Mâna stângă a întunericului

13 Ferma

ALARMAT de apariţia neaşteptată a lui Estraven, de faptul că era la curent cu afacerile mele şi de frenezia avertismentelor sale, am oprit un taxi şi m-am dus direct la insula lui Obsle. Intenţionam să-l întreb de unde ştia atâtea Estraven şi de ce apăruse brusc din neant, zorindu-mă să fac exact contrariul a ceea ce mă sfătuise Obsle cu o zi înainte. Comensualul nu era acasă. Portarul nu ştia unde plecase sau când urma să se întoarcă. Am plecat spre locuinţa lui Yegey, dar n-am avut mai mult noroc. Ningea abundent — cea mai masivă cădere de zăpadă din toamna aceea — şi şoferul a refuzat să mă ducă mai departe de casa lui Shusgis, deoarece nu avea lanţuri pe roţi. N-am reuşit să-i găsesc nici la telefon pe Obsle, Yegey sau Slose.

La prânz, Shusgis mi-a explicat: începuse o ceremonie Yomesh, Sărbătoarea Sfinţilor şi Purtătorilor Tronului, şi oficialii Comensualităţii trebuiau să fie la temple. Îmi făcu o analiză destul de pătrunzătoare a comportării lui Estraven: un individ cândva puternic, acum căzut în dizgraţie, care se agaţă de orice ocazie de a influenţa persoane sau evenimente, tot mai puţin logic, tot mai disperat, pe măsură ce timpul trece şi el îşi dă seama că se afundă în anonimatul celor nevolnici. Am fost de acord că aşa s-ar fi putut explica maniera ciudată, aproape agitată a lui Estraven. Tulburarea lui mă molipsise şi pe mine. M-am simţit oarecum neliniştit pe toată durata mesei lungi şi îmbelşugate. Shusgis vorbea întruna, cu mine ori cu numeroşii servitori, consilieri şi linguşitori care veneau la masa lui. Niciodată nu-l cunoscusem atât de guraliv şi jovial. Când prânzul luă sfârşit, era prea târziu ca să mai plec undeva, iar după spusele lui Shusgis, Sărbătoarea avea să-i reţină pe Comensuali până după miezul nopţii. Am decis să renunţ la cină şi m-am culcat devreme. Cândva între miezul nopţii şi zori, am fost trezit de necunoscuţi, care m-au înştiinţat că sunt arestat şi dus sub pază armată la închisoarea Kundershaden.

Kundershaden era una dintre puţinele clădiri foarte vechi rămase în Mishnory. O remarcasem de fiecare dată când trecusem prin oraş: o construcţie lungă şi sumbră, cu multe turnuri, distingându-se printre edificiile Comensuale, masive şi sidefii. Arăta exact ca o închisoare. Nu constituia doar o faţadă, care ascundea altceva, şi nici o poreclă, ci o realitate extrem de concretă a ceea ce semnifica cuvântul „închisoare".

Paznicii voinici m-au îmbrâncit pe coridoare-şi m-au lăsat singur într-o odăiţă foarte murdară, puternic luminată. După câteva minute, au apărut alţi temniceri, escortând un bărbat tras la faţă, cu un aer autoritar. El le-a făcut semn să plece, oprind numai doi. L-am întrebat dacă avea să mi se permită să comunic cu Comensualul Obsle.

— Comensualul ştie că ai fost arestat.

— Ştie? am repetat prosteşte.

— Evident, superiorii mei acţionează pe baza ordinelor primite de la Cei Treizeci-şi-Trei… Acum vom începe interogatoriul.

Gardienii mi-au prins braţele. M-am zbătut, protestând:

— Sunt de acord să răspund la orice întrebare, nu-i nevoie de violenţă!

Bărbatul tras la faţă nu mă băgă în seamă şi chemă încă un paznic. Cei trei m-au legat pe o masă rabatabila, m-au dezbrăcat şi m-au injectat, probabil cu un ser al Adevărului.

Nu ştiu cât a durat interogatoriul sau la ce s-a referit, deoarece, fiind permanent drogat, nu mi-a rămas nici un fel de amintire. Când am redevenit conştient, nu ştiam cât timp fusesem ţinut în Kundershaden. Patru sau cinci zile, judecând după starea mea fizică, dar nu eram sigur. O vreme n-am ştiut ce zi era, nici măcar ce lună, şi abia treptat am reuşit să înţeleg ce se găsea în jurul meu.

