Mâna stângă a întunericului

6 Primul drum în Orgoreyn

M-A DEŞTEPTAT BUCĂTARUL, care venea întotdeauna foarte devreme. Am un somn sănătos şi a trebuit să mă zgâlţâie şi să-mi strige în ureche: „Treziţi-vă, treziţi-vă, Lord Estraven, a venit un mesager de la Casa Regală!" În cele din urmă, l-am înţeles şi, cu ochii lipiţi de somn, m-am sculat şi am deschis uşa camerei în care aştepta mesagerul. Aşa mi-am început exilul, gol-goluţ şi neştiutor, ca un prunc abia născut.

Citind înştiinţarea adusă de sol, m-am gândit că mă aşteptasem la ea, deşi nu atât de repede. Cu toate acestea, când l-am privit ţintuind hârtia blestemată pe uşa casei, am simţit că ar fi putut la fel de bine să-mi bată cuiele în ochi şi i-am întors spatele, rămânând nemişcat şi copleşit, sfâşiat de o durere pe care n-o dorisem.

După ce criza mi-a trecut, am făcut ceea ce trebuia, iar când gongurile au bătut ora nouă, părăsisem deja Palatul. Nu aveam nici o obligaţie care să mă întârzie. Am luat doar cât puteam purta. În privinţa proprietăţilor şi a banilor aflaţi în bancă, nu puteam obţine nimic fără să-i pun în primejdie pe cei cu care tratam, şi cu cât îmi erau prieteni mai buni cu atât pericolul era mai mare. I-am scris vechiului meu kemmering, Ashe, explicându-i cum putea obţine anumite obiecte de valoare pe care să le păstreze pentru fiii noştri, dar i-am transmis să nu încerce să-mi trimită bani, deoarece Tibe avea să supravegheze graniţa. N-am semnat scrisoarea. A telefona cuiva însemna să-l condamn la temniţă şi m-am gândit să plec înainte ca vreun prieten neştiutor să mă viziteze şi, drept răsplată a cordialităţii sale, să-şi piardă averea şi libertatea.

Am pornit către vest prin oraş. M-am oprit la o intersecţie şi m-am gândit. De ce să nu merg spre est, peste munţi şi câmpii, până în Ţinutul Kerm? De ce să nu revin ca un biet călător ce eram în Estre, unde mă născusem şi să caut casa aceea din piatră pe panta abruptă a muntelui? De ce să nu merg acasă? M-am oprit aşa de trei-patru ori şi am privit înapoi. De fiecare dată am zărit printre chipurile nepăsătoare de pe stradă unul care putea fi spionul pus să mă urmărească părăsind Erhenrangul, şi de fiecare dată m-am gândit la nebunia de a încerca să merg acasă. La fel de bine, mă puteam sinucide. Se părea că mă născusem pentru a trăi în exil, şi singura mea cale spre casă era moartea. De aceea mi-am continuat drumul către apus, fără să mai privesc înapoi.

Dacă nu aveam vreun accident, în cele trei zile de care dispuneam, puteam parcurge cel mult o sută patruzeci de kilometri, până la Kuseben, în golf. Cei mai mulţi dintre exilaţi primeau înştiinţarea cu o zi înainte de anunţarea publică a decretului de surghiun şi astfel se puteau îmbarca pe o corabie în avalul râului Sess, înainte ca pedeapsa pentru complicitate să-i ameninţe pe căpitanii navelor. Asemenea bunăvoinţă nu-i stătea în fire lui Tibe. Acum nici un căpitan n-ar fi cutezat să mă ia la bord. Toată lumea mă cunoştea în port deoarece eu îl construisem pentru Argaven. Nici o luntre de uscat n-avea să mă accepte, iar din Erhenrang până la graniţa cu Orgoreynul sunt şase sute cincizeci de kilometri. Nu-mi rămânea decât să pornesc pe jos spre Kuseben.

Bucătarul intuise acest lucru. Îl expediasem imediat din casă, dar înainte de a pleca, îmi pregătise într-un pachet toată hrana pe care o putuse găsi, drept combustibil pentru cursa mea de trei zile. Bunătatea lui m-a salvat şi mi-a redat curajul, deoarece, ori de câte ori mâncam din fructe sau din merele-de-pâine, mă gândeam: „Există un om care nu mă consideră trădător. El mi-a dat toate acestea."

