisem în întuneric. O femeie cu platoşă de lumină şi arzând într-un foc, strigând:

Glasul lui blând întrerupse viziunea.

— Ţi-ai primit răspunsul?

— l-am primit, Urzitorule.

Într-adevăr, îl primisem. Da, peste cinci ani, Gethen urma să fie membră a Ecumenului. Fără ghicitori, fără echivocuri. Chiar atunci am fost conştient de nuanţa răspunsului. Nu fusese o profeţie, ci o constatare. Nu-mi puteam ocoli propria siguranţă: răspunsul era corect. Deţinea limpezimea esenţială a unei intuiţii.

Aveam nave NAFAL, transmisie instantanee şi comunicare telepatică, dar încă nu îmblânzisem intuiţiile pentru a fi valorificate. Pentru aşa ceva trebuia să venim pe Gethen.

— Eu am rolul unui filament, mi-a spus Faxe la o zi sau două după Prezicere. Energia creşte, creste mereu în noi, trimisă iarăşi şi iarăşi înapoi, redublând de fiecare dată impulsul, până ce străpunge, şi lumina este în mine, în jurul meu, eu sunt lumina… Cândva, Bătrânul din Cetăţuia Arbin a spus că dacă Urzitorul ar putea fi pus în vid în momentul răspunsului, el ar continua să ardă ani de zile. Asta cred yomeshta despre Meshe: că a văzut limpede trecutul şi viitorul, nu doar în clipa aceea, ci toată viata lui de după întrebarea lui Shorth. Este greu de crezut. Mă îndoiesc că un om ar fi putut s-o îndure. Dar nu contează…

Nusuth, negativul omniprezent şi ambiguu al Handdarei.

Ne plimbam împreună, şi Faxe mă privi. Faţa lui, una dintre cele mai frumoase feţe omeneşti pe care le văzusem vreodată, părea dură şi delicată, ca piatra cioplită.

— În întuneric, a spus el, am fost zece, nu nouă. Lângă noi a apărut un străin.

— Da, eu am fost. Nu ne-am putut apăra împotriva ta. Eşti un ascultător, Faxe, un empat înnăscut şi probabil un puternic telepat natural. Din acest motiv eşti Urzitorul, cel care poate prelua tensiunile şi răspunsurile grupului, canalizându-le într-o structură care se autodezvoltă, până ce încordarea o sfarmă şi-ţi poţi lua răspunsul.

Mă asculta, interesat şi serios.

— E ciudat să aflu tainele ordinului meu din exterior, prin ochii tăi. Le-am privit numai dinăuntru, ca discipol.

— Dacă îmi permiţi… dacă vrei, Faxe, aş dori să comunic cu tine prin graiul minţii.

Acum, aveam certitudinea că era un telepat natural, acceptul lui şi puţină practică puteau duce la coborârea barierei sale instinctive.

— Când vei face asta, voi auzi ce gândesc alţii?

— Nu, nu. În nici un caz mai mult decât o faci deja, ca empat. Graiul minţii este o comunicare emisă şi receptată în mod voluntar.

— Atunci de ce nu vorbiţi cu glas tare?

— Vorbind, poţi ascunde adevărul.

— Şi cu graiul minţii nu se poate?

— Nu în mod intenţionat.

Faxe reflectă o vreme.

— Pare o disciplină care trebuie să trezească interesul regilor, al politicienilor, al oamenilor de afaceri…

— Oamenii de afaceri au luptat împotriva utilizării telepatiei, atunci când s-a descoperit că este un talent ce poate fi deprins. Au interzis-o decenii întregi.

— Şi regii? zâmbi Faxe.

— Noi nu mai avem regi.

— Da. Înţeleg… Îţi mulţumesc, Genry. Totuşi meseria mea nu este învăţarea, ci ne-învăţarea. Şi aş prefera să nu deprind încă o artă ce poate transforma complet lumea.

— Conform prezicerii tale, planeta aceasta se va schimba în cel mult cinci ani.

— Iar eu mă voi schimba o dată cu ea, Genry. Deşi nu doresc asta.

Ploua. Burniţa statornică a verii getheniene. Mergeam pe sub arborii hernmen, pe, coastele de deasupra Cetăţuii, unde nu existau poteci. Lumina pătrundea cenuşie printre ramuri negre şi stropi limpezi picurau din cetina stacojie. Aerul era rece, totuşi plăcut şi plin de sunetele ploii.