Mă aflam într-o luntre de uscat asemănătoare celei care mă purtase peste Kargav, în Rer, însă acum nu mai stăteam în cabină, ci în furgon, împreună cu alţi douăzeci-treizeci de oameni. Era greu de spus, pentru că nu existau ferestre şi lumina pătrundea doar printr-o fantă din uşă, acoperită cu patru rânduri de plasă metalică. Atunci când mi-am recăpătat cunoştinţa, călătoream de multă vreme, deoarece locul fiecărui pasager era oarecum stabilit, iar mirosul de fecale, vomă şi sudoare atinsese punctul de saturaţie. Nimeni nu părea să cunoască pe altcineva. Nimeni nu ştia unde eram duşi. Se discuta puţin. Pentru a doua oară eram închis în beznă cu orgota, tăcuţi şi lipsiţi de speranţe, înţelegeam acum avertismentul primit în prima mea noapte în această ţară. Ignorasem beciul cel negru şi pornisem să caut realitatea Orgoreynului deasupra solului, la lumina zilei. Nu era de mirare că nimic nu mi se păruse real.

Aveam senzaţia că ne îndreptăm spre est şi n-am putut scăpa de impresia aceea nici când a devenit clar că direcţia noastră era vestul, pătrunzând tot mai adânc în Orgoreyn.

Orientarea magnetică şi celelalte simţuri direcţionale interne sunt complet date peste cap pe alte planete. Când intelectul nu doreşte sau nu poate compensa aceste erori, rezultatul este o dezorientare generală, senzaţia că totul, literal vorbind, se dezagregă.

În noaptea aceea, unul dintre deţinuţi muri. Fusese lovit în abdomen cu o bâtă sau cu picioarele, şi a murit, sângerând pe anus şi pe gură. Nimeni nu i-a sărit în ajutor. Nu aveau ce-i face. Cu câteva ore în urmă, ni se adusese un recipient de plastic plin cu apă, care se terminase de mult. Din întâmplare, mortul stătuse chiar în dreapta mea şi i-am luat capul pe genunchi pentru a-l ajuta să respire. Aşa a şi murit. Eram goi cu toţii, dar după aceea i-am purtat sângele drept acoperământ pe picioare, pe coapse şi pe mâini, un veşmânt uscat, scorţos şi stacojiu care nu ne ţinea de cald.

Noaptea se făcu frig şi trebui să ne strângem laolaltă, ca să ne încălzim. Pentru că nu ne putea oferi căldură, cadavrul a fost împins în afara grupului — exclus. Restul ne-am înghesuit unul într-altul, clătinându-ne şi legănându-ne într-o singură mişcare, toată noaptea. Bezna era absolută în cutia noastră metalică. Ne aflam pe un drum de ţară şi nu ne urma nici un alt vehicul. Chiar lipindu-mi chipul de plasa din sârmă, nu puteam zări afară decât întuneric şi forme vagi acoperite de ninsoare.

Ninsoare; zăpadă proaspăt ninsă; zăpadă ninsă de mult; zăpadă înmuiată de ploaie; zăpadă îngheţată… Orgota şi karhidish au câte un cuvânt pentru fiecare. În karhidish (pe care o cunosc mai bine), am numărat şaizeci şi doi de termeni pentru diversele tipuri, stări, vechimi şi calităţi ale zăpezii. Există o serie de cuvinte pentru varietăţile de ninsoare şi o alta pentru gheaţă, vreo douăzeci de cuvinte definesc domeniul temperaturilor, intensitatea vântului şi tipul de precipitaţii, toate laolaltă. În noaptea aceea, am încercat mental să alcătuiesc liste ale acestor termeni. De fiecare dată când îmi aminteam unul, repetam literele introducându-l pe cel nou la locul lui, în ordine alfabetică.

Luntrea s-a oprit după revărsatul zorilor. Prin fanta uşii, oamenii au început să strige că murise cineva şi trebuia scos cadavrul. Rând pe rând, am răcnit cu toţii. Am izbit cu pumnii în pereţi şi în uşă, stârnind un vacarm atât de îngrozitor în duba metalica, încât noi înşine nu-l puteam suporta. N-a apărut nimeni. Vehiculul a rămas nemişcat câteva ore. În cele din urmă, s-au auzit voci, luntrea s-a înclinat, derapând pe un petic de gheaţă, şi a pornit iarăşi. Privind afară, am văzut că era o dimineaţă însorită şi treceam printre dealuri împădurite.

Am continuat aşa trei zile şi patru nopţi — socotind-o şi pe aceea în care mă trezisem. Nu ne-am oprit la punctele de control şi cred că n-am traversat nici un fel de aşezare. Ruta era neregulată, de parcă ne furişam. Poposeam pentru schimbarea şoferilor şi încărcarea acumulatorilor. Existau însă şi alte staţionări, îndelungate, din motive ce nu puteau fi desluşite dinăuntru. Două zile am rămas locului, de la amiază până la căderea întunericului, ca un camion abandonat, pornind doar când era noapte deplină. O dată pe zi, în jurul amiezii, printr-o trapă din uşă primeam un recipient mare cu apă.