Am constatat cât de greu e să porţi numele de trădător. Ciudat, dacă socoteşti cât de uşor îl poţi atribui cuiva. Este un nume care se lipeşte de tine, care se mulează pe tine, care convinge. Eu însumi eram pe jumătate convins.

Am ajuns în Kuseben în amurgul celei de-a treia zile, cu sufletul greu. Picioarele mă dureau teribil, pentru că în decursul ultimilor ani petrecuţi în Erhenrang mă dedasem hranei îmbelşugate şi luxului şi-mi pierdusem forma fizică. În faţa porţii orăşelului mă aştepta Ashe.

Fuseserăm kemmering vreme de şapte ani şi aveam doi fii. Fiind născuţi de el, îi purtau numele, Foreth rem ir Osboth, şi crescuseră în Vatra clanului său. Cu trei ani în urmă, el plecase în Cetăţuia Orgny şi deţinea acum lanţul de aur al unui Celibatar al Prezicătorilor. Deşi nu ne mai văzuserăm în acei trei ani, totuşi, zărindu-i chipul în amurg, sub arcada din piatră, am simţit vechiul fior al iubirii noastre, de parcă ne despărţiserăm abia ieri, şi i-am recunoscut loialitatea care-l trimisese să împartă cu mine dezastrul. M-am înfuriat însă, simţind legătura aceea inutilă strângându-se iarăşi în jurul meu, pentru că dragostea lui Ashe mă silise întotdeauna să acţionez împotriva a ceea ce-mi dictase inima.

Am trecut pe lângă el fără să mă opresc. Dacă trebuia să fiu nemilos, nu era nevoie s-o ascund, prefăcându-mă bun.

— Therem, a strigat după mine şi m-a urmat.

Mergeam grăbit pe străzile abrupte ale Kusebenului, spre chei. Dinspre mare sufla vântul de miazăzi, clătinând copacii negri ai grădinilor, şi în amurgul acela de vară, cald şi prevestitor de furtună, fugeam de Ashe ca de un asasin. M-a ajuns însă, căci picioarele mă dureau prea tare pentru a menţine pasul.

— Therem, mi-a spus, vin cu tine.

Nu i-am răspuns.

— Acum zece ani, chiar în luna aceasta, Tuwa, am jurat…

— Iar acum trei ani ai rupt jurământul, părăsindu-mă, ceea ce a reprezentat o alegere înţeleaptă.

— Eu n-am rupt niciodată jurământul nostru, Therem.

— Adevărat. Nici nu aveai ce rupe. A fost un jurământ fals, un al doilea legământ. O ştii, aşa cum o ştiai şi atunci. Singurul legământ adevărat pe care l-am făcut vreodată n-a fost rostit şi nici nu putea fi rostit, iar cel căruia i l-am făcut a decedat şi făgăduiala nu mai e valabilă de multă vreme. Nu-mi datorezi nimic, şi nici eu ţie. Lasă-mă să plec.

Pe când vorbeam, furia şi amărăciunea mea nu mai erau îndreptate asupra lui Ashe, ci se revărsau asupra propriei mele vieţi, care rămăsese în urmă ca o promisiune încălcată. Însă Ashe nu ştia lucrul acesta şi lacrimile i-au înceţoşat ochii.

— Vrei să iei asta, Therem? a zis el. Nu-ţi datorez nimic, dar te iubesc mult. Mi-a întins un pacheţel.

— Nu. Am bani, Ashe. Lasă-mă să plec. Trebuie să fiu singur.

Am pornit, iar el a rămas locului. Dar umbra fratelui meu m-a urmat. Făcusem rău că vorbisem despre el. Făcusem rău în toate privinţele.

În port, norocul m-a ocolit. Nu se afla nici o corabie din Orgoreyn la bordul căreia aş fi putut urca, părăsind pământul Karhidei până la miezul nopţii, aşa cum suna decretul. Puţinii oameni de pe chei se grăbeau spre casă. Cel căruia m-am adresat, un pescar care îşi repara motorul bărcii, m-a privit o dată, apoi mi-a întors spatele, fără nici un cuvânt. În clipa aceea m-am temut. Omul mă cunoştea. Neavertizat, n-ar fi ştiut. Tibe îşi trimisese oamenii pentru a-mi pune piedici şi a mă ţine în Karhide până la expirarea termenului. Până acum fusesem copleşit de durere şi mânie, dar nu de spaimă, nu mă gândisem că ordinul de exilare putea fi un pretext pentru execuţia mea. Din clipa în care bătea ora şase, eram un simplu vânat pentru slugile lui Tibe şi nimeni nu putea striga „Crimă!", ci doar „Legea a fost respectată!"