— Faxe, spune-mi ceva. Voi, handdarata, aveţi un dar după care râvnesc oameni de pe toate planetele. Puteţi prezice viitorul. Cu toate acestea, trăiţi ca şi noi… se pare că n-ar conta…

— Ce să conteze, Genry?

— Uite ce… De pildă, rivalitatea aceasta dintre Karhide şi Orgoreyn, disputa legată de Valea Sinoth… Înţeleg că, în ultimele săptămâni, prestigiul Karhidei a fost ştirbit. De ce regele Argaven nu-şi consultă Prezicătorii, întrebându-i cum să procedeze sau pe care membru al Kyorremyei să-l numească prim-ministru… sau aşa ceva?

— Întrebările sunt greu de pus.

— Nu înţeleg de ce. Ar putea întreba pur şi simplu: „Cine mă va sluji mai bine ca prim-ministru?"

— Este adevărat. Însă el nu ştie ce înseamnă a-l sluji mai bine. Poate însemna că alesul va ceda valea Orgoreynului sau va pleca în exil, sau îl va asasina pe rege. Ar putea însemna multe lucruri la care nu s-ar aştepta sau pe care nu le-ar accepta.

— Va trebui să-şi formuleze întrebarea foarte precis.

— Da. Apoi, vezi tu, vor fi multe întrebări. Până şi regele trebuie să plătească preţul.

— I-aţi cere mult?

— Foarte mult, răspunse senin Faxe. După cum ştii, preţul e proporţional cu ceea ce îşi permite solicitantul. De fapt, regii au venit la Prezicători, dar nu foarte des…

— Şi dacă unul dintre Prezicători este el însuşi un om puternic?

— Locuitorii Cetăţuii n-au ranguri sau poziţii sociale. Eu pot fi trimis în Erhenrang, la Kyorremy. Ei bine, dacă mă duc, îmi recapăt poziţia şi umbra, dar nu voi mai prezice. Dacă aş avea o întrebare pe când aş fi în Kyorremy, aş merge în Cetăţuia Orgny de-acolo, aş plăti preţul cuvenit şi aş obţine răspunsul. Dar noi, handdarata, nu vrem răspunsuri. Sunt greu de ocolit, totuşi încercăm s-o facem.

— Nu cred că pricep.

— Noi venim aici, în Cetăţui, mai ales pentru a afla ce întrebări să nu punem.

— Dar rolul vostru este de a răspunde!

— Genry, n-ai înţeles încă de ce am perfecţionat şi de ce practicăm Prezicerea?

— Nu…

— Pentru a demonstra că este perfect inutil să cunoşti răspunsul la o întrebare greşită.

Am reflectat la cuvintele lui în timp ce ne plimbam împreună prin ploaie, sub ramurile întunecate ale pădurii Otherhord. Sub gluga albă, faţa lui Faxe era obosită şi liniştită, lipsită de lumină. Totuşi continua să mă impresioneze. Când se uita la mine cu ochii săi limpezi, blânzi şi candizi, sosea dintr-o tradiţie veche de treisprezece mii de ani, dintr-un mod de a gândi şi a trăi atât de străvechi, atât de bine stabilit, integral şi coerent, încât oferea unei fiinţe umane siguranţa infailibilă şi perfecţiunea unui animal sălbatic. Părea o creatură stranie, care mă privea din eternul ei prezent.

— Necunoscutul, rosti vocea lui blândă, neprevăzutul, nedoveditul — pe ele se bazează viaţa. Ignoranţa este fundamentul gândirii. Absenţa dovezii e fundamentul acţiunii. Dacă s-ar dovedi că nu există Dumnezeu, n-ar exista religie. Nici Handdara, nici Yomesh, nici Zeii Vetrei, nimic. Deşi, chiar dacă s-ar dovedi că Dumnezeu există, religia tot n-ar fi… Spune-mi, Genry, ce se cunoaşte? Ce este sigur, previzibil, inevitabil… unicul lucru cert pe care-l ştii din viitorul tău şi al meu?

— Că vom muri.

— Exact. Nu există decât o singură întrebare la care se poate răspunde, iar noi cunoaştem deja răspunsul… Unicul lucru care face viaţa posibilă este nesiguranţa permanentă şi intolerabilă, în nici un caz cunoaşterea viitorului.