Numărând şi cadavrul, eram douăzeci şi şase, de două ori treisprezece. Gethenienii folosesc adesea numerele treisprezece, douăzeci şi sase, cincizeci şi doi, fără îndoială datorită ciclului lunar de 26 de zile ce formează luna lor invariabilă şi le aproximează ciclul sexual. Mortul fusese rezemat de uşile metalice care alcătuiau peretele din spate al cutiei noastre, unde era cel mai rece. Ceilalţi stăteam în picioare, aşezaţi sau întinşi, fiecare la locul său, în teritoriul său, în Domeniul său, până se înnopta. Atunci, gerul era atât de cumplit încât, încetul cu încetul, ne strângeam laolaltă şi ne contopeam într-o unică entitate care ocupa un singur spaţiu, caldă în mijloc şi rece pe margini.

Exista însă bunătate. Eu şi alţi câţiva, un bătrân şi un individ care tuşea rău, am fost identificaţi ca fiind cei mai puţin rezistenţi la frig şi, în fiecare noapte, noi constituiam mijlocul grupului, entitatea de douăzeci şi cinci, unde era cald. Nu luptasem pentru locul cel călduţ, pur şi simplu ne regăseam acolo, noapte de noapte.

Mi se pare tulburătoare bunătatea aceasta pe care fiinţele omeneşti n-o pierd. Tulburătoare, pentru că este tot ce mai rămâne când ne pomenim goi, în întuneric şi frig. Noi, care suntem atât de bogaţi, atât de plini de forţă, sfârşim prin a nu mai avea altceva de oferit.

În ciuda apropierii din timpul nopţilor, rămâneam distanţi între noi. Unii erau ameţiţi de sedative, alţii erau pur şi simplu înapoiaţi mental sau prezentau probleme de adaptabilitate. Toţi fuseseră maltrataţi şi acum erau speriaţi. Părea totuşi ciudat că din cei douăzeci şi cinci, nici unul nu se adresase celorlalţi din grup, nici măcar pentru a-i blestema. Exista bunătate şi răbdare, dar în tăcere, întotdeauna în tăcere. Strânşi laolaltă în bezna stătută a fragilităţii noastre comune, ne atingeam mereu, ne hurducăiam laolaltă, cădeam unul peste altul, ne respiram răsuflările contopite, aţâţam căldura trupurilor noastre aşa cum se aţâţă focul — însă rămâneam străini. N-am aflat niciodată numele vreunui om din dubă.

Într-o zi, cred că a treia, când ne-am oprit mai multe ore şi m-am întrebat dacă nu cumva fusesem abandonaţi să putrezim într-un pustiu, unul dintre ei a început să-mi vorbească. Era o istorie lungă despre o moară din sudul Orgoreynului, unde muncise şi avusese necazuri cu un supraveghetor. Vorbea întruna, cu un glas blând şi scăzut, şi-mi atingea des mâna, parcă pentru a se asigura că eram atent. Soarele cobora în vest şi, pe când stăteam nemişcaţi în drum, o rază a pătruns prin fanta uşii. Brusc, am putut vedea până în fundul dubei. Am zărit o faţă murdară, drăguţă, prostuţă şi obosită, care mă privea în timp ce vorbea, zâmbind cu timiditate şi căutând o consolare. Tânărul orgota era în kemmer şi fusese atras de mine. Singura dată când vreunul dintre ei îmi ceruse ceva, iar eu nu-i puteam oferi ceea ce dorea. M-am sculat şi m-am apropiat de ferestruică, prefăcându-mă că voiam o gură de aer proaspăt şi că privesc afară. N-am revenit la locul meu decât după multă vreme.

În noaptea aceea, furgonul urcă pante lungi, apoi coborî şi urcă iarăşi. La răstimpuri, se oprea în mod inexplicabil. La fiecare oprire, o tăcere îngheţată, neştirbită se întindea dincolo de pereţii metalici ai temniţei noastre, tăcerea pustiurilor uriaşe, a înălţimilor. Noul meu tovarăş rămăsese lângă mine şi continua să încerce să mă atingă. M-am ridicat din nou şi mi-am apăsat faţa de plasa ferestruicii, respirând aerul curat ce-mi tăia gâtlejul şi plămânii ca o lamă. În scurt timp, mâinile lipite de uşa metalică îmi amorţiseră. În cele din urmă, mi-am dat seama că erau, sau aveau să fie în curând, degradate. Răsuflarea mea crease o pante de gheaţă între buze şi plasă. A trebuit s-o rup cu degetele, înainte de a mă putea desprinde. Când m-am ghemuit printre ceilalţi, am început să dârdâi de frig aşa cum n-o făcusem niciodată, scuturându-mă în spasme sfâşietoare, aidoma unor convulsii provocate de febră. Duba porni. Zgomotul şi mişcarea creau o iluzie de căldură, destrămând liniştea aceea absolută, glacială, totuşi îmi era prea frig ca să mai pot adormi peste noapte. Bănuiam că ne aflam la o altitudine destul de ridicată, dar era greu de spus. Răsuflarea, bătăile inimii şi nivelul de energie nu sunt indicatori pe care să te poţi bizui, mai cu seamă în circumstanţele respective.