M-am aşezat pe un sac cu nisip, acolo, în vântul şi bezna portului. Valurile mării loveau în pilonii danelor, lotcile săltau, trăgând de parâmele cu care erau amarate, iar în capătul cheiului ardea un felinar. Am rămas locului, privind lumina lui şi întunecimea apei. Există oameni care reacţionează prompt în faţa pericolului. Nu sunt unul dintre aceştia. Eu pot anticipa. O ameninţare imediată mă năucea. Stăteam pe un sac cu nisip, întrebându-mă dacă se putea înota până în Orgoreyn. De o lună sau două, gheaţa dispăruse din golful Charisune şi puteam rezista un timp în apă. Până la ţărmul orgota erau două sute patruzeci de kilometri, dar eu nu ştiam să înot. Când mi-am întors privirea spre străzile Kusebenului, mi-am dat seama că mă uitam după Ashe, cu speranţa că mă urmase. Ruşinea de a mă înjosi într-atât mi-a scuturat amorţeala şi am reuşit să gândesc.

Dacă îl abordam pe pescarul care continua să meşterească la barca lui, aveam de ales între a-l mitui şi a recurge la violenţă. Pe de altă parte era riscant să mă bizui pe un motor cu probleme. Singura soluţie rămânea furtul, însă motoarele bărcilor de pescuit sunt asigurate împotriva eventualilor hoţi. Forţarea dispozitivului antifurt, pornirea motorului şi plecarea spre Orgoreyn la lumina felinarului de pe chei, deşi nu condusesem în viaţa mea o barcă cu motor, păreau acţiuni de o disperare prostească. Nu mă pricepeam la motoare, dar trăsesem la rame pe lacul Piciorul-Gheţii, în Kerm, iar în docul exterior, între două şalupe, era amarată o barcă cu vâsle. N-am mai stat pe gânduri. Am alergat pe chei, sub razele felinarului, am sărit în barcă, am dezlegat barbeta, am pus vâslele şi am ieşit pe apele agitate ale portului, unde luminile lunecau şi scânteiau pe valuri negre. Când mă depărtasem suficient, m-am oprit din vâslit ca să potrivesc furchetul unei rame, deoarece funcţiona greu şi mă aştepta destulă trudă, deşi speram să fiu cules a doua zi de o patrulă orgota sau de pescari. Aplecându-mă deasupra lui, mi-am simţit întregul trup cuprins de slăbiciune. Am crezut că aveam să leşin şi m-am chircit pe băncuţă. Mă doborâse criza de laşitate? Nu ştiusem însă că laşitatea mea îmi atârnă atât de greu în stomac. Ridicând ochii, am zări în capătul cheiului două siluete ca două crenguţe negre sub îndepărtata strălucire electrică şi atunci am înţeles că ameţeala mea nu era provocată de spaima, ci de o rază paralizantă.

Una dintre siluete ţinea o armă de foc şi bănuiam că, dacă ar fi fost trecut de miezul nopţii, ar fi tras şi m-ar fi ucis, dar acum detunătura ei sonoră ar fi creat probleme. De aceea folosiseră o armă sonică. Reglată pentru paralizie, putea să-şi extindă câmpul de rezonantă doar la vreo treizeci de metri. Nu ştiam până la ce distanţa era mortală, dar eu fusesem la limită, deoarece eram încovoiat ca un prunc cu colici. Câmpul mă lovise în piept şi abia mai răsuflăm. Probabil că foarte repede aveau să trimită o şalupă după mine să mă termine, aşa încât nu mai puteam pierde vremea gâfâind, aplecat peste vâsle. Întunericul se întindea înapoia şi în faţa mea, şi trebuia să înaintez în beznă. Am făcut-o cu braţele slăbite, privindu-mi palmele pentru a mă asigura că ţineam ramele. Era imposibil să simt ceva. Astfel, pe întuneric, am ieşit în largul mării. Acolo a trebuit să mă opresc. Fiecare lovitură de vâslă îmi sporea amorţeala din braţe. Aveam palpitaţii, iar plămânii uitaseră să mai respire. M-am străduit să vâslesc, dar nu eram sigur dacă braţele mi se mişcau. Apoi am încercat să trag ramele în barcă, însă n-am izbutit. Când reflectorul unei şalupe de patrulare portuare mă descoperi în noapte, aidoma unui fulg de nea pe funingine, n-am fost capabil nici măcar să-mi feresc ochii de raza lui.

Mi-au descleştat degetele de pe vâsle, m-au tras afară din barcă şi m-au întins ca pe un peşte negru pe puntea şalupei. Îi simţeam privindu-mă, dar nu le puteam înţelege vorbele, cu excepţia unei persoane care, după ton, bănuiam că era căpitanul.

— Încă nu-i ora şase, rosti el. Apoi urmă: Ce mă priveşte asta pe mine? Regele l-a exilat, iar eu mă supun poruncilor regelui, şi nu celor ale unui slujitor.

În felul acesta, în ciuda ordinelor radiofonice primite de la oamenii lui Tibe de pe ţărm şi în ciuda argumentelor tovarăşului său, care se temea de represalii, un comandant al patrulei Kuseben m-a traversat golful Charisune şi m-a debarcat în siguranţă în portul Shelt din Orgoreyn. Nu ştiu dacă a făcut-o opunându-şi shifgrethorul oamenilor lui Tibe, care ar fi ucis un ins fără apărare, sau pentru ca avea suflet bun. Nusuth. „Minunile sunt inexplicabile."

M-am sculat în picioare când coasta orgota s-a desprins cenuşie din negurile dimineţii, mi-am silit picioarele să se mişte şi am coborât de pe navă pe străzile Sheltului, dar după câţiva paşi m-am prăbuşit din nou. Când m-am deşteptat, mă găseam în spitalul Comensual din Zona Patru a coastei Charisune, Comensualitatea 24, Sennethny. Am aflat toate acestea pentru că erau gravate, sau brodate, în graiul orgota pe tăblia de la capătul patului, pe suportul veiozei, pe cana metalică, pe noptieră, pe hieburile infirmierelor, pe aşternuturi şi pe pijamaua de pe mine. Un medic a intrat şi mi s-a adresat:

— De ce te-ai împotrivit la dothe?

— Nu eram în dothe, am răspuns eu, am fost într-un câmp sonic.

— Simptomele tale erau ale unei persoane care s-a împotrivit fazei de relaxare post-dothe.

Era un doctor bătrân, autoritar, şi în cele din urmă m-a făcut să recunosc că s-ar putea să fi folosit puterea-dothe pentru a învinge paralizia în timp ce vâsleam, fără să fiu conştient că o făcusem. Apoi, dimineaţa, în decursul fazei thangen, când trebuia să stai nemişcat, mă sculasem şi umblasem, aproape gata să-mi pierd viaţa. Când toate astea au fost stabilite, spre mulţumirea lui, mi-a spus că puteam pleca peste vreo două zile şi a trecut la patul vecin. În urma lui a venit Inspectorul.

În Orgoreyn, în urma fiecărui om vine un Inspector.

— Numele?

Nu l-am întrebat acelaşi lucru. Trebuia să învăţ să trăiesc fără umbre, aşa cum se făcea în Orgoreyn, să nu mă simt jignit şi să nu jignesc în mod inutil. Nu i-am spus însă numele meu de ţinut, pentru că în Orgoreyn nu era utilizat.

— Therem Harth? Nu-i un nume orgota. Ce Comensualitate?

— Karhide.

— Nu este o Comensualitate Orgoreyn. Unde-ţi sunt actele de imigrare şi de identitate?

Unde îmi erau actele?

În mod evident, fusesem jefuit înainte de a fi adus la spital, unde ajunsesem fără documente, haine, încălţăminte sau bani. Când am auzit toate astea mânia mi s-a risipit şi am început să râd. Pe fundul prăpastiei nu există mânie. Inspectorul a fost ofensat de hohotele mele.

— Eşti un vagabond fără identitate! Cum intenţionezi să te întorci în Karhide?

— Într-un sicriu.