După cum am aflat ulterior, în noaptea aceea traversaserăm Sembensyenii, ale căror trecători sunt la peste trei mii de metri înălţime.

Foamea nu mă chinuia prea tare. Ultima masă pe care mi-o aminteam era prânzul lung şi săţios din casa lui Shusgis. Pesemne că mă hrăniseră în Kundershaden, însă nu ţineam minte nimic. Existenţa în această cutie metalică părea să excludă problema mâncatului, şi nu mă gândeam des la hrană. Pe de altă parte, setea constituia una dintre condiţiile permanente ale vieţii. O dată pe zi, trapa uşii din spate, special prevăzută pentru aşa ceva, era deblocată, unul dintre noi scotea recipientul, care revenea plin înăuntru, însoţit de o pală scurtă de aer îngheţat. Nu exista nici o modalitate de împărţire a apei. Recipientul trecea din mână în mână şi fiecare apuca să soarbă trei-patru înghiţituri, înainte de a-i fi luat din faţă. Nici unul dintre noi nu încercase să distribuie apa în mod egal sau să asigure disciplina. Nici unul nu intervenise să oprească apă pentru cel care tuşea şi care acum avea febră. Eu propusesem o dată, cei din jurul meu încuviinţaseră din cap, dar nu se făcuse nimic. Apa se împărţea aproximativ egal — nimeni nu încerca să bea mai mult decât îi era porţia — şi dispărea în câteva minute. O dată, ultimii trei, rezemaţi de peretele dinspre cabină, nu căpătară nimic, recipientul golindu-se mai devreme. În ziua următoare, doi dintre ei au solicitat să fie primii şi au fost lăsaţi. Al treilea zăcea ghemuit în colţul lui, fără să se clintească, şi nimeni nu se preocupă să-i dea raţia. De ce n-am încercat s-o fac eu? Nu ştiu. Era a patra zi în dubă. Dacă mi-ar fi trecut rândul, nu sunt sigur că m-aş fi străduit să-mi obţin tainul. Eram conştient de setea şi suferinţa fiecăruia, ale bolnavului şi ale celorlalţi, tot aşa cum le simţeam şi pe ale mele. Nu puteam face nimic pentru a curma aceste chinuri şi de aceea le acceptam ca toată lumea, netulburat.

Ştiu că oamenii se pot comporta extrem de diferit în aceleaşi circumstanţe. Aceştia erau orgota, un popor educat de la naştere în disciplina oarbă a cooperării, docilităţii şi supunerii faţa de scopul colectiv, decis la un nivel superior. Atributele independenţei şi deciziei le fuseseră atenuate. Fără vreo predispoziţie la mânie, alcătuiau un întreg din care făceam şi eu parte, toţi o simţeam şi reprezenta un refugiu şi o reală alinare în noapte — acea unitate a grupului strâns laolaltă, fiecare trăgând viaţă de la ceilalţi. Cu toate acestea, întregul nu avea un purtător de cuvânt, era pasiv şi lipsit de conducător.

Oamenii cu voinţa mai călită s-ar fi descurcat mult mai bine, ar fi discutat între ei, ar fi împărţit apa în mod echitabil, l-ar fi ajutat pe bolnav şi ar fi fost mai curajoşi. Nu ştiu… Ştiu doar ce se întâmpla înăuntrul dubei.

În a cincea dimineaţă, dacă numărasem corect, la scurt timp după ce mă trezisem, luntrea s-a oprit. De afară am auzit glasuri şi strigăte îndepărtate. Uşile dubei au fost descuiate şi deschise larg.

Ne-am târât pe rând până la capătul deschis al cutiei metalice, unii în patru labe, şi am sărit sau ne-am prăbuşit pe sol. Mai exact, douăzeci şi patru dintre noi. Doi morţi, cadavrul cel vechi şi unul nou, cel care de două zile nu-şi băuse porţia de apă, au fost traşi afară.

Era frig, atât de frig şi atât de orbitor din cauza reflexiei soarelui pe neaua imaculată, încât ne venea foarte greu să părăsim adăpostul fetid al furgonului, şi unii dintre noi am izbucnit în lacrimi. Am rămas laolaltă lângă luntre, goi şi mirosind urât — micuţa noastră entitate nocturnă expusă luminii dureroase a zilei. Ne-au încolonat şi ne-au condus către o clădire aflată la câteva sute de metri. Pereţii din metal şi acoperişul troienit, întinderea de omăt din jur, uriaşul lanţ muntos de sub soarele care urca pe boltă, cerul imens — toate păreau că vibrează şi scânteiază datorită excesului de lumină.