— Nu răspunde insolent la întrebările autorităţilor! Dacă nu doreşti să te întorci în ţara ta, vei fi trimis la Ferma de Voluntari, unde sunt destule locuri pentru criminali, vagabonzi, străini şi persoane suspecte. În Orgoreyn n-au ce căuta haimanalele şi elementele subversive. Te sfătuiesc să-ţi declari intenţia de a reveni în Karhide în cel mult trei zile, altfel sunt nevoit să…

— Sunt exilat din Karhide.

Doctorul, care tresărise la auzul numelui meu, l-a tras pe Inspector deoparte şi i-a vorbit în şoaptă. Chipul Inspectorului începu să se acrească precum berea proastă, iar când reveni lângă mine, mi se adresă tărăgănat şi posac:

— Înţeleg deci că-mi veţi declara intenţia de a face o cerere pentru a obţine rezidenţă permanentă în Marea Comensualitate Orgoreyn, urmând ca pe durata deliberării, ca şi după aceea, să ocupaţi o funcţie utilă ca unitate a unei Comensualităţi sau Municipalităţi?

— Da, am răspuns. O dată cu acel cuvânt „permanentă", un adevărat termen-cheie, îmi pierise orice chef de glumă.

După cinci zile mi s-a acordat rezidenţa, fiind înregistrat ca unitate în Municipalitatea Mishnory (pe care o solicitasem), şi am primit adeverinţe temporare de identitate pentru călătoria într-acolo. Probabil că aş fi flămânzit în acele cinci zile dacă bătrânul medic nu m-ar fi ţinut în spital. Era încântat să aibă un prim-ministru al Karhidei în salonul lui, iar primul ministru îi era recunoscător.

Am pornit spre Mishnory ca hamal pe o luntre de uscat, într-o caravană cu peşte proaspăt din Shelt. O călătorie rapidă şi mirositoare, încheiata în cartierele sudice ale lui Mishnory, unde am găsit repede un loc de muncă în antrepozitele frigorifice. Vara se găseşte permanent de lucru în asemenea locuri, la descărcarea, ambalarea, depozitarea şi expedierea produselor perisabile. Eu am fost repartizat în sectorul pescărie şi locuiam într-o insulă de lângă pieţe cu tovarăşii mei de la antrepozite. Era denumită Insula Peştilor şi trăsnea de duhoarea noastră. Munca îmi plăcea însă pentru că stăteam aproape toată ziua în camerele frigorifice.

Vara, Mishnory este o etuvă. Aerul nu pătrunde între dealuri, râul fierbe, oamenii asudă. În luna Ockre au fost zece zile şi nopţi când temperatura n-a coborât niciodată sub cincisprezece grade, iar într-o zi a crescut până la treizeci şi unu de grade. La sfârşitul zilei, când eram alungat din refugiul rece al pescăriilor în infernul de afară, mergeam vreo trei kilometri până la stăvilarul Kunderer, unde existau copaci şi se întrezărea fluviul cel mare, deşi nu se putea coborî la el. Hoinăream pe acolo până târziu şi reveneam, în cele din urmă, la Insula Peştilor, în noaptea înăbuşitor de fierbinte. În cartierul meu, felinarele erau deseori sparte, pentru ca bezna să adăpostească unele fapte. Însă automobilele Inspectorilor patrulau permanent, luminând cu farurile lor străzile întunecoase şi răpindu-le sărmanilor unica intimitate: noaptea.

Noua Lege a Evidenţei Străinilor, promulgată în luna Kus, în cadrul războiului tăcut cu Karhide, mi-a anulat cererea şi m-a făcut să-mi pierd slujba. Am petrecut o jumătate de lună aşteptând în anticamerele nenumăraţilor Inspectori. Foştii mei tovarăşi de muncă îmi împrumutau bani şi furau peşte pentru mine, astfel încât am căpătat rezidenţa înainte de a muri de foame, dar învăţasem lecţia. Îmi plăceau oamenii aceia duri şi loiali, însă ei trăiau într-o capcană din care nu se putea evada, iar eu munceam printre indivizi care-mi plăceau şi mai puţin. Am dat telefoanele pe care le amânasem timp de trei luni.

A doua zi, îmi clăteam cămaşa în spălătoria din curtea Insulei Peştilor, împreună cu alţi lucrători, goi sau pe jumătate goi. Deodată, prin aburi, prin mirosul de murdărie şi de peşte şi prin zgomotul apei, am auzit pe cineva strigându-mă cu numele meu de ţinut, după care a apărut Comensualul Yegey. Arăta ca la recepţia ambasadorului Arhipelagului, din sala de ceremonii a Palatului din Erhenrang, cu şapte luni în urmă.

— Hai, ieşi de-acolo, Estraven, rosti el cu glasul ascuţit, răsunător şi nazal al bogătaşilor din Mishnory. Lasă nenorocita aia de cămaşă!

— N-am alta.

— Atunci scoate-o din ciorba aia şi haide! E înăbuşitor aici.

Ceilalţi l-au privit cu o curiozitate făţişă, dându-şi seama că era un om bogat, dar neştiind că era Comensual. Prezenţa lui mă irita, ar fi trebuit să trimită pe cineva după mine. Foarte puţini orgota înţeleg politeţea. Voiam să ieşim de-acolo. Cămaşa udă nu-mi era de nici un folos şi i-am spus unui puşti orfan de Vatră s-o poarte pentru mine până mă întorceam, datoriile şi chiria îmi erau achitate, iar actele le ţineam în buzunarul hiebului. Am părăsit insula fără cămaşă şi am plecat cu Yegey înapoi în lumea celor puternici.

Am fost înregistrat în evidenţele orgota ca „secretarul" lui Yegey. Nu mai eram o „unitate", ci un „dependent". În Orgoreyn, un nume nu este suficient, mai trebuie şi o etichetă, care e mai importantă decât numele. Iar acum eticheta se potrivea, eram dependent şi, în curând, am ajuns să blestem ţelul care mă adusese aici să trăiesc ca un parazit. Trecu încă o lună, şi tot nu căpătasem vreun semn că mă apropiasem de ţelul acela mai mult decât în Insula Peştilor.

În seara ploioasă a ultimei zile de vară, Yegey m-a chemat în cabinetul său, unde l-am găsit discutând cu Comensualul Districtului Sekeve, un individ pe nume Obsle, pe care-l cunoscusem când conducea Comisia orgota de Comerţ Naval din Erhenrang. Scund şi adus de spate, cu ochi mici, triunghiulari pe o faţă plată şi grăsună, nu se potrivea cu Yegey, care era delicat şi foarte slab. Erau doi din Cei Treizeci-şi-Trei care conduceau Orgoreynul, şi asta le conferea privilegii suplimentare.

După ce am schimbat politeţuri şi s-au băut câteva păhărele de apa-vieţii sithish, Obsle a oftat şi mi-a vorbit:

— Estraven, spune-mi acum de ce ai făcut ceea ce ai făcut în Sassinoth? Dacă a existat vreodată un ins pe care să-l consider incapabil de a greşi asupra momentului unei acţiuni sau a aprecierii unui shifgrethor, insul acela eşti tu.

— Teama mi-a învins prudenţa, Comensualule.

— Teama de ce dracu'?! De ce ţi-e frică, Estraven?

— De ceea ce se întâmplă acum: continuarea încleştării pentru prestigiu din Valea Sinoth, umilirea Karhidei şi furia ce se înalţă din umilire, folosirea acestei furii de către guvernul karhidish.

— Folosirea? în ce scop?

Obsle nu avea maniere. Yegey interveni delicat, totuşi înţepător:

— Comensualule, Lordul Estraven este oaspetele meu şi nu-i obligat să răspundă.

— Lordul Estraven va răspunde întrebărilor când şi cum va considera de cuviinţă, aşa cum a făcut dintotdeauna, surâse Obsle, înţepând ca un ac ascuns într-un maldăr de grăsime. Ştie că aici se află printre prieteni.

— Îmi iau prietenii de acolo de unde-i găsesc, Comensualule, dar nu mai intenţionez să-i păstrez mult timp.

— Îmi dau seama. Totuşi putem trage o sanie împreună fără să fim kemmering, cum spunem noi în Sekeve… nu? Ce dracu', ştiu pentru ce-ai fost exilat, dragul meu: pentru că ai iubit karhide mai mult decât pe regele ei.

— Poate mai degrabă fiindcă l-am plăcut pe rege mai mult decât pe vărul lui.

— Sau pentru că ţi-a plăcut Karhide mai mult decât Orgoreynul, spuse Yegey. Greşesc, Lord Estraven?

— Nu, Comensualule.

— Crezi, atunci, vorbi Obsle, că Tibe doreşte să conducă Karhide aşa cum conducem noi Orgoreynul… eficient?