Ne-am aliniat pentru a ne spăla într-un jgheab mare dintr-o baracă improvizată. Primul lucru a fost să bem apa de spălat. După aceea, am fost duşi în clădirea principală, unde ni s-au distribuit maieuri, cămăşi gri de flanelă, izmene, jambiere şi pâslari. Un paznic ne-a bifat numele pe o listă şi am intrat în sala de mese. Acolo, împreună cu vreo sută de indivizi, îmbrăcaţi tot în cenuşiu, ne-am aşezat la mesele ţintuite în podea şi am căpătat dejunul: terci de cereale şi bere. Apoi, atât deţinuţii noi cât şi cei vechi au fost împărţiţi în grupuri de câte doisprezece. Echipa mea a fost dusă la un joagăr, aflat la câteva sute de metri înapoia clădirii principale, în apropierea gardului. Dincolo de acesta, nu departe, începea o pădure ce acoperea dealurile care ondulau spre nord cât vedeai cu ochii. Sub conducerea unui gardian, luam scândurile de la joagăr şi le stivuiam într-o magazie uriaşă, unde erau depozitate iarna.

După zilele petrecute în dubă, nu ne era uşor să umblăm, să ne aplecăm şi să ridicăm greutăţi. Nu ni se permitea să stăm degeaba, dar nici nu ne zoreau. La mijlocul zilei, ni s-a adus câte o cană de orsh, o fiertură nefermentată. Înainte de apus, am revenit în barăci şi am căpătat cina: păsat de legume şi bere. Seara am fost zăvorâţi în dormitor, care era iluminat toată noaptea. Am dormit pe priciuri late de un metru şi jumătate, orânduite pe două nivele de-a lungul pereţilor. Deţinuţii mai vechi s-au repezit la cele de sus, locurile cele mai bune, datorită aerului cald care se ridica. Fiecare dintre noi căpătasem un sac de dormit gros şi grosolan, mirosind a sudoarea trupurilor trecute prin el, dar bine izolat şi călduros. Neplăcută pentru mine era lungimea lui. Pe un gethenian mijlociu îl acoperea până peste cap, dar nu şi pe mine. Şi nici pe prici nu mă puteam întinde complet.

Locul se numea Ferma Trei pentru Voluntari şi Reabilitare, a Comensualităţii Pulefen, Districtul Treizeci, care se situa în nord-vestul extrem al zonei locuibile din Orgoreyn, mărginită de munţii Sembensyen, de râul Esagel şi de coastă. În regiune nu existau aşezări mari şi populaţia era risipită. Oraşul cel mai apropiat de noi se numea Turuf şi se afla la câţiva kilometri spre sud-vest, dar nu l-am văzut niciodată. Ferma se întindea la marginea unui vast ţinut împădurit: Tarrenpeth. Prea nordică pentru copacii mari — hemmen, serem, sau vate negru — pădurea se compunea dintr-un singur soi de arbori, un conifer scund şi noduros, nu mai înalt de patru metri, cu cetina sură, denumit thore. Deşi pe Iarnă numărul speciilor băştinaşe, plante sau animale, este neobişnuit de mic, indivizii unei specii sunt foarte mulţi. Există mii de kilometri pătraţi acoperiţi numai de thore. Pe această planetă, până şi cele mai sălbatice locuri sunt atent îngrijite şi, cu toate că pădurea era exploatată de secole, în ea nu existau locuri pustii, pante erodate sau luminişuri presărate de cioturi. Se părea că toţi copacii erau inventariaţi, iar de la joagărul nostru nu se risipea nici măcar un fir de rumeguş. Ferma avea şi o făbricuţă, iar când vremea nu le permitea tăietorilor să plece la lucru, munceam acolo, prelucrând aşchii, scoarţă şi talas, tratându-le şi comprimându-le în diferite forme şi extrăgând din cetina uscată o răşină utilizată la materialele plastice.

Se muncea serios, fără să fim exploataţi. Dacă ne-ar fi dat ceva mai multă mâncare şi haine mai bune, ar fi fost aproape plăcut, însă foamea şi frigul continue nu ne mai permiteau să avem satisfacţii. Paznicii nu dădeau dovadă decât rareori de severitate şi niciodată de cruzime. În general erau indiferenţi, şleampăţi, greoi şi, pentru mine cel puţin, efeminaţi — dar nu în sensul delicateţii. sau al altor atribute feminine, ci dimpotrivă, aveau o corpolenţă inertă şi nepăsătoare, un soi de bovinitate. Între tovarăşii mei de dormitor, încercam, pentru prima dată pe Iarnă, senzaţia de a fi un bărbat printre femei sau printre eunuci. Deţinuţii aveau aceeaşi trupeşenie şi indolenţă. Îmi venea greu să-i deosebesc între ei. Nivelul emoţional părea întotdeauna coborât, iar discuţiile banale. La început, am considerat că apatia şi nivelarea se datorau lipsei de hrană, căldură şi libertate, dar în curând am descoperit că motivul era mult mai simplu: drogurile ce li se dădeau pentru a nu intra în kemmer.