— Da. Cred că Tibe va profita de situaţia din Valea Sinoth. Exploatând-o după nevoi, poate determina în numai un an o transformare a Karhidei mai profundă decât orice s-a petrecut în ultimii o mie de ani. El are un model pe baza căruia să lucreze: Sarful. Şi ştie cum să se folosească de temerile lui Argaven. E mai simplu decât să încerci să-i trezeşti curajul, aşa cum am făcut eu. Dacă Tibe reuşeşte, domnilor, vă veţi confrunta cu un inamic pe măsura voastră.

Obsle încuviinţă din cap.

— Renunţ la shifgrethor, rosti Yegey. Ce vrei să spui, Estraven?

— O simplă întrebare: Credeţi că pe Marele Continent pot exista două Orgoreyn?

— Da, da, da, murmură Obsle, aceeaşi idee mi-ai plantat-o în minte cu mult timp în urmă, Estraven, şi n-am putut-o dezrădăcina niciodată. Umbra noastră creşte prea lungă. Va acoperi şi Karhide. O vrajbă între două clanuri nu-i ceva nou, o ciondăneală între două oraşe, nici ea, o dispută la hotare cu câteva crime şi case incendiate, la fel, dar o duşmănie între două naţiuni? O încleştare implicând cincizeci de milioane de suflete? Pe dulcele lapte al lui Meshe, gândul acesta mă trezeşte scăldat în sudoare în unele nopţi… Nu suntem în siguranţă, nu suntem deloc în siguranţă. O ştii şi tu, Yegey. În felul tău, ai spus-o de multe ori.

— Până acum am votat de treisprezece ori împotriva unei politici agresive în Valea Sinoth. Dar la ce bun? Hegemoniştii au oricând douăzeci de voturi la dispoziţie, iar fiecare acţiune a lui Tibe întăreşte controlul Sarfului asupra celor douăzeci. A ridicat de-a curmezişul văii un baraj de sârmă ghimpată, păzit de santinele înarmate cu arme de foc! Credeam că aşa ceva există numai în muzee. Oferă Hegemoniştilor pretexte de provocare ori de câte ori e nevoie de aşa ceva.

— Şi astfel întăreşte Orgoreynul. Dar şi Karhide. Fiecare răspuns dat de voi acestor provocări, fiecare umilire îndreptată împotriva Karhidei, fiecare câştig al prestigiului vostru slujesc la întărirea Karhidei, până va deveni egala voastră — controlată în întregime dintr-un singur loc, precum Orgoreynul. Iar în Karhide, armele de foc nu se păstrează în muzee. Sunt în dotarea Gărzii Regale.

Yegey turnă alt rând de apa-vieţii. Bogătaşii orgota beau ca pe bere focul acesta preţios, adus de la opt mii de kilometri depărtare, peste mările ceţoase din Sith. Obsle îşi şterse buzele şi clipi.

— Bine, făcu el, toate sunt cam aşa cum gândisem şi cum gândesc. Şi cred că ne putem înhăma la aceeaşi sanie. Totuşi, înainte de-a o face, vreau să-ţi pun o întrebare, Estraven. Mi-ai tras gluga peste ochi. Spune-mi acum, ce-i cu povestea asta misterioasă, vagă şi cam fantezistă despre un Trimis, venit de pe faţa nevăzută a lunii?

Deci Genly Ai solicitase permisiunea de a intra în Orgoreyn.

— Trimisul? Este ceea ce spune el că este.

— Şi anume…

— Un sol de pe altă lume.

— Termină cu blestematele tale de metafore karhidish! Abandonez shifgrethorul, renunţ la el. Vrei să-mi răspunzi?

— Am făcut-o deja.

— Este un străin? întrebă Obsle.

Yegey rosti în acelaşi moment:

— A fost primit în audienţă de Argaven?

Am răspuns afirmativ la ambele întrebări. Au tăcut un minut, apoi au început să vorbească simultan, fără să-şi ascundă interesul. Yegey era adeptul digresiunilor, pe când Obsle ataca direct.

— Ce a reprezentat el în planurile tale? Se pare că ai mizat pe el şi ai dat greş. De ce?

— Pentru că m-a răsturnat Tibe. Priveam stelele şi n-am observat noroiul în care am călcat.

— Te-ai apucat de astronomie, dragul meu?

— Ar fi bine să ne apucăm cu toţii de astronomie, Obsle.

— Trimisul acesta poate reprezenta o ameninţare pentru noi?

— Nu cred. El aduce din partea poporului său propuneri pentru comunicaţii, comerţ, tratate şi alianţe, nimic altceva. A venit singur, fără arme, doar cu un aparat de comunicaţie şi cu nava lui, pe care ne-a permis s-o examinăm complet. Cred că nu-i periculos. Totuşi, el poartă în mâinile lui goale sfârşitul Regatului şi al Comensualităţilor.

— De ce?

— Cum să-i tratăm pe străini altfel decât pe fraţii noştri? Cum va trata Gethenul o uniune din optzeci de lumi altfel decât ca o lume?

— Optzeci de lumi? repetă Yegey şi râse nesigur.

Obsle mă privi pieziş şi spuse:

— Aş prefera să cred că ai stat prea mult alături de Nebun în palatul lui şi ai înnebunit şi tu… Pentru numele lui Meshe! Ce-i aiureala asta despre alianţe cu stelele şi tratate cu luna? Cum a ajuns individul aici? Călare pe o cometă sau purtat de un meteor? O navă — ce fel de navă pluteşte prin văzduh? Dar prin vidul lipsit de substanţă? Totuşi nu eşti mai nebun decât ai fost vreodată, Estraven, ceea ce înseamnă nebun de viclean, nebun de înţelept. Toţi karhidenii sunt nebuni. Dă-i drumul, Lordul meu, te însoţesc. Porneşte!

— Nu merg nicăieri, Obsle. Unde să mă duc? Voi însă puteţi ajunge undeva. Dacă l-aţi urma doar puţin pe Trimis, v-ar putea arăta o cale de ieşire din Valea Sinoth, de ieşire de pe drumul rău pe care aţi pornit.

— Perfect! O să mă apuc de astronomie la vârsta mea. Unde mă va duce?

— Spre măreţie, dacă vei fi mai înţelept decât am fost eu. Domnilor, eu am însoţit Trimisul. I-am văzut nava cu care a străbătut Neantul şi ştiu că, într-adevăr, nu este de pe acest pământ. În privinţa onestităţii mesajului său şi a adevărului asupra locurilor de unde vine, nu există cunoaştere. Îl poţi doar judeca aşa cum ai face cu orice om. Dacă ar fi unul dintre noi, aş spune că e cinstit. Poate că cinstea asta o veţi aprecia şi singuri. Ceva este însă cert în prezenţa lui, liniile trase pe pământ nu sunt graniţe şi nu constituie o apărare. Asta e o problemă mai importantă decât prezenţa Karhidei în coasta Orgoreynului. Cei care o vor rezolva, cei care vor deschide primii porţile pământului — ei vor fi conducătorii noştri, ai tuturora. Ai celor Trei Continente şi ai întregului pământ. Acum, hotarul nostru nu mai este o linie între două dealuri, ci linia descrisă de planeta noastră în jurul soarelui. În acest moment, e pur şi simplu stupid să-ţi mizezi shifgrethorul pe ceva mai mărunt.

Îl convinsesem pe Yegey, dar Obsle stătea afundat în propria-i osânză, privindu-mă atent.

— Ţi-ar trebui o lună să mă convingi, spuse el. Dacă n-ai fi zis-o tu, Estraven, aş fi considerat-o o simplă farsă, un năvod pentru mândria noastră ţesut din scântei de stele. Tu însă ai o coloană mult prea dreaptă ca să accepţi o presupusă dizgraţie doar pentru a ne păcăli pe noi. Nu pot crede că susţii adevărul, totuşi ştiu că o minciună ţi s-ar opri pe buze… Bine, bine! Va fi dispus să discute cu noi, aşa cum se pare că a discutat cu ţine?

— Asta şi caută, să discute, să fie auzit. Acolo sau aici. Tibe îl va reduce la tăcere dacă va încerca să mai vorbească în Karhide. Mă tem pentru el. Am impresia că nu înţelege în ce pericol se află.

— Ne vei spune ceea ce ştii?

— Da. Există cumva vreun motiv pentru care el n-ar putea veni aici, să vă explice cu propriile-i cuvinte?

— Cred că nu, răspunse Yegey, muşcându-şi o unghie cu delicateţe. A solicitat permisiunea de a intra în Comensualitate. Karhide nu obiectează. Cererea lui se analizează…