Ştiusem că existau medicamente care puteau reduce sau elimina practic faza potentă a ciclului sexual gethenian. Se utilizau când anumite condiţii, sănătatea sau moralitatea dictau abstinenta. În felul acesta, una sau mai multe perioade kemmer puteau fi omise fără efecte negative. Folosirea voluntară a unor asemenea droguri era obişnuită şi acceptată. Nu mă gândisem că puteau fi administrate unor persoane care n-o doreau.

Existau motive întemeiate. Un deţinut în kemmer constituia un element perturbator în echipa lui de lucru. Dacă ar fi fost scutit de muncă, ce s-ar fi putut face cu el — mai ales dacă nici un altul nu intra în kemmer în aceeaşi perioadă? Situaţie posibilă la un număr de o sută cincizeci de deţinuţi. Pentru un gethenian în kemmer e destul de greu să nu aibă un partener. Atunci poate că-i mai bine să înlături chinurile şi timpul irosit, eliminând complet cauza. Asta şi făceau.

Deţinuţii care se aflau aici de câţiva ani se adaptaseră psihologic, şi cred că şi fizic, într-o anumită măsură, la această castrare chimică. Erau la fel de asexuaţi ca şi claponii. Aidoma îngerilor, nu cunoşteau nici ruşinea, nici dorinţa. Totuşi, absenţa unor sentimente atât de complexe nu mi se pare o trăsătură specific omenească.

Fiind strict definită şi limitată prin natură, nevoia sexuală a gethenienilor nu suferă influenţe majore din partea societăţii. Pornirile sexuale sunt mai încifrate, canalizate şi reprimate decât în orice societate bisexuală pe care o cunosc. Abstinenţa reprezintă o opţiune personală şi plăcerile se tolerează întotdeauna. Teama şi frustrarea sexuala sunt extrem de rare. Întâlneam pentru prima dată un caz de finalitate socială opusă pornirii sexuale. Fiind o suprimare, nu o simplă înăbuşire, produsese nu frustrare, ci ceva mult mai neliniştitor pe termen lung: pasivitate.

Pe Iarnă nu există colectivităţi de insecte. Din acest motiv, gethenienii nu se pot compara, aşa cum fac terrienii, cu nenumăratele oraşe de minusculi muncitori asexuaţi, care nu posedă alt instinct decât pe cel al supunerii faţă de grup. Dacă pe Iarnă ar fi existat furnici, poate că gethenienii ar fi încercat să le imite cu mult timp în urmă. Fermele de Voluntari sunt relativ recente, existând într-o singură ţară şi fiind practic necunoscute în alte părţi. Este însă un semn de rău augur al direcţiei în care poate evolua o societate de indivizi atât de vulnerabili din punct de vedere al controlului sexual.

După cum am mai spus, nu primeam suficientă hrană pentru munca pe care o făceam, iar hainele noastre, dar mai ales încălţările erau complet inadecvate iernii. Nici paznicii, cei mai mulţi dintre ei fiind deţinuţi care beneficiau de reduceri ale pedepsei, n-o duceau mai bine. Ferma nu era un lagăr de exterminare. Regimul strict punitiv de aici putea fi suportabil, dacă n-ar fi existat drogurile şi interogatoriile.

Unii deţinuţi participau la interogatorii în grupuri de câte doisprezece. Pur şi simplu recitau un fel de spovedanie, căpătau injecţia anti-kemmer şi se întorceau la muncă. Alţii, deţinuţii politici, erau anchetaţi la fiecare cinci zile, după ce în prealabil fuseseră drogaţi…

Nu ştiu ce anume substanţe foloseau şi nici scopul interogatoriilor. Habar n-am ce întrebări îmi puneau. Mă trezeam în dormitor, după câteva ore, întins pe prici alături de alţi şase-şapte indivizi, unii deşteptându-se ca mine, alţii încă inerţi, afectaţi de droguri. Când ne reveneam cu toţii, paznicii ne duceau la fabrică. Totuşi, după a treia sau a patra anchetă, n-am mai putut să mă ridic. M-au lăsat în pace şi în ziua următoare mi-am putut însoţi echipa, deşi mă simţeam slăbit. După încă un interogatoriu, am zăcut doua zile. Probabil că hormonii anti-kemmer şi serul Adevărului aveau un efect toxic asupra sistemului meu nervos non-gethenian, efect ce era cumulativ.

Îmi amintesc cum mă gândeam să pledez în faţa Inspectorului la următorul interogatoriu. Aveam să încep, promiţându-i un răspuns cinstit la orice întrebare fără să fie nevoie de droguri, iar mai târziu, urma să-i spun: „Domnule, nu vedeţi cât de inutil este să cunoşti răspunsul la o întrebare greşită?" Atunci Inspectorul avea să se preschimbe în Faxe, cu lanţul de aur al Prezicătorului în jurul gâtului, iar eu aveam să port cu el conversaţii îndelungate şi plăcute, în vreme ce controlam dozarea acidului dintr-un picurător în bazinul cu talaş. Dar când am intrat în odăiţa în care ne interogau, asistentul Inspectorului mi-a dezgolit gâtul şi m-a injectat înainte de-a izbuti să rostesc ceva, şi tot ce-mi amintesc din şedinţa aceea, deşi poate că amintirea este mai veche, e Inspectorul: un tânăr orgota cu chip obosit, cu unghiile murdare, rostind plictisit: „Trebuie să-mi răspunzi la întrebări în orgota, şi nu în altă limbă. Să vorbeşti în orgota."

Nu exista o infirmerie. Principiul Fermei era: „Munceşte sau mori". Dar în practică, gardienii manifestau înţelegere, asigurând răgazuri între muncă şi moarte. După cum am mai spus, nu erau cruzi, nici blânzi, ci şleampăţi şi nepăsători, câtă vreme ei înşişi nu aveau necazuri. Când deveni limpede că eu şi un alt deţinut nu mai puteam sta în picioare, ne lăsară să rămânem în dormitor, în sacii de dormit, ca şi cum nu ne-ar fi văzut. După ultima anchetă, eu mă simţeam extrem de rău. Celălalt era un ins de vârstă mijlocie, care se stingea din viaţă din cauza unei disfuncţii renale. Deoarece nu putea muri mai repede, i se permitea să se chinuiască pe prici.

Mi-l amintesc mult mai clar decât pe oricare altul din Ferma Pulefen. Din punct de vedere fizic, aparţinea raselor care trăiau pe Marele Continent, fiind masiv şi cu membre scurte, acoperit cu un strat gros de grăsime subcutanată, care în ciuda bolii îi conferea un aspect prosper. Tălpile şi palmele îi erau mici, şoldurile destul de late, iar pieptul bine dezvoltat, cu sânii mai proeminenţi decât ai unui mascul din rasa mea. Avea pielea roşcat-cafenie, închisă la culoare, părul negru, fin, cu aspect de blană şi faţa lătăreaţă, cu trăsături puternice şi pomeţi proeminenţi. Genotipul este asemănător cu al unor grupuri terriene izolate care trăiesc la altitudini foarte mari sau în regiunile arctice. Se numea Asra; fusese dulgher.

Am stat de vorbă.

Cred că Asra era dispus să moară, dar se temea de moarte. Încerca orice ca să uite frica.

Aveam puţine lucruri în comun, în afara vecinătăţii morţii, despre care nu doream să discutăm. De aceea, în cea mai mare parte a timpului, ne-a fost greu să ne înţelegem. Pentru el nu conta. Mie, însă, mai tânăr şi mai sceptic, mi-ar fi plăcut să înţeleg, să pătrund, să primesc explicaţii. Dar n-am căpătat nici una. Am stat doar de vorbă.

Noaptea, dormitorul era puternic luminat, ticsit şi gălăgios, în timpul zilei, luminile nu se aprindeau şi încăperea devenea întunecoasă, pustie şi tăcută. Zăceam unul lângă celălalt pe prici şi discutam în şoaptă. Lui Asra îi plăcea sa povestească pe îndelete despre tinereţea sa, petrecută la o fermă Comensuală din Valea Kunderer, şesul întins şi superb pe care-l străbătusem, mergând de la graniţă spre Mishnory. Avea un accent pronunţat şi folosea multe nume de oameni, locuri, datini şi unelte al căror înţeles nu-l cunoşteam, aşa încât rareori pricepeam altceva decât tonul amintirilor lui. Când se simţea mai bine, de obicei pe la amiază, îi ceream să-mi spună o legendă sau un mit. Majoritatea gethenienilor cunosc o mulţime. Literatura lor, deşi există sub formă scrisă, constituie o tradiţie orală, şi din acest punct de vedere cu toţii sunt competenţi. Asra cunoştea creaţiile orgota, Pildele lui Meshe, istoria lui Parsid, fragmente din marile epopei şi saga epică a Neguţătorilor Marini. Toate acestea, precum şi diferite crâmpeie de folclor local pe care şi le amintea din copilărie, mi le povestea în dialectul lui uşor graseiat, apoi, când obosea, îmi cerea să-i spun şi eu ceva.

— Ce se mai aude prin Karhide? mă întreba, frecându-şi picioarele, care-l străfulgerau cu dureri chinuitoare, şi întorcându-şi către mine chipul luminat de un surâs sfios, răbdător şi ironic.

Odată i-am spus:

— Ştiu o poveste despre oameni care trăiesc pe altă lume.

— Şi cum e lumea aia?

— Destul de asemănătoare cu asta, dar nu se învârteşte în jurul soarelui, ci în jurul stelei căreia voi îi ziceţi Selemy. Este o stea galbenă ca soarele, şi pe lumea aceea, sub soarele Selemy, trăiesc alţi oameni.

— Asta-i ca în învăţăturile Sanovy, cu povestea despre alte lumi. Când eram mic, în Vatra mea venea un bătrân preot Sanovy, nebun, şi le povestea copiilor totul despre locul în care se duc mincinoşii când mor, şi sinucigaşii, şi hoţii… acolo o să mergem şi noi doi, nu? Într-unul din locurile alea.

— Nu, ceea ce-ţi spun acum nu-i o lume a spiritelor, ci una adevărată. Oamenii care trăiesc acolo sunt oameni reali, vii, ca aici. Dar, cu foarte mult timp în urmă, ei au învăţat să zboare.

Asra a rânjit neîncrezător.

— Dar nu fluturând din braţe! Ei zboară într-un fel de maşini.

Era greu de explicat în orgota, care n-are un cuvânt exact pentru „a zbura". Cel mai apropiat termen înseamnă, mai degrabă, „a aluneca".

— Învăţaseră să construiască maşini care se mişcau prin aer aşa cum o sanie trece peste zăpadă. Iar după o vreme au învăţat cum să le facă să meargă mai departe şi mai iute, până ce zburau ca piatra plecată din praştie, dincolo de pământ şi de nori, în afara văzduhului, până la altă lume, care se rotea în jurul altui soare. Şi când au ajuns pe lumea aceea, au găsit tot oameni…

— Lunecând prin văzduh?

— Poate că da, poate că nu… Când au ajuns la lumea mea, noi ştiam deja cum să ne ridicăm în aer. Însă ei ne-au învăţat să trecem de la o lume la alta, deşi încă nu aveam maşinării pentru aşa ceva.

Asra era derutat de prezenţa naratorului în poveste. Eu aveam febră, mă iritau abcesele provocate de droguri pe braţe şi pe piept, şi nu mai ţineam minte cum intenţionasem să plăsmuiesc istoria.

— Zi mai departe, mi-a spus el, încercând să priceapă. Ce mai fac în afară de a umbla prin văzduh?

— Ah, păi cam ce fac şi cei de aici. Numai că ei sunt tot timpul în kemmer.

El chicoti. Desigur, traiul în comun nu permitea existenţa unei taine şi, inevitabil, porecla care mi-o dăduseră atât deţinuţii cât şi paznicii fusese „Perversul". Totuşi, acolo unde nu există nici dorinţă, nici ruşine, nimeni, oricât de anormal ar fi, nu-i scos în evidenţă. Şi cred că Asra n-a făcut nici o legătură între infirmitatea mea şi ipoteza unui kemmer permanent. O vedea doar ca pe o variaţie a unei teme străvechi, aşa încât a chicotit uşor şi a spus:

— Tot timpul în kemmer… Există deci un loc al răsplatei? Sau al pedepsei?

— Nu ştiu, Asra. Lumea aceasta ce este?

— Nici una, copile. Este pur şi simplu lumea, aşa cum e ea. Te naşti pe ea şi… totul e aşa cum e…

— Eu nu m-am născut pe ea. Eu am venit aici. Am ales-o.

Tăcerea şi umbrele se lungeau în jurul nostru. Afară, în liniştea ţinutului de dincolo de pereţi, se auzea doar umbra unui sunet, ţiuitul unui ferăstrău, nimic altceva.

— Aha, bun… Aha, bun, mormăi Asra şi suspină, frecându-şi picioarele şi scoţând un oftat stins de care nu era conştient. Nici unul dintre noi n-a ales, adăugă el.

La o zi sau două după aceea, a intrat în comă şi a murit repede. Nu aflasem de ce fusese trimis la Ferma de Voluntari, pentru ce crimă, sau greşeală, sau neregulă în acte. Ştiam doar că se afla aici de mai puţin de un an.

A doua zi după moartea lui Asra, m-au chemat la interogatoriu. De data asta au trebuit să mă poarte pe sus şi mai departe nu-mi pot aminti nimic.